Sistemul Osos

Fig.1. Sistemul osos.

Totalitatea oaselor din corp (aproximativ 200 la numar), legate intre ele prin articulatii, formeaza
scheletul corpului. El reprezinta partea pasiva a aparatului locomotor;

Forma, structura si modul de legatura a oaselor pentru a forma scheletul corpului uman reprezinta expresia
adaptarii la statiunea bipeda si locomotie;

La corpul uman, raportate la principalele regiuni ale corpului, distingem: scheletul capului, scheletul
trunchiului si scheletul membrelor;

Scheletul capului este alcatuit din neurocraniu, care adaposteste encefalul, si viscerocraniu, care formeaza
oasele fetei si contine segmentele periferice ale unor analizatori si segmentele initiale ale aparatelor
respirator si digestiv. La alcatuirea neurocraniului iau parte 8 oase: patru neperechi- frontal si etmoid,
sfenoid si occipital, si doua perechi- temporale si parietale;

Scheletul trunchiului este format din coloana vertebrala, coaste, stern, la care- din cauza legaturilor
functionale- se adauga si bazinul (pelvisul);

Scheletul membrelor-Membrele superioare se leaga de scheletul toracic prin doua oase, omoplatul si
clavicula, care formeaza centura scapulara, iar membrele inferioare se leaga de coloana vertebrala prin
centura pelviana.

Sistemul osos alcatuieste scheletul care este format din oase si inceieturi si este structura de baza ce sustine
corpul uman. Oasele ofera un suport rigid testuturilor moi ale corpului si formeaza parghii ce se misca cu
ajutorul contractiilor musculare.
In tot corpul scheletul este alcatuot din:

Sistemul osos include peste 200 de oase, dintre care 85 sunt perechi. Fiecare os este alcatuit din diferite
tipuri de tesut conjunctiv; contine maduva oaselor ce alimentata cu vase de sange si nervi. Majoritatea
oaselor unui schelet omenesc constau intr-un cadru cartilaginos si unul osos de unde deducem o parte
osoasa si o parte cartilaginoasa. Partea osoasa alcatuieste o mare parte din os. Articulatiile cartilaginoase,
epifizele cartilaginoase si cartilagiul costal formeaza partea cartilaginoasa a sistemului scheletic.

1
 In exterior osul este acoperit de o membrana conjunctiva fina, numita periost in care se pot deosebi un strat
fibros si unul osteogenic. Stratul fibros, situat superficial este legat de os de catre fibre ce penetreaza osul
si contin vase sanguine, vase limfatice si nervi. De la acest nivel vasele si nervii intra in os prin foramina
nutritiva si apoi canalul nutritiv. Stratul osteogenic din interior contine celule osteogenice care iau parte la
procesul de dezvoltare si reorganizare a tesutului osos in conditii normale si dupa accidentari sau fracturi.
La intersectia cu cartilagiul articular ce acopera capetele oaselor periostul se continua cu perichondriumul.
Ca rezultat, osul ca organ este acoperit cu o membrana continua de tesut conjunctiv. Aceasta membrana
acopera suprafata osului atat cat si toate structurile situate pe el. Osul este captusit pe dinauntru de o
membrana mai fina numita endosteum.

Conform formei se observa oase lungi, scurte si late. Anumite oase contin cavitati umplute cu aer si se
numesc oase pneumatice.
Oasele lungi (humerus, femur, clavicula, falangele etc…) au o parte interioara numita diafiza si doua
capete numite epifize. Epifiza situata mai aproape de scheletul axial se numeste epifiza proximala iar
epifiza aceluias os dar situata mai departe de scheletul axial se numeste epifiza distala. Regiunile mai late
dintre diafize si epifize se numesc metafize. Marginile lor sunt visibile doar la oasele copiilor si
adolescentilor, atunci cand un strat cartilaginos, epifiza cartilaginoasa, inca ramane intre diafiza si epifize.
Osul creste mult in lungime pe baza acestui cartilagiu, care este apoi inlocuit de catre un tesut osos
formand un inel epifizal ( de crestere ), care aproape mai poate fi detectat odata cu varsta. Intr-o sectiune
transversala printr-un os lung se poate distinge o substanta compacta ce formeaza stratul exterior al osului
si o substanta spongioasa gasita mai in interior decat substanta compacta, in cea mai mare parte in epifize
sau metafize. In diafizele oaselor lungi si tubulare substanta compacta inconjoara canalul medular care
prezinta o forma tubulara.

In sectiunea transversala a unui os scurt (vertebre, carpienele, tarsienele) este dezvaluita la suprafata un
strat mai subtire de substanta compacta ce inconjoara trabeculul substantei spongioase care formeaza
majoritatea osului. Traberculele substantei spongioase formeaza o tesatura complexa dar sunt aranjate in
fiecare os al sistemului scheletic in armonie perfecta cu functiile pe care le indeplinesc.

In oasele late (oasele cutiei craniene, omoplatul, oasele pelviene, etc…) substanta spongioasa, in contrast,
formeaza de obicei un strat mai subtire ce este apoi acoperit in ambele parti de placi de substanta
compacta. Dar in oasele cutiei craniene substanta este indeajuns de bine dezvoltata. Este cunoscuta sub
numele de diploë si este storcita intre placa interioatra si exterioara a substantei compacte. Canalele
diploetice ce aprovizioneaza pasajul vaselor venoase extinse prin substanta spongioasa a oaseleor cutiei
craniene.

Sita de substanta spongioasa si canalul medular contin maduva osului. Se observa maduva rosie si maduva
galbena. Maduva rosie poseda o activitate functionala la nivel inalt si este capabila sa creeze celulele rosii
(hematiile) ale seriei myeloide. Odata cu cresterea si dezvoltarea organismului, maduva rosie este treptat
inlocuita de maduva galbena. Maduva galbena este mai putin activa si joaca un rol de reserva, dar in
anumite conditii ea poate fi activata.

7. Sistemul osos
7.1. Introducere

Scheletul uman cuprinde 206 oase. Acestea se află sub controlul a sute de mușchi scheletici
care la rândul lor sunt controlați pe calea impulsurilor nervoase primite de la SNC.

Din punct de vedere anatomic, scheletul se împarte în:

 schelet axial (alcătuit din 80 de oase): oasele axului central al corpului (craniu, coloană
vertebrală, cușca toracică și osul hioid); Practic, toate oasele capului și trunchiului sunt oase
axiale.
 scheletul membrelor (alcătuit din 126 de oase): oasele membrelor superioare și inferioare
(oase periferice) și oasele care le permit atașarea de corp (centuri).

2
Figura 7.1 Oasele din alcătuirea scheletului axial uman care însumează 80 de oase.

Caracteristicile oaselor și descrierea lor

DESCHIDERI osoase

Tipul de
Descriere Exemple
deschidere

fantă dispusă între două oase; prin ea

Fisură fisura orbitală superioară a osului sfenoid
trec vase și nervi

orificiu situat într-un os, traversat de foramen magnum al osului occipital,

Foramen
vase și nervi foramen mandibular

Meat pasaj tubular printr-un os meatul mijlociu al cavității nazale

Sinus cavitate într-un os sinusul frontal, sinusuri maxilare

3
 Tipul de
Descriere Exemple
deschidere

DEPRESIUNI osoase

Tipul de
Descriere Exemple
depresiune

simplă adâncitură sau escavație pe suprafața unui fosa mandibulară a osului

Fosă
os temporal

șanț pe suprafețele osoase care pot conține vase,

Șanț (sulcus) șanțul maleolar tibial
nervi sau tendoane

PROCESE ARTICULARE

Tipul de proces
Descriere Exemple
articular

la unul dintre capetele osoase se află o protuberanță condilul medial sau lateral
Condil
mare, convexă al femurului

protuberanță rotundă, separată de restul osului printr-

Cap capul femurului
o porțiune îngustă numită gât

Fațetă suprafață fină, plată fațetă costală

PROCESE PENTRU INSERȚIA TENDOANELOR, MUȘCHILOR ȘI A

LIGAMENTELOR

Tipul Descriere Exemple

Creastă margine osoasă proeminentă creasta iliacă a osului coxal

Epicondil proeminență deasupra unui condil epicondilii laterali femurali

margine mai puțin proeminentă pe suprafața

Linie linia aspră a femurului
osului

Tubercul protuberanță mică, rotundă tuberculul mare al humerusului

tuberozitatea ischiadică a osului

Tuberozitate protuberanță mare, rotundă, de obicei rugoasă
coxal

Trohanter protuberanță mare trohanterul mare al femurului

4
 Tipul Descriere Exemple

7.2. Scheletul axial

Craniul (29 oase) prezintă două regiuni distincte: cutia craniană (8 oase) și oasele feței (14
oase). Restul de oase până la 29 sunt date de 6 oase ale urechii medii și osul hioid. Aproape
toate oasele craniului sunt plate și strâns unite între ele. Oasele feței adăpostesc unele organe
de simț ale capului (ochii, urechile și nasul).

Cutia craniană

Cutia craniană se compune din 8 oase legate între ele prin articulații imobile, zimțate –
denumite suturi.

Calota craniană se compune din 3 oase:

 osul frontal – formează fruntea și zona anterioară a calotei craniene;

 2 oase parietale – plate, curbate, legate între ele pe linia mediană; formează zona
posterioară a calotei craniene;
 osul occipital – formează zona posterioară a cutiei craniene.

Osul frontal prezintă foramenele supraorbitale – orificii prin care nervii și vasele de sânge
trec către frunte, precum și sinusurile frontale.

Osul occipital prezintă un orificiu mare la nivelul căruia encefalul se continuă cu măduva
spinării – denumit foramen magnum. Cele două protuberanțe rotunjite ale acestui os se
numesc condilii occipitali, la nivelul cărora craniul se articulează cu partea superioară a
coloanei vertebrale.

5
Figura 7.2 Cutia craniană privită din partea laterală, dreapta.

Figura 7.3 Anatomia internă a cutiei craniene în secțiune sagitală, privind partea stângă a craniului.

Completare: de pe imaginea de mai sus se observă că sutura occipitomastoidă vine în

continuarea suturii lambdoide. Sutura occipitomastoidă se află între oasele occpitial și
temporal. Sutura lambdoidă se află între oasele parietal și temporal. Sutura coronară se
află între oasele parietal și frontal.

6
Cele două oase temporale alcătuiesc pereții laterali ai cutiei craniene și formează parțial și
baza cutiei craniene. Pe calea orificiului extern acustic (orificiu al osului temporal), undele
sonore sunt conduse în cutia craniană și ajung la urechea internă. Aceasta este distribuită
profund în interiorul osului temporal. Fiecare dintre cele două orificii prezintă dedesubt o
protuberanță rotunjită, denumită apofiza mastoidă și care constituie locul de inserție pentru
numeroși mușchi ai gâtului. Sub fiecare orificiu auditiv se află și o proeminență ascuțită
denumită apofiza stiloidă care oferă locul de inserție ai mușchilor faringelui și ai limbii. Osul
temporal se articulează cu mandibula, zonă marcată printr-o depresiune denumită fosa
mandibulară. Protuberanța osului temporal care determină formarea pomeților obrajilor se
numește apofiză zigomatică.

Osul sfenoid, prezintă o formă de fluture care alcătuiește baza internă a cutiei craniene,
partea sa anterioară. La nivelul său prezintă o depresiune în formă de șa (șaua turcească) în
care este așezată glanda hipofiză. Fața superioară a sfenoidului conține o fantă (denumită
fisura orbitală superioară), traversată de vase și nervi.

Separarea cavității nazale de cutia craniană se face prin osul etmoid. Perforații (numeroase
găuri de mici dimensiuni) de la nivelul său permit trecerea fibrelor nervilor olfactivi dinspre
nas spre encefal. Cele două perforații se întâlnesc într-o lamă subțire osoasă, dispusă
orizontal, care se numește lama ciuruită a etmoidului. Deasupra ei se află crista galli – o
proeminență triunghiulară, verticală.

Unirea oaselor craniului se face prin suturi. Excepție fac nou născuții, la care oasele craniului
nu sunt încă unite și spațiile dintre ele sunt membranoase, denumite fontanele sau „moalele
capului”. Această dezvoltare incompletă permite îngustarea cu ușurință în momentul nașterii,
precum și creșterea semnificativă în același timp cu vârsta. Fontanelele se osifică și suturile
se formează complet, după al doilea an de viață.

Figura 7.4 Cutia craniană - vedere inferioară din care a fost îndepărtată mandibula.

7
Figura 7.5 Cutia craniană - vedere superioară din care a fost îndepărtată calota craniană.

Oasele feței

14 oase alcătuiesc masivul facial, de care se inseră mușchii masticatori și oferă totodată
puncte de susținere și altor mușchi ai feței și ai capului.

Cele două oase nazale fuzionează pe linia mijlocie și formează dosul nasului.

Vomerul – os vertical, parte a septului nazal, separă cavitatea nazală într-o cameră dreaptă
și una stângă.

Pe pereții laterali ai cavității nazale se găsesc două lame osoase denumite cornete nazale
inferioare. Mucoasa nazală acoperă vomerul și cornetele nazale.

Cele două oase zigomatice dispuse sub orbite constituie structuri de suport al feței și intervin
totodată în formarea parțială a pomeților obrajilor. În alcătuirea fiecărui os zigomatic se
observă o apofiză temporală care prin unirea cu apofiza zigomatică a osului temporal,
formează arcul zigomatic (de la nivelul pomeților obrajilor).

Oasele lacrimale sunt cele mai mici oase ale feței, dispuse în unghiul medial al ochiului.
Șanțurile lacrimale prezente pe suprafața lor facilitează scurgerea lacrimilor din orbite către
cavitatea nazală.

Cele două maxile sunt sudate între ele pe linie mediană și poartă denumirea improprie de
maxilar superior. Maxilele prezintă sinusuri de dimensiuni mari – sinusuri maxilare. Oasele
maxilare formează porțiunea anterioară a palatului dur, iar oasele palatine formează
porțiunea posterioară. Acestea din urmă contribuie la formarea planșeului și a pereților
laterali ai cavității nazale.

Mandibula (os în formă de potcoavă) formează maxilarul inferior (numit impropriu) și se

atașează de cutia craniană printr-o articulație ce se aseamănă cu o balama (articulație
8
trohleară). La nivelul mandibulei se remarcă foramenul mandibular (două) și foramenul
mental (două). Fiecare extremitate a mandibulei prezintă câte un proces orientat cranial,
astfel:

 condilul mandibular (o parte a procesului) se articulează cu fosa mandibulară a osului

temporal;
 apofiza coronoidă (cealaltă parte a procesului) constituie locul de care se atașează mușchii
masticatori.

Osul hioid – este os mic, arcuit, care nu se articulează cu niciun alt os în mod direct și
care facilitează atașarea mușchilor limbii.

Figura 7.6 Craniul - vedere anterioară.

Coloana vertebrală (șira spinării)

Coloana vertebrală, descendent, se extinde de la baza craniului, conține 26 de oase (vertebre)

care se împart în:

 7 vertebre cervicale (în zona gâtului);

 12 vertebre toracice (în zona toracelui);
 5 vertebre lombare (în zona lombară);
 osul sacru (rezultă prin unirea a 5 vertebre sacrale);
 coccisul (rezultă prin unirea a 4 vertebre coccigiene).

9
Vertebrele din porțiunea superioară sacrului sunt separate între ele prin discuri
intervertebrale alcătuite din cartilaj fibros, care prezintă central un nucleu mai moale. Rolul
discurilor intervertebrale este de a absorbi șocurile și de a oferi flexibilitate coloanei
vertebrale. În cazul în care se aplică o presiune excesivă, aceasta poate duce la bombarea
către exterior a discului și în felul acesta determină afecțiunea denumită hernie de disc.
Astfel, prin bombarea discului se comprimă măduva spinării sau un nerv spinal determinând
instalarea unei dureri intense și unei senzații de amorțeală.

Privită din lateral, în regiunile cervicală și lombară, coloana vertebrală este curbată anterior
și în regiunile toracală și sacrală, este curbată posterior. Rolul lor este de a întări și de a
crește flexibilitatea coloanei vertebrale.

Figura 7.7 Imaginea din stânga - vedere anterioară a coloanei vertebrale (se remarcă dispunerea
vertebrelor). Imaginea din dreapta - vedere laterală, stânga în care se remarcă curburile coloanei
vertebrale.

Curburile anormale exagerate ale coloanei vertebrale duc la instalarea de:

 scolioză – curbură laterală anormală;

 cifoză (cocoașă) – curbură posterioară exagerată în regiunea toracală;
 lordoză – curbură anterioară exagerată în regiunea lombară.

Vertebrele individuale prezintă variații ce țin de formă și dimensiune. În alcătuirea fiecărei

vertebre intră:

10
  un corp (cilindru osos) dispus între două discuri intervertebrale, cu rol în susținerea greutății.
Corpurile vertebrale sunt cele care se opun forțelor de compresie din timpul mișcărilor.
 arc vertebral care se extinde în spatele corpului vertebral și înconjoară și protejează măduva
spinării odată cu trecerea acesteia prin găurile vertebrale (foramene vertebrale). Arcul
vertebral este format din 2 pediculi. Aceștia se desprind din corpul vertebral și sunt 2 cilindri
scurți osoși orientați spre posterior și care formează părțile laterale ale arcului vertebral. La
nivelul marginilor pediculilor, aceștia prezintă incizuri care alături de incizurile
perpendiculare de pe vertebrele adiacente alcătuiesc orificii denumite foramene
intervertebrale. Nervii ce pleacă din măduva spinării traversează aceste orificii și sunt
distribuite către țesuturi.
 apofize spinoase (în apropierea liniei mijlocii) și apofize transverse (de fiecare parte a liniei
mijlocii). Ambele constituie zona în care se atașează numeroși mușchi ai spatelui, precum și
ligamente care susțin coloana vertebrală. Între cele două apofize de mai sus, se află apofize
articulare superioare și inferioare care exercită funcție de susținere similară.

Figura 7.8 Imaginea din stânga - o vertebră tipică privită de sus. Imaginea din dreapta - vedere
laterală a 3 vertebre și structurile asociate.

Primele două vertebre din regiunea cervicală au anumite particularități, și anume:

 atlas (prima vertebră) – intervine în mișcările capului și îl susține. Prezintă două procese
(denumite fațete) care se articulează cu condilii occipitali ai cutiei craniene.
 axis (a doua vertebră) – intervine în rotațiile capului prin articulația creată de apofiza
odontoidă (dintele) axisului care se orientează în sus și pătrunde în gaura vertebrală a
atlasului .

11
Cușca toracică

Cușca toracică se compune din stern și coaste. Întregul ansamblu formează o cutie cu rol de
protecție.

Figura 7.9 Cușca toracică - vedere anterioară.

Sternul este format din:

 manubriu – partea superioară în formă de scut; între manubriu și corp se află unghiul
sternal.
 corp – dispus central, atașat de coaste, asemănător unei lame de pumnal;
 apofiza xifoidă – în partea inferioară.

Un adult prezintă 12 perechi de coaste dispuse astfel:

 primele 7 perechi sunt coaste adevărate – deoarece se articulează direct cu sternul prin
cartilajele costale hialine. Rolul acestui tip de articulație este de a asigura flexibilitate
coastelor și de a amortiza șocurile efectuate asupra cuștii toracice. Coastele prezintă capete
plate care poartă denumirea de fațete.
 următoarele 5 perechi sunt coaste false – pentru că nu se articulează direct cu sternul,
astfel:

12
  perechile de coaste 8, 9, 10 – au cartilaje costale, dar care fuzionează cu cartilajul perechii a
șaptea de coaste.
 perechile de coaste 11 și 12 sunt coaste flotante – nu au cartilaj și nu se atașează sternului.

7.3. Scheletul membrelor

Scheletul membrelor însumează 126 de oase ale membrelor și oasele de legătură (centuri),
prin care membrele sunt atașate trunchiului. Centurile pot fi:

 centura pectorală – face legătura între brațe și cușca toracică;

 centura pelviană – leagă oasele membrului inferior de sacru.

Figura 7.10 Scheletul membrelor în alcătuirea căruia intră 126 de oase.

Membrul superior și centura pectorală

În alcătuirea centurii pectorale intră:

 scapula: os mare, de formă triunghiulară, care se atașează scheletului axial prin mușchi și
ligamente. Suprafața posterioară a scapulei prezintă o zonă osoasă (spina scapulei) în
continuarea cărei se află acromionul, o proeminență la nivelul umărului formată și cu

13
 apofiza coracoidă. Aceste două procese constituie arii pe care se inseră mușchi. Capătul
lateral, îngust al fiecărei scapule formează o cavitate (fosa glenoidă) prin care scapula se
articulează cu osul brațului (humerusul).
 clavicula: os în formă de tijă care intervine în atașarea scapulei de partea superioară a
sternului. Prezintă o extremitate acromială și o extremitate sternală. Mușchii care se inseră
atât pe claviculă, cât și pe scapulă permit legarea oaselor membrului superior de scheletul
axial.

Osul brațului (humerusul) prezintă la extremitatea sa superioară un cap neted și rotund sub
care se află două mici protuberanțe (tuberculul mare și mic) care constituie locuri de inserție
pentru mușchi. Între cele două protuberanțe se află o depresiune denumită șanț
intertrabecular. În apropierea mijlocului humerusului se află o rugozitate (tuberozitatea
deltoidă) de forma literei „V” și care constituie locul de inserție pentru mușchiul deltoid. La
extremitatea inferioară a humerusului se întâlnesc 2 condili: trohleea și capitulum (la
nivelul lor se articulează oasele antebrațului: ulna și radiusul) și deasupra lor 2 epicondili:
medial și lateral (la nivelul lor se inseră mușchii). Între cei 2 epicondili se află o depresiune
denumită fosa coronoidă la nivelul căreia pătrunde apofiza coronoidă a ulnei. Fosa
olecraniană este o altă depresiune atribuită olecranului ulnei.

La nivelul cotului, humerusul se articulează cu cele două oase ale antebrațului:

 radius – os lateral al antebrațului (dispus de partea degetului mare), se articulează cu

humerusul la nivelul capului radial. Tuberozitatea radială proximală constituie suprafață de
inserții musculare, iar procesul stiloid de la nivelul capătului distal al radiusului primește
ligamentele încheieturii mâinii. Marginile interosoase ale radiusului și ulnei sunt conectate
prin intermediul membranei interosoase.
 ulna – os medial al antebrațului (dispus de partea degetului mic), se articulează cu
humerusul la nivelul apofizei coronoide, de dimensiuni mai mici și al olecranului, de
dimensiuni mai mari și care formează cotul.

14
Figura 7.11 Oasele membrului superior drept și centura pectorală. Imaginea din stânga prezintă
membrul superior privit din partea anterioară (se observă structuri pentru articulații și inserții
musculare), iar în imaginea din dreapta acesta este redat din partea posterioară.

Distal, radiusul și ulna se articulează cu o serie de oase de mici dimensiuni ale încheieturii
mâinii (oase carpiene).

Cele 8 oase carpiene sunt dispuse în două rânduri a câte 4 și poartă denumirile:

 pisiform;
 semilunar;
 piramidal;
 osul cu cârlig (hamatum);
 capitat;
 scafoid;
 trapez;
 trapezoid.

Ca urmare a dimensiunii lor mici, precum și articulațiile dintre ele, este posibilă o mare
flexibilitate la nivelul încheieturii mâinii.

Mai departe, oasele carpiene se articulează cu 5 oase metacarpiene numerotate de la 1 la 5.

Acestea la rândul lor se articulează cu falangele (oasele degetelor), care sunt în număr de 3
pentru fiecare deget, excepție făcând degetul mare care are doar două falange.

Centura pelviană și membrul inferior

15
În alcătuirea centurii pelviene intră oasele coxale sau oasele pelvisului. Acestea formează
bazinul care adăpostește organele din abdomenul inferior. Oasele coxale se articulează cu
osul sacru pe calea unui țesut conjunctiv fibros (articulația sacroiliacă - amfiartroză).

Figura 7.12 Structura centurii pelviene.

Fuziunea a 3 oase: ilion, ischion și pubis duce la formarea osului coxal.

Ilionul constituie partea superioară, liberă, lărgită a pelvisului, iar marginea ilionului se
numește creasta iliacă. În partea posterioară, ilionul se articulează cu sacrul în articulația
sacroiliacă.

La nivelul osului sacru se remarcă promontoriul sacral care reprezintă marginea anterioară a
corpului primei vertebre sacrate dispusă la vârful unghiului sacrovertebral anterior.

Ischionul constituie partea inferioară a osului coxal, care prezintă o proeminență rugoasă,
largă (tuberozitatea ischiadică) de care se atașează ligamentele și mușchii membrului
inferior. Deasupra fiecărei tuberozități se găsește o protuberanță ascuțită denumită spina
ischiadică. Zona formată de cele două ischioane este de fapt zona pe care ne așezăm.

Locul în care ilionul, ischionul și pubisul se întâlnesc formează o zonă cavitară în formă de
cupă care se numește acetabul, cu care capul rotund al osului coapsei (femurul) se
articulează.

La nivelul liniei mediane, oasele pubiene fuzionează într-o articulație (amfiartroză) denumită
simfiza pubiană. La femei, aceasta prezintă flexibilitate și permite creșterea diametrelor
pelvisului, aspecte care vor facilita pasajul fetusului în timpul nașterii prin canalul genital.
16
Între corpurile pubisului și ischionului se întâlnește un orificiu larg (cel mai larg foramen al
scheletului), denumit gaura obturată care este traversată de nervi și vase de sânge în direcția
membrului inferior.

Pelvisul feminin și masculin prezintă anumite diferențe surprinse în tabelul de mai jos:

Aspect Femeie Bărbat

oasele pelvisului mai ușoare, mai subțiri; gaura obturată și acetabulul sunt
Pelvis
mai mici și mai îndepărtate

mai largă, mai scurtă, mai încăpătoare, cu aspect de pâlnie, mai mică
Cavitatea pelviană
decât a bărbatului; prezintă distanțe mai mari între spinele ischiadice și
(micul bazin)
tuberozitățile ischiadice

Osul sacru mai larg, iar curba sacrată mai arcuită posterior

Coccisul mai flexibil

Femurul, cel mai mare și rezistent os al corpului, este osul coapsei, care prin acetabul se
articulează la centura pelviană.

Porțiunea superioară a femurului este alcătuită din:

 cap femural: rotund, de dimensiuni mari;

 gât;
 două proeminențe: trohanterul mare și mic, de care se atașează mușchii membrelor
inferioare și mușchii feselor .

La capătul distal, femurul prezintă două protuberanțe rotunjite (condilul medial și condilul
lateral) care se articulează cu condilii tibiali.

La nivelul rotulei (patelei), femurul întâlnește oasele gambei.

Sunt oase ale gambei:

 tibia („fluierul piciorului”), mai mare, în partea medială a gambei;

 fibula, mai subțire, în partea laterală a gambei.

Tibia – prezintă 2 condili (medial și lateral) care se articulează cu cei 2 condili femurali. Pe
marginea anterioară a tibiei se întâlnește tuberozitatea tibiei care constituie locul de inserție
a ligamentului patelar. La nivelul gleznei se remarcă o proeminență (maleola medială) cu
numeroase inserții ale ligamentelor. Pentru pasajul vaselor este prezent un șanț cu numele de
șanț maleolar.

Fibula – prezintă la capătul său distal maleola laterală care servește drept loc de inserție
pentru ligamente.

Glezna este alcătuită din 7 oase tarsiene denumite astfel:

17
  talus;
 calcaneu;
 navicular;
 cuboid;
 cuneiform intermediar;
 cuneiform lateral.

Tarsienele se articulează cu 5 metatarsiene (de la 1 la 5) la nivelul piciorului, care se unesc

cu oasele degetelor denumite falange, care sunt în număr de 3 pentru fiecare deget cu
excepția degetului mare, care are două falange. Degetele de la mână au o așezare similară a
falangelor.

Figura 7.13 Oasele membrului inferior drept și centura pelviană. Imaginea din stânga prezintă
membrul inferior privit din partea anterioară (se observă structuri pentru articulații și inserții
musculare), iar în imaginea din dreapta acesta este redat din partea posterioară.

Bibliografie:

 Anatomie și fiziologie umană pentru admiterea la facultățile de medicină; Autori: Krumhardt

B., Alcamo I.E.; Barron's & Universitatea de Medicină și Farmacie Târgu Mureș, 2022

18
Notiuni de anatomie

Anatomia este o ramura a biologiei si a medicinei implicit ce studiaza structura fiintelor vii.
Termenul are un caracter general ce include anatomia plantelor, a animalelor si bineinteles a
omului.
Anatomia omului este disciplina fundamentala a medicinei umane. Este predata in faza
timpurie a pregatirii oricarui medic, inca din bancile facultatilor si aprofundata in detaliu la
cadavru sau cu ajutorul mulajelor plastificate.
Sistemul osos intr-un corp adult este format din 206 oase individuale. Aceste oase sunt
aranjate in doua categorii principale: scheletul axial si scheletul apendicular. Scheletul axial
ruleaza de-a lungul axei mediane a corpului si este format din 80 de oase in urmatoarele
regiuni:

• craniu
• hioid
• oscioare auditiv
• coaste
• stern
• coloana vertebrala

Scheletul apendicular este format din 126 oase in regiunile urmatoare:

• membre superioare
• membre inferioare
• centura pelvina
• pectoral

Craniul.

Craniul este compus din 22 de oase, care sunt fuzionate cu exceptia mandibulei. Aceste 21 de
oase fuzionate sunt separate la copii, pentru a permite craniului si creierului sa creasca, dar
vor fuziona pentru a oferi o rezistenta sporita si protectie pe masura ce creste. Mandibula
ramane un os al maxilarului mobil si formeaza alaturi de osul temporal, singura articulatie
mobila din craniu. Oasele din portiunea superioara a craniului protejeaza creierul de
deteriorare. Oasele din partea inferioara si anterioara a craniului sunt cunoscute ca oase
faciale, si sprijina ochii, nasul si gura.

Osul hioid si oscioare auditive. Osul hioid este un os mic, in forma de U si se afla in zona
inferioara a mandibulei. Osul hioid este singurul os din organism, care nu formeaza o
articulatie cu alt os – acesta este un os plutitor. Functia osului hioid este de a ajuta la
mentinerea traheei deschisa, si pentru a forma o conexiune osoasa pentru muschii limbii.
Acest os este deseori asociat cu craniul, insa nu face parte din el. Osul hioid doar ancoreaza
niste muschi.
Ciocanel, scarita, si nicovala – cunoscute colectiv ca oscioare auditive – sunt cele mai mici
oase din organism. Se gasesc intr-o cavitate mica in interiorul osului temporal, si servesc
pentru a transmite si amplifica sunetul de la timpan la urechea interna.
Coloana vertebrala. 33-35 de vertebre formeaza coloana vertebrala a corpului uman. Ele sunt
denumite in functie de regiune:

19
• Cervicala (gat) – 7 vertebre
• Toracica (piept) – 12 vertebre
• Lombara (partea inferioara a spatelui) – 5 vertebre
• Sacrum – 5 vertebre fuzionate
• Coccis (noada) – 3-5 vertebre fuzionate
Cu exceptia vertebrelor din regiunea sacrum si coccis, fiecare vertebra este numita in functie
de prima litera a regiunii si pozitia sa de-a lungul axei superioare-inferioare. De exemplu,
vertebra superioara toracica este numita T1 si cea inferioara este numita T12.
Coaste si stern.

Sternul este un os in forma de cutit, situat de-a lungul liniei mediane in partea anterioara a
regiunii toracice a scheletului. Sternul se conecteaza la coaste prin benzi subtiri de cartilaj
numite cartilaje costale. Sternul este un os foarte rezistent, si este nevoie de o lovitura extrem
de puternica pentru a-l fractura.
Exista 12 perechi de coaste, care, impreuna cu forma sternului, formeaza cutia toracica.
Primele sapte coaste sunt cunoscute sub numele de „coaste adevarate”, deoarece acestea
articuleaza vertebrele toracice direct la stern prin propria lor banda de cartilaj costal. Coastele
8, 9, si 10 se conecteaza la stern prin cartilajul care este conectat la cartilajuj celei de-a saptea
coasta, si de aceea se considera ca fiind „coaste false.” Coastele 11 si 12 sunt, de asemenea
false, dar sunt luate in considerare ca fiind „coaste flotante”, deoarece acestea nu sunt atasate
la stern de nici un cartilaj.

Centura pectorala si membrele superioare.

Centura pectorala conecteaza oasele bratului de scheletul axial si este formata din clavicula
stanga si dreapta, si scapula stanga si dreapta.
Humerusul este osul din partea superioara a bratului. Radius si cubitus sunt cele doua oase ale
antebratului. Ulna este pe partea mediala a antebratului si formeaza o articulatie cu humerusul
la cot.
Oasele bratelor inferioare formeaza articulatie la incheietura mainii cu oasele carpiene, un
grup de opt oase mici, care dau un plus de flexibilitate la incheietura mainii. Oasele carpiene
sunt conectate la cele cinci metacarpiene care formeaza oasele mainii si sunt conectate fiecare
la cate un deget. Fiecare deget are trei oase cunoscute sub numele de falange, cu exceptia
degetului mare, care are doar doua falange.

Centura pelvina si membrele inferioare.

Formata din oasele soldului stang si drept, centura pelvina conecteaza oasele membrelor
inferioare (picioarele) la scheletul axial.
Femurul este cel mai mare os din organism si singurul os din regiunea coapsei. Osul rotulei
este special, deoarece este unul dintre putinele oase care nu sunt prezente la nastere. Rotula se
formeaza in copilaria timpurie pentru a sprijini genunchiul pentru mersul in picioare.
Tibia si peroneul sunt oasele gambei. Tibia este mult mai mare decat peroneul si suporta
aproape toata greutatea corpului. Peroneul este in principal un punct de atasare a muschilor, si
ajuta la mentinerea echilibrului. Tibia si peroneul formeaza articulatia gleznei cu talusul, unul
dintre cele sapte oase tarsiene din picior.
Oasele tarsiene sunt un grup de sapte oase mici, care formeaza capatul posterior al piciorului
si calcaiul. Tarsienele formeaza articulatiile cu cele cinci metatarsiene lungi ale piciorului.
Fiecare dintre metatarsiene formeaza o imbinare cu un set de falange din degetele de la
picioare. La fel ca la mana, fiecare deget are trei falange, cu exceptia degetului mare care are
doar doua.
20
Structura microscopica a oaselor. Scheletul reprezinta aproximativ 30-40% din masa corpului
unui adult. Masa scheletului este formata din matrice osoase fara viata si mai multe celule
osoase mici. Aproximativ jumatate din masa matricei osoase este apa, in timp ce cealalta
jumatate este formata din proteine de colagen, si cristale solide de carbonat de calciu si fosfat
de calciu. Celule osoase se gasesc pe margini si in cavitatile mici, in interiorul matricei
osoase. Desi aceste celule fac foarte putin parte din masa osoasa totala, ele au mai multe
roluri foarte importante in functiile sistemului osos. Celulele osoase permit oaselor sa:

• creasca si sa se dezvolte
• sa se repare in urma unui accident si a uzurii zilnice
• sa se sparga pentru a elibera mineralele stocate

Tipuri de oase. Toate oasele corpului pot fi impartite in cinci tipuri : lungi, scurte, plate,
neregulate, si sesamoide.
Lungi. Oasele lungi sunt principalele oase ale membrelor. Oasele lungi cresc mai mult decat
celelalte clase de oase de-a lungul copilariei, si sunt responsabile pentru cresterea in inaltime
a adultilor. O cavitate medulara tubulara se gaseste in centrul oaselor lungi, si serveste ca o
zona de depozitare pentru maduva osoasa. Exemple de oase lungi includ femurul, tibia,
peroneul, metatarsiene si falange.

Scurte. Oasele scurte sunt la fel de late pe cat sunt lungi, si sunt adesea cubice sau rotunde ca
forma. Oasele carpiene ale mainii si oasele tarsiene ale piciorului sunt exemple de oase
scurte.

Plate. Oasele plate variaza foarte mult in marime si forma, dar au trasatura comuna, si anume
de a fi foarte subtiri. Deoarece acestea sunt subtiri, oasele plate nu au o cavitate medulara ca
oasele lungi. Frontal, parietal, occipital – oase ale craniului, impreuna cu oasele soldului si
coastele, sunt toate exemple de oase plate.

Neregulate. Oasele neregulate au o forma care nu se incadreaza in tiparul oaselor lungi,

scurte, sau plate. Vertebrele, sacrumul, coccisul coloanei vertebrale, precum si oasele sfenoid,
etmoid, si zigomatic ale craniului, sunt toate oase neregulate.

Sesamoide. Oasele sesamoide se formeaza dupa nastere in interiorul tendoanelor care trec pe
langa articulatii. Oasele sesamoide cresc pentru a proteja tendonul de tensiuni si deformare la
articulatii. Rotula si osul pisiform al carpienelor, sunt singurele oase sesamoide care sunt
considerate ca facand parte din cele 206 oase ale corpului. Alte oase sesamoide se pot forma
in articulatiile mainilor si picioarelor, dar nu sunt prezente la toti oamenii.

Parti ale oaselor.

Oasele lungi ale corpului contin mai multe regiuni distincte, datorita modului in care se
dezvolta. La nastere, fiecare os lung este format din trei oase individuale, separate de cartilaj
hialin. Fiecare os final este numit epifiza, in timp ce osul mijlociu este numit diafiza. Epifiza
si diafiza cresc unul spre altul, ca in cele din urma sa fuzioneze intr-un singur os. Regiunea de
crestere si eventuala fuziune intre epifiza si diafiza este numita metafiza.
Privind la un os in sectiune transversala, exista mai multe regiuni stratificate distincte care
alcatuiesc osul. Osul este acoperit cu un strat subtire de tesut conjunctiv, neregulat si dens,
numit periost. Periostul contine multe fibre de colagen puternice, care sunt folosite pentru a
ancora ferm tendoanele si muschii la os, pentru miscare. Celulele stem si celulele osteoblaste
din periost sunt implicate in cresterea si repararea suprafetei osului, deteriorata din cauza
21
excesului de stres sau a accidentelor. Vasele sanguine prezente in periost furnizeaza energie
celulelor de pe suprafata osului. Periostul contine, de asemenea, multe terminatii nervoase
pentru a da osului sensibilitate la durere atunci cand este ranit.

Articulatiile.

O articulatie este un punct de contact intre oase, intre un os si cartilagii, sau intre un os si
dinte. Articulatiile sinoviale sunt cel mai frecvent tip de articulatii si ofera un mic decalaj
intre oase. Acest decalaj permite libertate de miscare si spatiu pentru lichidul sinovial, pentru
a lubrifia articulatia. Exista imbinari fibroase in care oasele sunt foarte bine alaturate si nu
exista nici un pic de miscare intre oase. Articulatiile fibroase tin, de asemenea, dintii bine
fixati la locul lor. In cele din urma, articulatiile cartilaginoase sunt formate unde osul
intalneste cartilajul, sau in cazul in care exista un strat de cartilaj intre doua oase. Aceste
articulatii furnizeaza o cantitate mica de flexibilitate datorita gelului consistent, asemanator
unui cartilaj.

Fiziologia sistemului osos.

Sprijin si protectie – Functia principala a sistemului osos este de a forma un cadru

solid care sprijina si protejeaza organele corpului, si ancoreza muschii scheletici. Oasele
scheletului axial actioneaza ca o coaja tare pentru a proteja organele interne, cum ar fi
creierul si inima, de la daune cauzate de forte externe. Oasele scheletului apendicular ofera
sprijin si flexibilitate la nivelul articulatiilor si ancoreaza muschii care misca membrele.
Miscare – Oasele sistemului osos actioneaza ca puncte de fixare pentru muschii
scheletului corpului. Aproape fiecare muschi scheletic actioneaza prin tragerea a doua sau
mai multe oase fie mai aproape unul de altul, fie le indeparteaza. Articulatiile actioneaza ca
puncte de pivot pentru deplasarea oaselor.
Hematopoieza – Maduva osoasa rosie produce celule rosii si albe in sange, intr-un
proces cunoscut sub numele de hematopoieza. Maduva osoasa rosie se gaseste in spatiul gol
din interiorul oaselor cunoscut sub numele de cavitate medulara. Copiii au tendinta de a avea
mai multa maduva osoasa rosie in comparatie cu dimensiunea corpului lor decat adultii,
datorita cresterii si dezvoltarii constante a corpului lor. O parte din maduva osoasa rosie
scade la sfarsitul pubertatii, si este inlocuita de maduva osoasa galbena.
Depozitare – Sistemul osos stocheaza multe tipuri diferite de substante esentiale
pentru a facilita cresterea si repararea corpului. Matrice de celule ale sistemului osos
actioneaza la fel ca banca noastra de calciu, prin stocarea si eliberarea de ioni de calciu in
sange, atat cat este necesar. Nivelurile adecvate de ioni de calciu in sange sunt esentiale
pentru buna functionare a sistemului nervos si muscular. Celulele osoase elibereaza, de
asemenea, osteocalcina, un hormon care ajuta la reglarea zaharului din sange si a depunerilor
de grasime. Maduva osoasa galbena din interiorul oaselor tubulare lungi, este utilizata pentru
a stoca energie sub forma de lipide.
Cresterea si dezvoltarea -Scheletul incepe sa se formeze mai devreme in dezvoltarea
fetala ca un schelet flexibil, facut din cartilaj hialin si tesut conjunctiv fibros, dens si
neregulat. Aceste tesuturi actioneaza ca un cadru moale pentru scheletul osos care le va
inlocui. O data ce dezvoltarea progreseaza, vasele de sange incep sa creasca in scheletul fetal
moale, aducand celule stem si substante nutritive pentru cresterea oaselor. Tesutul osos
inlocuieste incet cartilajul si tesutul fibros, printr-un proces numit calcifiere. La nastere,
scheletul unui nou-nascut are mai mult de 300 de oase. O data cu cresterea lui, o parte dintre
aceste oase vor fuziona intre ele, lasand adultul cu doar 206 oase.

22