Materiale Pentru Drumuri

DRUMURI 2 – CONSTRUCȚIA DRUMURILOR
- 2 ORE DE CURS (28 ore total);

- 2 ORE DE LUCRĂRI (LABORATOR – 28 ore total).
INFRASTRUCTURA – vezi TERASAMENTE SUPRASTRUCTURA – obiectul cursului

CUPRINS:
1. Materiale pentru construcția și întreținerea drumurilor
2. Straturi rutiere din agregate naturale nestabilizate cu lianți
3. Drumuri pietruite
4. Straturi rutiere stabilizate cu lianți hidraulici (puzzolanici)
5. Îmbrăcăminți bituminoase
6. Îmbrăcăminți rutiere rigide
7. Pavaje
DRUMURI 2
BIBLIOGRAFIE:
1. BELC, F. – Tehnologii pentru întreținerea drumurilor. Timișoara,

Editura Solness, 2012.
2. COSTESCU, I., BELC, F. – Agregate naturale stabilizate în tehnica
rutieră. Timișoara, Editura Orizonturi Universitare, 1998.
3. LUCACI, GHE., COSTESCU, I., BELC, F. - Construcția drumurilor.
București, Editura Tehnică, 2000.
4. NICOARĂ, L., BILȚIU, Aurica – Îmbrăcăminți rutiere moderne.
București, Editura Tehnică, 1983.
5. NICOARĂ, L., ș.a. Îndrumătorul laboratoarelor de drumuri. București,
Editura Inedit, 1988.
6. * * * Lucrări de drumuri. Colecția standardelor europene și românești,
normativelor și legilor în vigoare
DRUMURI 2
1. MATERIALE PENTRU CONSTRUCȚIA ȘI ÎNTREȚINEREA DRUMURILOR
1.1. Agregate naturale

1.2. Filer
1.3. Lianți
DRUMURI 2
1.1. Agregate naturale. 1.1.1. Caracteristici ale agregatelor naturale
Principalele caracteristici ale agregatelor naturale sunt următoarele:
a. Granulozitatea → repartiția
procentuală a agregatului natural pe
seria de site standardizate → rezultă
curba de granulozitate în scară
semilogaritmică;
b. Coeficientul de neuniformitate →
rezultă din curba de granulozitate → se
determină cu relația următoare:
DRUMURI 2
Curbe de granulozitate ideale (zone de granulozitate):
Curba de granulozitate ideală se consideră că este continuă, cu

contacte între granule cât mai numeroase, rezultând un strat stabil!
Se pornește de la o formă analitică simplă (relația lui Talbot):
n
p d
= 
100  D  Diametrul sitei / ciurului
A - Prea bogat în nisip - compactare foarte dificilă;

În care: B - Lipsă nisip - pericol de segregare;
C - Concentrare nisip - instabil, compactare dificilă;
p este procentul granulelor care trec prin sita cu diametrul d; D - Exces de părţi fine - pericol gelivitate, instabilitate;
E - Lipsă de părţi fine - compactare dificilă.
D – diametrul granulei maxime din amestecul respectiv.
De regulă, se recomandă n = 0,35…0,50.

Pentru n = 0,50 rezultă un caz particular (ecuația lui Fuller).
DRUMURI 2
Pentru mixturi asfaltice (exemplu S.U.A. – Oregon):
Se folosește ecuația lui Fuller și Thompson din 1907:
𝑑 𝑛
P= ( )
𝐷
În care: n = 0,45. Rezultă:

→ o curbă liniară, diagonală, care pornește din origine;
→ aceasta este curba de densitate maximă a amestecului
respectiv de agregate;
→ în raport cu aceasta pot să apară situațiile din figura
următoare:
DRUMURI 2
911. Agregate naturale. 1.1.1. Caracteristici ale agregatelor naturale
Seriile de site standardizate (conform standardelor europene: SR EN 13262) cuprind:

În România → se aplică
Seria de bază + Seria 1
DRUMURI 2
c. Echivalentul de nisip → pune în evidență proporția de părți

fine argiloase din nisip prin spălarea energică cu o soluție
foarte activă (clorură de calciu) → rezultă pe baza relației
următoare:
d-1. Forma granulelor → se măsoară lungimea (a), lățimea

(b) și grosimea (c) pentru un anumit număr de granule din
agregatul analizat→ se calculează:
b/a ≥ 0,66 și c/a ≥ 0,33
DRUMURI 2
d-2. Forma granulelor: COEFICIENTUL DE FORMĂ → se măsoară granulele sortului d/D cu un șubler
modificat. Se separă granulele pentru care a/b < 3 ca necorespunzătoare → se calculează:
d-3. Forma granulelor: COEFICIENTUL DE APLATIZARE→ se trec granulele fiecărui sort elementar
printr-un grilaj cu bare parale cu distanța între ele D/2 → se calculează:
DRUMURI 2
e-1. Densitate: DENSITATEA ÎN GRĂMADĂ→ volumul probei (V) este format din volumul scheletului (Vs)
+ volumul golurilor dintre granule (Vinter) și volumul porilor din granule (Vintra) → se calculează:
ρ𝑔𝑟ă𝑚𝑎𝑑ă = M/V [kg/m3]
e-2. Densitate: DENSITATEA APARENTĂ → volumul probei este format din volumul scheletului (Vs) +
volumul porilor din granule (Vintra) → se calculează:
ρ𝑎𝑝 = M/(Vs +Vintra) [kg/m3]
e-3. Densitate: DENSITATEA SCHELETULUI → volumul probei este format din volumul scheletului (Vs)
→ se calculează:
ρ𝑠 = M/Vs [kg/m3]
DRUMURI 2
f. Rezistența la fragmentare: ÎNCERCAREA Los Angeles →

o probă de agregat de masă cunoscută (5.000 g), sort 10-14 cu
granulație bine controlată, este supusă la fragmentare într-un
cilindru de oțel, în prezența a 11 bile cu diametrul de 45...49
mm, la uscat. Cilindrul este supus la 500 de rotații cu viteză
constantă → se calculează:
𝑀1−𝑀2
LA = 100 [%]
𝑀1
M1 → masa inițială a probei de agregat, în g;

M2 → masa granulelor care au rămas pe sita de 1,6 mm, în g.
DRUMURI 2
g. Rezistența la uzură: ÎNCERCAREA Deval → 1…4 probe

de agregat de masă cunoscută (500 g), identice celor de la
încercarea Los Angeles, sunt supuse la uzură în cilindrii de
oțel standardizați, umpluți cu apă, în prezența unei anumite
mase de bile din oțel cu diametrul de 10 mm (masa de 5.000 g
în fiecare cilindru). Cilindrul este supus la 12.000 de rotații
cu viteză constantă → se calculează:
500−𝑀2
MDE = 100 [%]
500
500 → masa inițială a probei de agregat din fiecare cilindru, în g;

M2 → masa granulelor care au rămas pe sita de 1,6 mm, în g.
DRUMURI 2
h. Rezistența la îngheț-dezgheț → 3 probe de agregat de masă cunoscută (1.000…6.000 g, funcție

de sort d/D: 4-8, 8-16, 16-312,5 sau 31,5-63) sunt supuse la 10 cicluri de îngheț-dezgheț, conform
figurii de mai jos. Probele sunt saturate în prealabil 24 ore în apă la 20 oC, iar după finalizarea
ciclurilor se cern pe sita cu diametrul având valoarea jumătate din d (de exemplu pentru sortul
8-16, se folosește sita de 4 mm) → se calculează:
𝑀1−𝑀2
F= 100 [%]
𝑀1
M1 → masa inițială a probei de agregat, în g;

M2 → masa granulelor care au rămas pe sita cu
latura d/2, în g.
DRUMURI 2
Condițiile de calitate solicitate de normele tehnice românești (Normativ AND 605-2016) pentru cribluri sunt:
DRUMURI 2
1.1. Agregate naturale. 1.1.2. Clasificarea agregatelor naturale
DRUMURI 2
1.1. Agregate naturale. 1.1.3. Tipuri de agregate naturale
a. Agregate naturale de balastieră → rezultate prin sfărâmarea naturală a rocilor → pot fi

prelucrate prin spălare, sortare sau concasare (parțială sau totală). Se disting:
- Nisipul natural → sort de livrare 0-4;
- Pietrișul → sort de livrare 4-8; 8-16; 16-31,5; 31,5-63;
- Balastul → sort de livrare 0-16; 0-22,4; 0-31,5; 0-40; 0-63;
- Bolovani → dimensiuni de 63…160 mm.
DRUMURI 2
b. Agregate naturale de carieră → rezultate prin sfărâmarea artificială a rocilor → pot fi

prelucrate prin concasare, sortare și spălare. Se disting:
- Nisipul de concasaj → sort de livrare 0-4 sau 0-2;
- Savura → sort de livrare 0-8;
- Splitul → sort de livrare 8-16; 16-22,4; 22,4-40;
- Piatra spartă mare → sort de livrare 63-90 sau 40-63;
- Piatra pentru căi ferate → sort de livrare 31,5-63 (calitatea I) sau 22,4-63 (calitatea a II-a);
- Piatra pentru bertoane de ciment rutiere → sort de livrare 22,4-40;
- Criblura→ sort de livrare 4-8; 8-16 și 16-22,4;
- Piatra brută → dimensiuni peste 90 mm.
DRUMURI 2
1. Materiale pentru construcția și întreținerea drumurilor4T.
c. Piatra prelucrată pentru drumuri → rezultate prin fasonarea (ciplirea) manuală sau
mecanică pe min. 5 fețe. Se disting:
- Calupurile → 90x90x90 mm, din care o treime: (70…80)x(70…80)x90 mm;
- Pavele normale → tip transilvănean: 170x170x130 mm;

→ tip dobrogean: 180x120x130 mm;
- Pavele abnorme → (120…160)x(80…110)x(110…130) mm;
- Borduri → pentru trotuare: 300x150x250 mm; 400x300x250 mm sau 500x300x250 mm;

→ pentru încadrare: 300x130x130 mm; 300x180x180 mm;
- Butise și butise pentagonale → pentru încadrarea unor pavaje la marginea părții carosabile.
DRUMURI 2
1.2. Filer
Filerul → pulbere minerală inertă cu granulozitatea sub 0,063 mm (min. 70 %) obținută
cel mai des prin măcinarea fină a rocilor calcaroase, a cretei brute sau stingerea varului.
Se disting cerințele:
- să nu reacționeze chimic cu lianții;

- să asigure o bună adezivitate a liantului pe granulele de filer;
- să nu fie poros pentru a mări consumul de liant;
- să nu absoarbă selectiv anumiți compuși ai bitumului.
Mai pot fi folosite ca filer:

- cimentul;
- pudreta de cauciuc;
- cenușa de termocentrală;
- pudra de zgură granulată;
- praful de cărbune;
- praful recuperat de la uscătorul fabricii de mixturi asfaltice.
Se folosește la prepararea mixturilor asfaltice.
DRUMURI 2
1.2. Filer
Alte caracteristici:
- conținutul de carbonat de calciu (CaCO3): min 90 %;
- umiditate: max. 2 %;
- densitate aparentă după sedimentare în benzen sau toluen:
500…800 kg/m3;
- coeficient de hidrofilie: max. 1 % - raportul procentual dintre
volumul filerului după umflarea într-un mediu polar (apa), față
de umflarea într-un mediu nepolar (petrol);
- suprafața specifică: 2.000…11.000 cm2/g → vezi aparatul Blaine.
K  3
t
S= 
 (1 −  ) 2 
În care:
 este viscozitatea aerului la temperatura de lucru, în Ns/m2;
 − porozitatea stratului de filer tasat (de regulă 0,5);
 − densitatea filerului, în g/cm3;
K − constanta aparatului;
t − timpul, în s.
DRUMURI 2
1.3. Lianți.
Amestec ciment + zgură granulată Cenușă de termocentrală Bitum
DRUMURI 2
1.3. Lianți. 1.3.1. Lianți minerali
a. Cimentul → este un liant hidraulic obținut prin măcinarea fină a unui singur clincher
(ciment unitar), sau măcinarea fină a unui clincher amestecat cu adaosuri minerale active
→VEZI Materiale de construcții (anul I)
b. Varul → este cel mai important liant nehidraulic utilizat în domeniul C.C.T. Este un oxid de
calciu (CaO) obținut prin decarbonatarea calcarelor cu un conținut minim de 95 % CaCO3
→VEZI Materiale de construcții (anul I)
DRUMURI 2
1.3. Lianți. 1.3.2. Lianți puzzolanici
Lianții puzzolanici → sunt materiale silicioase sau silico-aluminoase, care conțin compuși ce se
combină cu varul sau cimentul în prezența apei, la temperatura obișnuită, și dau naștere unor
formațiuni noi, greu solubile în apă, care manifestă proprietăți de liant. Ei au apărut în
tehnica rutieră ca o necesitate a înlocuirii parțiale sau totale a lianților hidraulici, cu efecte
directe asupra micșorării costurilor lucrării.
Trebuie să îndeplinească o serie de condiții, în principal:
- din punct de vedere al caracteristicilor fizice: finețea de măcinare a liantului trebuie să fie
ridicată (treceri prin sitta de 0,08 mm de peste 70…80 %);
- din punct de vedere chimic: se urmărește respectarea condiției următoare:
Al2O3 + SiO2 + CaO > 70 %
- din punct de vedere mineralogic: conținutul de fază vitroasă trebuie să fie mai mare decât cel
de fază cristalină.
DRUMURI 2
Principalii lianți puzzolanici care au fost utilizați în tehnica rutieră sunt următorii:
DRUMURI 2
Lianți puzzolanici pot fi încadrați, după compoziția chimică, într-o diagramă ternară, astfel:
Pentru exemplificare, pentru România, lianţii puzzolanici au caracteristicile următoare:
DRUMURI 2
DRUMURI 2
Comparativ cu cenuşile sulfocalcice sau alţi lianţi, se disting diferenţele următoare:
DRUMURI 2
Compoziţia chimică a diferitelor zguri de furnal este următoarea:
Iar pentru zgurile granulate din România este următoarea:
DRUMURI 2
Eficiența zgurii ca liant puzzolanic se determină prin coeficientul de activitate (α):
Iar clasificarea zgurilor funcție de coeficientul de activitate (α) este următoarea:
DRUMURI 2
Compoziţia chimică a tufurilor vulcanice este următoarea:
DRUMURI 2
Principalii compuși care rezultă în urma reacțiilor de hidratare sunt:
DRUMURI 2
1.3. Lianți. 1.3.3. Lianți hidrocarbonați
Lianții hidrocarbonați → sunt amestecuri complexe de hidrocarburi de origine naturală sau

obținute prin pirogenare, însoțite deseori de combinațiile lor cu oxigenul, azotul, sulful etc. În
categoria lianților hidrocarbonați se încadrează bitumul şi gudronul. Se utilizează
preponderent în tehnica rutieră.
a. Gudronul rutier → liant hidrocarbonat de culoare brună-neagră, cu consistență de la

moale până la tare vâscos, obținut prin distilarea uscată a huilei. Chiar dacă utilizarea
gudronului în tehnica rutieră este posibilă din punct de vedere tehnic, nu trebuie uitat
faptul că acesta este inflamabil şi deosebit de toxic (cancerigen).
b. Bitumul natural → format prin oxidarea naturală a țițeiurilor, procesul petrecându-se la

suprafața scoarței terestre. Se găsește asociat cu diverse substanțe minerale.
Cele mai cunoscute bitumuri naturale sunt bitumul de Trinidad (56 % bitum pur), bitumul de
Bermudez din Venezuela (96 % bitum pur), bitumul din Marea Moartă (98 % bitum pur).
Cel mai important zăcământ de bitum natural → statului Trinidad Tobago, în satul La Brea,
sub forma unui lac de bitum, ce se întinde pe o suprafață de 41 hectare și are o adâncime
medie de 76 m (vezi foto).
DRUMURI 2
În România se găsesc bitumuri naturale sub formă de nisipuri bituminoase → bazinul Derna –
Tătăruș - Voivozi (județul Bihor) și Matița (județul Prahova) → bitumuri de consistență
redusă (moi) în proporție de 12…20 %, în amestec cu nisip monogranular fin.
DRUMURI 2
c. Bitumul artificial → obținut prin prelucrarea țițeiurilor. Bitumurile rutiere sunt lichide la
temperaturi de peste 100 oC. Conțin peste 300 de compuși împărțiți în patru grupe, și anume:
- petrolene (uleiurile), care sunt substanțe de consistență fluid-vâscoasă; se dizolvă în benzină

ușoară. Bitumul rutier conține 40…60 % uleiuri;
- maltenele (rășini), care la temperatura obișnuită se prezintă ca mase semisolide cu

deformabilitate plastică mare; se dizolva în benzina ușoară (eter de petrol). Sunt prezente
în bitum în procente de 18…48 %;
- asfaltenele (15…35 %), sunt substanțe solide, friabile, de culoare neagră, alcătuite din
hidrocarburi aromatice; se dizolvă în tetraclorura de carbon (CCl4). Asfaltenele imprimă
bitumului vâscozitate, coeziune şi stabilitate la temperaturi ridicate;
- acizi asfaltogeni şi anhidridele lor, care contribuie la mărirea adezivităţii. Sub acţiunea
căldurii se transformă în răşini. Acești compuși reprezintă sub 1 %.
Se poate obține prin pirogenare (transformare chimică sub efectul căldurii, în absența aerului)
sau suflarea controlată a unor debite de aer.
DRUMURI 2
Geneza lianților bituminoși poate fi redată astfel:
DRUMURI 2
Procesul tehnologic de obținere a bitumului în rafinării este următorul:
DRUMURI 2
Procese tehnologice pentru obținerea diferitelor tipuri de lianți bituminoși:
DRUMURI 2
Comportarea lianților hidrocarbonați are un caracter reologic pronunțat.

Acest fenomen se manifestă prin deformații elastico-plastice, care depind de
viteza cu care sunt aplicate sarcinile, de durata lor și de temperatura la care se
efectuează.
Principalele caracteristici ale bitumului se împart în următoarele categorii:
a. Caracteristici în legătură cu consistența
Consistența → este dată de relația de dependență dintre deformația specifică și solicitările care o
produc. Consistența se datorează coeziunii și se evaluează, în stare fluidă, prin viscozitate.
Viscozitatea → proprietatea fluidelor de a opune rezistență la curgere datorită frecării interioare

(proprietatea unui fluid de a se opune mișcării relative a particulelor constituente). Pentru
determinarea vâscozității se folosesc viscozimetre (Engler, S.T.V. etc.).
Evaluarea viscozității bitumurilor, în stare solidă, se realizează prin determinarea

penetrației standard.
DRUMURI 2
a1. Viscozimetrul Engler → permite determinarea viscozității (E) cu aparatul din figură în care
lichidele care se încearcă sunt păstrate la temperatura de 25 oC.
E = t1/ta [oE]
t1 – timpul de curgere a
lichidului (cantitate controlată);
ta – timpul de curgere a apei

distilate (aceeași cantitate).
a2. Viscozimetrul S.T.V. (Standard Tar Viscozimeter) → viscozitatea se exprimă în numărul de

secunde necesar curgerii unei anumite cantități de lichid, la temperatura de 25 oC, printr-o duză
cu diametrul de 4 sau 10 mm (funcție de consistență), conform figurii următoare:
DRUMURI 2
Viscozimetrul S.T.V. Penetrometru automat Penetrometru manual
a3. Penetrația standard → adâncimea de pătrundere a unui ac standardizat, cu masa de 100 g, într-
o probă de bitum aflată la 25 oC, timp de 5 s. VALOAREA PENETRAȚIEI STANDARD DĂ
TIPUL BITUMULUI RUTIER.
DRUMURI 2
a4. Indicele de penetrație → exprimă susceptibilitatea bitumului față de temperatură.

Se calculează cu relația următoare:
𝟐𝟎×𝐈𝐁+𝟓𝟎𝟎×𝒍𝒈𝑷−𝟏𝟗𝟓𝟐
IP=
𝐈𝐁−𝟓𝟎×𝐥𝐠 𝑷+𝟏𝟐𝟎 [-]
IP reprezintă indicele de penetrație;
IB - punctul de înmuiere inel și bilă, în °C;
P - penetrația la 25°C, în 1/10 mm.
Cu cât este mai mic indicele de penetrație, cu atât mai repede își modifică lianții
consistența odată cu modificarea temperaturii (bitumurile cu IP < -1,5 sunt foarte susceptibile,
iar cele cu IP >0,7 sunt puțin susceptibile).
DRUMURI 2
b. Caracteristici în legătură cu plasticitatea
Plasticitatea → proprietatea unor materiale consistente de a putea căpăta deformații permanente

sub acțiunea solicitărilor, fără să fisureze. Lianții bituminoși sunt plastici doar într-un interval de
temperatură, ei trecând treptat din faza solidă în cea lichidă (nu au un punct de topire definit, ci o
curbă de înmuiere). Punctul de topire este înlocuit convențional cu punctul de înmuiere.
b1. Punctul de înmuiere inel și bilă

→ reprezintă temperatura, în oC,
la care o bilă metalică standard,
străpunge o pastilă de bitum aflată
într-un inel și atinge placa de bază
a stativului, tot ansamblu aflându-
se într-o baie de apă, temperatura
apei crescând constant cu 5 oC/min.
DRUMURI 2
b2. Punctul de rupere Fraass → exprimă
temperatura la care bitumul încetează să mai fie
plastic și devine rigid. Se apreciază că este
temperatura la care apare prima fisură pe o
peliculă de bitum întins uniform pe o plăcuță
metalică, plăcuța îndoindu-se o dată pe minut, iar
temperatura în incinta de încercare scăzând
constant cu 1 oC/min.
b3. Ductilitatea → pune în evidență calitățile plastice,

caracterizând aptitudinea bitumului de a rezista la
fisurare. Reprezintă lungimea atinsă de firul de bitum, la
rupere, când se întinde constant cu 5 cm/min., într-o baie
de apă la temperatura de 25 oC.
DRUMURI 2
Precizări privind plasticitatea:
DRUMURI 2
c. Caracteristici în legătură cu adezivitatea
Adezivitatea → proprietatea lianților hidrocarbonați de a adera la suprafața agregatelor și de a

lipi granulele între ele. Este cea mai importantă proprietate a lianților hidrocarbonați și se
determină prin cele mai subiective metode.
DRUMURI 2
c1. Metoda cu placa (Vialit) → evaluează adezivitatea

prin numărul de granule de agregat rămase pe o placă
de oțel pe care a fost întinsă uniform o peliculă de
bitum cald și au fost cilindrate 100 granule de agregat
cu o rolă standard. Se fixează placa cu bilele în jos într-
un stativ cu trei picioare și se execută asupra plăcii 3
lovituri cu o bilă metalică de 512 g de la 50 cm.
Numărul de granulele rămase pe placă exprimă
adezivitate, în %.
c2. Metoda statică - calitativă → o cantitate determinată de agregate 5-8 (250 g) se

omogenizează cu o cantitate stabilită de bitum (12,5 g), la o temperatură în conformitate cu
tipul bitumului (140 oC, pentru bitum 60-80). Conținutul se transferă într-un vas de sticlă, iar
după răcire se acoperă cu apă distilată. După 24 ore se evaluează vizual, procentual, suprafața
de granule dezanrobate. Suprafața rămasă anrobată reprezintă adezivitatea, în %.
DRUMURI 2
c3. Metoda statică - cantitativă → se folosește proba pregătită conform descrierii precedente și un
aparat de recirculare a apei distilate sau a unei soluții cu colorant roșu 4G, conform figurilor de
mai jos. Adezivitatea se exprimă conform formulei următoare:
DRUMURI 2
c3. Metoda dinamică – calitativă sau cantitativă → se folosește același procedeu, doar că după
păstrarea probei în apă distilată 24 ore, granulele se separă unele de altele cu o spatulă metalică și
se agitare cu o mișcare circulară în același sens, cu 100 de rotații.
DRUMURI 2
Susceptibilitatea la îmbătrânire
d. Îmbătrânirea lianților bituminoși (hidrocarbonați) → transformarea caracteristicilor

liantului în timpul procesului tehnologic (mai ales la temperaturi de peste 200 oC) sau în
exploatare.
Fenomenul se manifestă prin pierderea bruscă (în timpul preparării mixturii asfaltice) sau
treptată (în exploatare) a coeziunii și supleței.
Îmbătrânirea se produce ca urmare a unor fenomene:

→ fizice → evaporarea uleiurilor sub acțiunea căldurii sau razelor ultraviolete;
→ chimice → reacții de oxidare și polimerizare → reacții ireversibile care conduc la apariția
asfaltenelor sau a grupărilor polare;
→ mecanice → încorporarea de praf în bitum.
DRUMURI 2
Se evaluează prin următoarele încercări:
DRUMURI 2
d2. Metoda stabilității în strat subțire RTFOT (Roling Thin Film Oven Test) → evidențiază
efectul combinat al căldurii și aerului asupra unui film subțire și mobil de liant. Temperatura
pentru încercare este 163 oC și timpul 85 min., probele de bitum fiind amplasate în 8 cilindrii
de sticlă (35 g bitum/probă), într-un stativ rotativ (15 rot./min.), într-o etuvă specială cu
ventilație prin convecție. Se determină:
DRUMURI 2
d3. Metoda stabilității în strat subțire TFOT (Thin Film Oven Test) → Temperatura pentru
încercare este 163 oC și timpul 5 ore; probele de bitum au grosimea de 3,2 mm (50 g),
amplasate în 3 capsule pe un disc rotativ orizontal (5,5 rot./min.), într-o etuvă specială.
Se determină aceleași caracteristici ca și în metoda precedentă.
DRUMURI 2
Compoziția chimică a lianților bituminoși:
1. Fracțiuni: saturate, naften-aromatice (ciclice), aromatice polare

(rășini) și asfaltene
2. Indicele de stabilitate coloidală (raport asfaltene + saturate și

ciclice + rășini)
3. Indicele de aromaticitate (suma ciclice + rășini)
4. Cei doi indici reflectă susceptibilitatea la îmbătrânire a bitumului
DRUMURI 2
Alte caracteristici ale bitumului
1. Modulul de rigiditate (C. Van der Poel):

✓ Consistență
✓ Susceptibilitate termică
✓ Timpul de încărcare
✓ Temperatura
Parametrii de calcul:
✓ Diferența dintre temperatura de calcul și temperatura I.B.
✓ Indicele de penetrație
✓ Durata de aplicare a solicitării
DRUMURI 2
Diagrama C. Van der Poel:
DRUMURI 2
Modulul de rigiditate la încovoiere. Reometru cu bară de încovoiere (BBR):
Testul Bending Beam Rheometer (BBR) se realizează la temperaturi cuprinse între

-35...-5 °C, determinările realizându-se cu o scădere graduală a temperaturii cu -5 °C.
Încercarea permite determinarea a doi parametri:

- modulul de rigiditate la încovoiere, S(t), care indică rigiditatea bitumului la o
anumită temperatură sub o încărcare constantă (ex. bitum 50/70, S(60s) = -16,9 oC);
- panta curbei de rigiditate în raport cu timpul, pe o scară dublu logaritmică, cu m,
prin care se poate analiza modul în care rigiditatea bitumului se modifică pe durata
aplicării unei încărcării de valoare constantă (ex. bitum 50/70, m(60s) = -17,5 oC);
Convențional, conform normelor tehnice, parametrii menționați anterior
sunt înregistrați la timpul de 60 s.
Temperatura limită admisă pentru un anumit bitum este cea mai mare, cea mai defavorabilă,
dintre cele două temperaturi limită determinate din condițiile descrise anterior
(la exemplul de aici temperatura limită: -16,9 oC).
DRUMURI 2
Aparatul BBR:
Se urmărește analizarea bitumurilor din punct de vedere al comportării lor

la temperaturi reduse (la fisurare).
DRUMURI 2
Modulul complex de forfecare şi unghiul de fază. Reometrul cu forfecare dinamică (DSR):
Reometrul cu forfecare dinamică (DSR - Dynamic Shear Rheometer) este folosit pentru a
caracteriza comportarea vâscoasă și elastică a bitumurilor la temperaturi medii și mari.
Temperaturile de încercare sunt de 25…85 ºC, cu o creștere de 10 ºC, iar pentru fiecare
temperatură, iar frecvențele de test sunt cuprinse între 0,1…10 Hz, reprezentând 10 frecvențe la
10 pași logaritmici egal distanțați. Frecvența oscilațiilor este de 10 rad/s, corespunzătoare unei
viteze a traficului de 90 km/h.
DRUMURI 2
Testul DSR folosește o probă subțire de bitum poziționată între două plăci circulare.
Placa inferioară este fixată în timp ce placa superioară oscilează înainte și înapoi pe
eșantion la 10 rad/sec pentru a crea o acțiune de forfecare.
Încercarea permite determinarea a doi parametrii:
- modulul complex de forfecare (G*) la temperaturi medii și mari (crește odată cu
creșterea frecvenței de încercare);
- unghiul de fază (φ) (scade odată cu creșterea frecvenței de încercare).
Modulul complex de forfecare (G*) caracterizează rezistența totală a bitumului când
acesta este supus în repetate rânduri la forfecare. G* are două componente una elastică
(reală), G1 = G* x cos φ, și una vâscoasă (imaginară), G2 = G* x sin φ.
Pentru un unghi de fază mai mic comportarea bitumului este mai elastică (pur elastică
pentru φ = 0 °C), iar pentru un unghi de fază mai mare comportarea bitumului tinde
spre partea vâscoasă (pur vâscoasă pentru φ = 90 °C).
DRUMURI 2
2. Coeficientul de dilatație volumică
3. Căldura specifică
4. Conductibilitatea termică
5. Tensiunea superficială
6. Permeabilitatea la apă
7. Solubilitatea în sulfură de carbon (˃ 99,5 %)
8. Rezistivitatea
9. Constanta dielectrică
DRUMURI 2
Caracteristicile bitumului rutier neparafinos sunt descrise în tabelul următor:
DRUMURI 2
BITUMURI MODIFICATE
Polimerii utilizați sunt clasificați astfel:
DRUMURI 2
Caracteristicile bitumului rutier modificat cu polimeri sunt evidențiate în tabelul următor:
DRUMURI 2
BITUMURI ADITIVATE
Caracteristicile bitumului industrial, neparafinos (I) sau parafinos (Ip), sunt următoarele:
Caracteristicile bitumului extras din nispul bituminos, (natural), sunt următoarele:
DRUMURI 2
Derivații bitumului → lianți obținuți în diverse proporții și prin diferite procedee din
bitum, în combinație cu alte materiale.
a. Bitumul fluxat
Fluxarea bitumului → operația de adăugare într-un bitum a unui bitum mai moale sau a
unui ulei, cu scopul de a obține un material cu proprietăți diferite de a celor două puse în
contact, proprietăți care se păstrează și după punerea în operă. Funcție de caracteristicile
considerate, cantitățile necesare pot fi calculate astfel:
DRUMURI 2
b. Bitumul tăiat
Bitumul tăiat → se obține prin dizolvarea bitumului într-un solvent organic, ușor volatil
(petrosin, petrol, motorină etc.). Manifestă o bună adezivitate și se întărește rapid, dar
este scump și prezintă pericol de incendiu sau explozie.
c. Emulsia bituminoasă
Emulsia bituminoasă → dispersie intimă a doi produși nemiscibili, în prezența unui emulgator.
Se disting două faze:
- o fază continuă, dispersantă, care este un lichid (aici apa);
- o fază discontinuă, dispersată, care este un lichid vâscos sau un solid de ordinul micronilor
(aici bitumul).
Emulgatorul → o substanță tensioactivă care scade tensiunea interfacială dintre cele două faze și
păstrează stabilitatea dispersiei. Funcție de caracterul ionic al emulgatorului folosit se disting:
- emulsii bituminoase anionice → emulgatorul este o substanță bazică (săruri alcaline de acizi
grași și acizi rășinoși, obținuți prin saponificarea rășinilor lichide provenite din industria
hârtiei). Manifestă adezivitate doar la agregatele de natură bazică!!;
- emulsii bituminoase cationice → emulgatorul este o substanță acidă (săpun rezultat din
acțiunea unui acid mineral asupra unei amine grase). Manifestă adezivitate la toate agregatele!!
DRUMURI 2
Procesul tehnologic de preparare a emulsiilor bituminoase:
DRUMURI 2
Caracteristicile emulsiilor bituminoase:
a. Conținutul de bitum → de regulă, este de 60…65 %. Se determină cu un

aparat de tipul următor:
b. Viscozitatea → de regulă, cu viscozimetrul Engler. Se disting tipurile

următoare:
DRUMURI 2
c. Omogenitatea → emulsia nu trebuie să conțină particule libere care ar putea înfunda duzele
autostropitorului. Particulele de bitum trebuie să aibă diametrul maxim de 1…5 microni și se impune
ca restul pe sita de 0,63 mm să fie de max. 0,5 % din masa bitumului din amestec.
d. Stabilitatea la stocaj → proprietatea emulsiei de a rezista la stocaj, fără separarea celor două faze
(fără ruperea emulsiei). Se calculează viteza de sedimentare (legea lui Stokes):
Îmbunătățirea stabilității la stocaj → creșterea viscozității fazei apoase sau mărirea fineței de
măcinare a bitumului. Temperatura de stocare nu va scădea sub 0 oC. Se admite formarea unei
pelicule de bitum la suprafață, peliculă care dispare prin reamestecare.
DRUMURI 2
e. Stabilitatea la transport → se recomandă rezervoare de 8…10 t, sau compartimentarea
rezervoarelor mai mari.
f. Ruperea emulsiei → fenomenul de separare a celor două faze. Se disting:
g. Compoziția emulsiei bituminoase cationice:
DRUMURI 2
Depozitarea emulsiei bituminoase:
- rezervoare cu secțiune orizontală constantă;
- umplerea se face prin conducte care ajung până la fundul rezervorului;
- nu este admisă amestecarea emulsiilor;
- decantarea emulsiilor se înlătură prin reamestecare, preferabil trecând emulsia dintr-un
rezervor în altul, astfel:
Este preferat ca pe durata depozitării, temperatura să nu scadă sub 2…3 oC.

DRUMURI 2
1.3. Lianți. 1.3.4. Lianți micști
Lianții micști → se obțin prin amestecarea unui liant hidraulic (cimentul), cu un liant
hidrocarbonat (emulsia bituminoasă) și care se mențin în suspensie apoasă, omogenă și stabilă pe
durata câtorva ore (durată necesară preparării liantului, a mixturii asfaltice și punerii în operă).
De ce?
Se urmărește eliminarea dezavantajelor folosirii celor două tipuri de lianți: pericolul fisurării și
transmiterii fisurilor ca urmare a rigidității ridicate (liantul hidraulic) și pericolul apariției
deformațiilor plastice (liantul hidraulic).
Cel mai cunoscut este Stabicolul → se definește prin clase (ex. clasa N, înseamnă că în liant
bitumul se află în proporție de N (%) din masa cimentului), astfel:
DRUMURI 2
913. Lianți. 1.3.4. Lianți micști
Procesul tehnologic de preparare a liantului Stabicol:
Principiul constă în introducerea succesivă a constituenților: emulsie bituminoasă, apă de

diluare și a cimentului într-un hidrolizor în cuva căruia se produce omogenizarea.
DRUMURI 2
VERIFICARE:
1. Ce reprezintă condiția impusă granulozității unui agregat Gc 90/10?
2. Valoarea LA trebuie să fie cât mai mare sau cât mai mică? De ce?
3. Valoarea cărei caracteristici dă tipul bitumului? Definiți-o!
4. Natura agregatelor poate fi: acidă, neutră sau bazică. La care dintre
ele adezivitatea bitumului este corespunzătoare? Ce se poate face în cazul
adezivității reduse?
5. Care este compoziția unei emulsii bituminoase?

DRUMURI 2

Materiale Pentru Drumuri

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Materiale Pentru Drumuri

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DRUMURI 2 – CONSTRUCȚIA DRUMURILOR

- 2 ORE DE CURS (28 ore total);

INFRASTRUCTURA – vezi TERASAMENTE SUPRASTRUCTURA – obiectul cursului

1. BELC, F. – Tehnologii pentru întreținerea drumurilor. Timișoara,

1.1. Agregate naturale

Principalele caracteristici ale agregatelor naturale sunt următoarele:

Curbe de granulozitate ideale (zone de granulozitate):

Curba de granulozitate ideală se consideră că este continuă, cu

Se pornește de la o formă analitică simplă (relația lui Talbot):

A - Prea bogat în nisip - compactare foarte dificilă;

De regulă, se recomandă n = 0,35…0,50.

Pentru mixturi asfaltice (exemplu S.U.A. – Oregon):

Se folosește ecuația lui Fuller și Thompson din 1907:

În care: n = 0,45. Rezultă:

Seriile de site standardizate (conform standardelor europene: SR EN 13262) cuprind:

c. Echivalentul de nisip → pune în evidență proporția de părți

d-1. Forma granulelor → se măsoară lungimea (a), lățimea

b/a ≥ 0,66 și c/a ≥ 0,33

ρ𝑔𝑟ă𝑚𝑎𝑑ă = M/V [kg/m3]

f. Rezistența la fragmentare: ÎNCERCAREA Los Angeles →

M1 → masa inițială a probei de agregat, în g;

g. Rezistența la uzură: ÎNCERCAREA Deval → 1…4 probe

500 → masa inițială a probei de agregat din fiecare cilindru, în g;

h. Rezistența la îngheț-dezgheț → 3 probe de agregat de masă cunoscută (1.000…6.000 g, funcție

M1 → masa inițială a probei de agregat, în g;

a. Agregate naturale de balastieră → rezultate prin sfărâmarea naturală a rocilor → pot fi

- Nisipul natural → sort de livrare 0-4;

- Pietrișul → sort de livrare 4-8; 8-16; 16-31,5; 31,5-63;

- Balastul → sort de livrare 0-16; 0-22,4; 0-31,5; 0-40; 0-63;

- Bolovani → dimensiuni de 63…160 mm.

b. Agregate naturale de carieră → rezultate prin sfărâmarea artificială a rocilor → pot fi

- Nisipul de concasaj → sort de livrare 0-4 sau 0-2;

- Savura → sort de livrare 0-8;

- Splitul → sort de livrare 8-16; 16-22,4; 22,4-40;

- Piatra spartă mare → sort de livrare 63-90 sau 40-63;

- Piatra pentru bertoane de ciment rutiere → sort de livrare 22,4-40;

- Criblura→ sort de livrare 4-8; 8-16 și 16-22,4;

- Piatra brută → dimensiuni peste 90 mm.

- Calupurile → 90x90x90 mm, din care o treime: (70…80)x(70…80)x90 mm;

- Pavele normale → tip transilvănean: 170x170x130 mm;

- Pavele abnorme → (120…160)x(80…110)x(110…130) mm;

- Borduri → pentru trotuare: 300x150x250 mm; 400x300x250 mm sau 500x300x250 mm;

- să nu reacționeze chimic cu lianții;

Mai pot fi folosite ca filer:

Se folosește la prepararea mixturilor asfaltice.

Amestec ciment + zgură granulată Cenușă de termocentrală Bitum

Trebuie să îndeplinească o serie de condiții, în principal:

- din punct de vedere chimic: se urmărește respectarea condiției următoare:

Al2O3 + SiO2 + CaO > 70 %

Pentru exemplificare, pentru România, lianţii puzzolanici au caracteristicile următoare:

Comparativ cu cenuşile sulfocalcice sau alţi lianţi, se disting diferenţele următoare:

Iar pentru zgurile granulate din România este următoarea:

Iar clasificarea zgurilor funcție de coeficientul de activitate (α) este următoarea:

Compoziţia chimică a tufurilor vulcanice este următoarea:

Principalii compuși care rezultă în urma reacțiilor de hidratare sunt:

Lianții hidrocarbonați → sunt amestecuri complexe de hidrocarburi de origine naturală sau

a. Gudronul rutier → liant hidrocarbonat de culoare brună-neagră, cu consistență de la

b. Bitumul natural → format prin oxidarea naturală a țițeiurilor, procesul petrecându-se la

- petrolene (uleiurile), care sunt substanțe de consistență fluid-vâscoasă; se dizolvă în benzină

- maltenele (rășini), care la temperatura obișnuită se prezintă ca mase semisolide cu

Geneza lianților bituminoși poate fi redată astfel:

Procesul tehnologic de obținere a bitumului în rafinării este următorul:

Procese tehnologice pentru obținerea diferitelor tipuri de lianți bituminoși: