Capitoul 1 Aspecte introductive pivind noțiunea de moștenitor

1.1. Noțiunea de moștenire

1.2. Felurile moștenirii
1.2.1.Moștenirea legală
1.2.2. Moștenirea testamentară
Capitoul 2. Moștenirea- reguli generale pentru a putea moșteni
2.1. Capacitatea succesorală
2.1.1. Persoanele care au capacitste succesorală
2.1.2. Persoanele care nu au capacitate succeosarlă
2.2. Nedemnitatea succesorală
2.2.1. Nedemnitate de drept
2.2.2. Nedemnitate judiciară
2.3. Vocația succesorală și organizarea claselor de moștenitori
2.3.1. Vocația succesorală considerente generale
2.3.2. Organizarea claselor de moștenitori
2.3.3. Vocația succesorală a soțului sucpraviețuitor
Capitolul 3. Drepturile succesorale ale soțului supraviețuitor
3.1. Aspecte generale
3.2. Dreturile soțului supraviețuitor la moștenire în concurs cu moșteniotorii legali
3.3. Dreptului de abitație al soțului supraviețuitor
3.4. Clauza de preciput
Capitolul 4 Certificatul European de moștenitor
4.1. Noțiuni generale
4.2. Procedura emiterii certificatului European de moștenitor
4.3.Efectele emiterii certificatului European de moștenitor
Capitoul 5. Aspecte de drept comparat privind drepturile sucesorale ale
soțului supraviețuitor
 INTRODUCERE
În cadrul primului capitol voi prezenta câteva noțiuni genrale privind moştenirea,
necesitatea reglementării acestei instituții și aspectele care au determinat sensul evoluției
instituției moştenirii în general şi a dreptului la moştenire al soțului supraviețuitor în special.
Astfel, moştenirea are două sensuri: un prim sens în care moştenirea înseamnă trecerea dreptului
de proprietate asupra unor bunuri, mobile sau imobile, de la o persoană decedată la o persoană în
viață şi un al doilea sens în care noțiunea de moştenire se referă la totalitatea bunurilor şi
drepturilor rămase de pe urma persoanei decedate. Instituția moştenirii prin care înțelegem toate
cele trei coordonate – defunctul, bunurile, moştenitorul – a evoluat, s-a dezvoltat şi a fost
modelată de o serie de factori.
În cel de-al doilea capitol voi prezenta câteva aspect privind nedemnitate succesorală
care poate fi invocată de orice persoană interesată, cum ar fi: comoştenitorii care au fost
înlăturaţi de la moştenire de către nedemn, donatarii sau legatarii, etc. Nedemnitatea poate fi
invocată și de creditorii acestor persoane, pe calea acțiunii oblice, dreptul de a invoca nefiind
exclusiv personal.
Importanța acestui capitul este data de însăși faptul că moartea nu ne dezvăluie tainele
vieţii, ne deschide doar o fereastră către lumea de dincolo pentru a privi fascinaţi de ordinea care
domneşte în această lume. Moartea este justificarea şi declanşatorul mecanismului succesoral.
Numai în prezenţa unui exitus se poate vorbi despre moştenire, după cum regulile dreptului
succesoral nu pot fi aplicate decât ca urmare a morţii persoanei. Decesul individului declanşează
transmisiunea succesorală, cu efectul esenţial că patrimoniul celui mort îşi găseşte astfel un nou
stăpân.
Nedemnitatea operează atât în cazul devoluţiunii legale, cât şi testamentare, când
nedemnul a fost gratificat prin testament de către defunct, o noutate adusă de noul cod civil, pe
lângă posibilitatea iertării nedemnului, şi produce efecte numai în privinţa făptuitorului, nu şi
faţă de alte persoane chemate la moştenirea autorului succesiunii.
Inexistenţa nedemnităţii succesorale este o condiţie negativă, cerută atât pentru
moştenirea legală, cât şi pentru cea testamentară. Cu alte cuvinte, pentru a culege succesiunea
sau o parte din ea se cere ca succesibilul să nu fi fost dezmoştenit de defunct. În cazul în care o
persoană a fost condamnată pentru ca a omorât sau a încercat să-l omoare pe defunct, legiuitorul
pedepseşte nu numai omorul fapt consumat ci şi tentiva de omor.
Astfel, în acest caz făptuitorul va fi nedemn nu pentru rezultatul material al încercării sale
ci şi pentru intenţie. Nu va exista nedemnitate în cazul comiterii infracţiunii de ucidere din culpă
deoarece lipseşte intenţia de a ucide; la fel şi în cazul infracţiuni de lovire sau vătămare
cauzatoare de moarte, nu va exista nedemnitate, deoarece acesta este o infracţiune
praeterintenţionată.
Soţul supravieţuitor nu face parte din nici o clasă de moştenitori legali, dar concurează cu
orice clasă chemată la moştenire. Prin urmare, el nu este nici înlăturat de la moştenire, dar nici nu
îndeparteaza de la moştenire rudele defunctului, indiferent din ce clasă fac ele parteși în acest
sens în capitolul trei voi detalia drepturile soțului supravițuitor.
În cel de-al patrulea capitol voi aborda necesitaatea certificatului europea de
moștenitor.AAstfel pentru ca o succesiune cu element de extraneitate în Uniune să fie
soluţionată într-o manieră eficace, moştenitorii, legatarii, executorii testamentari sau
administratorii patrimoniului succesoral trebuie să poată dovedi cu uşurinţă statutul şi/sau
competenţele într-un alt stat membru, de exemplu, într-un stat membru unde se situează
bunurile succesorale.
Regulamentul UE nr. 650/2012 a organizat crearea unui certificat european de
moştenitor, act emis cu scopul bine definit de a fi folosit într-un alt stat membru.
În principiu utilizarea certificatului european de moştenitor nu este obligatorie. În plus,
el nu înlocuieşte documentele interne utilizate în scopuri similare în statele membre,
regulamentul european consacrând astfel regula subsidiarităţii certificatului european de
moştenitor. Eliberarea sa este condiţionată de necesitatea dovedirii şi/sau exercitării
drepturilor succesorale în alte state decât cel în care s-a dezbătut succesiunea.
Într-o definiţie sumară, certificatul european de moştenitor este un document european
prin intermediul căruia se dovedesc, într-un stat membru altul decât cel al emiterii
certificatului, drepturile moştenitorilor legali, ale legatarilor, ale executorilor testamentari sau
administratorilor patrimoniului succesoral şi care serveşte concomitent la exercitarea
drepturilor respective.
Având în vedere că dreptul succesoral este o sursă inepuizabilă de studiu, nefiind un alt
domeniu al dreptului civil în care soluţiile naţionale să prezinte o atât de mare varietate. Astfel,
explicaţia acestei varietăţi se găseşte în influenta tradiţiilor şi a cutumelor, care şi-a pus amprenta
în acest domeniu, iar, forţa tradiţiei a frânat circulaţia modelelor naţionale dincolo de frontiere,
ca şi eforturile de armonizare la nivel internaţional.În acest sens ultimul capitoul al lucrării își
propune studiul aprofundat asupra aspectelor de drept comparat privind drepturile sucesorale ale
soțului supraviețuitor.
 CAPITOLUL 1 ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND NOȚIUNEA DE
MOȘTENITOR

Noţiuni introductive privind evoluţia istorică a drepturilor succesorale ale soţului Supravieţuitor

Fiind în strânsă legătură cu instituţia familiei, materia succesiunilor are o dinamică proprie,
determinată concomitent de factori sociali, economici, politici, religioşi. Tocmai de aceea este foarte
important ca în analizarea acesteia să se ţină cont de starea anterioară a lucrurilor şi, în acelaşi timp, de
schimbările intervenite în relaţiile de familie.
Pentru a putea înţelege mai bine noutăţile aduse de Codul civil în privinţa drepturilor de
moştenire ale soţului supravieţuitor, vom face o scurtă prezentare istorică a evoluţiei drepturilor
recunoscute acestuia de-a lungul timpului.
În Codul civil de la 1864, drepturile soţului supravieţuitor au fost reglementate în art. 679 si
681- 684, însă aceste texte legale au fost apreciate, în mod constant, a fi inechitabile, deoarece soţul
supravieţuitor putea culege moştenirea numai după ultimul colateral de gradul al doisprezecelea, adică
numai în absenţa succesibililor defunctului din cele patru clase de moştenitori.
În Codul civil român din 1864, situaţia soţului supravieţuitor se înfăţişa în Codul civil roman din
1864 sub trei aspecte.
Un prim aspect era acela al soţului supravieţuitor care venea la moştenire în lipsă de
moştenitori legitimi sau naturali (art. 652 şi art. 679 C. Civ.). Acest text a fost preluat din Codul
civil francez din 1804, dominat de ideea conservării bunurilor de către rudele de sânge. Prin
dispoziţiile art. 723 (art. 652 C. civ. român) şi ale art. 767 (art. 679 C. civ. român), legiuitorul
francez s-a întors la dispoziţiile pretorului roman, recunoscând soţului supraviţuitor vocaţia
succesorală numai în cazul absenţei complete a
rudelor de sânge şi a copiilor naturali.
Art. 684 C. civ. român trata al doilea aspect şi anume dreptul de moştenire al văduvei
sărace când ea se afla în concurs cu descendenţii sau cu alte rude chemate delege la succesiunea
soţului defunct. La redactarea acestui articol, legiuitorul român s-a îndepărtat de Codul lui
Napoleon şi, sub influenţa vechilor noastre coduri (Manualul juridic al lui Andronache Donici,
Codul Callimach), a creat văduvei sărace o situaţie de favoare.â
Al treilea aspect era dreptul alimentar, cunoscut sub numele de „anul de doliu”. Acest
drept consta într-o creanţă alimentară acordată văduvei şi care purta asupra întregii succesiuni
(art. 1279 C. Civ, art. 1570 C. civ. francez).
1. Dreptul succesoral al văduvei în lipsa moştenitorilor legitimi sau naturali
ai lui de cujus Codul civil din 1864 se ocupa, mai întâi, de dreptul de moştenire al soţului
supravieţuitor în art. 652 şi 679 şi în art. 681-683 C. civ. Ca regulă generală, un soţ moştenea pe celălalt
numai în lipsă de moştenitori legitimi sau naturali de al doisprezecelea grad (adică numai înaintea
statului), aşezarea soţului supravieţuitor în ordinea succesorală tocmai în gradul al treisprezecelea
având o explicaţie istorică.
De la început trebuie observat că art. 652 alin. 2 C. Civ. şi art. 679 C. Civ. Se aplicau indiferent
dacă soţul era bărbat sau femeie. Pentru ca soţul supravieţuitor sa fie chemat la moştenire, trebuiau
întrunite
anumite condiţii:
a) Vocaţia ereditară a soţului supravieţuitor era legată de însăși calitatea de soţ.Astfel, soţul
supravieţuitor trebuia să probeze că a avut calitatea de soţ legitim şi că a păstrat-o până în momentul
morţii celuilalt soţ. Cu alte cuvinte, el nu putea moşteni dacă a intervenit o hotărâre judecătoareasca
definitivă pronunţând desfacerea căsătoriei. Practica judiciară a decis că, având în vedere că în lege nu se
face nici o distincţie dacă soţia care reclama acest drept de moştenire a trait împreună cu soţul sau dacă, în
fapt, au fost separaţi, dreptul exista şi dacă soţii nu au trăit împreună.Aceeași soluţie se impunea şi când
căsătoria ar fi fost anulată sau ar fi fost inexistentă. Căsătoria putativă, producând toate efectele unei
căsătorii valide, deși ar fi fost anulată, dreptul de moştenire exista pentru ambii soţi, dacă ambii au fost de
bună credinţă sau numai pentru acela care a întrunit această condiţie (art. 183, art. 184 C. Civ).
b) Trebuia ca de cujus să nu fi lăsat nici un moştenitor în grad succesibil, adică să nu fi existat
nici o rudă până la al doisprezecelea grad inclusiv. Această dispoziţie era foarte injustă faţă de soţul
supravieţuitor căci, conform textului art. 679 C. Civ., succesiunea putea fi atribuită unui colateral
îndepărtat şi necunoscut pentru care defunctul nu avea nici o afecţiune.
c) Acest drept de moştenire exista numai dacă soţul decedat nu a lăsat un testament valabil prin
care să dispună de întreaga sa avere. Practica judiciară a decis ca, având în vedere că este o restricţie a
dreptului de proprietate, rezerva nu poate fi creată prin deducere sau pe cale de interpretare şi că, oricât de
puternice ar fi motivele de legislaţie pentru a se înfiinţa rezerva în favoarea soţului supravieţuitor, aceste
motive nu pot fi luate în considerare de un judecător dacă nu sunt traduse într-un text de lege. Nefiind
enumerată printre moştenitorii rezervatari (art. 841- 842 C. civ.), în cazul în care de cujus a dispus prin
testament de întreaga sa avere, soţul supravieţuitor nu putea reclama nici un drept. Dacă însă, prin
testament, de cujus a dispus doar de o parte din averea sa şi nu existau moştenitori legitimi, soţul
supravieţuitor își putea exercita dreptul asupra părţii netestate din succesiune.
Formalităţi ce trebuiau îndeplinite de către sucesorii anomali
După ce i se recunoştea dreptul de moştenire abia în al treisprezecelea grad, soţul supravieţuitor
era tratat mai sever decât alţi moştenitori. Această situaţie i-a fost creată de teamă să nu apară un
moştenitor care să îl preceadă24. Astfel, art. 681- 683 C. Civ. impuneau o serie de formalităţi, unele
comune pentru soţul supravieţuitor şi pentru stat, iar altele specifice, impuse doar soţului supravieţuitor.
Conform art. 681 C.civ., soţul în viaţă şi statul erau obligaţi a face să se pună peceţi şi a pretinde să se
facă inventar după formele prescrise pentru acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar. Astfel,
eventuala acceptare a moştenirii excludea confuziunea patrimoniului succesorului cu patrimoniul lui de
cujus deoarece facerea acestui inventar, înainte de intrarea unui succesor anomal în posesia bunurilor
succesorale, determina ca, în privinţa acestei categorii de moştenitori şi în raporturile lor (fie în mod activ
cu eventualii moştenitori legitimi ce s-ar ivi, fie în mod pasiv cu creditorii lui de cujus) patrimoniul
defunctului să rămână distinct de patrimoniulsuccesorului.
Conform art. 682 C. Civ., soţul în viaţă mai era dator să transforme în numerar lucrurile
mişcătoare. Este de remarcat faptul că prin această măsură, legea nu şi-a atins scopul propus deoarece,
ţinând cont că banii sunt mult mai uşor de rispit decât lucrurile mobile, eventualii succesori ce ar fi apărut
mai târziu, nu aveau, în realitate, nici o garanţie. Tocmai acesta este motivul pentru care Codul civil
fancez nu s-a limitat
la această simplă transformare, ci a impus soţului supravieţuitor obligaţia de a întrebuinţa sumele obţinute
după vânzarea mobilelor, tribunalul având posibilitatea de a decide maniera de întrebuinţare a acestora.
Conform aceluiași articol, dacă păstra averea mobiliară în natură, soţul supravieţuitor trebuia să dea
cauţiune solvabilă pentru restituirea succesiunii, în caz că s-ar fi prezentat moştenitori ai defunctului în
termen de trei ani. După acest termen, cauţiunea era liberată. Referitor la această opţiune, consider
relevantă
observaţia că această cauţiune nu garanta restituirea întregii moşteniri, după cum greșit se exprima textul,
ci numai a averii mobiliare netransformată în bani.
Sancţiunea nerespectării acestor formalităţi consta în plata daunelor interese între moştenitorii care ar fi
apărut (art. 683 C. civ.).
2. Drepturile succesorale ale vaduvei sărace (art. 684 C.civ.)
În afară de dreptul succesoral al soţului supravieţuitor enunţat anterior, conform art. 684
C. Civ., dacă bărbatul deceda şi văduva nu avea avere, erau de examinat mai multe ipoteze:
a) dacă din căsătorie s-a născut un singur copil, văduva săracă primea a treia parte
din succesiune, în uzufruct.
 b) în prezenţa mai multor descendenţi, uzufructul văduvei era restrâns la o porţiune
virilă: uzufructul ei se exercita asupra unei parţi egale cu cele atribuite copiilor.
Prin „descendent” se înţelegea copil, iar când copiii erau predecedaţi şi la moartea
bărbatului rămâneau numai descendenţi de-ai lor, împărţirea succesiunii şi determinarea
uzufructului văduvei sărace se făcea pe tulpini, fiecare dintre copiii predecedaţi ai defunctului
corespunzând cu o tulpină. Conform practicii judiciare, dreptul văduvei sarace se păstra în caz de
recăsătorire, dacă ea întrunea condiţiile de la art. 684 C. civ., mai ales dacă ea a deschis procesul
înainte de a doua căsătorie. Conform opiniei dominante, copiii naturali nu intrauîn numărul lor,
nefiind chemaţi la moştenirea tatălui.
c) dacă bărbatul lăsa ca moştenitori ascendenţi sau colaterali, văduva săracă primea
o pătrime în deplină proprietate din averea defunctului.
În ipoteza în care bărbatul ar fi exheredat prin testament rudele sale şi nu ar fi rămas în
urma lui moştenitori rezervatari, soţul supravieţuitor (bărbat sau femeie) lua întreaga succesiune
în proprietate, devenind aplicabile dispoziţiile art. 652 şi art. 679 C. Civ.
Având în vedere că cei care renunţau la moştenire sau cei care erau declaraţi nedemni a
succede nu mai puteau fi consideraţi ca moştenitori ai defunctului şi nici nu mai puteau invoca
vreun drept izvorând din această calitate, renunţarea sau nedemnitatea unui comoştenitor,
rezervatar sau nerezervatar, profita şi văduvei sărace. Spre exemplu, dacă de cujus a lăsat un
descendent, mamă, tată şi o soţie săracă, iar descendentul renunţa la moştenire şi tatăl era
nedemn, se aplica art. 684 alin. 3, văduva primind o treime în plină proprietate.
Natura dreptului văduvei sărace
Din cauza felului în care a fost redactat, art. 684 C.civ. a dat naştere la greutăţi de
interpretare, provocate mai ales de lipsa lucrărilor pregătitoare. Una din problemele ce s–a ridicat
a fost dacă dreptul înscris în acest articol este un drept de moştenire, unul de creanţă sau doar o
favoare a legii admisă pentru văduvele sărace, când soţii predecedaţi nu au testat.
În jurisprudenţă, într-o primă fază, s-a susţinut că acesta este un drept de creanţă,
considerându-se că, oferindu-se văduvei o parte în uzufruct sau înplină proprietate doar dacă nu
avea avere, dreptul ei nu putea fi asimilat cu un drept de succesiune, întrucat legiuitorul, la
stabilirea vocaţiei succesorale a diferitelor clase de moştenitori, a fost condus de afecţiunea
prezumată între defunct şi erezi, nu de gradul de lipsă de avere al unei persoane. Având în vedere
şi faptul că acest drept nu era reciproc, în speţă32, s-a decis că apelanta nu putea cere de la justiţie
trimiterea în posesie, ci că trebuia să îsi dirijeze acţiunea împotriva erezilor pentru a stabili faţă de aceştia
că i se cuvenea partea ce pretindea.
Această opinie însă nu a triumfat. După cei mai mulţi autori şi conform jurisprudenţei dominante,
văduva avea un drept de moştenire pe care şi-l putea valorifica în faţa justiţiei: „considerând că, din
combinarea principiilor din dreptul roman, Authentica praeterea şi Novelele 53, 74 şi 117, cu faptul că
art. 684 este aşezat sub titlul care tratează despre succesiunile neregulate şi în secţiunea care tratează
despre dreptul de moştenire al văduvei, precum şi cu însăși expresiile clare, precise şi
repetate în acel text de lege, rezultă că legiuitorul român, conform cu principiile dreptului romanşi ale
Codului Callimah, a considerat dreptul ce acordă prinart. 684 văduvei fără avere ca un drept de
succesiune în averea rămasă de la defunct .
Mai departe, în doctrină, s-a dezbătut chestiunea ce fel de drept succesoral este. Unii autori au
susţinut că este un drept de moştenire special, fie deoarece dreptul văduvei o plasa în ordinea succesorală
după moştenitorii rezervatari, dar inaintea celoralalţi moştenitori legitimi ai defunctului 35, fie pentru că
este recunoscut numai în vederea stării de sărăcie, fiind o sarcină impusă întregii moşteniri, alţii că este
neregulat, fiind un drept de succesiune anomală37, iar conform unei alte opinii, sa susţinut că ar fi vorba
de un legat presupus întemeiat pe dorinţa prezumată a lui de cujus, invocându-se ca argumente faptul că
locul pe care îl ocupă un text nu determină mereu caracterele dreptului oferit de acesta, datorită necesităţii
stării de sărăcie pentru a beneficia de acest drept şi, nu în ultimul rând, datorită faptului că, în dreptul
nostru, rudenia de sânge reprezintă titlu de moştenire, în timp ce căsătoria, deși poate fi un astfel de titlu,
la noi nu este considerată ca atare38.
1. Condiţiile impuse de lege soţului supravieţuitor pentru a putea moşteni
Pentru ca soţul supravieţuitor să vină la moştenirea defunctului, pe lângă condiţiile generale
impuse oricărui moştenitor, acesta trebuie să îndeplinească şi o condiţie specială, respectiv aceea de a
avea calitatea de soţ la data decesului soţului său. Pe cale de consecinţă, condiţiile impuse de lege
pentru ca soţul supravieţuitor să vină la moştenire sunt următoarele:
- să aibă capacitate succesorală;
- să nu fie nedemn faţă de defunct;
- să aibă vocaţie succesorală;
- să aibă calitatea de soţ la data deschiderii moştenirii (condiţie specială despre care am
făcut vorbire);
În acest context de analiză se remarcă faptul că, dacă în privinţa moştenitorilor din cele patru
clase de moştenitori legali, s-a avut în vedere gradul de rudenie cu defunctul, în ceea ce priveşte
recunoaşterea drepturilor succesorale ale soţului supravieţuitor, aceasta este legată de existenţa calităţii
sale, de soţ al defunctului, la data decesului. Deşi la data decesului unuia dintre soţi, căsătoria încetează,
poate este mai corect să spunem că în acest caz drepturile soţului supravieţuitor sunt legate de fapt de
inexistenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive de desfacere a căsătoriei la data decesului lui de cuius.
Astfel, textul art. 970 Cod civil prevede că soţul supravieţuitor îl moşteneşte pe soţul
decedat dacă, la data deschiderii moştenirii, nu există o hotărâre de divorţ definitivă. Termenul de
hotărâre judecătorească, la care se referă textul legal, vizează atât actul jurisdicţional al instanţei, dar şi
actul final al ofiţerului de stare civilă şi al notarului public, prin care se desface căsătoria părţilor,
respectiv certificatul de divorţ. Potrivit noului Cod civil, divorţul se poate pronunţa atât de ofiţerul de
stare civilă, cât şi de notarul public, nemaifiind atributul exclusiv al instanţei de judecată.
Condiţiile impuse de legiuitor pentru ca soţul supravieţuitor să moştenească, se împart în condiţii
pozitive - capacitatea succesorală, vocaţia succesorală şi calitatea de soţ a acestuia, şi condiţii negative -
cea de a nu fi nedemn faţă de defunct. La acestea putem adăuga şi condiţia negativă, ca soţul
supravieţuitor să nu fi fost dezmoştenit de către defunct, situaţie în care acesta va putea culege doar
rezerva succesorală atribuită de lege, în calitatea sa de moştenitor rezervatar al defunctului.
Trebuie menţionat că legea nu recunoaşte dreptul de moştenire asupra averii concubinului, oricât
de lungă ar fi perioada de concubinaj între defunct şi concubinul său. În ceea ce priveşte situaţia
concubinului ce supravieţuieşte celuilalt concubin, arătăm că acesta poate pretinde drepturile sale,
rezultate din contribuţia pe care a adus-o la dobândirea bunurilor din timpul concubinajului dintre ei,
inclusiv sumele de bani depuse la instituţiile de credit [1]. Dacă concubinul nu are dreptul de moştenire
legală la moştenirea defunctului, în schimb concubinul poate avea drepturi succesorale, având izvorul în
testamentul acestuia.
Este de menţionat faptul că, drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor sunt recunoscute în
concurs cu oricare dintre clasele de moştenitori legali, cu condiţia ca acesta să deţină calitatea de soţ la
data deschiderii moştenirii defunctului. În acest sens, se impune a preciza că nu are relevanţă durata
căsătoriei acestora, starea materială sau sexul soţului supravieţuitor, dacă aceştia au sau nu copii rezultaţi
din căsătorie sau dacă aceştia erau despărţiţi în fapt sau convieţuiau la data decesului lui de cuius [2]. Mai
mult, chiar dacă există o cerere de divorţ pe rolul instanţei de judecată sau în curs de soluţionare prin
procedura administrativă în faţa ofiţerului de stare civilă sau a notarului public, dacă la data decesului
hotărârea nu era definitivă sau nu s-a eliberat certificatul de divorţ, soţului supravieţuitor îi sunt
recunoscute drepturile de moştenire asupra moştenirii lăsate de soţul său decedat.
În aceste cazuri, dacă decesul survine în timpul soluţionării cererii de divorţ, în oricare din
modalităţile menţionate anterior, căsătoria părţilor încetează prin deces, iar soţul supravieţuitor
îndeplineşte condiţia specială pentru a putea veni la moştenirea defunctului, neexistând aşadar o hotărâre
de divorţ definitivă, respectiv nefiind eliberat certificatul de divorţ de ofiţerul de stare civilă sau de
notarul public. Potrivit art. 925 alin. (1) Cod procedură civilă, dacă în timpul procesului de divorţ unul
dintre soţi decedează, instanţa va lua act de încetarea căsătoriei şi va dispune, prin hotărâre definitivă,
închiderea dosarului.De asemenea, căsătoria ia sfârşit prin divorţ sau în urma declarării nulităţii ori a
anulării acesteia.
După cum arată art. 382 Cod civil, căsătoria este considerată desfăcută din ziua când hotărârea
prin care s-a pronunţat divorţul a rămas definitivă.
O situaţie specială, ce poate interveni în ceea ce priveşte acţiunea de divorţ, este cea generate de
formularea cererii de divorţ, formulate de soţul reclamant, având ca temei de drept prevederile art. 373 lit.
b) Cod civil, respectiv în situaţia în care divorţul este cerut din cauza unor motive temeinice, când
raporturile dintre soţi sunt vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă. Este vorba despre
acţiunea de divorţ având la bază culpa exclusivă a soţului pârât în desfacerea căsătoriei. Potrivit art. 382
alin. (2) Cod civil, prin excepţie (n.n. - de la regula potrivit căreia data desfacerii căsătoriei este ziua când
hotărârea a rămas definitivă), dacă acţiunea de divorţ este continuată de moştenitorii soţului reclamant,
căsătoria se socoteşte desfăcută la data decesului. Aşadar, în situaţia în care, ulterior formulării acţiunii
întemeiate pe culpa exclusivă a soţului pârât, survine decesul soţului reclamant, iar acţiunea este
continuată de moştenitorii acestuia şi prin hotărârea pronunţată de instanţă se constată că soţul pârât este
exclusiv culpabil de desfacerea căsătoriei, căsătoria părţilor nu va înceta prin moartea soţului reclamant,
ci va fi desfăcută la data decesului acestuia. Aceasta înseamnă, din punct de vedere succesoral, că soţul
pârât nu va putea veni la moştenirea reclamantului, decedat înainte de soluţionarea definitivă a acţiunii de
divorţ, chiar dacă la data decesului acţiunea nu fusese încă soluţionată. Această situaţie reprezintă o
excepţie de la regula potrivit căreia căsătoria încetează prin decesul oricăreia dintre soţi.
Soluţia prevăzută în art. 382 alin. (2) Cod civil, respectiv stabilirea datei desfacerii căsătoriei la
data decesului lui de cuius, este contrazisă însă de prevederile art. 925 alin. (2) Cod procedură civilă, act
intrat în vigoare ulterior. Astfel, potrivit art. 925 alin. (2) Cod procedură civilă, când cererea de divorţ se
întemeiază pe culpa pârâtului şi reclamantul decedează în cursul procesului, lăsând moştenitori, aceştia
vor putea continua acţiunea, pe care instanţa o va admite numai dacă va constata culpa exclusivă a soţului
pârât. Potrivit art. 925 alin. (4) Cod procedură civilă, în cazul în care acţiunea este continuată de
moştenitorii soţului reclamant, potrivit alin. (2), căsătoria se socoteşte desfăcută la data introducerii
cererii de divorţ.
Iată deci că, între soluţia impusă de art. 382 alin. (2) Cod civil şi cea prevăzută de art. 925 alin.(4)
Cod procedură civilă, există diferenţă, întrucât primul text arată că se consideră desfăcută căsătoria
părţilor la data decesului, în vreme ce textul Codului de procedură civilă apreciază desfăcută căsătoria la
data introducerii cererii de divorţ.
Apreciem, alături de alţi autori [3], că prin intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă
ulterior noului Cod civil, prevederea art. 382 alin. (2) Cod civil a fost abrogată implicit de art. 925 alin.
(4) din Codul de procedură civilă, căsătoria socotindu-se desfăcută la data introducerii cererii de divorţ şi
nu la data decesului. Dar, este de remarcat că, indiferent care este data la care căsătoria se socoteşte
desfăcută, respectiv data decesului potrivit art. 382 alin. (2) Cod civil, sau data introducerii acţiunii de
divorţ potrivit art. 925 alin. (4) Cod de procedură civilă, soţul pârât nu are vocaţie succesorală la
moştenirea defunctului, neîndeplinind condiţia specială prevăzută de lege, respectiv nu va mai avea
calitatea de soţ la data decesului.
Opţiunea moştenitorilor, de a continua acţiunea de divorţ a soţului reclamant decedat, poate
conduce la acest rezultat sau, dacă din probele administrate în cauză, nu va rezulta culpa soţului pârât,
căsătoria va fi considerată că a încetat prin decesul soţului reclamant. De asemenea, trebuie amintit că
moştenitorii soţului reclamant nu sunt obligaţi să continue acţiunea astfel formulată de antecesorul lor, ei
având opţiunea fie de a acţiona în acest fel, fie de a lăsa instanţa să constate încetarea căsătoriei prin
decesul soţului reclamant. Dacă se va constata încetată căsătoria părţilor prin decesul soţului reclamant,
soţul pârât va îndeplini condiţia specială prevăzută de lege pentru a putea moşteni,respectiv acesta
îndeplineşte condiţia specială de persoană căsătorită la data deschiderii moştenirii.Până la desfacerea
căsătoriei prin hotărâre judecătorească definitivă sau până la eliberarea certificatului de divorţ de către
ofiţerul de stare civilă sau de către notarul public, soţul în viaţă are vocaţie la moştenirea lăsată de
defunctul său soţ.
 În ceea ce priveşte situaţia în care moartea unuia dintre soţi este declarată prin procedura
declarării judecătoreşti a morţii, este de menţionat că, dacă hotărârea astfel pronunţată este anulată, iar
celălalt soţ s-a recăsătorit, potrivit art. 293 alin. (2) Cod civil, prima căsătorie se consideră desfăcută pe
data încheierii celei de-a doua căsătorii. În această situaţie, soţul de bună-credinţă recăsătorit va putea
moşteni doar pe soţul său din cea de-a doua căsătorie, nu şi pe cel din prima căsătorie, întrucât căsătoria
se consideră desfăcută la data încheierii celei de-a doua căsătorii de către acesta. Dacă soţul care se
recăsătoreşte este de rea-credinţă, adică cunoaşte faptul că primul său soţ nu este mort, şi în aceste
condiţii se recăsătoreşte, cea de-a doua căsătorie va fi nulă, menţinându-se prima căsătorie. Astfel, soţul
de reacredinţă va avea vocaţie succesorală faţă de primul soţ, declarat mort şi ulterior reapărut.
Anularea sau constatarea nulităţii căsătoriei are drept efect, desfiinţarea retroactivă a căsătoriei şi
implicit pierderea calităţii de soţi a părţilor. Cauzele de nulitate relativă a căsătoriei sunt reglementate în
art.297-300 Cod civil, iar cauzele de nulitate absolută în art. 293-295 Cod civil. Dacă decesul unuia dintre
soţi survine până la pronunţarea sau declararea nulităţii căsătoriei, soţul în viaţă nu va beneficia de
drepturi succesorale ca şi soţ supravieţuitor, întrucât căsătoria se anulează cu efect retroactiv, chiar dacă
hotărârea se pronunţă ulterior decesului.
Potrivit art. 304 alin. (1) Cod civil, soţul de bună-credinţă la încheierea unei căsătorii nule sau
anulate, păstrează, până la data când hotărârea judecătorească rămâne definitivă, situaţia unui soţ
dintrocăsătorie valabilă. Aşadar, în cazul căsătoriei putative, soţul de bună-credinţă, la încheierea unei
casatorii nule sau anulate, păstrează situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă, până la data când hotărârea
judecătorească rămâne definitivă. Aceasta înseamnă că, dacă decesul unuia dintre soţi survine mai înainte
ca hotărârea judecătorească de declarare sau de pronunţare a nulităţii să rămână definitivă, soţul
supravieţuitor care a fost de bună-credinţă vine la moştenirea soţului decedat. În ceea ce îl priveşte pe
soţul de rea-credinţă, acesta nu va putea moşteni pe defunct, pierzând retroactive calitatea de soţ. Dacă
decesul a survenit ulterior datei la care hotărârea judecătorească de anulare sau de constatare a nulităţii
căsătoriei a rămas definitivă, soţul supravieţuitor, indiferent dacă a fost de bună-credinţă sau de rea-
credinţă, nu va putea moşteni pe defunct întrucât urmare a anularii sau constatării nulităţii a pierdut
retroactiv calitatea de soţ.
Subliniem faptul că vocaţia succesorală a soţului de bună-credinţă la încheierea căsătoriei nule
sau anulate, subzistă numai în perioada cuprinsă între data încheierii căsătoriei şi data rămânerii definitive
a hotărârii instanţei privind anularea sau constatarea nulităţii [4].
În ce priveşte aprecierea asupra bunei sau relei-credinţe a soţilor, arătăm că instanţa care este
investită cu soluţionarea unei acţiuni, având ca obiect anularea sau constatarea nulităţii căsătoriei, este
obligată ca prin hotărârea ce o va pronunţa să statueze cu privire la buna sau reaua-credinţă a soţilor [5],
iar dacă nu a făcut acest lucru, situaţia va putea fi complinită ulterior, în cadrul procesului intentat de
moştenitori, când instanţa poate acoperi lipsurile hotărârii primei instanţe în aceasta chestiune.
Aceasta situaţie de excepţie, prevăzută de art. 304 alin. (1) Cod civil, în privinţa soţului de bună-
credinţă la încheierea căsătoriei nule sau anulate, reprezintă singura excepţie prevăzută de lege de la
principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale legale.
2. Corelaţia dintre dreptul la moştenire al soţului supravieţuitor şi regimul matrimonial ales
La decesul unuia dintre soţi, pentru a se putea stabili drepturile succesorale ale soţului
supravieţuitor şi ale celorlalte categorii de moştenitori legali cu care acesta vine în concurs, sau numai a
celorlalţi moştenitori legali, dacă soţul supravieţuitor nu vrea sau nu poate veni la moştenirea defunctului,
trebuie ca în prealabil să fie determinată masa succesorală rămasă de pe urma lui de cuius. Art. 321 alin.
(1) Cod civil arată că viitorii soţi pot alege ca regim matrimonial comunitatea legală, separaţia de bunuri
sau comunitatea convenţională. De asemenea, art. 291 alin. (1) Cod civil prevede că ofiţerul de stare
civilă face menţiune pe actul de căsătorie despre regimul matrimonial ales.
Chestiunea determinării masei succesorale lăsate de defunct se face, atât raportat la bunurile
proprii ale acestuia, dar şi raportat la cota acestuia din bunurile comune dobândite de acesta şi soţul său
supravieţuitor. Potrivit art. 319 alin. (1) Cod civil, regimul matrimonial încetează prin constatarea
nulităţii, anularea, desfacerea sau încetarea căsătoriei. Aşadar, la încetarea căsătoriei prin decesul unuia
dintre soţi, trebuie determinată partea din bunurile dobândite în comun de către soţi aparţinând
defunctului şi care va face obiectul transmisiunii succesorale. Partea cuvenită defunctului din comunitatea
de bunuri a soţilor, va compune masa succesorală lăsată de acesta, parte care aparţine acestuia în calitate
de cotitular asupra comunităţii respective. Determinarea drepturilor soţilor asupra comunităţii de bunuri,
se face prin raportare la dispoziţiile din materia dreptului familiei.
Ceea ce ne interesează în operaţiunea de determinare a masei succesorale, rămase de pe urma
defunctului, vizează situaţia în care regimul matrimonial ales a fost acela al comunităţii legale sau al
comunităţii convenţionale, pentru că în regimul separaţiei de bunuri soţii au dobândit doar bunuri proprii.
Regimul comunităţii legale este reglementat în art. 339-359 Cod civil. Potrivit art. 339 Cod civil,
bunurile dobândite în timpul comunităţii legale, de oricare dintre soţi, sunt, de la data dobândirii lor,
bunuri comune în devălmăşie ale soţilor. Anterior datei de 1 octombrie 2011, când a intrat în vigoare noul
Cod civil, regimul comunităţii legale reprezenta singurul regim în materia relaţiilor patrimoniale dintre
soţi. Aşadar, în regimul comunităţii legale toate bunurile dobândite de soţi, sub acest regim matrimonial,
sunt bunuri comune în devălmăşie ale ambilor soţi. Potrivit art. 350 Cod civil, fiecare soţ poate dispune,
prin legat, de partea ce i s-ar cuveni, la încetarea căsătoriei, din comunitatea de bunuri.
Când comunitatea încetează prin decesul unuia dintre soţi, lichidarea se face între soţul
supravieţuitor şi moştenitorii soţului decedat, obligaţiile soţului decedat asupra bunurilor commune
divizându-se între moştenitori, proporţional cu cotele ce le revin din moştenire, aşa cum prevede art. 355
alin. (3) Cod civil. Până la finalizarea lichidării, comunitatea subzistă, atât în privinţa bunurilor, cât şi în
privinţa obligaţiilor. Lichidarea regimului matrimonial se face, potrivit art. 320 Cod civil, prin hotărâre
judecătorească definitivă sau, după caz, prin înscris întocmit în formă autentică notarială.
Potrivit art. 1133 alin. (2) Cod civil, în vederea stabilirii componenţei patrimoniului succesoral,
notarul public procedează, mai întâi, la lichidarea regimului matrimonial. Menţionăm că potrivit art. 357
Cod civil, în cadrul lichidării comunităţii, fiecare dintre soţi preia bunurile sale proprii, după care se va
proceda la partajul bunurilor comune şi la regularizarea datoriilor.
În acest scop, se determină mai întâi cota-parte ce revine fiecărui soţ, pe baza contribuţiei sale,
atât la dobândirea bunurilor comune, cât şi la îndeplinirea obligaţiilor comune. Până la proba contrară,
se prezumă că soţii au avut o contribuţie egală. Menţionăm că, în cadrul procedurii succesorale notariale,
potrivit art. 107 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, în succesiunile care privesc bunuri comune ale autorului
succesiunii şi ale soţului supravieţuitor, cotele de contribuţie ale acestora la dobândirea bunurilor şi
asumarea obligaţiilor, se stabilesc prin acordul moştenitorilor, consemnat în încheierea finală sau, după
caz, în actul de lichidare, încheiat în formă autentică.
Dacă între soţul supravieţuitor şi moştenitorii defunctului nu se ajunge la un consens, potrivit art.
108 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Legea nr. 36/1995, în caz de neînţelegere hotărăşte instanţa
judecătorească.
În cadrul comunităţii convenţionale, prin convenţie matrimonială se derogă de la dispoziţiile
privind regimul comunităţii legale, potrivit art. 366 Cod civil. Specificitatea comunităţii conventional nu
are însă influenţă asupra materiei succesorale [6], ele fiind aceleaşi ca în cazul comunităţii legale,
întrucât, prin convenţia încheiată, soţii aduc modificări numai în privinţa întinderii masei succesorale
aparţinând soţului defunct, respectiv aceasta va fi mai mare sau mai mică, după cum a avut loc o
includere în comunitate a unor bunuri proprii sau a intervenit dimpotrivă o restrângere a comunităţii, prin
excluderea unor bunuri dobândite în comun din comunitatea soţilor, potrivit art. 367 Cod civil.
Aşadar, în cazul comunităţii convenţionale, masa succesorală lăsată de defunct poate fi mai vastă
decât în cazul comunităţii legale, dacă soţii, prin convenţia matrimonială, au inclus în comunitate bunuri
proprii, dobândite înainte sau după încheierea căsătoriei, sau dimpotrivă, comunitatea poate fi mai
restrânsă decât cea legală, dacă, prin convenţie, soţii au înţeles să restrângă comunitatea la bunurile sau
datoriile anume determinate în convenţia matrimonială, indiferent dacă acestea sunt dobândite, ori, după
caz, născute, înainte sau în timpul căsătoriei.
În ceea ce priveşte comunitatea convenţională, art. 368 Cod civil prevede că, în măsura în care
prin convenţie matrimonială nu se prevede altfel, regimul juridic al comunităţii convenţionale se
completează cu dispoziţiile legale privind regimul comunităţii legale. Aceasta înseamnă că, regulile
privind lichidarea regimului comunităţii legale, se aplică şi lichidării comunităţii convenţionale şi
transmiterii bunurilor soţului decedat către soţul supravieţuitor şi celorlalţi moştenitori ai lui de cuius.
Dar aşa cum am menţionat, dispoziţiile legale ale regimului comunităţii legale, sunt aplicabile
în măsura în care prin convenţia matrimonială nu s-a prevăzut altfel. Este aşadar posibil, ca în convenţia
matrimonială să se stipuleze anumite clauze privind lichidarea şi partajul bunurilor, includerea clauzei de
preciput, partajarea bunurilor comune în cote inegale, suportarea în cote inegale a pasivului succesoral,
atribuirea preferenţială a unor bunuri către unul dintre soţi, etc.
În ceea ce priveşte clauza de preciput [7] arătăm că, potrivit art. 333 Cod civil, prin convenţia
matrimonială se poate stipula ca soţul supravieţuitor să preia, fără plată, înainte de partajul moştenirii,
unul sau mai multe dintre bunurile comune, deţinute în devălmăşie sau în coproprietate. Clauza de
preciput poate fi stipulată în beneficiul fiecăruia dintre soţi sau numai în favoarea unuia dintre ei. Clauza
de preciput nu este supusă raportului donaţiilor, ci numai reducţiunii, în condiţiile legii.
Potrivit art. 333 alin. (4) Cod civil, clauza de preciput devine caducă, atunci când comunitatea
încetează în timpul vieţii soţilor, când soţul beneficiar a decedat înaintea soţului dispunător ori când
aceştia au decedat în acelaşi timp sau când bunurile care au făcut obiectul ei au fost vândute la cererea
creditorilor comuni. Executarea clauzei de preciput se face în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil,
prin
echivalent.
Aşadar, dacă soţii, prin convenţia lor matrimonială, au stipulat o clauză de preciput, soţul
supravieţuitor va prelua fără plată, înainte de partajul moştenirii, bunurile comune în devălmăşie sau în
coproprietate ce fac obiectul preciputului, situaţie în care, în privinţa acestora nu mai sunt incidente
regulile anterior menţionate. Nu trebuie pierdut din vedere faptul că, în ipoteza în care se încalcă rezerva
succesorală, bunurile ce fac obiectul preciputului sunt supuse reducţiunii.
În privinţa regimului separaţiei de bunuri, aşa cum am arătat, stabilirea componentei masei
succesorale se face potrivit art. 360 Cod civil. Astfel, fiecare dintre soţi este proprietar exclusiv, în
privinţa bunurilor dobândite înainte de încheierea căsătoriei, precum şi a celor pe care le dobândeşte în
nume propriu după aceasta dată.
În cadrul regimului separaţiei de bunuri, soţii pot dobândi însă, potrivit art. 362 Cod civil, bunuri
proprietate comună, pe cote-părţi. Bunurile dobândite împreună de soţi aparţin acestora, în proprietate
comună pe cote-părţi, în condiţiile legii. Astfel, la decesul unuia dintre soţi se va determina cota sa parte
din aceste bunuri, care va face parte din masa succesorală lăsată de acesta. Clauza de preciput poate fi
stipulată şi în cadrul acestui regim matrimonial, dacă ea are ca obiect bunuri comune pe cote-părţi
aparţinând soţilor.
Concluzii
Concluzia care se impune în urma studiului, este aceea că, în privinţa drepturilor succesorale ale
soţului supravieţuitor şi regimul matrimonial ales, există o strânsă legătură, cu consecinţe în planul
dreptului succesoral, potrivit celor reliefate. De asemenea, şi desfacerea căsătoriei prin divorţ sau
încetarea căsătoriei prin decesul unuia dintre soţi, produce efecte diferite în planul drepturilor succesorale
recunoscute soţului supravieţuitor. Nu în ultimul rând, am analizat situaţia soţului de bună-credinţă la
încheierea căsătoriei nule sau anulate, care beneficiază de drepturi succesorale.

CAPITOLUL 2. NEDEMNITATEA SUCCESORALĂ

Nedemnitatea succesorală este analizată în literatura de specialitate ca o sancţiune civilă.

Prin reglementarea actuală a nedemnităţii acest caracter de sancţiune civilă este marcat în mod
clar, evident şi fără echivoc. 1

1
Vasilescu P., Kocsis J., Drept civil succesiuni, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2016, pag. 15- 17;
 Statul român se află într-o plină etapă de reformare a sistemului judiciar. Începând cu
anul 2009, a fost adoptat un nou Cod civil, având ca sursă principală de inspiraţie Codul civil din
Quebec.
Atât în Codul civil de la 1864 cât şi în noul Cod civil, noţiunea de nedemnitate
succesorală2 a rămas aceeaşi. Cel care comite fapte grave faţă de defunct, pe care le vom
enumera în cadrul prezentului articol, nu poate veni la moştenirea acestuia din urmă.
Conform noului Cod civil, nedemnitatea succesorală de drept, prevăzută de art. 958,3
operează pentru următoarele cazuri: persoană condamnată penal pentru săvârşirea unei
infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe cel care lasă moştenirea; persoană condamnată penal pentru
săvârşirea, înainte de deschiderea moştenirii, a unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe un alt
succesibil care, dacă moştenirea ar fi fost deschisă la data săvârşirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi
restrâns vocaţia la moştenire a făptuitorului.
Reglementările diferă totuși, iar noul Cod civil a soluţionat câteva din problemele care
existau în vechiul Cod civil, referitoare la aplicarea acestei sancţiuni civile.
Analiză comparativă între vechiul Cod civil şi noul Cod civil. Nedemnitate de drept
şi nedemnitate judiciară
Pentru ca o persoană să poată veni la moştenire în temeiul legii, nu este suficient să aibă
vocaţie succesorală, generală şi concretă, fiind necesar să îndeplinească şi o condiţie negativă şi
anume să nu fie nedemnă.4
Faţă de vechea reglementare se introduce două categorii de nedemnitate, ca sancţiune
civilă: nedemnitatea de drept şi nedemnitatea judiciară. Doar nedemnitatea de drept poate fi
constată de notarul public, pe baza hotărârii judecătoreşti de condamnare definitivă, pronunţată
de intanţa penală pentru una dintre faptele prevăzute de art. 958 Cod civil.5
La alin. (2) se prevede că nedemnitatea operează chiar dacă o persoană nu a putut fi
condamnată pentru faptele incriminate de lege din cauza decesului autorului sau pentru că a
intervenit prescripţia, ori în caz de amnistie 6. Este o prevedere importantă (şi diferită de
interpretarea vechiului Cod civil), deoarece, în lipa ei, persoana nu ar fi fost nedemnă ci capabilă
de a moşteni.
În ceea ce priveşte nedemnitatea judiciară aceasta se pronunţă cu privire la persoana care
săvârşeşte cu intenţie, împotriva celui care lasă moştenirea, fapte grave de violenţă, fizică sau
morală, ori alte fapte care au avut ca urmare moartea victimei, la persona care cu rea-credinţă, a
ascuns, a alterat, a distrus sau a falsificat testamentul lui de cuius şi la persoana care, prin dol sau

2
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral Ediţia a III a Actualizată şi completată, Vol I, Moştenirea legală, Editura
Universul Juridic Bucureşti, 2013, pag. 97 - 98;
3
Noul Cod civil, Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, Vol II, art.953 -1649, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012,
pag. 21 - 22;
4
Negrilă D., Dreptul de opţiune succesorală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014, pag. 144;
5
Noul Cod civil, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2016, pag. 248;
6
Boboc O., Carpen D., Deaconu F., Conferinţele Noului Cod Civil, Bucureşti 2012, pag. 26 - 27;
violenţă l-a împiedicat pe cel care lasă moştenirea să întocmească, să modifice sau să revoce
testamentul7.
Spre deosebire de nedemnitatea legală, nedemnitatea judiciară nu poate fi constată la
notarul public. 8 De asemenea, acţiunea trebuie itrodusă într-un termen de un an de către
succesibil, acesta fiind un termen de decădere, care curge în funcţie de data pronunţării hotărârii
judecătoreşti, raportată la data deschiderii succesiunii, sau de la data când succesibilul a cunoscut
motivul de nedemnitate.
Faţă de reglementarea anterioară unde, moştenitorul depărtat de la succesiune ca nedemn
era obligat să întoarcă toate fructele şi veniturile a căror folosinţă a avut-o de la data deschiderii
succesiunii (art. 657, vechiul Cod civil, 1864), în noua reglementare art.960 alin. (3) menţine
valabile actele de dispoziţie cu titlu oneros privind bunurile imobile succesorale, încheiate de
nedemn cu terţi dobânditorii de bună-credinţă, cu aplicarea regulilor din cărţii funciare 9. Per a
contrario, actele de dispoziţie cu titlu gratuit făcute de cel care a fost ulterior declarat nedemn,
precum şi actele de dispoziţie încheiate cu terţi de rea-credinţă vor fi întotdeauna desfiinţate.
Spre deosebire de vechea reglementare, în care iertarea nedemnului nu înlătura efectele
nedemnităţii, în actuala reglemntare acest lucru este posibil cu respectarea următoarelor condiţii:
actul de iertare să fie făcut printr-o declaraţie autentică notarială a celui care lasă moştenirea sau
iertarea să se facă în cadrul unui testament, în care să se stipuleze, în mod expres, iertarea
nedemnului.10
Noul Cod civil nu mai reglementează două dintre cazurile de nedemnitate prevăzute în
vechiul Cod civil: acuzaţia capital calomnioasă împotriva celui care lasă moştenirea care nu-şi
mai găsea aplicarea practică ca urmare a abolirii pedepsei cu moartea prin Decretul-lege
nr.6/1990 şi nedenunţarea omorului a cărui victimă a căzut defunctului.
Din reglementarea art. 959 lit. a), rezultă că spre deosebire de regimul juridic al
nedemnităţii, consacrat de Codul civil din 1864, nedemnitatea judiciară, poate fi pronunţată şi-n
cazul (infracţiune praeterintenţionată şi-n cazul infracţiunilor de loviri cauzatoare de moarte).
În regimul Codului civil 1864, efectele nedemnităţii se produceau şi în privinţa copiilor
nedemnului împiedicându-i pe aceştia să vină la succesiune prin reprezentarea părintelui lor
nedemn (art.658 Cod civil), practica judiciară a interpretat restrctiv textul în sensu că efectele
demnintăţii nu puteau fi extinse şi la descendenţi ai nedemnului ca ar fi veni la moştenire prin
reprezentare11.
Asemănările dintre nedemnitatea de drept şi nedemnitatea judiciară.

7
Uniune Notarilor Publici din România, Cod civil al României: Ȋndrumar notarial, Editura Monitorul Oficial,
Bucureşti, 2011, pag. 328 - 332;
8
Fr. Deak, Popescu R., Tratat de drept succesoral, Ediţia a III a, Actualizată şi completată, Vol I, Moştenirea
legală, Editura Universul Juridic Bucureşti, 2013, pag. 59 - 60;
9
Noul Cod civil, Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, Vol II, art.953 -1649, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012,
pag. 23 - 24;
10
http://revista.universuljuridic.ro/indepartarea-efectelor-nedemnitatii-succesorale-din-perspectiva-succesiunilor-cu-
elemente-de-extraneitate;
11
Stănciulescu L., Curs de drept civil Succsiuni, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, pag. 48 - 49;
 Ambele tipuri de nedemnitate sunt reglementate ca sancţiune civilă, fără a se face vreo
deosebire în funcţie de gravitatea faptelor comise şi au drept consecinţă înlăturarea nedemnului
atât de la moştenirea legală cât şi de la cea testamentară. Toate faptele sancţionate cu
nedemniatea, indiferent dacă este vorba despre cea de drept sau cea judiciară, trebuie să fi fost
săvârşite cu intenţie.12
Ȋn toate cazurile în care poate interveni nedemnitatea, atât cea de drept cât şi cea
judiciară, dacă nu a fost posibilă condamnarea penală întrucât a intervenit decesul autorului
faptei, amnistia sau prescripţia răspunderii penale, nedemnitatea operează dacă acele fapte au
fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă.
Nedemnul, indiferent dacă a fost sancţionat prin intervenţia nedemnităţii de drept sau a
celei judiciare, poate fi reprezentat de descendenţii săi la moştenirea defunctului de la a cărui
succesiune a fost înlăturat. Efectele nedemnităţii faţă de nedemn şi faţă de terţi sunt aceleaşi,
indiferent daca este vorba de nedemnitatea de drept sau de cea judiciară.
Nedemnul poate fi iertat de către autorul moştenirii pentru faptele pe care le-a săvârşit,
prin act autentic notarial sau prin testament, înlăturându-se astfel efectele atât ale nedemnităţii de
drept cât şi ale celei judiciare.
Deosebirile dintre nedemnitatea de drept şi nedemnitatea judiciară
Ȋn principiu, deosebiri majore se regăsesc sub aspectul faptelor de care legea leagă
intervenţia nedemnităţii. Astfel: nedemnitatea de drept sancţionează fapta de omor în timp ce
nedemnitatea judiciară sancţionează alte fapte penale (fapte grave de violenţă fizică sau morală:
lovituri, injurii, ameninţări, tâlhăria, violul, etc.), cu excepţia celei de omor. Ȋn această categorie
vor intră orice violenţe la adresa autorului moştenirii, inclusiv cele soldate cu decesul acestuia. 13
Din punct de vedere practic acesta este aspectul care poate creea anumite dificultăţi de
apreciere: există omor sancţionat cu nedemnitatea de drept şi există omor sancţionat cu
nedemnitatea judiciară. Cum le putem diferenţia. Deosebirea constă în intenţia făptuitorului. Ȋn
cazul nedemnităţii de drept există totdeauna intenţia de a ucide, chiar dacă uneori nu se ajunge la
acest rezultat. Vorbim aici de intenţia directă ca formă a vinovăţiei reglementată de art. 19 Cod
penal, întrucât infractorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea
acelei fapte. Ȋn cazul nedemnităţii judiciare intenţia este una indirectă, făptuitorul neurmărind
moartea victimei dar acceptand totuşi ca, prin faptele sale, să se producă acest rezultat.
Tot cu nedemnitatea judiciară se vor sancţiona şi faptele săvârşite cu aşa-numita
preterintenţie, aceasta fiind o formă de vinovăţie prin care făptuitorul săvârşeşte o faptă cu
intenţie şi produce un rezultat mai grav decât cel urmărit sau acceptat prin săvârşirea faptei,
rezultat ce se impută acestuia sub forma culpei, deoarece nu l-a prevăzut, deşi trebuia şi putea să-
l prevadă.14
Aşadar, pentru a interveni nedemnitatea de drept trebuie să se constate infracţiunea de
omor, tentativă de omor, instigarea la omor, complicitatea sau coatoratul la omor, adică să fie
vorba de intenţia directă de a-l ucide pe cel care lasa moştenire.
12
Vasilescu P., Kocsis J., Drept civil succesiuni, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2016, pag. 18 - 22;
13
Chirică D., Tratat de drept civil. Succesiunile şi liberalităţile, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2014, pag. 26 - 27;
14
http://lecturijuridice.comparatie.ro/2012/06/comparatie-intre-nedemnitatea-de-drept_03.html;
 Pentru a interveni nedemnitatea judiciară trebuie să se constate existenţa unei infracţiuni
care a determinat moartea celui care lasă moştenirea, chiar dacă făptuitorul nu a intenţionat direct
aceasta, însă rezultatul s-a produs ca urmare a faptei sale: lovituri cauzatoare de moarte, violul
urmat de moartea victimei, etc.
Nedemnitatea de drept sancţionează fapta de omor săvârşita atât asupra celui care lasă
moştenirea cât şi asupra unui al succesibil care, dacă moştenirea ar fi fost deschisă, ar fi înlăturat
sau restrâns vocaţia la moştenire a făptuitorului. Nedemnitatea judiciară sancţionează numai
faptele săvârşite asupra autorului moştenirii.
Nedemnitatea de drept se limitează la a sancţiona faptele săvârsite cu intenţia de a ucide,
pe când nedemnitatea judiciară15 are o arie mai vastă de aplicare, sancţionând inclusiv fapte care
nu se situează în sfera penalului.
Nedemnitatea de drept operează ,,de drept”, fiind constatată de cel care instrumentează
cauza succesorală pe baza hotărârii care arată existenţa faptelor, pe când nedemnitatea judiciară
operează numai dacă un succesibil a cerut instanţei să o declare.
Nedemnitatea de drept poate fi constată oricând, în timp ce nedemnitatea judiciară trebuie
să fie cerută în termen de un an, sub sancţiunea decăderii.
Nedemnitatea de drept operează în cazul săvârşirii infracţiunii de ucidere la cererea
victimei?Infracţiunea de ucidere la cererea victimei nu este o noutate pe plan infracţional. Există
multe state care incriminează această infracţiune, dar şi state care au preferat să nu sancţioneze
deloc această faptă.
În Franţa, această infracţiune nu este prevăzută în Codul penal ca fiind o faptă distinctă
de cea de omor. Astfel, în legislaţia franceză, uciderea la cererea victimei sau eutanasia nu este
cu nimic diferită de infracţiunea de omor 16. Ȋn alte state s-a conchis că este util ca o asemenea
faptă să fie pedepsită distinct de omor, ţinând cont de natură ei şi de scopul avut în vedere de
autor. Codul penal german prevede şi pedepseşte această faptă în art. 216 cu închisoarea de la 6
luni la 5 ani. La palierul opus celor două tabere, se află Peru, Olanda, state din SUA precum
Oregon, Washington sau Vermont, care au dezincriminat această faptă.
Uciderea la cererea victimei este o infracţiune care nu era reglementată în Codul penal
anterior, în schimb, se regăsea în Codul Penal de la 1936 în cuprinsul art. 468.
Obiectul juridic generic al acestei infracţiuni, la fel ca la celelalte infracţiuni contra vieţii,
este reprezentat de apărarea relaţiilor sociale privitoare la viața persoanei.
Obiectul material îl reprezintă corpul persoanei aflate în viaţă, iar subiectul activ şi pasiv
pot fi orice persoană. În ceea ce priveşte latura obiectivă, elementul material constă într-o
activitate de ucidere, posibilă atât printr-o acţiune, cât şi printr-o inacţiune 17. Cu privire la
îndeplinirea condițiilor pe care legiuitorul le impune în art. 190 din noul Cod penal: o cerere

15
Popa I., Drept civil. Moşteniri şi liberalităţi, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pag. 86;
16
https://www.juridice.ro/396336/nedemnitatea-succesorala-raportata-la-infractiunea-de-ucidere-la-cererea-
victimei.html;
17
Ivan G., Ivan M., Drept Penal. Partea specială Conform noului Cod Penal, Ediţia 2, Editura C.H.Back, Bucureşti,
2015, pag.38;
explicită, serioasă, conştientă, repetabilitată astfel încât să se dovedească că este vorba de
infracţiunea prevăzute la art. 190 din noul Cod penal18.
Evident, infracţiunea este comisă întotdeauna cu intenţie directă, întrucât natura
infracţiunii presupune ca autorul să satisfacă dorinţa victimei, deci să acţioneze urmărind
producerea rezultatului.
O chestiune ce vrem să o punem în vedere este că infracţiunea de ucidere la cererea
victimei nu trebuie confundată cu fapta medicului care îşi ajută pacientul la sinucidere prin
diverse tehnici medicale. O asemenea faptă nu va constitui o ucidere la cererea victimei, ci o
determinare sau înlesnire a sinuciderii, prevăzută de art. 191 din noul Cod penal.
După cum se poate observa, o asemenea faptă comisă şi pedepsită va atrage şi o
nedemnitate de drept asupra celui care comite această infracţiune. Fireşte, se are aici în vedere şi
existenţa unei vocaţii succesorale a autorului la moartea defunctului. Premisa de la care am
pornit a fost faptul că o asemenea faptă nu ar trebui sancţionată cu nedemnitatea de drept.
Subliniem încă o dată că este binevenită sancţionarea acestei fapte, pe plan penal, în
această formulă, însă credem că atragerea nedemnității de drept asupra autorului este superfluă.
Luând ipoteza în care fiul îşi ucide tatăl la cererea acestuia pentru a-i curma suferinţa,
sancţionarea fiului, atât pe plan penal (cu care suntem de acord), cât şi pe plan civil cu
excluderea acestuia de la moştenire, este poate prea mult în raport cu scopul avut în vedere de
fiu.
Nu negăm nici acum ideea că nimeni nu îşi poate deschide calea spre o moştenire printr-
un omor, însă ipoteza exprimată mai sus este cu totul specială şi derogă de la această afirmaţie
prin faptul că nu vorbim în primul rând de un omor. De aceea, chiar şi legiuitorul a ales termenul
de ucidere şi nu omor.
Mai arătăm şi un argument al Curţii Constituţionale cu privire la constituţionalitatea
nedemnității de drept din Decizia numărul 530/2005 în care se menţionează că: autorul unei
infracţiuni de omor nu poate pretinde un statut juridic egal cu al celorlalţi cetăţeni, din rândul
cărora s-a autoexclus prin fapta sa, astfel încât nedemnitatea instituită în ceea ce îl priveşte nu
contravine prevederilor art. 16 şi art. 20 din Constituţie.
Curtea Constituţională a avut în vedere infracţiunea de omor, deci, vorbim de situaţii
diferite în contexte diferite, iar argumentul nu îşi mai are valoarea pe acest plan, neputând fi
extins şi cu privire la alte infracţiuni, fiind de strictă interpretare.
Un alt argument pentru care nu ar trebui ca această infracţiune să atragă nedemnitatea de
drept ar fi faptul că uciderea la cererea victimei reprezintă voinţa exprimată de defunct, care se
află în chinuri groaznice şi pentru care nu mai există nicio şansă de supraviețuire. De asemenea,
în cazul existenţei unei asemenea infracţiuni, absolut întotdeauna, moartea victimei este o
certitudine. Ceea ce nu este cunoscut cu exactitate este momentul în care aceasta va trece în
nefiinţă.

18
Cod Penal, Cod de Procedură Penală, Editura C.H.Back, Bucureşti, 2016, pag. 78;
 Chiar și doctrina mai veche a avut un argument clar pe nedemnitate, și anume ca “omorul
să fi fost săvârșit cu intenție, căci legea civilă pedepsește nu faptul material al omorului, ci
intenția vinovată de a omorî”.
Cu alte cuvinte, intenția autorului are o greutate foarte mare în stabilirea nedemnității, iar
intenția își are pârghiile în dorințele și suferințele lui de cuius. De aceea, credem că, în ipoteza
descrisă mai sus, o asemenea faptă nu ar trebui să atragă şi o sancţiune pe plan civil, fiind un
exces de pedepse. De lege ferenda, propunem ca, în ipoteza analizată mai sus, nedemnitatea
succesorală de drept să nu opereze în cazul autorului.
Studiu de caz
Reclamanţii Ştefan Velcea şi Florica Mazăre sunt tatăl şi sora Tatianei A., care a fost
ucisă împreună cu mama sa în 7 ianuarie 1993 19 în urma unei dispute avută cu soţul său, Aurel A.
În noaptea tragediei, acesta era însoţit de fratele său, George L., agent de poliţie aflat în afara
serviciului.
Amândoi s-au prezentat la domiciliu părinţilor Tatianei A. pentru ca Aurel A. să o
convingă să renunţe la acţiunea de divorţ. Împreună au părăsit locul faptei şi George L. l-a
condus pe fratele său la domiciliul acestuia.
Două ore mai târziu, Aurel A. s-a sinucis, lăsând două scrisori în care mărturisea că şi-a ucis
soţia şi soacra. În calitate de agent de poliţie, George L. a informat poliţia despre cele petrecute.
20

Cercetarea penală pornită împotriva lui Aurel A. s-a finalizat printr-o soluţie de clasare
pronunţată de Tribunalul Bucureşti, pe motiv că autorul infracţiunilor era decedat şi nicio altă
persoană nu fusese implicată.
Reclamanţii au obţinut înscrisuri din dosar, iar urmare a unei plângeri penale a
reclamantului împotriva lui George L., parchetul militar din Bucureşti a efectuat cercetări,
finalizate cu soluţie de neîncepere a urmăririi penale în 9 decembrie 1994.
La plângerea reclamanţilor, parchetul general militar de pe lângă Curtea Supremă de
Justiţie a decis continuarea cercetărilor şi ancheta a fost redeschisă. În 7 aprilie 2003, în urma
modificărilor legislative privind statutul poliţistului, cauza a fost trimisă parchetului de pe lângă
Tribunalul Bucureşti, care a decis neînceperea urmăririi penale la 2 martie 2004. Reclamanţilor
nu le-a fost comunicată această soluţie. 21
Procedura partajului succesoral de pe urma defunctei Tatiana A. a fost declanşată în
1993. Reclamantul a cerut îndepărtarea familiei lui Aurel A. de la succesiune, deoarece fiica sa
fusese ucisă de Aurel A. Codul civil român (art. 655 alin.1) prevedea că persoana condamnată
pentru uciderea defunctului este nedemnă de a veni la moştenirea acestuia. Aplicând strict
această dispoziţie, jurisdicţiile interne au refuzat să reţină nedemnitatea lui Aurel A. pe motiv că
acesta nu a fost condamnat pentru omor printr-o decizie definitivă, din moment ce s-a sinucis la

19
http://hotararicedo.ro/index.php;
20
http://legestart.ro/ce-trebuie-sa-cunoastem-despre-nedemnitatea-succesorala;
21
https://ionutmilitaru.wordpress.com/2009/12/04/cauza-velcea-si-mazare-c-romaniei-1-12-2009nedemnitatea-
succesorala-a-rudelor-ucigasului-defunctului;
puţin timp după ce şi-a ucis soţia. Lucian L., fratele lui Aurel A., a devenit moştenitorul a 1/4 din
patrimoniul Tatianei A., prin retransmitere.
Curtea a reamintit că moartea violentă a unui om impune o anchetă oficială efectivă ce
trebuie începută din oficiu, într-o manieră adecvată şi cu celeritate. Printre altele, publicul trebuie
să aibă dreptul de a cunoaşte suficiente elemente din anchetă sau concluziile acesteia.
Drepturile succesorale constituie un element care nu poate fi neglijat în viaţa de familie.
Convenţia nu impune statelor membre să adopte dispoziţii legislative în materia nedemnităţii
succesorale, dar dacă aceste dispoziţii există, astfel cum e cazul în dreptul român, ele trebuie
aplicate într-un mod conform finalităţii lor.
Trebuie precizat că doctrina şi practica judiciară erau majoritare în a considera că în lipsa
unei hotărâri definitive de condamnare, omorul sau tentativa de omor nu ar produce efecte în
civil.22Surprinzător, opinia minoritară – cu argumente deosebit de pertinente – este confirmată
chiar de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO).
Nu trebuie pierdute din vedere circumstanţele speciale ale cauzei de faţă (decesul
autorului omorului) şi modul în care este aplicat principiul enunţat de Curte la alte situaţii de
fapt, dat fiind că trebuie respectată în acelaşi timp prezumţia de nevinovăţie a celui acuzat de
astfel de fapte.
Concluzii
Moartea nu ne dezvăluie tainele vieţii. Ne deschide doar o fereastră către lumea de
dincolo pentru a privi fascinaţi de ordinea care domneşte în această lume. Moartea este
justificarea şi declanşatorul mecanismului succesoral. Numai în prezenţa unui exitus se poate
vorbi despre moştenire, după cum regulile dreptului succesoral nu pot fi aplicate decât ca urmare
a morţii persoanei. Decesul individului declanşează transmisiunea succesorală, cu efectul esenţial
că patrimoniul celui mort îşi găseşte astfel un nou stăpân.
Nedemnitatea operează atât în cazul devoluţiunii legale, cât şi testamentare, când
nedemnul a fost gratificat prin testament de către defunct, o noutate adusă de noul cod civil, pe
lângă posibilitatea iertării nedemnului, şi produce efecte numai în privinţa făptuitorului, nu şi
faţă de alte persoane chemate la moştenirea autorului succesiunii.
Inexistenţa nedemnităţii succesorale este o condiţie negativă, cerută atât pentru
moştenirea legală, cât şi pentru cea testamentară. Cu alte cuvinte, pentru a culege succesiunea
sau o parte din ea se cere ca succesibilul să nu fi fost dezmoştenit de defunct. În cazul în care o
persoană a fost condamnată pentru ca a omorât sau a încercat să-l omoare pe defunct, legiuitorul
pedepseşte nu numai omorul fapt consumat ci şi tentiva de omor.
Astfel, în acest caz făptuitorul va fi nedemn nu pentru rezultatul material al încercării sale
ci şi pentru intenţie. Nu va exista nedemnitate în cazul comiterii infracţiunii de ucidere din culpă
deoarece lipseşte intenţia de a ucide; la fel şi în cazul infracţiuni de lovire sau vătămare
cauzatoare de moarte, nu va exista nedemnitate, deoarece acesta este o infracţiune
praeterintenţionată.

22
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral Ediţia a III a Actualizată şi completată, Vol I, Moştenirea legală, Editura
Universul Juridic Bucureşti, 2013, pag. 62;
 De asemenea, moştenitorul trebuie să fi fost condamnat pentru omor sau tentativă de
omor şi hotărârea penală să fi rămas definitivă. Autorul unei infracţiuni de omor nu poate
pretinde un statut juridic egal cu al celorlalţi cetăţeni, din rândul cărora s-a autoexclus prin fapta
sa, astfel încât nedemnitatea insitutită în ceea ce îl priveşte nu contravine prevederilor art. 16 şi
art. 20 din Constituţie.
Nedemnitatea succesorală poate fi invocată de orice persoană interesată, cum ar fi:
comoştenitorii care au fost înlăturaţi de la moştenire de către nedemn, donatarii sau legatarii, etc.
Nedemnitatea poate fi invocată și de creditorii acestor persoane, pe calea acțiunii oblice, dreptul
de a invoca nefiind exclusiv personal.

NEDEMNITATEA SUCCESORALĂ

1. Introducere
Statul român se află într-o plină etapă de reformare a sistemului judiciar. Începând cu
anul 2009, a fost adoptat un nou Cod Civil, având ca sursă principală de inspiraţie Codul civil
din Quebec, în februarie 2013, un nou Cod de Procedura Civilă şi în final, în februarie 2014,
avem un nou Cod Penal şi un nou Cod de Procedură Penală. Avem patru coduri noi care
reprezintă fundamentul sistemului judiciar românesc.
Atât în Codul civil de la 1864 cât şi în noul Cod Civil, noţiunea de nedemnitate
succesorală a rămas aceeaşi, în sensul că cel care comite fapte grave faţă de de defunct, pe care le
vom enumera în continuare, nu poate veni la moştenirea acestuia din urmă. Reglementările diferă
totuși, iar noul Cod Civil a rezolvat câteva din problemele care existau în vechiul Cod civil,
referitoare la aplicarea acestei sancţiuni civile.
Conform noului Cod Civil, nedemnitatea succesorală de drept, prevăzută de art. 958,
operează pentru următoarele cazuri: a) persoană condamnată penal pentru săvârşirea unei
infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe cel care lasă moştenirea; b) persoană condamnată penal
pentru săvârşirea, înainte de deschiderea moştenirii, a unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide
pe un alt succesibil care, dacă moştenirea ar fi fost deschisă la dată săvârşirii faptei, ar fi
înlăturat sau ar fi restrâns vocaţia la moştenire a făptuitorului.
2. Caracterele juridice ale nedemnității succesorale
Nedemnitatea succesorală este sancţiunea civilă care se aplică nedemnului vinovat de
săvârşirea unei fapte faţă de cel care lasă moştenirea sau faţă de memoria acestuia. Din această
definiţie rezultă că nedemnitatea succesorală prezintă următoarele caractere juridice:
1. Nedemnitatea operează atât în cazul moştenirii testamentare cât şi în cazul moştenirii legale.
2. Operează de drept sau poate fi o nedemnitate judiciară, în situaţia în care instanţa o declară.
Cu privire la operarea de drept a nedemnității, s-a precizat în doctrină că nedemnitatea este doar
constatată de către instanţa civilă, nu şi pronunţată. Afirmaţia era valabilă în vechiul Cod civil,
dar actualmente, instanţa se poate pronunţa asupra nedemnității judiciare.
3. Spre deosebire de reglementarea anterioară, efectele nedemnității pot fi înlăturate expres prin
testament sau prin act autentic întocmit la notarul public de către defunct. Această idee exista şi
în reglementarea veche, însă a fost criticată de către unii autori.
4. Fiind catalogată drept o sancţiune de drept civil, aceasta produce efecte doar asupra autorului
faptei.
5. În ceea ce priveşte extinderea domeniului de aplicare a acestei sancţiuni, s-a afirmat în
doctrină că aceasta nu este posibilă. Astfel, autorul care se face vinovat de o infracţiunede omor
faţă de un părinte va fi nedemn faţă de acel părinte, însă nu va fi nedemn faţă de celălalt părinte
aflat în viaţă, putând veni astfel la moştenirea acestuia din urmă, chiar dacă ar dobândi bunuri
care provin din succesiunea celuilalt părinte.
6. Existenţa discernământului în momentul comiterii faptei pentru a exista forma vinovăţiei
cerute de lege, respectiv intenţia.
3. Felurile nedemnității succesorale
Spre deosebire de vechea reglementare, nedemnitatea succesorală este de două tipuri:
nedemnitate de drept şi nedemnitate judiciară. Întrucât tema articolului nostru are în vedere
nedemnitatea de drept în raport cu infracţiunea de ucidere la cererea victimei, ne vom rezuma la
analiza acestui aspect, fără a antama tratarea nedemnității judiciare.
4. Nedemnitatea de drept (art. 958 din Noul Cod Civil)
Conform art. 958 din Noul Cod civil, este nedemnă de a moșteni de drept:
1. Persoana condamnată penal pentru săvârşirea unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe cel
care lasă moştenirea;
2. Persoana condamnată penal pentru săvârşirea, înainte de deschiderea moştenirii, a unei
infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe un alt succesibil care, dacă moştenirea ar fi fost deschisă la
dată săvârşirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocaţia la moştenire a făptuitorului.
Ne raliem opiniei potrivit căreia ar fi eronat, inechitabil şi imoral ca cineva să poată fi apt
din punct de vedere succesoral de a primi o moştenire de la defunctul pe care el l-a ucis. Este
citată de o mare parte a autorilor consacraţi teza potrivit căreia ”Nimeni nu-şi poate deschide
calea unei moşteniri printr-un omor”, afirmaţie cu care şi noi suntem în deplin acord.
Cu privire la prima ipoteza prevăzută de Codul civil, trebuie îndeplinite cumulativ
următoarele cerinţe: în primul rând, autorul trebuie să îl fi omorât pe defunct sau să fi comis o
tentativă de omor sau omor calificat asupra acestuia, în calitate de instigator, autor, coautor sau
complice. În textul de lege nu se face o distincţie între omor simplu, omor calificat sau ucidere la
cererea victimei. Elementul de distincţie este forma de vinovăţie, şi anume intenţia. Luând acest
element în calcul, se înţelege că uciderea din culpă şi loviturile cauzatoare de moarte (infracţiune
săvârşită cu praeterintenție) nu atrag efectele nedemnității.
O ultimă condiţie necesară o reprezintă soluţia de condamnare a inculpatului. În acest
sens, spre deosebire de Codul Civil anterior, Noul Cod Civil a introdus o nouă dispoziţie în art.
958 alin. (2): ”în cazul în care condamnarea pentru faptele menţionate la alin. (1) este
împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripţia răspunderii penale,
nedemnitatea operează dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească
civilă definitivă”.
Prevederea este binevenită şi se justifică, întrucât, în reglementarea anterioară, au fost
situaţii în care, cel ce comitea o infracţiune de omor asupra lui de cuius se sinucidea ulterior, iar
nedemnitatea nu îşi găsea aplicare, deoarece vechea reglementare cerea o soluţie de condamnare
în mod imperios, chiar dacă nu existau dubii în privinţa autorului. Parchetul clasa dosarul,
întemeindu-şi soluţia pe inexistența în viaţă a autorului. Astfel, prin alin. (2) al art. 958 din Noul
Cod Civil s-a clarificat acea inadvertenţă, iar instanţa civilă poate constata nedemnitatea de
drept.
Referitor la existenţa discernământului, nu vom fi într-o situaţie de nedemnitate dacă
moştenitorul, în momentul comiterii faptei, nu avea discernământul necesar pentru a realiza
efectul acţiunilor sale sau dacă s-a aflat în legitimă apărare.
În ceea ce priveşte invocarea nedemnității de drept, aceasta poate fi invocată oricând, de
orice persoană care are interes. Sub aspectul pur teoretic, putem afirma că însuşi moştenitorul
nedemn îşi poate invoca propria nedemnitate. Cu toate acestea, au fost situaţii în practica
judiciară mai veche, când această cerere a fost respinsă de instanţă, soluţie criticată de doctrină.
Pentru a fi concişi şi a nu ne abate foarte mult de la tema propusă, nu vom detalia efectele pe
care nedemnitatea de drept le produce, ci doar vom menţiona că acestea se răsfrâng asupra
persoanei ce a comis faptele menţionate anterior împotriva lui de cuius, principalul efect fiind
înlăturarea nedemnului atât de la moştenirea legală, cât şi de la cea testamentară.
5. Nedemnitatea de drept operează în cazul săvârşirii infracţiunii de ucidere la
cererea victimei?
Infracţiunea de ucidere la cererea victimei nu este o noutate pe plan infracţional. Există
multe state care incriminează această infracţiune, dar şi state care au preferat să nu sancţioneze
deloc această faptă.
Spre exemplu, în Franţa, această infracţiune nu este prevăzută în Codul penal ca fiind o
faptă distinctă de cea de omor. Astfel, în legislaţia franceză, uciderea la cererea victimei sau
eutanasia nu este cu nimic diferită de infracţiunea de omor. Pe de altă parte, în alte state s-a
conchis că este util ca o asemenea faptă să fie pedepsită distinct de omor, ţinând cont de natură ei
şi de scopul avut în vedere de autor. Codul penal german[14] prevede şi pedepseşte această faptă
în art. 216 cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani. La palierul opus celor două tabere, se află Peru,
Olanda, state din SUA precum Oregon, Washington sau Vermont, care au dezincriminat această
faptă.
Uciderea la cererea victimei este o infracţiune care nu era reglementată în Codul penal
anterior, în schimb, se regăsea în Codul Penal de la 1936 în cuprinsul art. 468.
Obiectul juridic generic al acestei infracţiuni, la fel ca la celelalte infracţiuni contra vieţii, este
reprezentat de apărarea relaţiilor sociale privitoare la viața persoanei.
Obiectul material îl reprezintă corpul persoanei aflate în viaţă, iar subiectul activ şi pasiv pot fi
orice persoană. În ceea ce priveşte latura obiectivă, elementul material constă într-o activitate de
ucidere, posibilă atât printr-o acţiune, cât şi printr-o inacţiune. Cu privire la îndeplinirea
condițiilor pe care legiuitorul le impune în art. 190 din Noul Cod penal:
1. O cerere explicită – cererea trebuie să fie clară, fără echivoc, astfel încât în mintea autorului să
se instaureze ideea că victima îşi doreşte să moară şi îi cere suprimarea vieţii.
2. Cererea trebuie să fie serioasă – cererea făcută de către victimă trebuie să fie serioasă, reală şi
nu în glumă. Astfel, cererile făcute la supărare sau cum se obişnuieşte a se spune în limbajul
uzual ”mai bine mor” nu vor putea îndeplini această condiţie.
3. Cererea să fie conştientă – victima se află într-o stare care îi permite să înţeleagă pe deplin
rezultatul cererii sale.
4. Repetabilitate – se elimină spontaneitatea şi se cere ca victima să stăruie în suprimarea vieţii
de mai multe ori şi chiar în împrejurări multiple. Textul nu exprimă un număr de ori necesar, însă
trebuie ca după administrarea probatoriului şi în corelare cu celelalte condiţii să se dovedească că
este vorba de infracţiunea prev. la art. 190 din Noul Cod Penal.
Evident, infracţiunea este comisă întotdeauna cu intenţie directă, întrucât natura infracţiunii
presupune ca autorul să satisfacă dorinţa victimei, deci să acţioneze urmărind producerea
rezultatului.
O chestiune ce vrem să o punem în vedere este că infracţiunea de ucidere la cererea
victimei nu trebuie confundată cu fapta medicului care îşi ajută pacientul la sinucidere prin
diverse tehnici medicale. O asemenea faptă nu va constitui o ucidere la cererea victimei, ci o
determinare sau înlesnire a sinuciderii, prev. de art. 191 din Noul Cod Penal.
 După cum se poate observa, o asemenea faptă comisă şi pedepsită va atrage şi o
nedemnitate de drept asupra celui care comite această infracţiune. Fireşte, se are aici în vedere şi
existenţa unei vocaţii succesorale a autorului la moartea defunctului.
Există situaţii, mai ales în zonele rurale, în care tratamentele scumpe sunt doar un vis
către care doar se năzuieşte, însă niciodată nu se ajunge la realizarea lui, iar suferinţele crunte
care sunt prezente determină uneori curmarea suferinţei. Premisa de la care a pornit articolul a
fost faptul că o asemenea faptă nu ar trebui sancţionată cu nedemnitatea de drept. Subliniem încă
o dată că este binevenită sancţionarea acestei fapte, pe plan penal, în această formulă, însă
credem că atragerea nedemnității de drept asupra autorului este superfluă. Luând ipoteza în care
fiul îşi ucide tatăl la cererea acestuia pentru a-i curma suferinţa, sancţionarea fiului, atât pe plan
penal (cu care suntem întru totul de acord), cât şi pe plan civil cu excluderea acestuia de la
moştenire, este poate prea mult în raport cu scopul avut în vedere de fiu. Nu negăm nici acum
ideea că nimeni nu îşi poate deschide calea spre o moştenire printr-un omor, însă ipoteza
exprimată mai sus este cu totul specială şi derogă de la această afirmaţie prin faptul că nu vorbim
în primul rând de un omor. De aceea, chiar şi legiuitorul a ales termenul de “ucidere” şi nu
“omor”.
Mai arătăm şi un argument al Curţii Constituţionale cu privire la constituţionalitatea
nedemnității de drept din Decizia nr. 530/2005 în care se menţionează că “[…]autorul unei
infracţiuni de omor nu poate pretinde un statut juridic egal cu al celorlalţi cetăţeni, din rândul
cărora s-a autoexclus prin fapta sa, astfel încât nedemnitatea instituită în ceea ce îl priveşte nu
contravine prevederilor art. 16 şi art. 20 din Constituţie […]”. Curtea Constituţională a avut în
vedere infracţiunea de omor, deci, vorbim de situaţii diferite în contexte diferite, iar argumentul
nu îşi mai are valoarea pe acest plan, neputând fi extins şi cu privire la alte infracţiuni, fiind de
strictă interpretare.
Un alt argument pentru care nu ar trebui ca această infracţiune să atragă nedemnitatea de
drept ar fi faptul că uciderea la cererea victimei reprezintă voinţa exprimată de defunct, care se
află în chinuri groaznice şi pentru care nu mai există nicio şansă de supraviețuire. De asemenea,
în cazul existenţei unei asemenea infracţiuni, absolut întotdeauna, moartea victimei este o
certitudine. Ceea ce nu este cunoscut cu exactitate este momentul în care aceasta va trece în
nefiinţă.
Chiar și doctrina mai veche a avut un argument clar pe nedemnitate, și anume ca “omorul
să fi fost săvârșit cu intenție, căci legea civilă pedepsește nu faptul material al omorului, ci
intenția vinovată de a omorî”. Cu alte cuvinte, intenția autorului are o greutate foarte mare în
stabilirea nedemnității, iar intenția își are pârghiile în dorințele și suferințele lui de cuius.
De aceea, credem că, în ipoteza descrisă mai sus, o asemenea faptă nu ar trebui să atragă
şi o sancţiune pe plan civil, fiind un exces de pedepse. De lege ferenda, propunem ca, în ipoteza
analizată mai sus, nedemnitatea succesorală de drept să nu opereze în cazul autorului.
Încheiem cu un citat care credem că se potriveşte realităţii: “Prevedem dinainte, că se va spune –
cum s-a mai spus – că noi suntem adepţi ai Şcolii pozitiviste, că avem concepţiuni care nu pot
primi consacrare legislativă, şi că deci criticile noastre rămân de domeniul teoriei.

CAPITOLUL 3. DREPTURILE SOȚULUI SUPRAVIEȚUITOR

Care sunt drepturile sotului supravietuitor in raport cu alti mostenitori legali?

Aceasta este o intrebare pe care multi si-o adreseaza si incercad sa afle raspunsul,
apeleaza la tot felul de surse – prieteni, colegi, raspunsuri date pe diverse forumuri de persoane
care nu au competente juridice.
Inainte de a lua hotararea de a posta, am facut o trecere in revista a ceea ce se gaseste , pe aceasta
tema,in mediul online.
Unele informatii erau incomplete, altele mult prea incarcate si greu de urmarit de cineva fara
pregatire juridica.
În randurile ce urmeaza voi incerca sa ofer cateva elemente esentiale ,succint
tratate, tocmai pentru a facilita intelegerea notiunilor la care voi face referire.
Ceea ce peste tot se spune in mod corect, este ca drepturile sotului supravietuitor
sunt reglementate de legea nr 319/1944.
Cand un sot poate veni la mostenirea celuilalt? Legea face precizari in acest sens
si anume trebuie sa fie indeplinita conditia esentiala speciala (alaturi de cele generale)
– sotul supravietuitor sa aiba calitatea de sot la momentul decesutului celuilalt
sot.
Avem in vedere si situatiile in care cei doi soti, la momentul survenirii decesului
unuia ditre ei, acestia se aflau in proces de divort sau dupa ce s-a pronuntat divortul, dar
hotararea de divort nu era definitiva. ( deci se pastreaza calitatea de sot al celui ramas in viata)
Care sunt drepturile succesorale ale sotului supravietuitor?
– are dreptul de a veni la mostenire alaturi de oricare alti mostenitori legali ai
defunctului ( descendenti, colaterali, ascendenti).
In functie de clasa de mostenitori cu care vine la mostenire, se calculeaza si cota-
parte ce i se cuvine din mostenire.
– daca nu vine la mostenire impreuna cu descendentii defunctului ( copii – sau
descendentii lor- pe care ii au impreuna sau copii ai defunctului dintr-o alta relatie ) si daca
defunctul nu a dispus de partea lui prin testament sau donatii, sotului supravietuitor i se cuvin
mobilierul si obiectele ce apartin gospodariei casnice.
– darurile de nunta primesc aceeasi reglementare, in lumina art 5 din lee, ca si bunurile
apartinand gospodariei casnice
– dreptul de abitatie al sotului supravietuitor asupra casei in care a locuit, daca aceasta face
parte din mostenire si el nu are alta locuinta proprie. Acest drept ii este recunoscut de lege
indiferent de clasa de mostentori cu care vine la mostenire si cu conditia ca defunctul sa nu fi
inlaturat dreptul de abitatie , ca drept de mostenire legala in favoarea sotului supravietuitor.
Dreptul de abitatie stabilit in favoarea sotului supravietuitor este unul temporar
care poate inceta
a) odata cu iesirea din indiviziune sau
b) la momentul recasatoririi
In ambele cazuri insa, numai dupa ce a trecut minim un an de la deschiderea
mostenirii.
Sotul supravietuitor nu este dator a plati nimic pentru aceasta folosinta, sub forma dechirie su
alt gen de remuneratie
Cum se stabileste masa succesorala ?
Aceasta se stabileste excluzand, in prealabil, bunurile proprii ale sotului
supravietuitor – atat cele care aveau acest regim si in timpul casatoriei cat si cele care au devenit
proprii la momentul decesului celuilalt sot, prin preluarea a 50% din comunitatea de bunuri
comune aflata in devalmasie.
În functie de clasa de mostenitori cu care vine in concurs, sotului
supravietuitor i se stabileste o cota de :
a) 1/4 din masa succesorala daca vine la mostenire cu descendentii defunctului, indiferent de
numarul lor
b) 1/3 din masa succesorala daca vine la mostenire impreuna cu colateralii privilegiati si
ascendentii privilegiati, indiferent de numarul lor
c) 1/2 din masa succesorala daca vine la mostenire fie cu colateralii prvilegiati fie cu ascendentii
privilegiati
d) 3/4 in msa succesorala daca vine la mostenire impreuna cu colateralii ordinari sau ascendentii
ordinari, indiferent de numarul lor in incheiere voi arata care sunt mostenitorii care intra in
cele patru clase de mostenitori legali
clasa I a de mostenitori – descendentii defunctului – copiii si urmasii lor in linie
dreapta, indiferent daca acestia sunt rezultati din aceeasi casatorie sau din casatori diferite
clasa a II a de mostenitori –
a) ascendentii privilegiati: parintii defunctului
b) colateralii privilegiati: fratii si surorile defunctului si descendentii acestora pana la gradul IV
inclusiv( nepoti si stranepoti de frate/sora)
clasa a III a de mostenitori – ascendentii ordinari: bunicii si strabunicii
defunctului
Clasa a IV a de mostenitori – colateralii ordinari: unchi matusi, veri primari si
fratii / surorile bunicilor defunctului.

Potrivit art. 974 Cod civil, „Când nu vine în concurs cu descendenţii defunctului, soţul
supravieţuitor moşteneşte, pe lângă cota stabilită potrivit art. 972, mobilierul şi obiectele de uz
casnic care au fost afectate folosinţei comune a soţilor.”
Noul Cod civil îi recunoaște soțului supraviețuitor, în afară de partea sa succesorală din
celelalte bunuri care i se cuvin în concurs cu diferite clase de moștenitori legali, un drept special
de moștenire asupra mobilierului și obiectelor de uz casnic.
Aceasta înseamnă că mobilierul și obiectele de uz casnic sunt culese de soțul
supraviețuitor în temeiul unui drept de preciput legal și că ele nu vor fi incluse și contabilizate în
masa succesorală la care urmează să fie calculate cotele succesorale ale soțului supraviețuitor și
ale moștenitorilor legali cu care acesta ar veni în concurs, alții decât descendenții.
Dar pentru ca soțul supraviețuitor să culeagă aceste bunuri, trebuie să fie îndeplinite două
condiții speciale:
a. soțul supraviețuitor să nu vină la moștenire în concurs cu descendenții defunctului
(indiferent ca sunt copii, nepoți, etc.)
Dacă soțul supraviețuitor vine în concurs fie și cu un singur descendent al defunctului,
aceste bunuri se includ în masa succesorală și se împart, ca și celelalte bunuri ale moștenirii.
Dacă soțul supraviețuitor concurează cu alți moștenitori legali (ascendenți și colaterali,
fie și privilegiați), aceste bunri i se cuvin lui, în totalitate și în mod exclusiv, în virtutea dreptului
la moștenire special prevăzut de lege.
Soțul supraviețuitor culege aceste bunuri peste cota sa succesorală din celelalte bunuri.
b. soțul decedat să nu fi dispus de partea sa din aceste bunuri prin liberalități între vii
(donații) sau pentru cauză de moarte (legate făcute prin testament).
Legiuitorul a avut în vedere numai partea soțului decedat din astfel de bunuri comune ale
soților, precum și bunurile proprii ale defunctului. Bunurile proprii ale soțului supraviețuitor,
precum și partea sa din bunurile comune având ca obiect asemenea bunuri îi aparțin cu titlu de
proprietate și nu fac parte din masa succesorală.
 Dacă defunctul a dispus de partea sa din aceste bunri prin liberalități, bunurile în cauză nu
mai pot fi dobândite de către soțul supraviețuitor în virtutea dreptului special. Liberalitățile
făcute de către de cuius sunt valabile, soțul supraviețuitor nefiind rezervatar în privința acestor
bunuri. Însă el (precum și părinții, dacă este cazul), fiind rezervatar în privința dreptului la
moștenire ordinar, bunurile din această categorie care au făcut obiectul liberalităților, ca de altfel
și toate celelalte bunuri lăsate legat sau donate, vor fi incluse în masa de calcul pentru stabilirea
rezervei cuvenite soțului supraviețuitor (și părinților, dacă este cazul), putând servi la întregirea
lor.
Soțul supraviețuitor va fi lipsit de acest drept special la moștenire numai dacă defunctul a
dispus prin liberalități de toată partea sa din aceste bunuri. Dacă a dispus numai în parte, soțul
supraviețuitor va culege restul bunurilor din această categorie în virtutea acestui drept, cu
excluderea celorlalți moștenitori (clasele II-IV), care vin în concurs cu el la moștenire.
Dreptul special al soțului supraviețuitor nu se pierde, nefiind aplicabilă sancțiunea
prevăzută de art. 1119 Cod civil dacă el, cu rea-credință, a sustras ori a ascuns mobilier sau
obiecte de uz casnic, deoarece moștenitorii cu care vine în concurs (ascendenți și/sau colaterali)
oricum nu au nici un drept asupra acestor bunuri.
În cazul căsătoriei putative din cauză de bigamie, stabilirea drepturilor soților
supraviețuitori asupra mobilierului și obiectelor de uz casnic urmează a se face în funcție de
afectațiunea lor concretă folosinței comune în cadrul gospodăriei casnice.
Noțiunea de mobilier și obiecte de uz casnic.
Se includ în această categorie bunurile care serveau la mobilarea locuinței soților și
obiectele care prin natura lor sunt destinate a servi în cadrul gospodăriei casnice și care au fost
afectate, în concret, folosinței comune a soților, corespunzătoare nivelului de trai al acestora,
chiar dacă nu satisfac o necesitate, ci numai o comoditate sau o plăcere comună a soților.
Nu intră în categoria mobilierului și obiectelor de uz casnic:
– bunurile care, potrivit cu natura lor, nu pot și nu au fost folosite în cadrul gospodăriei casnice
propriu-zise, cum ar fi: imobilele, automobilul, motocicleta, pianul, etc.;
– bunurile necesare exercitării profesiunii sau meseriei defunctului și care constituie bunuri
proprii;
– obiecte care, prin valoarea lor deosebită (artistică, istorică sau fabricate din metale prețioase)
depășesc înțelesul obișnuit al noțiunii de bunuri de uz casnic;
– bunurile care nu au fost afectate folosinței comune în cadrul gospodăriei casnice, cum sunt:
– cele procurate în alt scop (pentru investiții sau pentru a fi donate);
– cele procurate după data întreruperii în fapt a conviețuirii lor;
– obiectele de uz personal și exclusiv al defunctului;
– bunurile aparținând gospodăriei țărănești (animalele de muncă și de producție, uneltele
specifice).
Dreptul special de moștenire al soțului supraviețuitor este un drept de moștenire legală, dar
afectat scopului prevăzut de lege, adică având o destinație specială, un drept de preciput legal.
Conform art. 333 alin. 1 Cod civil, „Prin convenţie matrimonială se poate stipula ca soţul
supravieţuitor să preia fără plată, înainte de partajul moştenirii, unul sau mai multe dintre
bunurile comune, deţinute în devălmăşie sau în coproprietate. Clauza de preciput poate fi
stipulată în beneficiul fiecăruia dintre soţi sau numai în favoarea unuia dintre ei.”
D.p.d.v. juridic, aceasta înseamnă că:
– soțul supraviețuitor culege mobilierul și obiectele de uz casnic în totalitate, chiar dacă acestea
ar fi singurele bunuri lăsate de soțul decedat și chiar dacă ar veni în concurs cu părinții
rezervatari;
– opțiunea soțului supraviețuitor ca moștenitor legal este indivizibilă, în sensul că nu poate decât
fie să accepte moștenirea în întregul ei, fie să renunțe la ea; nu este posibil să opteze într-un fel
pentru mobilier și în alt fel pentru celelalte bunuri.

CAPITOLUL 4 . CERTIFICATUL DE MOȘTENITOR

Unul dintre cele mai importante aspecte pe care notarul le are de stabilit atunci când este
sesizat cu o cauză succesorală este caracterul internațional al succesiunii. Regulamentul (UE) nr.
650/2012 creează o adevărată succesiune europeană, guvernată de reguli conflictuale,
jurisdicționale și materiale particulare, ce ia naștere din momentul plasării situației de succesiune
în domeniul său de aplicare materială și teritorială.
Caracterul european al acestei succesiuni nu vine neapărat și exhaustiv din plasarea
unor elemente esențiale ale acesteia pe teritoriul statelor membre și nici nu se poate face o
distincție clară între succesiunile pur europene și cele care conțin și elemente de conexitate cu
statele terțe. Succesiunile în care defunctul avea ultima reședință obișnuită pe teritoriul unui stat
membru sunt tratate la fel cu cele în care ultima reședință a acestuia era într-un stat terț. În
același fel, normele RES2 se aplică și atunci când legea succesorală este cea a unui stat membru,
dar și atunci când legea succesorală este cea a unui stat terț. Punctul care leagă elementele
diferite ale acestei succesiuni europene este competența internațională a autorităților dintr-un stat
membru de a hotărî cu privire la succesiune în ansamblul său. Spre deosebire de art. 1 alin. (1)
din Regulamentul Roma I, art. 1 alin. (1) din Regulamentul Roma II și art.1 alin.(1) din
Regulamentul Roma III, care trimit explicit la existența unui conflict de legi, regulamentul
european privind succesiunile nu impune explicit în corpul cu valoare normativă nici condiția ca
succesiunea să aibă un caracter internațional, nici ca situația de succesiune să conducă la crearea
unui conflict de legi.
Însă, din redactarea considerentelor (1) și (7) RES 3 rezultă că scopul acestei noi
reglementări este de a înlătura dificultățile pe care le au resortisanții europeni în a-și exercita
drepturile, în contextul unor succesiuni cu implicații transfrontaliere 4. Am putea integra în
acestea numai situațiile în care există sau ar putea să existe un conflict de legi, sau am putea
adăuga toate ipotezele în care este prezent un element internațional. Elementul internațional ar
putea să fie, la rândul său, mai strâns legat de succesiune, sau să indice o legătură mai slabă cu
aceasta; ar putea să se refere la plasarea unor bunuri într-un alt stat decât cel în care se
desfășoară procedura de succesiune, la reședința obișnuită a unuia dintre moștenitori, la locul
unde a fost întocmită dispoziția pentru cauză de moarte sau la legea aleasă pentru a se aplica
succesiunii în ansamblul său. Elementul ce generează implicațiile transfrontaliere ar putea să
existe la data deschiderii succesiunii- cum ar fi ultima reședință obișnuită a celui decedat într-un
alt stat decât cel unde se află bunurile, sau ar putea să nu mai existe la data deschiderii
succesiunii, dar să fi existat la un moment anterior, cu aptitudinea de a genera un conflict de
legi5. Prezența unui element internațional sau aptitudinea situației de succesiune de a avea
implicații transfrontaliere trebuie interpretată în concret, în raport de setul de norme a cărui
aplicare este luată în considerare. Astfel, pentru a fi aplicabile dispozițiile capitolelor IV sau V
din RES este suficient ca hotărârea judecătorească, actul autentic sau tranzacția judiciară să fie
utilizate pentru a-și produce efectele într-un alt stat membru decât cel în care au fost pronunțate
sau încheiate. Tot astfel, pentru a fi aplicabile dispozițiile privind Certificatul european de
moștenitor este suficientă îndeplinirea condițiilor referitoare la scopul său determinat de art.
63 RES6. În cauza C-80/197, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a fost chemată să stabilească
dacă o anumită succesiune este o succesiune cu elemente transfrontaliere în înțelesul RES, fiind
necesar ca acest regulament să fie aplicat 8. Curtea a învederat „că Regulamentul nr. 650/2012 a
fost adoptat în temeiul articolului 81 alineatul (2) TFUE, care vizează numai materia civilă cu
incidență transfrontalieră”. În hotărârea menționată, CJUE arată că succesiunea poate fi
considerată ca fiind în domeniul de aplicare a RES fie datorită plasării ultimei reședințe obișnuite
a defunctului într-un alt stat decât cel în care se deschide succesiunea (paragraful 36), fie prin
incidența unui alt element referitor la aceasta, deoarece 9 „Regulamentul nr. 650/2012 vizează, în
mod neexhaustiv, alte împrejurări care pot demonstra existența unei succesiuni care implică mai
multe state membre.” Având și argumentația Curții, afirmăm că, pentru aplicarea RES, gradul
de internaționalitate cerut pentru a caracteriza succesiunea fluctuează în raport de norma
invocată. Dispozițiile alineatelor (2) și (3) ale art. 62 RES ne determină să răspundem negativ
la întrebarea adresată. În același sens poate fi invocat și considerentul (69), potrivit căruia
persoanele în măsură să solicite emiterea certificatului european de moștenitor nu sunt
obligate să facă acest lucru, având libertatea să folosească celelalte instrumente disponibile în
temeiul regulamentului, cum ar fi hotărârile, actele autentice sau tranzacțiile judiciare. Chiar
dacă notarul constată că este competent și că succesiunea prezintă elementele necesare pentru
a cădea în domeniul de aplicare a RES, utilizarea certificatului european de moștenitor nu
este obligatorie. Acesta nu înlocuiește documentele interne utilizate în scopuri similare în
statele membre, dar în același timp poate fi utilizat cu efectele prevăzute de articolul 69 RES
atât în statul de destinație cât și în statul membru ale cărui autorități l-au eliberat.
O altă problemă ridicată a fost aceea a momentului și formei în care CEM se eliberează.
Respectiv, dacă succesibilii nu solicită de la început eliberarea unui astfel de certificat, în ce
condiții și formă ar putea fi el eliberat ulterior.
Procedura de emitere a certificatului european de moștenitor este impusă autorităților din statele
membre de art. 63-art. 68 RES. Fiind un document distinct de certificatul de moștenitor emis
în temeiul Legii nr. 36/1995, el nu poate fi privit nici ca o anexă a acestuia, nici ca un
certificat suplimentar la certificatul național de moștenitor. Pornind de la calificarea
certificatului european de moștenitor ca un document uniform sui generis, și adăugând la această
tipologie distinctă efectele speciale prevăzute de art. 69 RES 10, distincte fundamental de efectele
certificatului național de moștenitor, apreciez că emiterea unui certificat european de
moștenitor nu se întemeiază pe dispozițiile art. 117 din Legea nr. 36/1995, ci pe dispozițiile art.
62 RES. Este adevărat că prevederile art. 3 din Legea nr. 216/201611 condiționează
emiterea CEM de emiterea, în prealabil, a unui certificat național de moștenitor, dar aceasta
prevedere nu poate avea ca rezultat modificarea naturii și efectelor certificatului european de
moștenitor.
Un al treilea aspect ce am considerat util a fi lămurit a fost acela dacă, pentru a obține
înscrierea în cartea funciară a unui drept real în favoarea unor succesibili, certificatul de
mostenitor emis de un notar dintr-un alt stat trebuie să îmbrace în mod obligatoriu forma unui
certificat european. În practica birourilor de carte funciară din România a fost semnalată
emiterea unor încheieri de intabulare a dreptului de proprietate în baza unor certificate de
moștenitor emise de notari publici din alte state (NU CEM).
Art. 69 alin. 5) RES prevede că certificatul european de moștenitor constituie un titlu
valabil pentru înscrierea bunurilor succesorale în registrul corespunzător al unui stat
membru, fără a aduce atingere articolului 1 alineatul (2) literele (k) și (l).” Spre deosebire de
acesta, documentele naționale emise în materie de succesiuni sunt acceptate în statul membru
de destinație, în conformitate cu art.59 RES și circulă însoțite de atestatul prevăzut de anexa
II din Regulamentul nr. 1329/2014. Însă, pentru a beneficia de acceptarea efectelor în statul
de destinație, documentele naționale emise în materie de succesiuni într-un alt stat
membru trebuie să îndeplinească condițiile pentru a fi calificate ca acte autentice, potrivit art.
3 alin.1) lit. i) RES12.
Numai documentele autentice emise în cadrul unei succesiuni, pentru certificarea
elementelor acesteia, vor produce efecte în statul de destinație, dar acestea nu vor putea depăși
efectele pe care le-ar produce în statul de origine 13. Deci, actele autentice în materie de
succesiuni care nu constituie titluri valabile pentru înscrierea bunurilor în statul membru, nu vor
putea să constituie titluri pentru înscrierea bunurilor în statul de destinație. Certificatul european
de moștenitor nu trece însă prin această re-evaluare în statul de destinație, deoarece efectele
lui sunt în mod uniform prevăzute de art. 69 RES. Pentru a califica documentul national ca
fiind un act autentic, în cauza Cauza C-80/19, CJUE a analizat dispozițiile dreptului național al
autorității emitente14 pentru a stabili dacă actul emis de notarul din Lituania este un act autentic,
în special în raport de procedura, competența și puterile atribuite notarului pentru a efectua
certificările solicitate. Este posibil ca notarul emitent să îndeplinească în statul membru de
origine atribuții care să permită calificarea lui ca instanță judecătorească 15 în procedura
succesorală. În această situație, este posibil ca actul emis în procedura de succesiune să constituie
o hotărâre judecătorească, aceasta fiind recunoscută fără să fie necesară o procedura specială în
statul de destinație, potrivit art. 39 RES16.
O altă problemă ridicată a fost aceea dacă, pentru emiterea de către notarul român a
unui CEM, este recomandabilă obținerea unui certificat de cutumă din partea unui notar din
statul în care se află bunurile defunctului (altul decat statul român) ?
Certificatul european de moștenitor este emis de autoritățile din statul membru care și-au stabilit
competența prin aplicarea dispozițiilor art. 4, 7, 10 sau 11 din RES. Cea mai mare frecvență o au
în practică acele cazuri de succesiune în care notarul român este competent să emită certificatul
european de moștenitor ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 4 RES, și anume atunci când
ultima reședință obișnuită a defunctului a fost în România. Odată ce și-a stabilit competența,
notarul român va determina și legea aplicabilă succesiunii. Dacă ultima reședință obișnuită a
defunctului a fost în România, legea aplicabilă succesiunii va fi legea română. Dacă defunctul a
făcut o professio juris ( art. 22 RES) sau când cauza de succesiune prezintă legături vădit mai
strânse cu un alt stat ( clauza de excepție prevăzută de art. 21 alin.2 RES ), notarul român va
aplica o lege străină. De asemenea, atunci când ultima reședință obișnuită a defunctului a
fost într-un stat terț, competența de emitere a CEM ar putea reveni notarului român în temeiul
art. 10 și art. 11 RES. Și în aceste din urmă cazuri este posibil ca legea aplicabilă succesiunii să
fie o alta decât cea română, iar certificarea conținutului dreptului străin de către o autoritate
sau un expert în domeniul dreptului civil din statul legii aplicabile devine o operațiune
necesară. Atunci când în masa succesorală se află bunuri situate pe teritoriul altor state,
certificatul european de moștenitor va fi emis cu respectarea legii aplicabile succesiunii, care
reglementează întreaga succesiune, de la deschiderea acesteia până la transferul proprietății,
conform respectivei legi17.
Dar autoritatea care emite CEM ar trebui să aibă un rol activ, asigurându-se că acesta
va putea fi înregistrat în statul membru unde se află bunurile imobile (considerentul (68)
RES), printr-un schimb de informații cu autoritățile din statele membre unde sunt situate
bunurile imobile. Trebuie subliniat însă că efectele probatorii ale certificatului nu privesc
aspecte ce nu sunt reglementate prin RES, în special chestiunea de a stabili dacă acesta a
aparținut sau nu defunctului. Atunci când lex rei sitae impune îndeplinirea unor condiții
suplimentare pentru opozabilitate sau pentru ca drepturile reale dobândite prin succesiune să ia
naștere18 ( efect constitutiv al înregistrărilor), notarul emitent ar trebui să se informeze cu privire
la acestea, în raport de situarea bunurilor imobile.
În legătură cu declarațiile de opțiune succesorală, s-a pus întrebarea dacă acestea pot
îmbrăca altă formă decât cea prevăzută în dreptul nostru, respectiv forma în care sunt
recunoscute în statul respectiv (din spațiul european sau din afara acestuia).
Răspunsul la această întrebare trebuie să pornească în primul rând de la faptul că Regulamentul
european de succesiuni urmărește simplificarea procedurilor pe care trebuie să le îndeplinească
în străinătate moștenitorii și legatarii care își au reședința obișnuită într-un alt stat membru
decât acela în care se soluționează sau se va soluționa succesiunea (considerentul (32)). Acest
considerent creionează un domeniu restrâns de aplicare a articolului 28 RES 19 ce reglementează
forma declarațiilor privind acceptarea sau renunțarea la succesiuni. Și anume, doar moștenitorii
sau legatarii care au reședința obișnuită într-un stat membru vor putea să facă declarații privind
acceptarea succesiunii, a unui legat sau a unei rezerve succesorale privind renunțarea la acestea
sau privind limitarea răspunderii pentru datorii în cadrul succesiunii, sub forma prevăzută în
legea statului membru în care persoana își are reședința obișnuită. Articolul 28 RES declară
valabile din punct de vedere al formei nu numai declarațiile făcute în conformitate cu legea
aplicabilă succesiunii, dar și cele care respectă forma prevăzută de legea statului de reședință
obișnuită a celui îndreptățit în temeiul legii aplicabile succesiunii să dea o asemenea
declarație. Acest articol nu poate fi aplicat și interpretat în afara contextului general al
Regulamentului European de Succesiuni, în particular în afara dispozițiilor art. 13
RES20. Acesta permite instanțelor judecătorești din statul membru în care persoana îndreptățită
are reședința obișnuită să primească asemenea declarații care urmează să fie utilizate în fața
autorității sau instanței judecătorești din statul membru care se ocupă de procedura de
succesiune.
Considerentul (1) RES: „Uniunea și-a stabilit obiectivul de a menține și a dezvolta un
spațiu de libertate, securitate și justiție, în cadrul căruia este asigurată libera circulație a
persoanelor. Pentru instituirea treptată a acestuia, Uniunea urmează să adopte măsuri privind
cooperarea judiciară în materie civilă având implicații transfrontaliere, în special atunci când
sunt necesare pentru buna funcționare a pieței interne.”
Considerentul (7) RES: „Funcționarea corespunzătoare a pieței interne ar trebui facilitată
prin eliminarea obstacolelor din calea liberei circulații a persoanelor care se confruntă în prezent
cu dificultăți în exercitarea propriilor drepturi în contextul unei succesiuni cu elemente de
extraneitate. În spațiul european de justiție, cetățenii trebuie să își poată organiza din timp
succesiunea. Trebuie garantate într-un mod eficient drepturile moștenitorilor și legatarilor, ale
altor persoane apropiate defunctului, precum și ale creditorilor succesiunii.”
6 Art. 63 RES: ” 1) Certificatul este destinat utilizării de către moștenitori, de către
legatari cu drepturi directe la succesiune și de către executori testamentari sau administratori ai
patrimoniului succesoral care trebuie să își dovedească într-un alt stat membru statutul sau să își
exercite dreptul respectiv de moștenitor sau legatar și/sau atribuțiile de executor testamentar sau
administrator al patrimoniului succesoral.
(2) Certificatul poate fi utilizat, în special, pentru a proba unul sau mai multe dintre următoarele:
(a)statutul și/sau drepturile fiecărui moștenitor sau, după caz, ale fiecărui legatar menționat în
certificat și cotele-părți respective din patrimoniul succesoral;
(b)atribuirea unui bun anume sau a anumitor bunuri care fac parte din patrimoniul succesoral
moștenitorului/moștenitorilor sau, după caz, legatarului menționat (legatarilor menționați) în
certificat;
(c)atribuțiile persoanei menționate în certificat ca executor testamentar sau ca administrator al
patrimoniului succesoral. „
8 „În aceste condiții, Lietuvos Aukščiausiasis Teismas (Curtea Supremă a Lituaniei) a
hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Trebuie să se considere că, într-o situație precum cea din speță – în care un resortisant
lituanian, a cărui reședință obișnuită la data decesului său se afla eventual în alt stat membru, dar
care, în orice caz, nu a rupt niciodată legăturile sale cu țara natală și care, printre altele, a făcut
anterior decesului un testament în Lituania și a lăsat toate bunurile moștenitorului său, cetățean
lituanian, iar la momentul deschiderii succesiunii s-a stabilit că întregul patrimoniu succesoral
este format dintr-un bun imobil situat în Lituania, și un resortisant al celuilalt stat membru în
cauză, soțul supraviețuitor, și-a exprimat în mod clar intenția de a renunța la toate drepturile
asupra patrimoniului succesoral, nu a participat la procedura judiciară inițiată în Lituania și a fost
de acord cu competența instanțelor lituaniene și cu aplicarea dreptului lituanian –, succesiunea
pentru cauză de moarte are elemente de extraneitate în sensul Regulamentului nr. 650/2012 și
este necesar să i se aplice acest regulament? „, disponibil la adresa: shorturl.at/pqtDX
(1) Certificatul produce efecte în fiecare stat membru fără a fi necesară nicio procedură
specială.
(2) Se prezumă că certificatul probează cu exactitate elementele stabilite în temeiul legii
aplicabile succesiunii sau în temeiul oricărei alte legi aplicabile elementelor specifice. Se
prezumă că persoana menționată în certificat drept moștenitor, legatar, executor testamentar sau
administrator al patrimoniului succesoral are statutul menționat în certificat și/sau este titular al
drepturilor sau al puterilor stipulate în certificat, fără alte condiții și/sau restricții aferente acelor
drepturi sau puteri decât cele stipulate în certificat.
(3) Se consideră că orice persoană care, acționând pe baza informațiilor atestate în
certificat, efectuează plăți sau transmite bunuri unei persoane menționate în certificat drept
persoană autorizată să accepte plăți sau bunuri a încheiat tranzacții cu o persoană autorizată să
accepte plăți sau bunuri, cu excepția cazului în care această persoană știe că cele conținute în
certificat nu corespund realității sau nu are cunoștință de acest fapt din cauza unei neglijențe
grave.
(4) În cazul în care o persoană menționată într-un certificat drept persoană autorizată să
dispună de bunurile succesorale dispune de aceste bunuri în favoarea unei alte persoane, dacă
acționează pe baza informațiilor atestate în certificat, se consideră că acea persoană devine parte
într-o tranzacție cu o persoană autorizată să dispună de bunurile vizate, cu excepția cazului în
care această persoană știe că cele conținute în certificat nu corespund realității sau nu are
cunoștință de acest fapt din cauza unei neglijențe grave.(5) Certificatul constituie un titlu valabil
pentru înscrierea bunurilor succesorale în registrul corespunzător al unui stat membru, fără a
aduce atingere articolului 1 alineatul (2) literele (k) și (l). „
11 Art. 3 din Legea nr. 216/2016: ” (1) Certificatul european de moştenitor se eliberează,
în conformitate cu prevederile capitolului VI din Regulamentul nr. 650/2012, la cererea oricăreia
dintre persoanele prevăzute la art. 63 alin. (1) din regulament, de către notarul public care a
eliberat sau în arhiva căruia se păstrează certificatul de moştenitor. În situaţia în care arhiva
notarului public emitent al certificatului de moştenitor în conformitate cu legea română este
păstrată de Camera Notarilor Publici, certificatul european de moştenitor va fi eliberat de notarul
public desemnat în acest scop de preşedintele Colegiului director al Camerei. „
(2) În cazul în care calitatea de moştenitor, întinderea masei succesorale şi/sau întinderea
drepturilor şi obligaţiilor succesorale ale moştenitorilor au fost stabilite prin hotărâre
judecătorească, certificatul european de moştenitor se eliberează de către instanţa care a
pronunţat acea hotărâre. Hotărârea judecătorească şi certificatul european de moştenitor se
comunică, din oficiu, Centrului Naţional de Administrare a Registrelor Naţionale Notariale
(CNARNN), în vederea înregistrării în registrul special de evidenţă a certificatelor europene de
moştenitor, înfiinţat în condiţiile Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995,
republicată, denumit în continuare «registrul special». Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod
corespunzător.
(3) Notarul public care a eliberat certificatul european de moştenitor are obligaţia de a solicita
înregistrarea acestuia în registrul special de evidenţă a certificatelor europene de moştenitor.
(s.n.) „
12 Art. 3 alin. 1) lit. (i) RES: ” „act autentic” înseamnă un document în materie de
succesiuni întocmit sau înregistrat în mod formal ca act autentic într-un stat membru și a cărui
autenticitate:
(i) se referă la semnătura și conținutul actului autentic; și
(ii) a fost întocmit de către o autoritate publică sau orice autoritate abilitată în acest sens de către
statul membru de origine. „
13 Articolul 59 RES:„(1) Un act autentic întocmit într-un stat membru are aceleași efecte
probatorii în alt stat membru pe care le are în statul membru de origine sau efectele cele mai
apropiate, cu condiția să nu contravină în mod vădit ordinii publice din statul membru în cauză.
Persoana care dorește să utilizeze un act autentic într-un alt stat membru poate solicita autorității
care întocmește actul autentic în statul membru de origine să completeze formularul elaborat în
conformitate cu procedura de consultare prevăzută la articolul 81 alineatul (2) care descrie
efectele probatorii pe care actul autentic le produce în statul membru de origine. „
14 Hotărârea Curții (Camera întâi) din 16 iulie 2020:
„ (75) În speță, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 87 din concluziile sale,
certificatul de moștenitor este un act autentic potrivit dreptului național și, astfel cum reiese din
articolul 26 din Legea privind notariatul, notarii sunt competenți să elibereze certificate
referitoare la o succesiune, care conțin elemente ce sunt considerate ca fiind stabilite.
(76) Prin urmare, sub rezerva verificărilor pe care trebuie să le efectueze instanța de trimitere, un
certificat național de moștenitor precum cel în discuție în litigiul principal pare să îndeplinească
condițiile prevăzute la articolul 3 alineatul (1) litera (i) din Regulamentul nr. 650/2012. „
15 Art. 3 alin. (2) RES: „În sensul prezentului regulament, termenul „instanță
judecătorească” include orice autoritate judiciară și toate celelalte autorități și profesioniști din
domeniul juridic competenți în materie de succesiuni, care exercită atribuții judiciare sau
acționează în baza delegării de competențe de către o autoritate judiciară sau acționează sub
controlul unei autorități judiciare, cu condiția ca aceste autorități și profesioniști din domeniul
juridic să ofere garanții în ceea ce privește imparțialitatea și dreptul tuturor părților de a fi audiate
și cu condiția ca hotărârile pronunțate de aceștia în temeiul legii statului membru în care își
exercită activitatea:
(a) să poată face obiectul unei căi de atac sau al unui control de către o autoritate judiciară; și
(b) să aibă o forță și un efect similare cu cele ale unei hotărâri a unei autorități judiciare privind
aceleași aspecte. „
 16 Articolul 39 RES: „Recunoașterea (1) Hotărârile pronunțate într-un stat membru sunt
recunoscute în celelalte state membre fără să fie necesar să se recurgă la o procedură specială.
(2) În cazul unei contestații, orice parte interesată care invocă pe cale principală recunoașterea
unei hotărâri poate solicita, în conformitate cu procedura prevăzută la articolele 45-58, ca
hotărârea să fie recunoscută.(3) Dacă recunoașterea este invocată pe cale accesorie înaintea unei
instanțe a unui stat membru, aceasta din urmă este competentă în materie. „
17Considerentul (42) RES: „Legea stabilită drept lege aplicabilă succesiunii ar trebui să
reglementeze succesiunea de la deschiderea acesteia până la transferul proprietății asupra
bunurilor care fac parte din patrimoniul succesoral către beneficiari, astfel cum stabilește legea
respectivă. Legea ar trebui să includă chestiuni referitoare la administrarea patrimoniului
succesoral și la răspunderea pentru datorii în cadrul succesiunii. Plata datoriilor în cadrul
succesiunii poate include luarea în considerare a rangului specific al creditorilor, îndeosebi în
funcție de legea aplicabilă succesiunii. „
19 Articolul 28 RES: „Condițiile de formă ale unei declarații privind acceptarea sau
renunțarea la succesiuneO declarație privind acceptarea succesiunii, a unui legat sau a unei
rezerve succesorale sau renunțarea la acestea sau o declarație concepută să limiteze răspunderea
declarantului este valabilă, în ceea ce privește forma, dacă respectă cerințele impuse de:
(a) legea aplicabilă succesiunii în temeiul articolelor 21 sau 22; sau
(b) legea statului în care declarantul își are reședința obișnuită. „
20 Articolul 13 RES: „Acceptarea sau renunțarea la succesiune, la legat sau la rezerva
succesorală Pe lângă instanța judecătorească competentă să hotărască cu privire la succesiune în
temeiul prezentului regulament, instanțele statului membru în care își are reședința obișnuită
orice persoană care, în temeiul legii aplicabile succesiunii, poate face, în fața unei instanțe
judecătorești, o declarație de acceptare sau de renunțare la succesiune, la un legat sau la rezerva
succesorală sau o declarație care limitează răspunderea persoanei în cauză cu privire la sarcinile
succesiunii sunt competente să primească astfel de declarații în cazul care, în temeiul legii
respectivului stat membru, acestea pot fi făcute în fața unei instanțe judecătorești. „

CAPITOUL 4.1. Certificatul european de moştenitor

Pentru ca o succesiune cu element de extraneitate în Uniune să fie soluţionată într-o
manieră eficace, moştenitorii, legatarii, executorii testamentari sau administratorii
patrimoniului succesoral trebuie să poată dovedi cu uşurinţă statutul şi/sau competenţele într-
un alt stat membru, de exemplu, într-un stat membru unde se situează bunurile succesorale.
Regulamentul UE nr. 650/2012 a organizat crearea unui certificat european de
moştenitor, act emis cu scopul bine definit de a fi folosit într-un alt stat membru.
În principiu utilizarea certificatului european de moştenitor nu este obligatorie. În plus,
el nu înlocuieşte documentele interne utilizate în scopuri similare în statele membre,
regulamentul european consacrând astfel regula subsidiarităţii certificatului european de
moştenitor. Eliberarea sa este condiţionată de necesitatea dovedirii şi/sau exercitării
drepturilor succesorale în alte state decât cel în care s-a dezbătut succesiunea.
Într-o definiţie sumară, certificatul european de moştenitor este un document european
prin intermediul căruia se dovedesc, într-un stat membru altul decât cel al emiterii
certificatului, drepturile moştenitorilor legali, ale legatarilor, ale executorilor testamentari sau
administratorilor patrimoniului succesoral şi care serveşte concomitent la exercitarea
drepturilor respective.
 În conformitate cu art. 63 alin. 2 din Regulamentul UE 650/2012 certificatul poate fi
utilizat pentru a proba următoarele elemente:

 statutul şi/sau drepturile fiecărui moştenitor sau, după caz, ale fiecărui legatar
menţionat în certificat;
 atribuirea unui bun anume sau anumitor bunuri care fac parte din patrimoniul
succesoral moştenitorului/moştenitorilor sau, după caz legatarilor menţionaţi în
certificat;
 atribuţiile persoanei menţionate în certificat ca executor testamentar sau ca
administrator al patrimoniului succesoral.
Certificatul european de moştenitor se emite la cerere, întocmai cu certificatul de
moştenitor eliberat după normele procedurale interne.
Cererea poate fi făcută de oricare dintre persoanele care au interes în dovedirea şi
exercitarea drepturilor lor în altă ţară decât cea în care se dezbate succesiunea: moştenitori
legali, legatari, executori testamentari, administratorii patrimoniului succesoral. Cererea de
emitere a certificatului european de moştenitor trebuie însoţită de documentele necesare în
dovedirea susţinerilor solicitantului.
Certificatul european de moştenitor are un conţinut schematic stabilit prin dispoziţiile
art. 68 din Regulamentul UE 650/2012, se întocmeşte într-un singur exemplar în original, care
rămâne la dosarul cauzei. Părţilor interesate li se eliberează copii certificate ale actului, cu o
valabilitate limitată de 6 luni, data expirării fiind evidenţiată în finalul certificării.

CAPITOLUL 5. ASPECTE DE DREPT COMPARAT PRVIND

DREPTURILE SUCCESORALE ALE SOȚULUI SUPRAVIȚUITOR

Canada- Quebec
1. Generalităţi
Canada este o federaţie care cuprinde zece provincii şi trei teritorii. Cele mai multe
domenii de drept privat (inclusiv dreptul succesoral) care în Constituţia canadiană sunt
desemnate sub titlul “Property and Civil Rights” sunt de competenţa exclusivă a parlamentelor
provinciale. Provincia Quebec este singura care are un sistem de drept civil, derivat din Codul
civil francez. Totuşi, importante instituţii din sistemul de common law, aplicabil în restul
Canadei, au fost încorporate de-a lungul anilor în sistemul din Quebec, cum ar fi de pildă
conceptul de trust, astăzi integrat în Codul civil din Quebec. Acest Cod civil a fost adoptat la 18
decembrie 1991 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie1994.
2. Moştenirea legală
în cazul în care de cuius nu a întocmit testament sau toţi legatarii desemnaţi
predecedaseră, Codul civil prevede care sunt clasele de moştenitori şi cotele ce li se cuvin din
moştenire. Astfel, dacă există descendenţi şi soţ supravieţuitor, acesta din urmă culege 1/3, iar
copiii 2/3. în lipsa soţului supravieţuitor, întreaga moştenire este culeasă de descendenţi. între
aceştia funcţionează principiul proximităţii gradului de rudenie, al împărţirii pe capete şi apoi al
reprezentării succesorale. Nu se face distincţie după cum copiii sunt din afara căsătoriei,
adulterini sau adoptaţi. în absenţa descendenţilor, sunt chemaţi la moştenire ascendenţii
privilegiaţi (tatăl şi mama) ca şi colateralii privilegiaţi (fraţii şi surorile) defunctului şi
descendenţii lor de gradul întâi. In concurs cu soţul supravieţuitor, ascendenţii privilegiaţi culeg
1/3 din moştenire. în concurs cu colateralii privilegiaţi, soţul supravieţuitor are dreptul la 2/3 din
moştenire. Dacă nu există descendenţi sau soţ supravieţuitor, ascendenţii privilegiaţi şi colateralii
privilegiaţi au drepturi egale asupra moştenirii. în lipsa descendenţilor, a ascendenţilor
privilegiaţi sau a colateralilor privilegiaţi, soţul supravieţuitor culege întreaga masă succesorală.
Rezultă că există mai multe clase de moştenitori: prima include pe descendenţi şi pe
soţul supravieţuitor; a doua pe soţul supravieţuitor, pe ascendenţii privilegiaţi şi pe colateralii
privilegiaţi. Cea de-a treia clasă prezintă relevanţă numai în absenţa soţului supravieţuitor, a
descendenţilor, a ascendenţilor privilegiaţi sau a colateralilor privilegiaţi. Aici sunt incluşi
ascendenţii ordinari (alţi ascendenţi decât tatăl şi mama) şi colateralii ordinari (alţi colaterali în
afară de fraţi, surori, nepoţi şi nepoate de gradul întâi).
Dacă nu există nici o persoană aparţinând celor trei clase sau toţi au renuntat la
moştenire, statul culege moştenirea vacantă a bunurilor situate în Quebec. Această regulă derivă
din Convenţia de la Haga privind legea aplicabilă succesiunilor şi permite ca bunurile lăsate în
afara teritoriului acestui stat să fie culese de statul străin. In afară de această situaţie, nu există
diferenţe între bunurile mobile şi bunurile imobile, legea nu face distincţie nici după originea
bunurilor, conform principiului unităţii patrimoniului.
3. Testamentele
Pentru validitatea testamentului, legea cere încheierea lui în formă scrisă. Codul civil
din Quebec reglementează trei tipuri de testamente. Sancţiunea nerespectării formelor prescrise
de lege pentru fiecare tip este nulitatea absolută; se admite însă aplicarea principiului
conversiunii.
Testamentul notarial este întocmit în prezenţa unuia sau a doi martori, în faţa
notarului. Data şi locul întocmirii trebuie să figureze în cuprinsul testamentului, notarul fiind
obligat să verifice identitatea testatorului şi să-i citească acestuia testamentul înainte de a i-l da
spre semnare.
Testamentul olograf trebuie scris în întregime şi semnat de testator, fără folosirea
vreunui mijloc mecanic.
Testamentul cu martori poate fi scris de testator sau de o terţă persoană. După
semnarea lui, testatorul declară în prezenţa a doi martori majori că documentul pe care l-a semnat
reprezintă testamentul său, fără a fi ţinut să divulge conţinutul acestuia. Semnează la sfârşit sau,
dacă semnase deja, recunoaşte semnătura. Legea permite de asemeni desemnarea unei terţe
persoane să semneze în locul testatorului, dar în prezenţa acestuia şi potrivit instrucţiunilor sale.
Cei doi martori prezenţi semnează şi ei.
Testamentele pot fi amendate sau clarificate printr-un codicil, care trebuie să îmbrace
una din cele trei forme menţionate, fără a exista cerinţa simetriei în raport cu testamentul iniţial.
Cu privire la efectul căsătoriei ulterioare asupra testamentul întocmit, în dreptul din
Quebec nu se produce automat revocarea testamentului, ci poate avea ca efect numai
restrângerea efectelor acestuia în condiţiile recunoaşterii anumitor drepturi ale soţului
supravieţuitor.
Este de menţionat însă că testamentul întocmit în favoarea unui soţ de care ulterior
testatorul a divorţat se consideră revocat de drept, dacă nu există o clauză contrară expresă.
Revocarea legatului în aceste condiţii se întinde şi asupra eventualei desemnări a soţului
ca executor testamentar.
Cu privire la modurile de revocare a testamentului, aceasta poate fi expresă (prin
întocmirea unui alt testament, indiferent de formă, din care rezultă neechivoc schimbarea
intenţiei) sau tacită (rezultând din întocmirea unui alt testament ale cărui dispoziţii sunt contrare
sau din înstrăinarea sau distrugerea bunului legat). Codul civil prevede în mod expres că
revocarea unei revocări anterioare nu reînvie testamentul iniţial, dacă o asemenea posibilitate nu
rezultă expres din voinţa testatorului sau din circumstanţe.
Ineficacitatea legatelor. O cauză de invaliditate a testamentului poate fi atingerea
gravă adusă persoanei sau bunurilor, determinată de violenţă, eroare sau fraudă. Şi nerespectarea
condiţiilor de formă poate atrage nulitatea testamentului. Dacă s-a dovedit existenţa viciilor
de consimţământ, întregul testament este anulabil. Art.626 din Codul civil prevede că
un succesor are dreptul de a i se recunoaşte drepturile în interval de 10 ani de la deschiderea
succesiunii.
4. Libertatea de a testa (problema rezervei)
De la principiul libertăţii de a dispune de proprietatea sa pentru cauză de moarte
există două excepţii, în cazul în care defunctul lasă soţ supravieţuitor şi/sau descendenţi.
în primul rând, odată cu moartea unuia din soţi încetează “patrimoniul familiar, care
include bunurile dobândite în timpul căsătoriei. Soţul supravieţuitor are dreptul la 50% din
valoarea patrimoniului familial ce aparţinuse soţului decedat. In mod corespunzător, moştenitorii
defunctului pot pretinde de la soţul supravieţuitor 50% din valoarea patrimoniului familial pe
care acesta l-a dobândit. Prin compensare, obligaţiile reciproce se vor stinge, eventual cu plata
unei sulte. Acţiunea rezultând din încetarea patrimoniului familial poate fi pornită şi de creditorii
defunctului (de pildă, dacă succesiunea este insolvabilă) sau de creditorii soţului supravieţuitor.
în al doilea rând, toţi creditorii unor obligaţii de întreţinere de care era ţinut defunctul
(soţul supravieţuitor, fostul soţ, copiii, după caz părinţii) au dreptul ca în termen de şase luni de
la deschiderea succesiunii să pretindă ca din moştenire să ii se plătească în continuare
întreţinerea. Acest drept există chiar dacă reclamantul este moştenitor şi chiar dacă anterior
decesului nu pretinsese plata întreţinerii. Legea determină care este suma pe care o poate obţine
fiecare din aceşti creditori (de pildă, pentru soţul divorţat, contravaloarea a 12 luni de întreţinere,
pentru părinţi, contravaloarea a şase luni de întreţinere), fără ca în nici un caz să depăşească 10%
din valoarea masei de împărţit. In privinţa contribuţiei datorate soţului supravieţuitor sau unui
copil, ea se determină în funcţie de nevoile lor, de starea de dependenţă în care erau faţă de
defunct. In orice caz, nu poate depăşi diferenţa între jumătate din cota pe care o puteau pretinde
ca moştenitori legali şi ceea ce primesc în prezent. In jurisprudenţă s-a decis că este nulă,
contravenind ordinii publice, clauza testamentară prin care legatele în favoarea acestor persoane
erau condiţionate de renunţarea lor la drepturile de întreţinere post mortem.
Legea interzice pactele asupra succesiunilor viitoare, chiar dacă ar exista
consimţământul persoanei despre a cărei moştenire este vorba. In practică, s-a recunoscut însă,
prin excepţie, valabilă o asemenea clauză inclusă în contractele de societate pe acţiuni.
în general, donaţiile mortis causa sunt permise numai dacă sunt încheiate între soţi şi
fac parte din contractul pre-nupţial.
5. Capacitatea
Capacitatea testatorului este analizată în raport cu data întocmirii testamentului,
nefiind relevantă intervenirea incapacităţii ulterior acestui moment. Testamentul întocmit de un
minor este nul, chiar dacă testatorul decedează după data întocmirii testamentului. Dacă
reprezentanţii legali ai minorului nu au întocmit un testament valid în numele şi pentru acesta,
succesiunea lăsată de minor se va deferi potrivit legii. In privinţa majorilor a căror stare mintală
este alterată, validitatea testamentului depinde de severitatea acestei afectări a discernământului.
 Cu privire la capacitatea martorilor (a căror prezenţă este necesară pentru validitatea
unor testamente), aceştia trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu (18 ani), testamentul fiind
nul în privinţa legatului făcut în favoarea unui martor la întocmirea acestuia.
Pentru a moşteni, legatarul trebuie să existe la data deschiderii succesiunii, fiind
asimilaţi copiii concepuţi dar nenăscuţi, cu condiţia de a se naşte vii şi viabili.
Absentul este prezumat a fi în viaţă timp de şapte ani de la dispariţia sa. Moştenirea
ce i se cuvine va fi culeasă în numele său de reprezentantul legal. Hotărârea declarativă de
moarte se poate pronunţa după şapte ani de la dispariţie, iar moştenirea va reveni erezilor
dispărutului.
în privinţa persoanelor juridice înregistrate în Canada nu există restricţii semnificative
privind dobândirea prin donaţie sau testament.
Sunt incapabili de a moşteni (ab infestatsau prin testament) cei condamnaţi pentru
omor sau tentativă de omor împotriva lui de cuius, ca şi persoanele decăzute din drepturile
părinteşti faţă de copiii lor. Există şi posibilitatea declarării, prin hotărâre judecătorească, a
nedemnităţii şi a altor persoane de a culege o moştenire.
Comorienţii. Atât pentru moştenirea legală, cât şi pentru moştenirea testamentară,
legea prevede prezumţia morţii concomitente: dacă două persoane au murit şi este imposibil de
stabilit că una a supravieţuit celeilalte, se prezumă că au murit deodată, dacă cel puţin una avea
vocaţie la succesiunea celeilalte.
6. Autoritatea emitentă a certificatului de moştenitor
Testamentele olografe şi cele făcute în prezenţa martorilor trebuie confirmate prin
decizie judecătorească înainte de distribuirea bunurilor. Toţi legatarii universali trebuie să se
prezinte în faţa instanţei pentru a-şi susţine pretenţiile. Dispoziţia luată de instanţă certifică doar
validitatea testamentului, iar la cerere, se pot elibera copii certificate de pe această decizie,
persoanelor interesate.
7. Administrarea succesiunilor
în Quebec, persoanele responsabile cu administrarea succesiuniilor se numesc
lichidatori. Ei au rolul de a-i identifica şi convoca pe moştenitori, de a determina cuprinsul masei
succesorale, de a plăti datoriile succesiunii (incluzând pe cele descrise la pct.4 supra) , de a
executa legatele particulare, de a da socoteală şi de a preda excedentul moştenitorilor. Orice
persoană capabilă poate exercita funcţia de lichidator. Si societăţile de trust autorizate de lege pot
avea această calitate. De regulă, lichidatorul este desemnat de testator în cuprinsul testamentului.
Inventarul bunurilor din masa succesorală, întocmit de lichidator, trebuie trecut într-un registru
public, cu referire la numele defunctului, astfel ca fiecare persoană interesată să-l poată consulta.
Inventarul se întocmeşte fie în forma unui act notarial, fie ca înscris sub semnătură privată, în
prezenţa a doi martori.
Creditorii succesiunii sunt plătiţi primii, înaintea legatarilor cu titlu particular şi
înaintea soţului care pretinde drepturile derivând din dizolvarea patrimoniului familial. In cazul
în care testatorul nu desemnase un lichidator sau succesiunea este legală, administrarea
moştenirii revine moştenitroilor care prin vot majoritar vor desemna un lichidator.
8. Legea şi procedurile aplicabile în cazul succesiunilor cu element de
extraneitate
Potrivit art.3153 din Codul civil, instanţa din Quebec este competentă dacă locul
deschiderii succesiunii (locul decesului) se găseşte în aceasta ţară, dacă defunctul avea domiciliul
în Quebec sau alesese legea acestei ţări pentru a fi aplicabilă.
 Instanţa naţională va aplica diferite legi , după cum este vorba despre bunuri mobile
(legea de la ultimul domiciliu al defunctului) sau imobile (legea de la locul situaţiunii bunurilor).
De asemeni, dacă prin testament fusese aleasă o lege străină, instanţa va aplica acea
lege.
Codul prevede o excepţie de la libertatea alegerii legii aplicabile succesiunii, dacă
acea desemnare ar înlătura pe soţul supravieţuitor sau pe copii de la drepturile asupra moştenirii.
In plus, desemnarea va fi de asemenea lipsită de efecte dacă afectează reguli succesorale cărora
le sunt supuse anumite bunuri, prevăzute în legea unde sunt situate, pentru motive care ţin de
destinaţia lor economică, familială sau socială.
De regulă, hotărârile pronunţate în străinătate sunt recunoscute în Quebec, fără a fi
examinat fondul soluţiei sau motivarea, cu excepţia celor pronunţate cu încălcarea competenţei
sau a celor care nu sunt irevocabile sau executorii. Dacă o instanţă străină, competentă potrivit
legii de drept internaţional privat din Quebec, fusese deja investită, potrivit principiului
litispendenţei, instanţa din Quebec îşi va declina competenţa.
în cazul în care defunctul a domiciliat în Quebec înaintea decesului, instanta din
această ţară este competentă, chiar dacă nu au rămas bunuri pe acest teritoriu. Ultimul domiciliu
al defunctului determină de regulă competenţa cu privire la bunurile mobile.
Ca atare, se poate afirma că în dreptul internaţional privat din Quebec nu este acceptat
principiul caracterului unitar al transmisiunii succesorale.
Cu privire la forma testamentelor, se admite că acestea pot fi întocmite, în afară de
cele trei tipuri amintite, în forma prevăzută de legea domiciliului sau cetăţeniei testatorului, fie la
data actului, fie la data decesului.
Deşi Convenţia de la Haga privind conflictele de legi asupra formei testamentelor nu
este aplicabilă în Quebec, multe dispoziţii din Codul civil sunt inspirate din această convenţie (de
pildă, art.3109 privind forma actelor judiciare se bazează pe art.1 din Convenţia de la Haga).
Pentru examinarea validităţii formale a unui testament, factorii determinanţi sunt
domiciliul şi cetăţenia testatorului. Intre acestea, prevalează de regulă principiul domiciliului. El
este determinat de instanţă în funcţie de fapte relevante, cum ar fi prezenţa fizică frecventă,
familia, serviciul, relaţiile sociale etc.
Dacă nu este posibilă determinarea cu exactitate a domiciliului, persoana este
prezumată că a avut domiciliul acolo unde avea reşedinţa.
în privinţa taxelor, în provincia Quebec nu există o taxă succesorală în sine, dar se
consideră ca şi când ar fi înstrăinat întrega avere şi se aplică o taxă pe valoarea adăugată, de care
este scutit, până la propriul deces, numai soţul supravieţuitor.
O persoană nerezidentă care a dobândit o proprietate supusă impozitării în Quebec
înainte de decesul său va fi considerată că a înstrăinat pe piaţă liberă bunul (dispoziţia vizează
mai ales proprietăţile situate în Quebec şi acţiunile la societăţi private canadiene).

Regatul Olandei
1. Generalităţi
De la 1 ianuarie 2003 în Olanda este în vigoare cartea a IV-a a noului Cod civil, care
reglementează dreptul succesoral. Proiectul noii legi datează din 1954 şi s-a urmărit în principal
îmbunătăţirea situaţiei soţului supravieţuitor, care pe cât posibil trebuie să-şi menţină acelaşi
standard de viaţă.
 întrucât în această ţară este cunoscut conceptul de parteneriat înregistrat, care
vizează inclusiv parteneri de acelaşi sex, trebuie menţionat de la început că legea recunoaşte
partenerului supravieţuitor aceleaşi drepturi ca ale soţului supravieţuitor.
2. Moştenirea legală
Potrivit legii, există patru clase de moştenitori legali, care sunt chemate în ordine la
moştenire. In clasa I sunt incluşi soţul (nedespărţit în fapt) sau partenerul înregistrat al
defunctului, precum şi copiii acestuia.
Copiii născuţi dintr-un parteneriat înregistrat sunt îndreptăţiţi să moştenească numai
dacă sunt recunoscuţi. Dacă unei femei dintr-un parteneriat înregistrat de acelaşi sex i se naşte un
copil, acesta poate moşteni de la partenera mamei numai pe cale testamentară. Clasa a Il-a de
moştenitori legali include pe părinţii şi fraţii defunctului, clasa a lll-a pe bunici şi clasa a IV-a pe
străbunici.
Comunitatea de bunuri a soţilor. Regimul matrimonial legal este cel al comunităţii
de bunuri, potrivit cu care toate bunurile soţului şi soţiei aflate în proprietatea lor fie la data
încheierii căsătoriei fie dobândite pe parcursul acesteia devin bunuri comune. Ambii soţi au
dreptul la toate bunurile din comunitate, cu excepţia unora de uz foarte personal. Când
comunitatea de bunuri încetează prin moartea unuia dintre soţi, soţul supravieţuitor devine
proprietar exclusiv pe jumătate din bunuri, numai cealaltă jumătate urmând a fi împărţită între
moştenitori.
între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad moştenirea se împarte egal, cu
excepţia fraţilor sau a surorilor care provin din părinţi diferiţi. Dreptul olandez cunoaşte şi
instituţia reprezentării succesorale (până la gradul al şaselea) şi pe cea a sezinei.
Dacă în termen de 20 de ani de la deschiderea succesiunii aceasta nu este acceptată
de vreun moştenitor legal sau testamentar, statul o va culege ca succesiune vacantă.
Moştenirea poate fi acceptată pur şi simplu sau sub beneficiu de inventar.
3. Testamentul
Toate testamentele trebuie să îmbrace forma scrisă. Codul civil olandez recunoaşte
următoarele tipuri de testamente: testamentul autentic (încheiat în faţa notarului public, trebuie
semnat de testator); testamentul depozitat la un notar public (trebuie semnat de testator pe fiecare
pagină, numerotată, dacă nu este scris în întregime personal şi se încredinţează spre păstrare
notarului, care întocmeşte un act semnat de el şi de testator, care atestă că documentul încredinţat
reprezintă ultima sa voinţă); testamentul excepţional întocmit de ofiţerii din armată în caz de
război; codicilul (scris în întregime, datat şi semnat de testator). Prin codicil poate fi doar
desemnat un executor, pot fi atribuite legate cu titlu particular privind garderoba, bijuteriile,
mobila sau pot fi exprimate dorinţe cu privire la funerarii sau folosirea corpului în scopuri
medicale după moarte.
Toţi notarii publici în faţa cărora s-a întocmit sau cărora li s-a încredintat un
testament au obligaţia să înştiinţeze Registrul Central al Testamentelor care se găseşte la Haga.
Testamentele excepţionale se transmit de asemeni la acest Registru, în formă închisă.
Revocarea expresă a unui testament se poate face în aceeaşi formă în care a fost
întocmit sau în formă notarială, în timp ce revocarea tacită poate interveni prin redactarea
ulterioară a unui testament ce conţine dispoziţii contrare. Testamentul depozitat se consideră
revocat dacă notarul îl restituie deponentului, iar codicilul poate fi revocat prin distrugerea sa._
în Olanda, căsătoria ulterioară nu revocă în mod automat un testament anterior
întocmit.
 Nulitatea testamentului. Există numeroase clauze care pot determina ineficacitatea
unui testament. Potrivit art.4:44 C.civ., un testament este nul total sau parţial dacă contravine
ordinii publice sau bunelor moravuri. Tot nul este testamentul întocmit de o persoană care are
mai puţin de 16 ani sau care nu este în deplinătatea facultăţilor mintale. Este anulabil testamentul
întocmit sub ameninţarea violenţei sau profitând de împrejurări. De asemeni,
testamentul afectat de o condiţie imposibilă este nul. Afectat de nulitate este
testamentul care este întocmit cu nerespectarea condiţiilor de formă.
4. Libertatea de a testa
Deşi reprezintă un principiu de bază al dreptului succesoral, în Olanda libertatea de a
testa nu este nelimitată. Copiii defunctului au dreptul la rezerva succesorală (legitieme porţie),
potrivit art.4:63 C.civil, rezerva unui copil fiind de /2 din cota sa legală.
în schimb, soţul supravieţuitor nu beneficiază de rezervă.
în vederea calculării rezervei succesorale, se adaugă la valoarea bunurilor lăsate
valoarea donaţiilor încheiate de de cuius în timpul vieţii, dacă nu s-a dispus altfel, prin donaţie
sau testament.
Legea olandeză interzice testamentul conjunctiv şi contractele privind succesiunile
viitoare, cu excepţia dispoziţiilor din convenţia matrimonială.
în cazul în care defunctul a lăsat soţ supravieţuitor şi copii, se aplică aşa-numită
împărţeală parentală (art.4:13 C.civil). Potrivit acestei reguli, soţul supravieţuitor primeşte titlu
de proprietate asupra bunurilor şi are obligaţia de a plăti datoriile succesiunii.
Copiii, ca moştenitori, dobândesc un drept de creanţă împotriva soţului
supravieţuitor, corespunzător contravalorii în bani a cotei lor. Această creanţă este exigibilă
numai dacă soţul supravieţuitor este declarat insolvabil, dacă încetează din viaţă sau o asemenea
clauză a fost prevăzută în testamentul lui de cujus.
în anumite cazuri (cum ar fi intenţia soţului supravieţuitor de a se recăsători) copilul
are dreptul de a pretinde în natură cota care i se cuvine.
5. Capacitatea
Orice persoană în deplinătatea facultăţilor mintale şi care are mai mult de 16 ani
poate întocmi un testament. în privinţa beneficiarilor, aceştia trebuie să fie în viaţă la data
deschiderii succesiunii, copilul conceput fiind considerat născut. Persoanele care au murit în
acelaşi timp sau în aceeaşi zi, fără să se poată determina ordinea, sunt considerate că au murit
deodată, cu consecinţa că nu au capacitate succesorală reciprocă.
6. Autoritatea competentă; administrarea succesiunii
Potrivit dreptului olandez, la moartea unei persoane patrimoniul ei trece direct
asupra moştenitorilor (sezina). Aceştia au dreptul să renunţe la moştenire sau să o accepte sub
beneficiu de inventar. Moştenirea cuvenită minorilor trebuie întotdeauna acceptată sub beneficiu
de inventar.
Declaraţia de renunţare la moştenire trebuie înregistrată la instanţa de la locul
deschiderii succesiunii (ultimului domiciliu al defunctului).
Acceptarea poate fi expresă sau tacită, care poate rezulta de pildă din împărţirea
bunurilor.
Notarul public eliberează un certificat de admisibilitate (pentru cazul moştenirii
legale) sau un certificat de executare(în cazul existenţei unui testament). Acest certificat cuprinde
menţiunea privind persoanele care au calitatea de moştenitori şi cotele ce li se cuvin. Se mai
precizează statutul personal al defunctului, regimui matrimonial, soţul supravieţuitor şi
descendenţii, precum şi- dacă este cazul- executorul testamentar desemnat.
 Certificatul conferă dreptul moştenitorilor să intre în stăpânirea bunurilor şi să
încaseze creanţele.
Administrarea succesiunii. De regulă, în lipsa desemnării prin testament a unui
executor, moştenitoriii încredinţează sarcina administrării unui avocat sau notar public.
Dacă printre succesori sunt minori sau incapabili, împărţeala se va face prin act
notarial, avizat de instanţa districtuală (Kantonrechter). Daca s-a aflat în eroare cu privire la
valoarea părţii la care avea dreptul (cu mai mult de un sfert) un moştenitor poate ataca partajul.
7. Legea şi procedurile aplicabile în cazul succesiunilor cu element de extraneitate
Competenţa de a soluţiona cauzele succesorale revine potrivit art.6 lit.f din Codul de
procedură olandez, instanţei de la locul unde defunctul a avut ultimul domiciliu sau reşedinţa
obişnuită.
De la 1 octombrie 1996 regulile de drept internaţional privat existente au fost
înlocuite cu cele ale Convenţiei de la Haga privind legea aplicabilă succesiunilor din cauză de
moarte, Olanda fiind singura ţară până în prezent care a ratificat această convenţie. Până la
intrarea în vigoare a Convenţiei (condiţionată de cel puţin trei ratificări), legislatorul olandez a
anticipat, adoptând Legea privind alegerea regulilor aplicabile succesiunilor. Ea se aplică numai
succesiunilor deschise după 1 octombrie 1996.
Hotărârile judecătoreşti străine nu sunt direct executorii în Olanda în absenta unui
tratat. In prezent există asemenea tratate numai între Olanda şi Belgia şi Olanda şi Germania. Un
moştenitor străin trebuie să obţină un certificat local de admisibilitate sau de executare din partea
unui notar public olandez, care îl poate refuza în anumite cazuri, cum ar fi încălcarea rezervei
succesorale.
Un testament întocmit în străinătate care respectă formalităţile cerute de Convenţia
de la Haga din 1961 este recunoscut în Olanda. In cazul în care defunctul a avut dublă cetăţenie,
legea aplicabilă va fi, conform Raportului explicativ al Convenţiei de la Haga din anul 1989
privind legea aplicabilă succesiunilor, cea cu care avea cele mai multe conexiuni la momentul
decesului.

Spania
1. Generalităţi
Dreptul spaniol face parte din sistemul de drept civil şi de aceea multe dintre
instituţii sunt preluate pe filiera dreptului roman.
Potrivit Constituţiei din 1978, organizarea statală cuprinde pe lângă statul central,
şaptesprezece regiuni autonome. Din punctul de vedere al dreptului succesoral, numai şase dintre
acestea au reguli proprii, restul teritoriului fiind guvernat de Codul civil spaniol.
Regiunile cu propriul regim succesoral sunt Catalonia (Codul succesiunilor din 1991
şi Compendium de drept civil, revizuit în 1993), Aragon (Compendium de drept civil din 1985,
Legea succesorală din 1999 şi Legea privind regimul matrimonial şi dreptul văduvei
la pensie viageră din anul 2003), Navarra (Compendium de drept civil din 1973 ), Ţara Bascilor
(Legea de drept civil a Tării Bascilor din 1992, revizuită în 1999), Insulele Baleare şi Galiţia
(Compendium de drept civil al Insulelor Baleare revizuit în 1990).
2. Moştenirea legală
Dacă defunctul nu a întocmit testament sau acesta nu se referă la întregul patrimoniu
ori dacă testamentul nu este valabil ori legatarul nu vrea sau nu poate să accepte, moştenirea se
deferă potrivit legii.
 Ordinea claselor este practic aceeaşi în toate regimurile succesorale din Spania,
pentru că încorporează regulile din dreptul roman. Astfel, în prima clasă intră copiii defunctului
şi descendenţii lor; în absenţa descendenţilor, sunt chemaţi ascendenţii; în absenţa descendenţilor
sau a ascendenţilor soţia/soţul supravieţuitor; dacă nu există nici un moştenitor din primele trei
clase sunt chemaţi colateralii până la gradul al patrulea, mai întâi fraţii şi surorile, pe capete , iar
copiii acestora pe tulpini.In fine, în absenţa rudelor colaterale până la gradul patru, moştenirea
este culeasă de stat.
De menţionat că în primele două cazuri soţul supravieţuitor are dreptul să culeagă
rezerva sa succesorală în uzufruct.
Dacă moştenitorii sunt descendenţii, ascendenţii sau soţul supravieţuitor, notarul
public le poate atesta calitatea de moştenitori legali.
în schimb, în cazul colateralilor, numai instanţa judecătorească, cu participarea
procurorului, le conferă calitatea de moştenitori legali (art.977-1000 din codul de procedură
civilă 1881).
în general, nu se face distincţie între bunurile mobile şi cele imobile la împărţeala
moştenirii.
Cu toate acestea, există regiuni (ca Aragon, Navarra, Biscay în Tara Bascilor şi
Valea Aran în Catalonia) unde legea prevede că imobilele provenite dintr-o anumită ramură a
familiei nu pot fi dobândite decât de persoane aparţinând acelei ramuri.
3. Testamentele
Potrivit Codului civil spaniol, există două tipuri de testamente: generale şi speciale.
Sunt testamente generale: testamentul deschis (cel mai folosit în Spania, are forma unui
document care conţine intenţia de atesta, manifestată în faţa notarului); testamentul secret (al
cărui conţinut nu este dezvăluit, ci doar înmânat notarului; rar folosit în practică); testamentul
olograf (scris, datat şi semnat de testator; toate adăugirile sau ştersăturile trebuie să poarte
semnătura testatorului).
Codul civil -art.688- permite străinilor să întocmească un testament olograf în
propria lor limbă.
Testamentele speciale sunt: testamentul întocmit în străinătate şi testamentul
militarilor, întocmit în timp de război.
Mai există un tip de testament, reglementat de art.700 Cod civil spaniol, testament
înaintea morţii iminente, care poate fi întocmit în faţa a cinci martori, precum şi testamentul în
caz de epidemie (art.701) care poate fi întocmit în faţa a trei martori. De regulă aceştia trebuie să
semneze; testamentul este totuşi valabil chiar dacă martorii nu ştiu să scrie. Cele două tipuri de
testamente amintite îşi păstrează valabilitatea numai timp de două luni de la încetarea cauzei care
a determinat întocmirea lor în această formă excepţională.
în privinţa drepturilor regionale, sunt de menţionat mai multe particularităţi. Astfel,
în Aragon, testamentul poate fi întocmit în faţa unui preot, atunci când prezenţa unui notar nu
este posibilă. Este admisibil testamentul conjunctiv între soţi, care este revocabil de ambii sau de
unul dintre ei , dar numai ccu privir ela propriile dispoziţii de ultimă voinţă. In Catalonia de
asemeni testamentul poate fi întocmit în faţa unui preot. In Navarra, testamentul poate fi întocmit
în faţa unui preot; totodată, mai există şi testamentul de confraternitate, întocmit de două sau mai
multe persoane între care nu trebuie să fi existat vreo legătură, testament
care nu poate însă îmbrăca forma olografă. In Tara Bascilor este cunoscută o formă
specială de testament (hil-buruko) , întocmit în prezenta a trei martori, când testatorul este în
pericol de moarte. El devine ineficient după trei luni, dacă pericolul a dispărut. De asemeni, chiar
dacă testatorul a încetat din viaţă în acest interval, testamentul în această formă devine ineficient
dacă nu a fost autentificat în termen de trei luni de la deschiderea succesiunii. Este permis
testamentul conjunctiv între soţi, întocmit în prezenta unui notar.
In Spania nu este recunoscută valabilitatea codicilului, in nici un caz pe această cale
nu se poate revoca un testament sau nu poate fi exheredat un moştenitor legal.
Cu privire la influenţa căsătoriei asupra unui testament anterior, este de menţionat că
actul căsătoriei nu revocă automat testamentul.
4. Libertatea de a testa şi problema rezervei
în Codul civil există o întreagă secţiune care se referă la rezerva succesorală (De las
legitimas) art.806-847. Ea este privită ca o parte din moştenire şi restrânge în felul acesta
libertatea testamentară.
Beneficiarii rezervei sunt copiii şi descendenţii lor şi - în absenţa acestora-
ascendenţii şi soţul supravieţuitor. Rezerva copiilor şi a descendenţilor este de 2/3 din averea
tatălui şi a mamei. Cu toate acestea, se poate dispune de 1/3 din această cotă în favoarea
unui/unor descendenţi, cu preferinţă. Cotitatea disponibilă este de 1/3. Rezerva părinţilor sau a
ascendenţilor este de jumătate din masa succesorală, cu excepţia cazului când există şi soţ
supravieţuitor şi se pot înţelege ca rezerva părinţilor să fie numai de 1/3. In lipsa tatălui sau a
mamei, rezerva se cuvine în părţi egale celor două linii de ascendenţi materni şi paterni,
funcţionând principiul proximităţii gradului de rudenie.
Potrivit art.811 C.civ.spaniol, dacă un ascendent moşteneşte de la descendentul său
bunuri pe acesta le primise cu titlu gratuit de la o rudă, moştenitorul este obligat potrivit legii, să
păstreze bunul la dispoziţia donatorului sau a unei rude până la gradul trei, pe linia de unde
provine.
Soţul supravieţuitor are dreptul să primească uzufructul cotei sale, dat niciodată
proprietatea. In concurs cu copiii, soţul supravieţuitor are dreptul la o treime; jumătate în concurs
cu ascendenţii şi două treimi în concurs cu alte rude (art.834-840 C.civ).
Potrivit Constituţiei, toţi descendenţii (legitimi, nelegitimi, inclusiv adulterini,
adoptaţi) au drepturi egale.
în regiunile care au un drept propriu succesoral, există în privinţa libertăţii
testamentare şi a rezervei unele dipoziţii particulare. Astfel, în Aragon, numai copiii sunt
moştenitori rezervatari, iar soţul supravieţuitor dobândeşte uzufructul întregii averi. In Catalonia,
rezerva succesorală este de o pătrime din moştenire, care revine descendenţilor sau, în lipsa lor,
părinţilor. Soţul supravieţuitor are dreptul numai la un sfert din moştenire, cu condiţia să nu aibă
resurse financiare la data deschiderii succesiunii. In Navarra este consacrat dreptul absolut de a
testa. Soţul supravieţuitor are dreptul la uzufructul viager al întregii averi a defunctului. In Tara
Bascilor, descendenţii au dreptul la o rezervă de patru cincimi; în lipsa lor părinţii şi alţi
ascendenţi au dreptul la o rezervă succesorală de jumătate din moştenire. In cadrul fiecărei
categorii, testatorul are libertatea de a împărţi averea în părţi egale sau inegale. Soţul
supravieţuitor primeşte jumătate din uzufructul întregii averi dacă vine în concurs cu
descendenţii sau ascendenţii. In absenţa acestora, are dreptul la trei sferturi din uzufructul masei
succesorale.
Drepturi speciale. In dreptul spaniol în general nu există dispoziţii privind obligaţia
de întreţinere la materia succesiunilor, pentru că este reglementată de dreptul familiei. In
Catalonia, în primul an după deschiderea succesiunii, soţul supravieţuitor are dreptul să locuiască
în casa ce a constituit domiciliul conjugal, să păstreze bunurile gospodăriei casnice. In Ţara
Bascilor, în lipsa descendenţilor, soţul supravieţuitor are dreptul să locuiască în casa rurală a
defunctului timp de un an şi o zi. De notat că pensia alimentară stabilită în favoarea unei
persoane divorţate nu încetează automat prin moartea debitorului, dar moştenitorii acestuia pot
cere reducerea până la limita cotităţii disponibile.
Cu privire la regimul matrimonial, în general dreptul spaniol este bazat pe libertatea
contractuală. Contractul se încheie fie înainte de căsătorie, fie ulterior şi poate fi modificat
oricând, fără prejudicierea terţilor.
în condiţiile codului civil, în absenţa unui contract matrimonial, regimul legal este
acela al bunurilor achizite, potrivit cu care soţii sunt proprietarii a jumătate din venitul sau
profitul obţinut pe parcursul căsătoriei. In consecinţă, după decesul unui dintre ei, soţul
supravieţuitor are dreptul la jumătate din proprietatea comună, cealaltă jumătate constituind masa
supusă împărţelii.
în Catalonia şi Insulele Baleare, în lipsa unui acord contrar, se aplică regimul
separaţiei de bunuri. In Ţara Bascilor, fiecare soţ are dreptul exclusiv de a administra bunurile pe
care le-au dobândit personal, dar pentru bunurile comune ambii au administrarea. înstrăinarea
acestor bunuri este condiţionată de acordul ambilor soţi. împărţeala succesorală are un regim
diferit, după cum soţii au avut sau nu împreună copii. In primul caz, se stabileşte o indiviziune
succesorală între soţul supravieţuitor şi moştenitori; dacă nu, are loc lichidarea proprietăţii
comune.
Donaţiile. In dreptul spaniol există libertatea încheierii donaţiilor. Dacă există
moştenitori rezervatari, donaţiile trebuie adăugate valoric pentru a se determina măsura în care
încalcă rezerva, caz în care sunt supuse reducţiunii, potrivit principiului că nimeni nu poate dona
mai mult decât ar fi putut testa.
5. Capacitatea
Minorii sub 14 ani şi persoanele care în mod permanent sau accidental nu au
discernământ sunt incapabili de a testa (art.663 Cod civil spaniol).
Pentru validitatea unui testament olograf, testatorul trebuie să fie major. Potrivit
art.665, cei puşi sub interdicţie judecătorească pot întocmi un testament cu condiţia ca o comisie
formată din doi medici de specialitate, la solicitarea notarului, să confirme păstrarea capacităţii
de a testa, dacă hotărârea judecătorească de punere sub interdicţie nu vizează în mod expres
capacitatea de a testa.
în cazurile excepţionale în care se apelează la martori cu ocazia întocmirii unui
testament (de exemplu, când testatorul nu poate semna, este orb sau analfabet), nu pot fi martori
minorii, surdo-muţii, orbii, cei care nu cunosc limba vorbită de testator, debilii mintali, soţul sau
rudele până la gradul patru ale notarului sau angajaţilor acestuia.
De asemeni nu pot fi martori în cazul unui testament deschis moştenitorii sau
legatarii, precum şi rudele lor de sânge până la gradul patru ori afinii până la gradul al doilea.
în privinţa beneficiarilor testamentului, operează principiul capacităţii. Prin excepţie,
sunt incapabili de a primi prin testament: avortonii care nu îndeplinesc condiţiile generale de
capacitate prevăzute în art.30 C.civil (să aibă înfăţişare omenească şi după ruperea cordonului
ombilical să trăiască cel puţin 24 ore); asociaţiile şi fundaţiile neautorizate de lege;
preotul care l-a spovedit pe testator în cursul ultimei boli (sunt lovite de nulitate şi dispoziţiile în
favoarea rudelor acestuia până la gradul al patrulea, ori în favoarea bisericii sau comunităţii lui);
tutorele sau curatorul defunctului, chiar dacă socotelile au fost date şi aprobate; notarul care a
redactat testamentul, ca şi soţul sau rudele acestuia până la gradul al patrulea. De asemeni, nu
popt primi prin testament persoanele lovite de nedemnitate, potrivit art.756
 C.civ :părinţii care şi-au abandonat copiii, i-au prostituat sau corupt; cel condamnat
pentru că a atentat la viaţa testatorului, a soţului, descendenţilor sau ascendenţilor acestuia; cel
care a făcut un denunţ calomnios împotriva testatorului, care ar fi atras pedeapsa cu închisoarea
sau munca forţată; moştenitorul major care aflând despre moartea violentă a testatorului, nu a
denunţat-o, dacă cercetările nu s-au declanşat din oficiu; cel care prin ameninţare, fraudă sau
violenţă l-a obligat pe testator să întocmească sau să modifice testamentul; cel care, cu aceleaşi
mijloace a împiedicat o persoană să testeze sau să revoce, să modifice sau înlocuiască un
testament anterior.
în legătură cu cauzele de nedemnitate, legea prevede totuşi că ele rămând lipsite de
efect dacă la data întocmirii testamentului testatorul le-a cunoscut sau, aflând ulterior, l-a iertat
pe nedemn printr-un act public.
6. Autoritatea competentă
Potrivit Legii notariale spaniole, dacă moştenirea vizează pe descendenţi, ascendenţi
sau soţul supravieţuitor, competenţa aparţine notarului de la ultimul domiciliu al defunctului;
dacă moştenirea urmează a fi culeasă de colaterali sau de stat, competenţa aparţine instanţei
judecătoreşti, cu participarea procurorului.
7. Legea şi procedurile aplicabile în cazul succesiunilor cu element de extraneitate
Regulile de drept internaţional privat se găsesc în Codul civil spaniol, în titlul
preliminar. Potrivit art. 9(8) succesiunea este guvernată de legea naţională a defunctului la data
deschiderii succesiunii, indiferent de natura bunurilor sau de ţara în care sunt situate(principiul
unităţii); cu toate acestea, sunt valabile dispoziţiile sau convenţiile succesorale întocmite potrivit
legii sale naţionale, prin care a fost desemnat un alt drept aplicabil . Iar potrivit art.9(1) din
Codigo Civil, statutul personal al persoanelor fizice este dat de legea determinată de cetăţenie,
lege care reglementează capacitatea civilă, drepturile şi obligaţiile familiale şi succesiunea
Spania a ratificat Convenţia de la Haga privind conflictele de legi în materia formei
dispoziţiilor testamentare. Potrivit art.11 din Codul civil, se aplică, în privinţa formei
testamentelor, regula locus regit actum.
Cu privire la competenţă, art.22.3 din Legea'de organizare judecătorească prevede că
instanţele spaniole sunt competente în materie succesorală dacă defunctul a avut ultimul
domiciliu în Spania sau bunuri imobile în această ţară.
Regulile de recunoaştere a hotărârilor judecătoreşti străine sunt stabilite de Codul de
procedură civilă în art.951-954, care acordă prevalenţă convenţiilor internaţionale, apoi
reciprocităţii şi în lipsa acestora se cer întrunite anumite condiţii.
Pentru a intra în posesia moştenirii, dacă certificatul de moştenitor a fost emis în
străinătate, trebuiesc îndeplinite cerinţele Convenţiei de la Haga din 1961 privind legalizarea sau
aplicarea apostilei şi tradus în limba spaniolă.
Băncile şi registrele publice de înregistrare a proprietăţilor pretind să se facă dovada
plăţii taxelor succesorale.

Italia
1. Generalităţi
Sistemul judiciar în vigoare în Italia este cel de drept civil. Principalul izvor de drept
în materia succesiunilor îl reprezintă Codul civil, Cartea a doua, articolele 456-809 (Delle
Successionni).
2. Moştenirea legală
 Potrivit concepţiei moştenite din dreptul roman, şi în Italia se consideră ca
moştenirea legală (successione legitima) are caracter supletiv, în sensul că intervine numai în
măsura în care lipseşte total sau parţial moştenirea testamentară. Sunt moştenitori legali: soţul
supravieţuitor, descendenţii, ascendenţii, fraţii şi surorile, alte rude până la gradul al şaselea,
statul.
Soţul supravieţuitor are dreptul la întreaga moştenire dacă nu vine în concurs cu
descendenţii, ascendenţii, fraţii şi surorile defunctului.
în concurs cu un copil, soţul supravieţuitor are dreptul la jumătate; în concurs cu mai
mulţi copii, cota soţului supravieţuitor este de 1/3.
Potrivit art.582 Cod civil, în concurs cu ascendenţii, fraţii şi surorile defunctului,
soţul supravieţuitor are o cotă de 2/3.
Copiii şi descendenţii lor exclud de la moştenire pe oricare dintre rude, cu excepţia
soţului supravieţuitor.
Copiii nelegitimi şi cei adoptaţi sunt asimilaţi copiilor născuţi din căsătorie.
Legitimarea unui copil se poate face fie prin căsătoria subsecventă a părinţilor, fie pe cale
judecătorească, fie prin recunoaştere. Singura deosebire între copiii legitimi şi cei nelegitimi
constă în aceea că potrivit art.537(3) C.civ, copiii legitimi pot oferi celor nelegitimi
contravaloarea în bani a cotei ce li se cuvine, în caz de neînţelegere hotărând instanţa, în funcţie
de circumstanţele personale şi patrimoniale. In privinţa celor adoptaţi, în Italia există două tipuri
de adopţie: una specială, reglementată de Legea nr.184/1983, care îi conferă copilului adoptat
acelaşi statut cu cel al unui copil legitim şi adopţia obişnuită, reglementată de Codul civil, care îi
conferă copilului adoptat anumite drepturi, inclusiv dreptul de moştenire faţă de părintele
adoptator, dar nu creează nici o relaţie cu familia adoptatorului. In această formă de adopţie,
părintele adoptator nu dobândeşte drepturi succesorale faţă de adoptat. Copilul conceput la data
deschiderii succesiunii şi născut în mai puţin de 300 de zile de la această dată are capacitate şi
vocaţie succesorală legală.
în virtutea reprezentării succesorale, descendenţii de grad mai îndepărtat pot culege
moştenirea dacă autorul lor nu vrea sau nu poate să accepte moştenirea sau legatul. Intre copii,
moştenirea se împarte în mod egal.
în lipsa soţului, a copiilor, a fraţilor sau surorilor ori descendenţilor acestora,
moştenirea este culeasă în părţi egale de părinţii defunctului. In concurs cu fraţii şi surorile
defunctului, moştenirea se împarte între toţi în părţi egale, fără ca în nici un caz partea părinţilor
să fie mai mică de jumătate.
în cazul ascendenţilor, cei de grad mai apropiat îi exclud pe cei de grad mai
îndepărtat. Dacă sunt mai mulţi ascendenţi de acelaşi grad, atât din linie paternă, cât şi din linie
maternă, în mod global, toţi ascendenţii aparţinând unei linii au dreptul la câte jumătate din
moştenire.
Fraţii şi surorile moştenesc, în concurs cu soţul supravieţuitor, 1/3. Intre ei, de
regulă, se împarte în mod egal. Dacă vin în concurs fraţi unilaterali cu fraţi germani (buni),
primii vor moşteni jumătate din cât primesc fraţii buni (sau părinţii). Când fraţii sau surorile nu
vor sau nu pot să moştenească, sunt chemaţi, prin reprezentare, descendenţii acestora.
In lipsa soţului supravieţuitor, a descendenţilor, ascendenţilor, fraţilor şi surorilor, au
vocaţie succesorală alti colaterali, până la gradul al şaselea. Intre cei de acelaşi grad moştenirea
se împarte în mod egal.
Dacă nu există rude , moştenirea legală se cuvine statului (art.586 C.civ), care este
inclus de lege în categoria succesorilor, motiv pentru care este dominantă opinia că statul culege
ca moştenitor, iar nu în virtutea suveranităţii sale, chiar dacă există anumite particularităţi ale
actului de acceptare succesorală din partea statului.
Sunt cunoscute şi succesiunile anomale, care -cu privire la anumite bunuri
determinate-derogă de la criteriile generale ale moşteniri legale. De regulă sunt incluse în această
categorie drepturi ca cele aparţinând soţului supravieţuitor de a locui în casa familială, asupra
terenurilor cultivate, asupra pensiei pentru limită de vârstă.
3. Moştenirea testamentară
Testamentul este un act juridic solemn, care întotdeauna îmbracă forma scrisă. Sunt
cunoscute următoarele forme testamentare: testamentul olograf (scris, datat şi semnat de
testator), testamentul public (redactat de notarul public , semnat de testator, de martori şi de
notarul public) si testamentul secret.
Italia a aderat la Convenţia de la Washington din 1973 privind forma testamentelor
internaţionale.
Testamentele pot fi revocate, fie expres fie implicit, cu excepţia celor prin care se
recunoaşte un copil. Există şi o formă specială de revocare, prin efectul legii, în cazul în care este
cunoscut sau devine notoriu faptul că testatorul are copii sau descendenţi legitimi.
în tăcerea legii, se consideră că nici căsătoria şi nici divorţul nu au vreo influenţă
asupra testamentului întocmit de o persoană.
Ineficacitatea testamentului. Testamentul este nul dacă sunt încălcate condiţii
esenţiale de formă sau de fond. Astfel, de pildă, în cazul testamentului olograf, lipsa semnăturii
sau a initialelortestatorului, în cazul testamentului public, absenţa declaraţiei testatorului sau
absenţa semnăturii acestuia ori a notarului.
Sunt nule de asemeni, testamentele conjuncte (reciproce), precum şi, în condiţiile
art.635 Cod civil, “dispoziţia cu titlu universal sau particular făcută de testator cu condiţia ca la
rândul său să fie avantajat printr-o dispoziţie testamentară a eredelul sau legatarului”.
Este de menţionat de asemeni că în dreptul italian, în anumite condiţii,în special când
este vorba de o persoană pusă sub interdicţie, este permisă substituţia fideicomisară (art.692).
Daca nu sunt respectate aceste condiţii, substituţia este nulă. Alteori se consideră că testamentul
este numai anulabil, când de pildă testamentul olograf nu este datat sau când consimţământul
testatorului a fost viciat. Acţiunea în anulare poate fi formulată de orice persoană interesată, în
termen de cinci ani de la data executării testamentului. De menţionat
însă că, potrivit art.590 Cod civil, nulitatea dispoziţiei testamentare, indiferent de
cauza ei, poate fi acoperită, după moartea testatorului, prin confirmare sau executare voluntară şi
în cunoştinţăde cauză.
4. Libertatea de a testa
Şi în dreptul italian libertatea de a testa este limitată de rezerva succesorală
recunoscută anumitor persoane. Acesta este un drept intangibil, fiind interzis testatorului să
impună sarcini sau condiţii care să aibă ca efect diminuarea dreptului la rezervă.
Sunt moştenitori rezervatari: soţul supravieţuitor, copiii şi ascendenţii. Soţul
supravieţuitor, dacă nu vine în concurs cu copiii, are dreptul la o rezervă de jumătate din
moştenire. In plus, potrivit art.540(2) C.civil, el are un drept de abitaţie asupra casei de locuit şi
de uz asupra bunurilor mobile din casă, fie că erau bunuri proprii ale defunctului, fie că erau
(inclusiv casa de locuit) bunuri comune. De acest drept beneficiază şi soţul despărţit în fapt, dacă
despărţirea nu îi este imputabilă.
 Dacă în afară de soţul supravieţuitor există şi un copil, fiecare are dreptul la o
rezervă de 1/3. Dacă sunt mai mulţi copii, soţul supravieţuitor are dreptul la un sfert din
moştenire, iar rezerva copiilor este de jumătate, ce se va împărţi în mod egale între ei.
în absenţa copiilor, părinţii legitimi au dreptul la o treime din moştenire, iar în
concurs cu soţul supravieţuitor au o rezervă de o pătrime. Pentru a calcula cotitatea disponibilă,
se recurge la următorul mod de calcul: se scad datoriile defunctului din valoarea bunurilor lăsate,
se adaugă teoretic valoarea donaţiilor (directe sau indirecte) consimţite de de cuiusîn timpul
vieţii şi se scade valoarea rezervelor succesorale. In privinţa reducţiunii liberalităţilor, se aplică
aceleaşi reguli ca şi în dreptul român: donaţiile se reduc începând cu cea mai nouă, iar donaţiile
făcute în acelaşi timp se reduc proporţional.
în sistemul legal italian (art.458 Cod civil) sunt interzise pactele succesorale. Astfel,
sunt prohibite atât convenţiile prin care cineva ar dispune de propria succesiune, cât şi actele prin
care se dispune de drepturile asupra unei succesiuni nedeschise încă ori se renunţă la asemenea
drepturi.
în literatura juridică se consideră că pactele interzise includ nu numai contracte
definitive, dar şi antecontracte cu privire la o succesiune viitoare. în schimb, în jurisprudenţă s-a
recunoscut validitatea pactului de consolidare a acţiunilor între acţionari, în cazul morţii unui
dintre ei, după cum s-a admis că nu intră sub incidenţa interdicţiei clauza din poliţa
de asigurare care desemnează un beneficiar al sumei asigurate.
5. Capacitatea
în privinţa capacitătii de a întocmi un testament, regula este aceea că au capacitate de
a testa toţi cei cărora nu le este interzis de lege.
Potrivit art.591 Cod civil, sunt incapabili de a testa: minorii; cei puşi sub interdicţie
pentru alienaţie mintală; cei care, deşi nepuşi sub interdicţie, sunt chiar_temporar incapabili să
înţeleagă semnificaţia actului încheiat (incapacitatea naturală). în toate aceste cazuri, persoana
interesată poate ataca testamentul în termen de cinci ani de la data executării dispoziţiilor
testamentare.
în ce priveşte capacitatea de a primi prin testament, persoanele fizice o dobândesc de
la naştere, fiind recunoscute drepturi şi persoanelor concepute la data întocmirii testamentului.
Mai mult chiar, este posibilă gratificarea prin testament a unei persoane neconcepute încă,
copil al unei persoane în viaţă. In ambele cazuri, legatul este condiţionat de faptul
naşterii, legea reglementând şi modul de administrare a moştenirii ce revine acestor persoane.
Sunt incapabili de a primi prin testament: tutorii (cu excepţia celor care sunt
ascendenţi, descendenţi, fraţi surori cu testatorul); notarul, martorii şi interpretul la redactarea
testamentului; cel care a scris sau a primit testamentul secret. Legea prevede în art.599 că sunt
nule dispoziţiile testamentare în favoarea persoanelor enumerate anterior, chiar dacă sunt făcute
pe numele unei persoane interpuse, fiind prezumate astfel tatăl şi mama, descendenţii şi soţul
persoanei incapabile.
Potrivit art.4 din Codice civile, când un efect juridic depinde de supravieţuirea unei
persoane alteia şi nu se poate stabili care a murit mai înainte, toate se consideră că au decedat în
acelaşi timp, ceea ce înseamnă că nu li se recunoaşte, reciproc, capacitate succesorală.
6. Autoritatea competentă
în dreptul italian, verificarea capacităţii de a culege o moştenire se face pe baza
actelor de stare civilă şi a certificatului de deces (în cazul moştenirii legale) , iar în cazul
moştenirii testamentare, prin verificarea testamentului.
 Competenţa aparţine notarului sau instanţei judecătoreşti de la locul deschiderii
succesiunii (ultimul domiciliu al defunctului).
Deşi transmiterea succesiunii are loc chiar în momentul decesului, este nevoie de
acceptarea moştenirii. Această acceptare poate fi expresă sau tacită, pură şi simplă
(necondiţionată) sau sub beneficiu de inventar. Acceptarea expresă poate rezulta dintr-un act
public sau privat prin care succesorul declară că îşi însuşeste calitatea de moştenitor. Se
consideră acceptare tacită efectuarea de către moştenitor a unor acte care presupun cu necesitate
intenţia de a se comporta ca moştenitor. Legatarii dobândesc fără a fi nevoie să facă dovada
acceptării moştenirii (păstrând însă dreptul de a renunţa) dar trebuie să ceară punerea în posesie
de la persoanele însarcinate cu predarea legatului (art.649 Cod civil).
7. Administrarea succesiunii
între momentul deschiderii succesiunii şi cel al acceptării, succesibilul poate exercita
acţiunile posesorii cu privire la bunurile succesorale, chiar dacă nu a avut posesia acestora, poate
săvârşi acte de conservare a drepturilor.
Dacă succesibilii nu au acceptat încă succesiunea şi nu se găsesc în posesia bunurilor
succesorale, instanţa poate desemna un curator al succesiunii, la cererea persoanelor interesate
sau din oficiu.
Un alt caz în care succesiunea este administrată de o altă persoană este reglementat
de art. 641 şi urm. din Codul civil, care vizează ipoteza în care eredele a fost instituit sub
condiţie suspensivă iar această condiţie nu s-a îndeplinit.
în cazul în care se înfiinţează o fundaţie testamentară, recunoaşterea acesteia este
supusă autorizării de către prefect, care are şi administrarea acesteia, în ipoteza unei întârzieri
nejustificate din partea persoanei însărcinate cu înfiinţarea fundaţiei.
8. Legea şi procedurile aplicabile în cazul succesiunilor cu element de extraneitate
Legea italiană de drept internaţional privat a fost substanţial reformată în anul 1995
(Legea nr.218/31 mai 1995, în vigoare de la 1 septembrie 1995). Deşi Italia nu a ratificat
Convenţia de la Haga din 1961 privind legea aplicabilă formei testamentelor, dispoziţiile noii
legi sunt similare principiilor stabilite de aceast instrument internaţional. Dispoziţiile cu privire
la succesiuni se găsesc în capitolul VII al Legii de drept internaţional privat (art.46-50).
Art.46 prevede că succesiunea este supusă legii naţionale a persoanei despre a cărei
succesiune este vorba, la momentul decesului. Acesta poate, prin declaraţie expresă realizată în
formă testamentară, să supună întreaga succesiune legii statului al cărui rezident este; alegerea nu
trebuie însă să prejudicieze drepturile conferite de lege moştenitorilor rezervatari domiciliaţi în
Italia la data deschiderii succesiunii. împărţeala moştenirii este reglementată de legea aplicabilă
succesiunii, dacă coindivizarii prin acordul lor nu au ales legea deschiderii succesiunii sau a
locului unde se găseşte un bun sau mai multe bunuri.
In privinţa formei testamentului, art.48 din Lege prevede că acesta este valabil dacă
respectă legea statului unde a fost întocmit, legea cetăţeniei sau a domiciliului lui de cuius la
momentul morţii.
Art.49 se referă la ipoteza în care legea aplicabilă succesiunii nu prevede că bunurile
fără moştenitori revin statului şi stabileşte că în acest caz, bunurile succesorale existente în Italia
revin statului italian.
Cu privire la competenţa în materie succesorală, art.50 din Lege prevede căaceasta
revine instanţelor italiene, dacă: a) defunctul era cetăţean italian în momentul morţii; b)
succesiunea s-a deschis în Italia (ultimul domiciliu al defunctului se găsea în Italia); c) partea cea
mai consistentă economic din bunuri se află în această ţară; d) pârâtul are domiciliul sau
reşedinţa în Italia sau a acceptat această competenţă, chiar dacă cererea priveşte bunuri imobile
situate în străinătate; e) cererea vizează bunuri situate în Italia.
Cu privire la actele întocmite în străinătate, legea notarială prevede necesitatea
depunerii lor la un notar italian înainte de a fi folosite în această ţară (de pildă, pentru
înregistrarea în registrele funciare).
Germania
1. Generalităţi
In Germania, stat federal, se aplică pe întreg teritoriul dispoziţiile Codului civil
(BGB), deşi potrivit art.74 din Constituţie dreptul succesoral face parte din domeniul legislaţiei
concurente. Dreptul local va primi o aplicare restrânsă, numai în cazul în care Codul civil
permite în mod expres aceasta. In Codul civil, succesiunile formează obiect de reglementare al
cărţii a cincea. Dispoziţii cu privire la succesiuni se găsesc însă şi în alte texte din Cod sau în alte
legi, speciale.
în dreptul germanic al evului mediu domina principiul culegerii moştenirii de către
familie, terenurile fiind deţinute în comun şi aparţinând familiei în sens larg, unde şi trebuiau să
rămână, pentru generaţiile viitoare. Sub influenţa bisericii creştine s-a pus problema într-o
oarecare măsură a posibilităţii unei persoane de a lăsa o parte din avere pro saluta animae,
bisericii. Ulterior s-a extins libertatea testamentară şi asupra altor legatari, fără însă a fi posibilă
dezmoştenirea copiilor, datorită datoriei naturale faţă de familie care era încă foarte preţuită.
2. Moştenirea legală
Potrivit dreptului german, au vocaţie succesorală legală soţul supravieţuitor (şi
partenerul înregistrat), descendenţii (clasa I), părinţii şi descendenţii lor -adică fraţii şi surorile
definctului şi nepoţii de frate/soră (clasa a ll-a)-, bunicii şi descendenţii lor- adică unchii,
mătuşile, verii etc. (clasa a lll-a)-, străbunicii şi alte rude mai îndepărtate (clasa a IV-a şi
următoarele).
Funcţionează principiul proximităţii gradului de rudenie în cadrul aceleiaşi clase,
precum şi principiul reprezentării succesorale.
Potrivit § 1924 BGB, copiii moştenesc în părţi egale. începând cu 1.4.1998 copiii din
afara căsătoriei sunt asimilaţi copiilor din căsătorie, atâta timp cât filiaţia faţă de tată a fost
stabilită. Sunt exceptate persoanele născute înainte de 1.7.1949 în afara căsătoriei, care nu devin
rudă cu taţii lor. Aşadar, în prezent se face distincţie, în analiza problemelor de drept succesoral,
după cum succesiunea s-a deschis înainte sau după 1.4.1998 precum şi în raport cu data naşterii
copilului. Adopţia unui minor (adopţia cu efecte depline) are ca efect, printre altele,
recunoaşterea drepturilor succesorale reciproce între adoptat şi adoptator, inclusiv cu familia
acestuia din urmă. In Germania este posibilă şi adopţia unui major, care are drept efect crearea
raporturilor de rudenie între adoptat şi descendenţii săi si adoptator. El rămâne rudă cu părinţii
fireşti, pe care îi poate moşteni.
Dacă trăiesc ambii părinţi, aceştia moştenesc în părţi egale şi înlătură de la moştenire
pe fraţii si surorile defunctului. Dacă unul singur mai este în viaţă la data deschiderii succesiunii,
partea care se cuvenea părintelui predecedat revine descendenţilor săi. Acelaşi principiu se aplică
şi în cazul renunţării la moştenire din partea părintelui. Fraţii şi surorile defunctului astfel
chemaţi vor moşteni pe linie paternă sau pe linie maternă, fraţii buni moştenind de pe ambele
linii.
Soţul supravieţuitor are dreptul la o pătrime din moştenire în concurs cu clasa I şi la
jumătate din masa succesorală în concurs cu clasa a doua sau cu bunicii. Se reţine aşadar că dacă
există soţ supravieţuitor, descendenţii bunicilor nu mai au vocaţie la moştenire, deşi în lipsa
acestuia puteau moşteni, pe linii.
în cazul în care defunctul a fost căsătorit, prezintă importanţă şi regimul matrimonial
al soţilor. De pildă, dacă au adoptat regimul legal, al comunităţii de achiziţii
(Zugewinngemeinschaft), la deschiderea succesiunii unuia dintre soţi mai întâi se împarte în mod
egal activul dobândit, pentru a se cunoaşte partea defunctului din acest patrimoniu, care urmează
a fi supusăpartajului succesoral.
Conform § 1931(4) BGB, dacă regimul matrimonial a fost cel al separaţiei de bunuri
iar soţul supravieţuitor moşteneşte alături de un copil sau doi , succesiunea se va împărţi între ei
în mod egal, principiul reprezentării succesorale primind aplicare în cazul în care unul dintre
copii era predecedat. De precizat că potrivit regulii stabilite de § 2349 BGB, renunţarea din
partea unui descendent sau a altei rude la moştenirea legală îşi produce efecte şi faţă de
descendenţii săi, dacă nu s-a convenit altfel.
Dacă într-un interval de timp corespunzător împrejurărilor instanţa succesorală nu
constată transmiterea succesiunii către vreun alt moştenitor, aceasta va fi culeasă de stat (Land)ca
moştenitor (§ 1964 BGB).
2. Libertatea dispoziţiilor mortis causa şi limitele ei
Codul civil german tratează împreună testamentele şi pactele succesorale, ambele
fiind acte juridice care îşi produc efectele la moartea unei persoane. Prin testament pot fi instituiţi
moştenitori, se pot face exheredări, pot fi desemnaţi substituiţi, legatari (cu sau fără
sarcini), pot fi desemnaţi executorii testamentari, se pot crea fundaţii sau se poate desemna un
tutore pentru copiii minori. In dreptul german sunt recunoscute două tipuri standard de
testamente, cel olograf şi cel autentic. Testamentul olograf, care poate fi întocmit numai de un
major, trebuie în întregime scris, datat şi semnat de testator (§ 2247 BGB).
Conform §2232 BGB, testamentul autentic cunoaşte două variante: fie testatorul
declară notarului ultima sa voinţă (testamentum apud acta conditum), fie îi înmânează acestuia
înscrisul care reprezintă ultima sa voinţă (testamentum notario oblatum). In legătură cu prima
variantă, este de precizat că începând cu 1.8.2002 a fost suprimată condiţia de validitate a
comunicării verbale, ca urmare a unei decizii a Curţii Constituţionale, care a constatat că
persoanele care nu pot vorbi erau practic lipsite de posibilitatea încheierii unui testament
autentic. Aşadar, în prezent, notarul poate lua consimţământul testatorului şi dacă acesta este
exprimat în forme non-verbale (gesturi etc).
Testamentul conjunctiv este permis: soţii sau partenerii dintr-o comuniune
înregistrată de persoane de acelaşi sex pot întocmi un testament, fie olograf (scris de unul dintre
ei şi semnat de ambii), fie autentic. Foarte răspândit este aşa-numitul “testament berlinez”,
potrivit căruia soţii se institui reciproc moştenitori unici şi stipulează că ansamblul moştenirii va
reveni unui terţ (de regulă,copiilor) după moartea supravieţuitorului. Un asemenea testament este
revocabil pe toată durata vieţii soţilor, declaraţia de revocare trebuind să îmbrace forma autentică
şi să fie adresată celuilalt soţ.
Pentru cazuri urgente, care nu suportă amânare, § 2249-2252 BGB reglementează
testamentele excepţionale. Acestea se încheie fie în faţa primarului localităţii unde se află
testatorul şi în prezenţa a doi martori; sau verbal, în prezenţa a trei martori; testamentul pe mare
poate fi de asemeni fi încheiat verbal în prezenta a trei martori. Toate aceste tipuri de testamente
îşi pierd valabilitatea după trei luni de la data întocmirii lor, dacă situaţia s-a normalizat şi nu
sunt confirmate ulterior de testator.
 Testamentele pot fi revocate total sau parţial oricând, în orice formă (nefiind
aplicabil principiul simetriei formelor), expres sau tacit.
în privinţa căsătoriei, aceasta nu afectează în mod automat dispoziţiile unui
testament anterior, dar poate constitui un motiv pentru modificarea acestuia. In schimb, divorţul
(ca şi despărţirea de partenerul înregistrat) atrage nulitatea testamentului întocmit în favoarea
acestuia, potrivit § 2077 BGB, respectiv 10V din Legea parteneriatelor înregistrate).
Revocarea testamentului poate fi la rândul său revocată, cu consecinţa reînvierii
dispoziţiilor testamentului anterior (§ 2257 BGB).
în dreptul german desemnarea moştenitorilor se poate face şi pe cale contractuală
(Erbvertrag). Cel care transmite trebuie să încheie personal contractul, neputând fi reprezentat.
De regulă, părţile trebuie să se prezinte în faţa notarului, cu excepţia contractului dintre soţi,
pentru care este suficientă forma scrisă. Prin acest contract, una din părţi dispune în favoarea
celeilalte părţi sau a unui terţ pentru cauză de moarte. Spre deosebire de testament, acesta este un
act juridic bilateral, pentru a cărui formare valabilă se cere acordul ambelor părţi. Conform §
2278 BGB, pactul succesoral nu poate include decât instituirea de moştenitor, legate şi sarcini
(spre deosebire de testament). Este permisă pe cale contractuală şi renunţarea la drepturile
succesorale din partea soţului sau a partenerului înregistrat. In schimb, ca şi în dreptul roman,
sunt interzise contractele prin care cineva s-ar obliga să întocmească sau nu o dispoziţie pentru
cauză de moarte. Este permis partajul de ascendent, care permite părinţilor să împartă în avans
averea lor, păstrându-şi uzufructul viager. Asemenea contracte inter vivos trebuie să fie încheiate
în forma cerută pentru donaţii.
Rezerva succesorală. Constituţia germană garantează libertatea de a testa. Cu toate
acestea, există anumite măsuri de siguranţă pentru protecţia familiei testatorului. Codul civil
reglemenează rezerva succesorală în §§ 2303 până la 2338.(Pflichtteil). în esenţă, moştenitorii
rezervatari (descendenţii, părinţii, soţul sau partenerul supravieţuitor) au un drept de creanţă în
bani, reprezentând jumătate din cota lor succesorală, la care ar fi avut vocaţie succesorală legală,
în lipsa testamentului. Aceştia sunt protejaţi şi împotriva liberalităţilor inter vivos încheiate de
cel despre a cărui succesiune este vorba, care pot fi supuse reducţiunii până la întregirea rezervei,
dacă nu sunt mai vechi de zece ani.
In anumite condiţii, prevăzute § 2333 BGB de cuius îl poate exclude pe descendent
de la beneficiul rezervei succesorale. Este vorba în principal de atentat la viaţa, sănătatea,
integritatea fizică a testatorului, a soţului său sau a altor descendenţi; de încălcarea cu rea
credinţă a obligaţiei legale de întreţinere faţă de testator sau când împotriva voinţei testatorului,
descendentul duce un mod de viaţă lipsit de demnitate şi imoral.
Intreţinerea. Legea prevede că timp de 30 de zile de la deschiderea succesiunii,
moştenitorii trebuie să asigure întreţinere acelor membri ai familiei (inclusiv partenerului) cu
care defunctul convieţuise. Aceştia au dreptul de asemeni de a folosi în continuare locuinţa
familială şi bunurile din ea. Dacă la data deschiderii succesiunii un succesibil era pe cale de a se
naşte, mama are dreptul să pretindă asigurarea celor necesare până la naşterea copilului, dacă
este în nevoie (§ 1963 BGB). Pe de altă parte, soţul supravieţuitor şi copiii au dreptul de a cere
plata rezervei succesorale care li se cuvine. Dacă defunctul fusese obligat să plătească pensie de
întreţinere fostului soţ, această obligaţie se transmite, de la data decesului, către moştenitori.
Donaţiile. Descendenţii moştenitori au obligaţia (dacă de cuius nu a dispus altfel) să
raporteze donaţiile primite de la acesta în timpul vieţii. In vederea calculării rezervei succesorale
se adaugă valoarea donaţiilor făcute terţilor, care nu sunt mai vechi de zece ani în raport cu data
deschiderii succesiunii. In privinţa soţului (sau a partenerului înregistrat) termenul curge de la
data desfacerii căsătoriei, respectiv a despărţirii partenerilor. Dacă se încheiase un pact
succesoral, iar ulterior de cuius a donat un bun cu intenţia de a diminua drepturile beneficiarului
pactului, moştenitorul contractual poate cere donatarului restituirea donaţiei, cu referire la
îmbogăţirea fără justă cauză.( § 2287 BGB).
3. Capacitatea
Minorul de 16 ani are capacitatea de a întocmi singur, fără asistarea reprezentantului
legal, un testament autentic. Dintre majori, sunt loviţi de incapacitate cei care datorită
deficienţelor mentale nu au reprezentarea actelor de voinţă , având discernământul abolit.
în privinţa pactelor succesorale, este admis ca unul dintre soţii parte la contract să nu
aibă capacitatea de exerciţiu, caz în care este necesară prezenţa reprezentantului său legal.
Legea autentificării actelor prevede că nu pot fi martori la întocmirea testamentului
notarul, soţul sau rudele apropiate ale acestuia, minorii sau beneficiarul testamentului. Cum însă,
în Germania participarea martorilor nu este de regulă obligatorie, încălcarea acestei incapacităţi
nu se consideră că atrage nulitatea testamentului.
Un testament întocmit în favoarea unui azil în care defunctul locuise este nul dacă
conducerea acestei instituţii avea cunoştinţă despre întocmirea lui.(art. 14 din Legea căminelor).
4. Autorităţi competente
Dovada morţii unei persoane, se face prin eliberarea certificatului de deces sau prin
hotărâre judecătorească care permite împărţirea bunurilor unei persoane dispărute.
Legea prevede că certificatul de moştenitor (Erbschein) cuprinde informaţii privind
identitatea moştenitorilor, nu şi întinderea masei succesorale. Acest certificat este emis de
instanţa succesorală (Nachlassgerichţ) de la ultimul domiciliu al lui de cuius. Este vorba de
regulă de judecătorie; pentru Baden-Wurtemberg există o excepţie, în acest Land competenţa
exclusivă aparţinând notarului.
Certificatul de moştenitor permite terţilor să dobândească cu bună credinţă bunuri de
la moştenitori. In anumite cazuri, este suficient să se prezinte testamentul autentic sau pactul
succesoral după ce a fost deschis de instanţa succesorală şi stabilită calitatea moştenitorilor.
Conţinutul certificatului de moştenitor poate fi contestat oricând în faţa instanţei,
care poate administra orice probe pentru a verificarea veridicităţii acestuia. Mai mult chiar, dacă
are îndoieli sub acest aspect, conform art.2361(1) BBG, instanţa trebuie să îl reţină din oficiu sau
să-l declare nul. Pentru securitatea circuitului civil, această măsură trebuie să făcută publică,
conform art.185 urm.din Codul de procedură civilă.
5. Ineficacitatea testamentelor
O dispoziţie testamentară poate fi considerată nulă, total sau parţial, dacă contravine
ordinii publice sau bunelor moravuri (§ 138 BGB) sau nu îndeplineşte cerinţele de formă sau de
fond cerute pentru încheierea sa valabilă. Sunt de asemeni ineficace ex tune dispoziţiile care au
fost revocate sau cele atacate.
încetarea căsătoriei sau despărţirea partenerilor, renunţarea la moştenire, predecesul
legatarului, decăderea din dreptul de a moşteni (§ 2344 şi 2342 BGB) sau expirarea termenului
(§ 2109, 2162, 2210 şi 2252) au ca efect ineficacitatea dispoziţiilor pentru cauză de moarte.
Consecinţele acestei ineficacităţi sunt diferite şi ele depind de situaţia de fapt. De
pildă, în virtutea principiului conversiunii, consacrat în § 140 BGB, în practica judiciară s-a
recunoscut conversiunea unui pact succesoral într-un testament sau testament conjunctiv;
conversiunea unui testament conjunctiv între persoane necăsătorite în două testamente separate
ori conversiunea unei promisiuni de donaţie în testament.
6. Termenul de opţiune succesorală
 Dintre sistemele cunoscute de transmitere a succesiunii, Codul civil german a optat
pentru soluţia transmiterii imediate, în temeiul legii, odată cu deschiderea succesiunii
(Vonselbstenverb). In sprijinul acestei soluţii au fost aduse mai multe argumente: simplitatea,
concordanţa cu realitatea vieţii, în care de regulă moştenirile sunt acceptate, iar nu repudiate,
avantajele pentru creditorii şi debitorii succesiunii. In acest mod se evită situaţia de hereditas
iacens şi dificultăţile cunoscute din alte sisteme. In această materie este permis Landurilor să
deroge, prin reglementări proprii de la dispoziţiile Codului civil. Moştenitorii
devin proprietari din momentul deschiderii succesiunii si pot intra în posesia bunurilor
succesorale direct. Legatarul cu titlu particular trebuie să ceară predarea legatului de la
moştenitori. Se poate
renunţa la moştenire- dacă nu a fost deja acceptată, fie şi tacit- în termen de şase
săptămâni, termen care curge de la data la care moştenitorul a cunoscut moartea şi temeiul
chemării sale succesorale. Prin excepţie, termenul este de şase luni în cazul în care ultimul
domiciliu al defunctului a fost în străinătate sau renunţătorul domicilia în străinătate la data care
termenul a început să curgă.
Ca urmare a faptului că succesiunea se dobândeşte de la sine, teoretic moştenitorul
nu trebuie să dovedească în mod special acceptarea moştenirii. Aceasta însă numai în cazul în
care legea (de pildă Codul de procedură civilă) nu prevede altfel.
Pe durata indiviziunii, fiecare moştenitor poate dispune numai de partea sa
succesorală, pentru înstrăinarea unor bunuri determinate fiind necesar acordul tuturor
comostenitorilor (§2033 BGB).
Prin testament poate fi interzisă sistarea indiviziunii, pentru cel mult treizeci de ani.
Legea prevede că mai întâi trebuie achitate obligaţiile legate de succesiune, putând fi vândute
bunuri, dacă este necesar. Hârtiile de familie rămân însă proprietate comună, astfel cum prevede
§ 2047 BGB. Dacă a fost desemnat un executor testamentar, el va face împărţirea, după
consultarea moştenitorilor.
7. Legea şi procedurile aplicabile în cazul succesiunilor cu element de extraneitate
Legea germană de drept internaţional privat a fost substanţial modificată în anul
1986. Ea este principalul izvor de drept al soluţionării problemelor de detrminare a legii
aplicabile, a competenţei şi a recunoaşterii ectelor emise în străinătate. In afară de aceasta, se mai
au în vedere tartatele bi- şi multilaterale în materie.
Instanţele germane sunt competente dacă: legea succesorală germană este aplicabilă
(fie şi numai parţial); există bunuri mobile sau imobile pe teritoriul acestui stat; convenţiile
internaţionale (cum ar fi cea încheiată cu Iran sau cu Turcia) nu stabilesc astfel.
Legislaţia internă germană cunoaşte principiul unităţii succesiunii, ceea ce înseamnă
că nu distinge între bunurile mobile sau imobile, indiferent de locul situaţiunii lor. Numai art.3
din EGBGB (Legea privind dreptul internaţional privat german) se referă la ipoteza în care legea
locului situaţiunii bunurilor- care nu este şi legea aplicabilă succesiunii -are anumite dispoziţii
speciale.
Instanţa competentă este cea de la ultimul domiciliu al defunctului sau al reşedinţei
acestuia; în cazul cetăţenilor germani care nu au avut ultimul domiciliu sau reşedinţa în această
ţară, este competentă instanţa din Berlin-Schoeneberg, iar pentru străinii fără domiciliu
sau reşedinţă în Germania, competenţa aparţine instanţei de la locul unde se găsesc
bunurile succesorale.
 Cu privire la legea aplicabilă, ea este determinată de instanţa competentă, potrivit
regulilor de drept internaţional privat, factorul de legătură fiind în general cetăţenia defunctului
la data decesului.
Dacă instanţa are de examinat validitatea unui testament din punctul de vedere al
formei, se aplică de asemeni legea în vigoare la domiciliul lui de cuius în momentul întocmirii
testamentului. O hotărâre judecătorească străină , fie ea pronuntată într-o procedură
necontencioasă, nu este de regulă automat recunoscută, ci trebuie să urmeze procedura
recunoaşterii.
Potrivit § 2369 BGB, pentru a intra în posesia unor proprietăţi situate în Germania,
moştenitorii care au dobândit în temeiul unei legi străine trebuie să ceară eliberarea unui
certificat de moştenitor special (Fremdrechtserbschein), de către instanţa germană. In cazul în
care a fost eliberat în străinătate un certificat de moştenitor sau s-a soluţionat un litigiu cu privire
la aceeaşi succesiune, instanţa germană competentă nu este ţinută de conţinutul acestora,
putându-le însă lua în considerare pentru a uşura probatoriul propriu. Atunci când au de
soluţionat cauze cu element de extraneitate, deseori instanţele germane apelează la opinia unui
expert sau a unui institut specializat în drept internaţional privat pentru a cunoaşte conţinutul
legii străine. De asemeni, solicită informaţii potrivit Convenţiei europene din 1968 privind
informaţiile asupra dreptului străin.
Germania nu este parte la Convenţia de la Washington privind testamentele
internaţionale, dar a ratificat Convenţia de la Haga din 1961 privind conflictele de legi în materia
formei testamentelor. Aceste dispoziţii au fost incluse în legea internă germană, astfel că în
privinţa formei testamentelor, aceasta este guvernată de: legea cetăţeniei testatorului la data
întocmirii acestuia sau la data decesului; legea locului redactării testamentului; legea
domiciliului sau a reşedinţei obişnuite a defunctului la data întocmirii testamentului sau la data
decesului; pentru imobile, legea de la locul situaţiunii lor.

Republica Moldova
1. Generalităţi
La 1 ianuarie 2003 a intrat în vigoare Codul civil al Republicii Moldova. Este un cod
cuprinzător, care la materia persoanelor juridice reglementează şi societăţile comerciale, la
materia contractelor tratează şi despre contractul de leasing, despre transporturi, contractul de
expediţie, magazinaj, contractul de servicii turistice, franchising, intermediere, agenţie
comercială. De asemeni, într-un capitol separat găsim reglementate contractele şi operaţiunile
bancare, factoringul.
Dreptul succesoral formează obiectul Cărţii a patra (art. 1432-1575), iar raporturile
de drept internaţional privat sunt reglementate în Cartea a cincea din Cod.
2. Moştenirea legală
Potrivit art. 1499 C.civ., moştenirea legală se aplică în cazul în care: nu există
testament; a fost declarată nulitatea testamentului; succesorul testamentar este codecedat sau
comorient cu testatorul; succesorul testamentar este nedemn.
Există patru clase de moştenitori: descendenţii, soţul supravieţuitor şi ascendenţii
privilegiaţi (clasa I); colateralii privilegiaţi, adică fraţii şi surorile şi ascendenţii ordinari, adică
bunicii (clasa a ll-a); colateralii ordinari, adică unchii şi mătuşile (clasa alll-a). Se prevede în lege
existenţa principiilor priorităţii claselor de moştenitori, al proximităţii gradului de rudenie în
cazul ascendenţilor, precum şi al reprezentării succesorale, în cazul descendenţilor la infinit şi în
cazul colateralilor privilegiaţi şi a celor ordinari, până la gradul al patrulea inclusiv.
 Nu se admite reprezentarea renunţătorului şi a nedemnului.
Dacă soţii locuiseră separat cel puţin trei ani înainte de deschiderea succesiunii, prin
hotărâre judecătorească, soţul supravieţuitor poate fi înlăturat de la moştenire.
Este nedemn de a fi succesor testamentar sau legal persoana care: a) a comis
intenţionat o infracţiune sau o faptă amorală împotriva ultimei voinţe exprimate în testament; b)
a pus intenţionat piedici în calea realizării ultimei voinţe a celui ce a lăsat moştenirea şi a
contribuit astfel la chemarea sa la succesiune ori a persoanelor apropiate lui sau la majorarea
cotei succesorale a acestora.
De asemeni, potrivit aceluiaşi art.1434, alin.2 C.civ, nu pot fi succesori legali ai
copiilor lor părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti şi copiii maturi care s-au eschivat cu rea-
credintă de la executarea obligaţiei de întreţinere a celui ce a lăsat moştenirea.
Faptele care atrag nedemnitatea trebuie să fie constatate de instanţa de judecată. In
lipsa vreunui succesor testamentar sau legal, dacă nici unul nu a acceptat succesiunea sau toţi
sunt privaţi de dreptul la succesiune, patrimoniul succesoral trece în proprietatea statului, care
intră în posesiunea acesteia prin eliberarea unui certificat de succesiune vacantă.
Potrivit art. 1515 (3) C.civ, ordinea moştenirii şi evidenţa patrimoniului succesoral
vacant se stabilesc prin lege.
Rezerva succesorală. Codul civil prevede în art.1505 că au dreptul la o rezervă de
jumătate din cota legală succesorii din clasa I inapţi de muncă. La calculul rezervei se au în
vedere toţi moştenitorii legali chemaţi la succesiune dacă nu ar fi existat testamentul.
3. Testamentul şi legatul
Dispoziţii privind testamentul se găsesc atât în partea generală a cărţii dedicate
succesiunilor, cât şi în titlul special dedicat testamentelor.
Reţine atenţia art.1457 C.civ care interzice cumulul moştenirii testamentare cu cea
legală, prevăzând că “dacă întreaga avere a fost divizată între moştenitori conform testamentului,
dar la momentul deschiderii succesiunii unul dintre ei nu mai este în viaţă, moştenirea legală nu
va mai avea loc, iar cota lui succesorală va fi repartizată în mod egal între ceilalţi moştenitori
testamentari.
Cu privire la forma testamentelor, sunt recunoscute: testamentul olograf, testamentul
autentic notarial şi cel asimilat acestuia, precum şi testamentul mistic. Sunt asimilate
testamentelor notariale, cele autentificate de medicul principal al unei instituţii sanitare,
directorul azilului de bătrâni, şeful expediţiilor de explorări şi altele similare, dacă testatorul se
găseşte în unul din aceste stabilimente; căpitanul navei sau al aeronavei; comandantul unităţii
militare dacă în localitate nu există notar şi testatorul este militar; şeful instituţiei de privaţiune
de libertate. Aceste testamente asimilate trebuie expediate a doua zi unui notar.
în cazul în care dintr-o anumită cauză care trebuie arătată, testatorul nu poate semna
personal, la rugămintea lui şi în prezenţa notarului şi a doi martori, testamentul poate fi semnat
de o altă persoană.
Testamentul persoanei analfabete sau cu deficienţe fizice se întocmeşte în mod
obligatoriu în prezenţa a doi martori şi a unei persoane care poate comunica cu testatorul,
confirmând prin semnăturămanifestarea lui de voinţă.
Legea prevede în art. 1464 că lipsa datei din testament atrage nulitatea acestuia
numai dacă există dubii cu privire la capacitatea de exerciţiu a testatorului la momentul
întocmirii, modificării sau revocării testamentului, precum şi în cazul existenţei a câtorva
testamente.
 în orice moment testatorul poate revoca sau modifica testamentul, fie prin întocmirea
unui nou testament care revocă în mod direct, total sau parţial, testamentul anterior ce contravine
noului testament, fie printr-o cerere adresată notarului, fie prin distrugerea tuturor exemplarelor
testamentului olograf.
Art.1466 C.civ. prevede în mod expres că revocarea testamentului ulterior nu reînvie
dispoziţiile testamentului anterior.
Se face distincţie între situaţia în care testamentul nu are putere legală (art1468) şi
cazurile de nulitate a testamentului. Astfel, testamentul nu are putere legală: dacăunica persoană
în a cărei favoare a fost întocmit decedează înaintea testatorului; în cazul în care unicul
moştenitor nu acceptă moştenirea; dacăaverea testată dispare în timpul vieţii testatorului sau este
înstrăinată de acesta; în partea care încalcă rezerva succesorală. Conform art.1469 C.civ., este nul
testamentul în condiţiile generale de nulitate a actelor juridice; dacă dispoziţiile testamentare
contravin legii sau intereselor publice (?!), fiind nule de asemenea condiţiile care nu sunt clare
sau contravin una alteia; dacă s-a întocmit cu nerespectarea formei stabilite de lege.
Legatul. Intr-un capitol separat este reglementat legatul. Astfel, art.1486 C.civ.
prevede că testatorul poate acorda prin testament unei persoane avantaje patrimoniale (legat) fără
a o desemna în calitate de moştenitor.
Obiect al legatului poate fi transmiterea către legatar în proprietate, folosinţă sau cu
un alt drept real a bunurilor care fac parte din patrimoniul succesoral; obţinerea şi transmiterea
către acesta a bunurilor care nu fac parte din moştenire; îndeplinirea unei anumite munci,
prestarea de servicii şi altele (art.1487 C.civ). Legatarul unei case, apartament sau
altă locuinţă poate fi însărcinat de testator să pună la dispoziţia altuia o parte a acestui bun, cu
titlu viager sau pe o perioadă determinată, drept de folosinţă care este personal şi inalienabil.
Conform art. 1498 C.civ, testatorul poate ordona moştenitorului executarea unei
anumite acţiuni în scopuri general-utile, fapt ce poate avea atât caracter material, cât şi
nematerial, în caz de deces executarea fiind în sarcina moştenitorilor care au primit cota lui.
4. Opţiunea succesorală
Termenul de acceptare a succesiunii este de 6 luni de la deschiderea ei; succesiunea
se consideră acceptată când moştenitorul (legal sau testamentar) depune la notarul de la locul
deschiderii succesiunii o declaraţie de acceptare sau intră în posesiunea patrimoniului succesoral.
Termenul curge în principiu din acelaşi moment pentru toţi succesibilii; dacă cei în
grad preferat nu o acceptă, succesiunea trebuie acceptată în partea rămasă din termenul stabilit
pentru acceptare, dacă este mai mare de trei luni, în caz contrar putându-se prelungi cu aceeaşi
perioadă. Aceeaşi regulă funcţionează şi în cazul în care moştenitorul a decedat în termenul de
opţiune succesorală.
Interesantă este dispoziţia din art. 1526 referitoare la renunţarea la succesiune.
Potrivit alin.1, moştenitorul poate renunţa la succesiune în termen de 6 luni de la data deschiderii
acesteia, chiar dacă a acceptat succesiunea prin intrare în posesiune. Renunţarea este un act de
voinţă irevocabil; dacă este vorba despre o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate restrânsă, renunţarea se poate face numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti.
Executarea testamentului. în lipsa desemnării de către testator a unui executor,
moştenitorii testamentari pot desemna pe unul dintre ei sau pe un terţ pentru a executa
testamentul. Se admite şi încredinţarea numirii executorului unui terţ, de către testator.
5. Autorităţi competente
 În titlul VI (“Confirmarea dreptului la moştenire”) al cărţii a V-a, Codul civil al
Republicii Moldova prevede că persoanele recunoscute ca moştenitor pot cere notarului de la
locul deschiderii succesiunii eliberarea certificatului de moştenitor.
Acesta se eliberează oricând după expirarea termenului de opţiune succesorală şi
chiar mai înainte, dacă notarul dispune de suficiente dovezi care să ateste că persoanele care
solicită eliberarea certificatului sunt singurii moştenitori. Este reglementată şi posibilitatea
eliberării certificatului de calitate de moştenitor, care poate fi utilizat numai pentru dobândirea
actelor necesare pentru a dovedi existenţa bunurilor ce compun patrimoniul succesoral. Art.1558
alin.2 in fine precizează însă că această calitate poate fi dovedită numai în cazul acceptării în
termen a moştenirii, în caz contrar moştenitorul fiind străin de succesiune prin neacceptare.
6. Partajul
După eliberarea certificatului de moştenitor se poate face partajul, fie prin bună
învoială, fie după voinţa testatorului sau opţiunea executorului testamentar desemnat.
în cazul din urmă, dacă alegerea acestuia este evident inechitabilă, partajul se face
prin hotărâre judecătorească. Este permis moştenitorilor să convină în scris asupra menţinerii
stării de indiviziune pe o perioadă nedeterminată.
Dispoziţii speciale găsim în privinţa terenurilor agricole. Astfel, conform art1565
C.civ, dacă proprietarul terenului agricol pe care se află gospodăria ţărănească l-a lăsat prin
testament câtorva moştenitori sau nu a lăsat testament, dar există mai mulţi moştenitori legali ,
terenul agricol şi tehnica agricolă pot fi împărţite între aceştia în cazul în care partea de teren
repartizată fiecărui moştenitor asigură existenţa unei gospodării viabile. Dacă nu poate fi
împărţit, terenul agricol trebuie oferit moştenitorului care locuieşte în gospodăria ţărănească şi
care, împreună cu de cuius a administrat gospodăria; în lipsa unui astfel de moştenitor,
gospodăria va fi atribuită celui care doreşte şi poate să o administreze, urmând ca ceililalţi să
primească o cotă echivalentă din alte bunuri sau, în lipsă, o sultă corespunzătoare.
7. Legea şi procedurile aplicabile în cazul succesiunilor cu element de extraneitate
Potrivit sistemului adoptat de Republica Moldova, raporturile succesorale cu privire
la bunurile mobile sunt guvernate de legea naţională în vigoare la momentul decesului persoanei
care a lăsat moştenirea, iar cele privind bunurile imobile, de legea statului pe al cărui teritoriu
acestea sunt situate, (art.1622 C.civ).
Cu privire la moştenirea testamentară, se permite testatorului să aleagă o altă lege
aplicabilă decât cea prevăzută de art. 1622, cu condiţia să nu încalce dispoziţiile imperative.
întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sunt considerate valabile dacă
respectă condiţiile de formă aplicabile la data întocmirii, modificării sau revocării sau la data
decesului testatorului, conform oricăreia din legile enumerate: legea naţională a testatorului;
legea domiciliului acestuia; legea locului unde testamentul a fost întocmit, modificat sau revocat;
legea locului unde se află imobilul ce constituie obiectul succesiunii testamentare;
legea instanţei de judecată sau a organului care îndeplineşte procedura de transmitere
a averii succesorale.
Regatul Unit (Anglia şi Ţara Galilor)
1. Generalităţi
Dreptul cutumiar englez (Common Law of England) este format din deciziile
judecătoreşti, cutume şi doctrină; este aşadar necodificat. Dreptul englez contemporat este bazat
atât pe conceptele desprinse din Common Law of England, cât şi pe cele de origine romană,
feudală. Din ce în ce mai mult însă, în calitate de stat membru al Uniunii Europene, Anglia a
transpus în legislaţia sa, prin adoptarea unor legi, directivele comunitare. De asemeni, prin
adoptarea unor legi au fost introduse în ordinea de drept dispoziţiile unor convenţii
internaţionale. De pildă, Wills Act din 1963 a introdus Convenţia de la Haga din 1961 privind
conflictele de legi în materie de formă a dispoziţiilor testamentare.
2. Moştenirea legală
Moştenirea se deferă potrivit legii fie când nu s-a întocmit testament, fie când
testatorul nu a dispus asupra întregii sale averi. De regulă, regulile aplicabile succesiunii ab
infestat îl favorizează pe soţul supravieţuitor.
Dacă după moartea unei persoane rămâne soţ supravieţuitor şi unul sau mai mulţi
copii, mai întâi se atribuie soţului supravieţuitor 125.000 lire sterline (sau echivalent în bunuri),
din activul net şi după plata impozitului succesoral precum şi toate bunurle personale.
După reforma din 1995, pentru a moşteni, soţul trebuie să supravieţuiască lui de
cuius cel puţin 28 de zile. Dacă nu există soţ supravieţuitor sau copii, părinţii culeg în părţi egale
activul net al moştenirii. In lipsa acestora, sunt chemaţi în ordine, fraţii şi surorile, apoi bunicii şi
apoi unchii şi mătuşile.
3. Moştenirea testamentară
Art. 9 din Wills Act 1837, astfel cum a fost modificat prin art.17 dinn
Administration of Justice Act 1982 prevede necesitatea formei scrise a testamentului, ca şi a
semnării lui de către testator în prezenţa simultană a doi martori majori. De regulă, testamentele
în Anglia sunt dactilografiate sau imprimate.
Pentru succesiunile deschise după integrarea Convenţiei de la Haga 1961 în dreptul
englez, se aplică cu prioritate dispoziţiile acesteia, potrivit cărora un testament este valabil, din
punct de vedere al formei, dacă corespunde fie legii locului unde a fost redactat, fie legii
naţionale a testatorului sau domiciliului ori reşedinţei obişnuite a acestuia, la data redactării sau
la data decesului.
Testamentele pot fi revocate expres printr-o clauză în acest sens sau printr-un
testament ulterior ori prin distrugerea lui.
în dreptul englez, conform art.18 din Wills Act 1837,căsătoria ulterioară a
testatorului atrage revocarea de drept a dispoziţiei testamentare anterioare, cu excepţia cazului
când căsătoria era iminentă la data întocmirii testamentului. In schimb, divorţul intervenit
ulterior testamentului nu afectează decât actele de dispoziţie dintre soţi.
4. Libertatea testamentară
In principiu, în Anglia, libertatea testamentară este nelimitată. Această afirmaţie se
bazează pe faptul că în acest sistem de drept nu se recunoaşte în favoarea nici unei persoane
dreptul la rezervă succesorală.
Potrivit unei legi din anul 1975, instanţa are dreptul să dispună alocarea unei părţi
din moştenire, numită family provision în favoarea diferitelor categorii de persoane: soţul
supravieţuitor; fostul soţ, divorţat şi nerecăsătorit; un copil, inclusiv cel care era numai conceput;
orice persoană care, chiar dacă nu era copil, era tratat ca atare în căsătoria lui de cuius; orice
persoană care era susţinută financiar de defunct înainte de deces. Dispoziţia instanţei poate viza
fie plata unor sume periodice sau a unei sume globale, fie atribuirea proprietăţii unui bun, mobil
sauimobil ce face parte din masa succesorală.
5. Administrarea succesiunii
O particularitate a sistemului succesoral englez constă tocmai în prezumţia că orice
persoană decedată are un reprezentant (personal representative), care este fie un executor
testamentar, fie administrator. Executorul testamentar (care poate fi o persoană fizică sau,
deseori, o societate - filială a unei bănci, cabinet de solicitors, de contabili sau o societate de
asigurări) trebuie să fie confirmat prin punerea în posesie efectuată de grefa principală sau
regională a înaltei Curţi de Justiţie. In cazul în care nu s-a desemnat prin testament un executor,
poate fi numit administrator (tot de către aceeaşi grefă a Curţii) un creditor al succesiunii sau
orice persoană interesată. Executorii sau administratorii deţin toate bunurile mobile şi imobile ale
defunctului în trust pentru beneficiari.
Potrivit regulilor de drept internaţional privat engleze, acesta face trimitere la lex rei
sitae cu privire la imobilele situate în străinătate. Reprezentantul dispune de un veritabil drept de
proprietate de la data deschiderii succesiunii, confirmat, cu efect retroactiv, de grant of probate
emis de Curte. El are de îndeplinit două sarcini esenţiale: trebuie să reunească bunurile
defunctului şi să vegheze la păstrarea integrităţii lor. în acest scop poate să efectueze operaţiuni
bancare, să încheie contracte de asigurare cu privire la bunurile succesorale, să le vândă, să le
ipotecheze, să încheie împrumuturi în vederea creşterii lichidităţilor sau să investească banii
lichizi ai succesiunii.
După reunirea tuturor bunurilor, reprezentantul trebuie să plătească datoriile
succesiunii, în general în termen de un an de la deschiderii acesteia. In general, cu privire la
ordinea plăţilor, este de reţinut că în primul rând sunt avute în vedere bunurile ce nu au format
obiectul vreunui legat, iar legatele particulare trebuie satisfăcute înainte de legatele universale.
Dacă în urma publicităţii făcute, creditorii nu se prezintă, activul poate fi distribuit
moştenitorilor.
6. Drept internaţional privat
în dreptul internaţional privat englez, succesiunea mobiliară a unei persoane
decedate ab intestat este supusă legii domiciliului său la momentul decesului, în timp ce
succesiunea
imobilelor este supusă regulii lex rei sitae. In privinţa moştenirii testamentare a
bunurilor mobile, capacitatea este determinată de legea domiciliului testatorului.
Condiţiile de validitate ale unui testament ce vizează un imobil sunt cele cerute de
legea locului situaţiunii acestuia.
Cu privire la noţiunea de domiciliu, în dreptul englez se folosesc două concepte:
domiciliul legal şi domiciliul de origine. Prin domiciliu legal se înţelege ţara în care o persoană
locuieşte permanent şi în care are intenţia de a locui în permanenţă. Domiciliul de origine (de
regulă cel al naşterii) creează o prezumţie cu privire la faptul că persoana în discuţie este
domiciliată în acea ţară. In dreptul englez se mai întâlneşte şi noţiunea de domiciliu fiscal
(residence for tax purposes) care poate fi diferită de domiciliul de origine.
Pentru taxa de succesiune, o persoană domiciliată în străinătate va fi considerată cu
domiciliul fiscal în Anglia dacă efectiv locuise în Anglia în ultimii trei ani sau avusese domiciliul
fiscal în această ţară cel puţin 17 ani.
Concluzii
Am examinat succint câteva sisteme succesorale, încercând să observăm atât
regulile de drept material, cât şi cele de drept internaţional aplicabile succesiunilor, din câteva
state. Raţiunea pentru care am ales unele sau altele dintre acestea nu este atât de importantă.
Ţelul iniţial al demersului meu a fost acela de a răspunde la întrebarea dacă la nivelul Uniunii
Europene unificarea dreptului succesoral este necesară şi în ce formă. De aceea aveam intenţia să
cercetez numai regimul aplicabil în unele ţări membre ale Uniunii Europene. Având însă în
vedere că Proiectul Codului civil român (depus la Parlament la începutul lunii martie 2004) a
fost în mare parte, potrivit expunerii de motive, inspirat de legislaţia din Quebec, am considerat
necesar să fac câteva referiri şi la această lege. Croaţia a dobândit târziu calitatea de candidat la
aderarea la Uniunea Europeană, dar este o ţară hotărâtă să devină membru în 2007, odată cu
România şi Bulgaria. De aceea am făcut o scurtă prezentare şi la noua lege succesorală adoptată
în această ţară. Republica Moldova are un nou Cod civil şi am considerat interesant pentru
cititorii din România să cunoască modul de abordare al materiei succesiunilor în acest act
normativ, inspirat în bună măsură, din câte se pare, de cele mai noi coduri de pe continentul
european.
Cu privire la întrebările iniţiale privind oportunitatea unificării regulilor în Europa,
cred că se impune un răspuns pozitiv, cel puţin sub aspectul regulilor de drept internaţional
privat, astfel încât să se asigure înlăturarea obstacolelor din calea creării unui spaţiu de libertate,
securitate şi justiţie. Având ca punct de pornire transferarea, prin Tratatul de la Amsterdam, a
competenţelor privind unificarea dreptului internaţional privat de la statele membre asupra
Uniunii (“comunitarizarea” cooperărarii judiciare în materie civilă), se poate afirma că există în
art.61 lit.c şi art.65 lit.b din Tratat baza legală a unei viitoare unificări, pentru asigurarea deplină
a libertăţii de circulaţie a persoanelor înăuntrul acestei Comunităţi. Aceasta nu va însemna în nici
un caz ştergerea identităţii culturale dintre statele membre, ci numai asigurarea unui anumit grad
de securitate juridică.
Analiza comparativă a demonstrat necesitatea urgentă a unei predictibilităţi în
cauzele succesorale, pentru a se evita soluţionarea aceluiaşi tip de speţă în mod diferit în
diferitele state. Atâta timp cât o parte a statelor supun succesiunea legii cetăţeniei defunctului, iar
altele consideră domiciliul ca punct de legătură; pe de altă parte unele state supun
întrega moştenire aceloraşi reguli, în timp ce altele fac distincţie după locul situării acestora, este
dificil de asigurat doritul spaţiu de justiţie unitară. Chiar libertatea alegerii legii aplicabile de
către testator poate fi numai iluzorie în condiţiile nearmonizării regulilor de drept internaţional
privat, căci într-un litigiu ulterior poate exista surpriza nerecunoaşterii ca valabile a alegerii
făcute.
Trebuie observat că Uniunea Europeană a devenit tot mai mult o Europă a
cetăţenilor, priviţi nu numai ca factori de producţie. Dovada o constituie şi Carta drepturilor
fundamentale, recent adoptată, fundament al viitoarei Constituţii Europene, care secţiunea a 3-a
din capitolul IV, dedicat unui “Spaţiu de libertate, securitate şi justiţie”, prevede între altele,
unificarea regulilor de drept internaţional privat şi a dispoziţiilor interne în vederea evitării
conflictelor de competenţă, unificarea, pe cât posibil, a regulilor de procedură civilă şi -nu în
ultimul rând- sprijinirea pregătirii continue a judecătorilor şi a tuturor celor implicaţi în
realizarea dreptului.

Detalii: https://legeaz.net/dictionar-juridic/drept-succesoral-comparat