ANATOMIA SI FIZIOLOGIA OMULUI

CURS IV, V, VI

Cap. V SISTEMUL LOCOMOTOR

A. SISTEMUL OSOS

Scheletul uman, ca la orice organism vertebrat, este un sistem complex care asigură protecţia şi
susţinerea părţilor moi, constituind în acelaşi timp şi pârghii împreună cu muşchii scheletici. Denumirea de
schelet vine din cuvântul grecesc skeleton, care înseamnă mumie sau corp uscat. Scheletul uman adult este
alcătuit, în principal, din elemente osoase, numite oase şi cartilaje, toate legate între ele prin intermediul
articulaţiilor şi ligamentelor.

Oasele sunt organele care formează partea cea mai mare a scheletului adult. În structura lor predomină ţesutul
osos, dar mai conţin şi alte tipuri de ţesut: nervos, sanguin, cartilaginos etc.
Funcţiile oaselor sunt multiple:
 Suportă greutatea corpului (oasele membrului inferior, mai ales oasele bazinului sunt adaptate acestei
funcţii);
 Protejează organele vitale (cutia caniană adăposteşte creierul, coloana vertebrală - măduva spinării,
iar cutia toracică - inima, plămânii);
 Constituie suprafeţe de inserţie pentru musculatura scheletică;
 Constituie rezerve de minerale, în special calciu şi fosfor, care pot fi eliberate în circulaţia sanguină
sub formă de ioni şi distribuite unde este nevoie;
 Hematopoieza este asigurată de măduva roşie hematogenă.

FORMA OASELOR

Oasele corpului uman au forme şi dimensiuni diferite, aspectul lor fiind un indiciu al funcţiei ce
revine fiecăruia. Având în vedere raportul dintre cele trei dimensiuni, se deosebesc oase: lungi, late, scurte,
neregulate.
Oasele lungi, la care predomină lungimea, sunt alcătuite dintr-un corp numit diafiză şi două
extremităţi mai voluminoase numite epifize. Limita dintre diafiză şi epifize se numeşte metafiză (la acest
nivel este disul cartilaginos de creştere). Oasele lungi intră în alcătuirea scheletului apendicular, prin
intermediul lor realizându-se mişcări rapide şi de amplitudine mare.
Oasele late au două din cele trei dimensiuni aproape egale (grosimea este mai mică decât lungimea şi
lăţimea). Osul alt prezintă două feţe şi mai multe margini; el participă la alcătuirea cutiilor de protecţie (cutia
craniană, toracică) sau realizează suporturi foarte stabile (bazinul) sau oferă o suprafaţă mare pentru inserţia
musculară (omoplatul).
Oasele scurte au o formă aproximativ cubică, cu cele trei dimensiuni aproape egale. Ele alcătuiesc
funcţionale mobile şi rezistente care pot executa mişcări complexe şi fine (carpienele) sau suportă greutatea
corpului (tarsienele).
Oasele neregulate au forme variate, care nu pot fi încadrate în categoria celor prezentate anterior, aşa
cum sunt vertebrele sau mandibula.
Pe lângă oasele tipice, există şi oase supranumerare, dezvoltate la niveul unei articulaţii, în grosimea
unui tendon. Aceste oase poartă denumirea de oase sesamoide (ex. rotula).

RELIEFUL EXTERN

Oasele prezintă pe suparafaţa lor externă diferite tipuri de proeminenţe, depresiuni şi deschideri, care
asigură ataşarea muşchilor şi ligamentelor, ajută la formarea articulaţiilor, asigură pătrunderea vaselor
sanguine şi a nervilor. În tabelul de mai jos sunt rezumate elemente de relief osos:

DENUMIRE DESCRIERE ROL

PROEMINENŢE TUBEROZITATE Proeminenţă de mărime medie, Constituie
OSOASE rugoasă suprafeţe de
CREASTĂ Linie proeminentă îngustă ataşare pentru
TROHANTER Proeminenţă de formă neregulată muşchi şi
ligamente

LINIE Linie îngustă mai puţin proeminentă

decât creasta
TUBERCUL Mică proeminenţă rotunjită
EPICONDIL Suprafaţă înălţată deasupra unui condil

1
 SPINĂ Expansiune ascuţită, subţire
PROCES Orice proeminenţă osoasă Ajută la formarea
CAP Expasiune osoasă a unei epifize, articulaţiilor
susţinută de un gât scurt
FAŢETĂ Suprafaţă articulară aproape plată,
netedă
CONDIL Proces articular rotunjit
TROHLEE Proces articular de forma unui scripete
RAMUS Expansiunea unui os care face unghi
cu restul structurii
DEPRESIUNI ŞI MEAT Cale de pasaj, de forma unui canal Asigură
DESCHIDERI SINUS Cavitate în os, cu aer, tapisată cu o pătrunderea
OSOASE mucoasă vaselor
FOSĂ Depresiune osoasă puţin adâncă, sanguine şi a
adesea apropiată de articulaţie nervilor
ŞANŢ Brazdă
FISURĂ Deschidere îngustă, ca o despicătură
FORAMEN Deschidere rotundă sau ovală într-un
os

STRUCTURA OASELOR

Structura oaselor variază în funcţie de forma lor.

Structura osului lung
Secţiunea longitudinală a unui os lung arată că acesta este alcătuit din:
 Diafiză:
 Canal diafizar (medular) ce contine măduvă osoasă galbena;
 Periost: formaţiune de natură conjunctivă, situată spre exteriorul osului. Periostul înveleşte
întreaga suprafaţă a osului, cu excepţia zonelor articulare, unde se găseşte cartilaj articular.
Periostul este bine inervat şi vascularizat. Membrana periostală prezintă 2 straturi:
 Superficial: ţesut conjunctiv fibros;
 Profund: ţesut osos ce conţine osteoblaste şi osteoclaste;
 Ţesut osos compact;
 Endost: membrană epteliformă, dispusă spre interior ce conţine osteoblaste, osteoclaste şi celule
osteoprogenitoare.
 Epifiză: ţesut osos spongios, în alvelolele căruia se găseşte măduvă roşie hematogenă. La exteriorul
epifizei se găseşte un strat subţire de ţesut osos compact.

STRUCTURA OSULUI LAT, SCURT ŞI NEREGULAT

Oasele late, scurte şi neregulate au o strucutră asemănătoare. Un astfel de os prezintă la exterior un

strat de os compact (învelit la exterior de periost). Interiorul osului este ocupat de o masă de ţesut osos
spongios numit diploe (trabeculele sunt acoperite de endost), care conţine în alveolele sale măduvă roşie.

Măduva osoasă. Oasele conţin în cavităţile lor interne (canal medular, alveolele osului spongios)
măduvă osoasă. Măduva osoasă este o formă de ţesut conjunctiv, fiind vascularizat şi inervat. Culoarea,
structura şi funcţia măduvei osoase variază cu vârsta, ea prezentându-se ca măduvă roşie, măduvă galbenă şi
măduvă cenuşie. Măduva roşie se află în toate oasele tinere (de făt şi de copil), precum şi la adult - în oase
late, scurte, neregulate (vertebre, stern, coaste, coxale, oasele baze craniului), în epifizele oaelor lungi. Ea are
rol hematopoietic, dar în perioada de dezvoltare a osului participă şi la osteogeneză. Măduva galbenă, bogată
în celule adipoase (care-i dau culoare galbenă), se găseşte în diafizele oaselor lungi la adult. Aceasta rezultă
din transformarea măduvei roşii. Măduva cenuşie se întâlneşte în oasele bătrânilor, fiind formată mai ales din
ţesut conjunctiv cu rol de umplutură.
Vascularizaţia şi inervaţia oaselor. Vasele de sânge pătrund în os prin orificii nutritive. În cazul
unui os lung, diafiza prezintă o arteră şi o venă nutritivă; artera nutritivă se ramifică spre periost, canalele
Havers, os spongios, canal medular. Fiecare epifiză prezintă câte o arteră şi o venă epifizară, similară celor
diafizare.
Inervaţia oaselor este bogată, nervii însoţind de obicei traiectul vaselor sanguine.

CREŞTEREA ŞI REMODELAREA OSOASĂ

Ţesutul osos alcătuieşte cea mai mare parte a scheletului, şi în faza finală de dezvoltare este bine
adaptat funcţiilor acestuia, datorită vascularizării şi rezistenţei sporite.

2
Osul este unul dintre cele mai dinamice ţesuturi ale corpului, prezentând procese de creştere, remodelare şi
refacere.

Creşterea postnatală a oaselor

În perioada copilăriei şi adolescenţei, oasele cresc în lungime şi grosime.
Creşterea în lungime este prezentă la oasele lungi, dar şi la alte oase, precum omoplatul, coxalul,
corpii vertebrali, fiind asigurată de discurile cartilaginoase de creştere. Spre sfârşitul adolescenţei, discurile
de creştere se închid, ţesutul cartilaginos fiind înlocuit de ţesut osos.
Creşterea în grosime apare la toate tipurile de oase, realizându-se prin adăugarea de ţesut la
suprafaţa osului. În acest caz, osteoblastele din periost adaugă ţesut osos la suprafaţa osului, în timp ce
osteoclastele din endost îndepărtează osul de pe suprafaţa internă a peretelui osos. Aceste două procese, de
geneză şi distrugere osoasă, au loc aproximativ în acelaşi ritm.
Remodelarea osoasă
În schelet, inclusiv cel adult, ca urmare a nevoilor de adaptare permanentă a oaselor la solicitările
mecanice principale, are loc remodelarea osoasă prin procese de depunere şi de resorbţie osoasă. De
asemenea, prin remodelarea osoasă continuă se asigură menţinerea constantă a concentraţiei ionilor de calciu
şi fosfaţi în lichidele corpului. Remodelarea afectează atât osul compact, cât şi osul spongios.
Depunerea osoasă este asigurată de către osteoblaste care secretă oseina ce va fi apoi mineralizată.
După ce osteoblastul este înconjurat de materie osoasă se transformă în osteocit.
Resorbţia osoasă este realizată de către osteoclaste, care după ce au produs o demineralizare locală
(membrana osteoclastelor creează un pH acid), facilitează digestia, atât extracelulară, cât şi intracelulară, a
matricei osoase prin eliberarea enzimelor lizozomale. Când resorbţia se accentuează - în asociere cu creşterea
numărului de osteoclaste - dezechilibrul apărut poate conduce spre osteoporoză. Frecventă la bătrâni, mai ales
la femei, osteoporoza se manifestă printr-o scădere a masei osoase şi o deteriorare a arhitecturii microscopice
a oaselor. Osul compact se subţiaţă şi îşi diminuează densitatea, iar osul spongios prezintă trabecule mai fine
şi mai subţiri. Astfel de oase se pot fractura mai uşor (gâtul femural este foarte susceptibil).

OASELE SCHELETULUI UMAN

Scheletul uman conţine 206 oase, grupate în două trei zone principale scheletice: oasele craniului,
trunchiului şi membrelor.

SCHELETUL CAPULUI

Craniul este format din neurocraniu si viscerocraniu:

Neurocraniu (cutia craniană): adăposteşte encefalul, este mare, globulos, format din bază şi boltă şi cuprinde
următoarele oase:
 Perechi:
o Temporale;
o Parietale;
 Neperechi:
o Frontal;
o Occipital;
o Sfenoid;
o Etmoid;
La neurocraniu se adaugă şi cele 3 oase perechi ale urechii medii: ciocanul, nicovala şi scăriţa.
Viscerocraniu (scheletul feţei) cuprinde oase:
 Perechi:
o Maxilare;
o Palatine;
o Nazale;
o Lacrimale;
o Zigomatice;
o Cornete nazale inferioare;
 Neperechi:
o Vomer;
o Mandibula la care se adaugă hioidul;

SCHELETUL TRUNCHIULUI

1. Coloana vertebrală:
Coloana vertebrală este localizată în partea medioposterioară a corpului, servind acestuia ca suport
rezistent şi flexibil, precum şi pentru protecţia măduvii spinării. Coloana vertebrală are o structură
metamerică, fiind formată din 26 oase, dintre care 24 sunt vertebre individualizate, iar altele două, numite
sacrum şi coccis, provin din sudarea între ele a unor vertebre.

3
 Coloana vertebrală prezintă două curburi cu convexitatea orientată anterior (cervicală şi lombară) şi
două curburi cu convexitatea orientată posterior (toracică şi sacro-coccigiană).
O vertebră tipică este alcătuită din:
 corp vertebral. Corpul fiecărei vertebre prezintă două suprafeţe articulare (superioară şi anterioară),
aproximativ plane, prin care se asigură articularea cu vertebrele adiacente, prin intermediul câte unui
disc intervertebral.
 arc vertebral, între cele două delimitându-se gaura (foramen) vertebrală. Prin suprapunerea
vertebrelor, implicit a găurilor vertebrale, se formează canalul neural, în care este adăpostită măduva
spinării. Arcul vertebral se leagă de corp prin intermediul a doi pediculi vertebrali. Pe arc există mai
multe apofize (procese): spinoasă (unică, dispusă posterior pe linia mediană), transverse (o pereche)
şi de articulare intervertebrală sau zigapofize (câte o pereche superioare şi inferioare). Primele două
tipuri de apofize servesc ca suprafeţe de inserţie musculară.

Coloana vertebrală prezintă 5 regiuni:

• Cervicală;
• Toracică;
• Lombară;
• Sacrală;
• Coccigiană;

A. Regiunea cervicală cuprinde şapte vertebre, primele două atipice numite atlas şi axis şi următoarele
cinci, vertebre cervicale tipice. Atlasul are formă de inel şi este este lipsit de corp vertebral. Axisul are
caracteristică apofiza odontoidă care se găseşte - la partea superioară a corpului vertebral, ea reprezentând
corpul atlasului sudat la acest nivel. Vertebrele cervicale tipice au corpul vertebral puţin mai alungit în
sens transversal, faţa lui superioară având un aspect de şa datorită unor apofize semilunare, ceea ce
conferă acestei regiuni vertebrale o mare mobilitate.
B. Regiunea toracică cuprinde 12 vertebre. Vertebra toracică are corpul vertebral aproximativ cilindric. Pe
corpul vertebrei, la baza arcului neural, există două perechi de semifaţete (superioare şi inferioare) pentru
articularea cu capul coastei. Apofiza spinoasă este lungă, nebifurcată şi oblicizată, iar apofizele transverse
poartă câte o faţetă de articulare cu tuberozitatea coastei. Pe fiecare vertebră există şi două perechi de
zigapofize.
C. Regiunea lomabară este alcătuită din 5 vertebre, cu un corp vertebral masiv, la care diametrul
transversal este mai mare decât cel anteroposterior. Foramenul vertebral are formă triunghiulară. Apofiza
spinoasă este scurtă, lată şi orizontală.
D. Regiunea sacrală este reprezentată de osul sacrum, care are formă de piramidă patrulateră, orientată cu
baza superior şi vârful inferior şi străbătută de canalul sacral. Osului sacrum i se descriu 4 feţe:
• Anterioară, uşor concavă;
• Posterioară, convexă;
• 2 laterale, pe care există câte o suprafaţă de articulare cu oasele coxale.

E. Regiunea coccigiană este reprezentată de osul coccis, format prin fuzionarea a patru-cinci vertebre
coccigiene rudiemntare. Acest os are formă triunghiulară, cu baza îndreptată în sus.

Curburile coloanei vetebrale:

Pentru a putea menţine poziţia ortostatică a coloanei vertebrale, aceasta nu este rectilinie, ci prezintă
încurbării în două plane: unul sagital şi unul frontal. Astfel, în plan sagital există 2 tipuri de curburi: cu
concavitatea anterior (ex. curbura toracală si sacrala) şi cu concavitatea spre posterior (ex. curbura lombară si
cervicala). În plan frontal curburile sunt mai putin pronuntate ca in plan sagital. In mod obisnuit intalnim:
curbura cervicala cu convexitatea la stanga; curbura toracala cu convexitatea la dreapta; curbura lombara cu
convexitatea la stanga. Curbura toracala este primara fiind determinata de tractiunea muschilor mai dezvoltati
la membrul superior drept. La stangaci curburile frontale sunt indreptate in sens invers.

Discul intervertebral are multiple roluri:

o menţine curburile coloanei vertebrale;
o readuce coloana la starea de echilibru, prin elasticitatea lui, după terminarea mişcării;
o redistribuie forţele în toată coloana;
o amortizează presiunile la care sunt dispuse diferitele segmente ale organismului.

Discurile intervertebrale sunt în număr de 23, şi totalizeză circa ¼ din lungimea coloanei vertebrale. Discul
este o structură fibrocartilaginoasă alcătuită dint-un inel fibros şi un nucleu pulpos. Inelul fibros.este situat
periferic, este alcătuit din fibre conjuctive şi se inseră profund pe cadrul osos. Rezistenţa la tracţiune a
inelului este asemănătoare cu aceea a tendoanelor şi creşte de la centru spre periferie. Fibrele inelului se
încrucişează între ele sub un anumit unghi, atunci când discul este comprimat, rezultând micşorarea discului.
Nucleul pulpos este situat central, fiind format dintr-o masă gelatinoasă şi având forma unei lentile turtite. În
regiunea cervicală nucleul este situat mai anterior, la unirea 1/3 anterioară cu 1/3 mijlocie, iar în regiunile
toracală şi lombară este ceva mai posterior. Practic nucleul pulpos este destul de mobil, deplasându-se în sens
contrar mişcării efectuate de coloana vertebrală. Datorită conţinutului în apă, nucleul este deformabil, elastic
şi extensibil. El este într-o permanentă presiune, orice lezare a inelului fibros ducând la hernierea acestuia.

4
Ligamentele sunt benzi fibroase sau elastice, care se întind pe toată lungimea coloanei vertebrale contribuind

la statica şi biomecanica acesteia.

Biomecanica coloanei vertebrale:

În mişcările complexe ale coloanei intervin mai multe segmente vertebrale. Amplitudinea mişcărilor
reprezintă suma micilor deplasări dintre două vertebre. Mişcarea este posibilă, datorită rolului de rulment al

nuceului pulpos. Acesta în tipul mişcării se deplasează în sens opus. Mişcarea este limitată de ligamente,
forma articulaţilor intervertebrale şi gradul de compresibilitate al discurilor intervertebrale. Din punct de
vedere biomecanic, coloana este în ansamblul ei o articulaţie triaxială, fiind premise mişcări de: flexie,
extensie, înclinare laterală, torsiune sau rotaţie şi circumducţie.

2. Coastele:
Coastele în număr de 12 perechi, sunt arcuri osteocartilaginoase formate postero-laterale dintr-un arc osos
(regiunea vertebrală), iar anterior din cartilaj costal (regiune sternală) care lipseşte la ultimele două perechi de
coaste. Primele şapte perechi de coaste sunt denumite adevărate (regiunea lor cartilaginoasă se articulează la
stern), coastele VIII, IX, X sunt considerate false (articularea la stern se face prin intermediul cartilajului
coastei a Vll-a), în timp ce ultimele două perechi sunt flotante (lipsite de cartilaj şi neajungând la stern).

3.Sternul:

5
Sternul, împreună cu coastele şi regiunea toracică a coloanei vertebrale formează cutia (cuşca) toracică
Sternul este un os lat, dispus medial la partea anterioară a corpului, format din 3 părţi: manubriu, corp şi
apendice xifoid (xifistern). Pe marginea superioară a manubriului se află incizura sternală, iar lateral cele
două incizuri claviculare (pentru articularea cu claviculele) şi incizurile coresunzătoare cartilajelor primei
perechi de coaste. Pe marginile corpului sternal se observă incizurile cartilajelor perechilor costale II-VII.
Xifisternul rămâne liber, nearticulându-se cu costele şi este de consistenţă cartilaginoasă.

SCHELETUL MEMBRULUI SUPERIOR

Scheletul membrului superior este format din:

 centura scapulară leagă membrul de trunchi şi este constituită din două oase: omoplatul (scapula) si
clavicula;
 scheletul membrului propriu-zis:
o scheletul braţului: humerus;
o scheletul antebraţului: radius si cubitus (ulna);
o scheletul mâinii: carpiene (8) - formează încheietura mâinii, metacarpiene (5) - formează
palma, falange (14) - oasele degetelor;

SCHELETUL MEMBRULUI INFERIOR

Scheletul membrului inferior este format din:

 Centura pelviană leagă membrul inferior de trunchi şi are rol de susţinere a organelor pelviene şi a
unor organe abdominale. Este formată din oasele coxale unite anterior prin simfiza pubiană.
Posterior, oasele coxale sunt legat prin osul sacrum şi formează împreună cu el, bazinul. Oasele
coxale sunt formate prin sudarea altor trei oase: ilion, ischion, pubis.
 Scheletul membrului propriu-zis:
o Scheletul coapsei: femur;
o Scheletul gambei: tibia, peroneul (fibula);
o Scheletul piciorului: tarsiene (7) metatarsiene (5) falange (14);

6
Craniul - faţa laterală

Baza craniului

7
Osul etmoid
 proces mastoid

Osul temporal

Osul maxilar

Oasele care participă la formarea cavităţii nazale

Mandibula

Osul hioid
P
Osul sacrum - faţa anterioară

Osul sacrum - faţa posterioară

 Cutia toracică

suprafaţa
articulară a
capului coastei

Coastă
 Clavicula

Omoplatul (scapula)
Radius şi cubitus - vedere anterioară
 Scheletul mâinii - faţa posterioară

Scheletul mâinii - faţa anterioraă

Bazinul - a. Mascul b. Femelă
(a) ---------

Femurul a. Faţa anterioară b. Faţa posterioară

 (a)

Scheletul gambei a. Faţa anterioară b. Faţa posterioară

B. SISTEMUL ARTICULAR

Sunt structuri prin intermediul cărora segmentele osoase se leagă între ele pentru realizarea fie a unei
imobilităţi, fie a unei mobilităţi relative sau depline.
Articulaţiile se clasifică în funcţie de mobilitate în:
 Articulaţii fixe (sinartroze): sunt articulaţii în care piesele osoase apar unite între ele printr-o masă de
ţesut, neexistând o cavitate articulară.
 Sindesmoze: sunt unite prin formaţiuni conjunctive (fontanelele - porţiuni membranare
neosificate la nivelul craniului de nou născut);
 Sincondroze: prezintă ca ţesut de legătură un cartilaj (articulaţiile dintre coaste şi stern);
 Sinostoze: legătura dintre oase se realizează prin ţesut osos (suturile craniene închise la
adulţi, suturile dintre vertebrele sacrale);

 Articulaţii semimobile (hemiartroze): seamănă cu sincodrozele, doar că prezintă o discontinuitate în

ţesutul cartilaginos de legătură, ca în cazul simfizei pubiene;
 Articulaţiile mobile (diartrozele) asigură mobilitatea oaselor:
 Monoaxiale: sunt cele mai simple (extremitatea proximală a radiusului cu ulna, atlasul cu
axisul, humerusul cu cubitusul);
 Biaxiale: relizează mişcări pe două axe: radius - carpiene, condili occipitali - cavităţile
glenoide ale atlasului;
 Multiaxiale: scapulă - humerus, femur - os coxal;
Părţile componente ale unei diartroze asigură pe de o parte alunecarea capetelor osoase (cavitatea articulară
cu membrana şi lichidul sinovial), iar pe de altă parte asigură o legătură strânsă a acestora (capsula articulară,
ligamente, tendoane).

lama interna
Sinostozăcompacta
Articulatii mobile
Structura unei diartroze:
Suprafeţele articulare sunt acoperite de un cartilaj articular, format din ţesut cartilaginos hialin, fără nervi
şi vase de sânge, cu rol de tampon, amortizor. Distrugerea cartilajului duce la dispariţia mişcării în
articulaţia respectivă (anchiloză).  Capsula articulară are forma unui manşon ce se inseră pe ambele
extremităţi osoase. Este formată dint-un strat extern fibros şi unul intern, reprezentat de membrana
sinovială şi este mai puţin dezvoltată la articulaţiile cu mobilitate mare. Are rol de protecţie şi împiedică
răspândirea lichidului sinovial în ţesuturile vecine.  Membrana sinovială reprezintă stratul intern al
capsulei articulare şi secretă un lichid gălbui, vâscos, unsuros ce lubrefiază suprafeţele articulare.
Membrana sinovială se răsfrânge şi pe tendoane şi ligamente.  Cavitatea articulară este un spaţiu virtual
cuprins între capetele osoase ce se articulează şi capsula articulară. În acest spaţiu se gaseşte o cantitate
mică de lichid sinovial.  Ligamentele articulare sunt formaţiuni fibroase ce se inseră pe cele două oase
ale unei articulaţii contribuind la menţinerea lor în contact. Când între suprafeţele ce se articulează există
nepotriviri, apar diferite formaţiuni fibrocartilaginoase, realizând potrivirea suprafeţelor articulare.
Biomecanica articulară:
Există 3 tipuri de mişcări elementare ce se pot efectua între suprafeţele articulare: - alunecarea (în
articulaţile plane); -învârtirea sau rostogolirea (cot, genunchi); -rotaţia (răsucirea osului în jurul axului său
ex. umăr, şold). Axul articular este o linie teoretică în jurul căreia se execută mişcările unei articulaţii. O
articulaţie poate avea între unul şi trei axe. Mişcările complexe se realizează prin combinaţii de mişcării
în jurul axelor articulare. În funcţie de raporturile oaselor ce se articulează înainte şi după efecturea unei
mişări avem: FLEXIA - cele două segmente se apropie ;  EXTENSIA - cele două segmente se
departeaza, este contrar flexiei; ADDUCŢIA - mişcarea de apropiere a unui membru de planul sagital al
corpului;  ABDUCŢIA - mişcarea de îndepărtare a unui membru de planul sagital al corpului; 
CIRCUMDUCŢIA - mişcare în trunchi de con, cu vârful in articulaţie. Ea totalizează flexia, extensia,
adducţia, abducţia şi le asociază cu rotaţia;  PRONAŢIA - mişcare de rotaţie a membrului prin care
policele sau halucele se apropie de corp;  SUPINAŢIA - mişcarea inversă pronaţiei.

PRINCIPALELE ARTICULAŢII DIN CORPUL UMAN

Articulaţiile centurii scapulare sunt reprezentate de: articulaţia sternoclaviculară (între manubriul
sternal şi faţa articulară sternală a claviculei) şi articulaţia acromioclaviculară (între faţa acromială a
claviculei şi faţa sternală de pe acromion)

Articulariţile membrului superior liber

Articulaţia umărului: se realizează între capul humerusului şi cavitatea glenoidă a scapululei.Capsula
articulară este de forma unui manşon şi se inseră, pe de o parte, pe circumferinţa cavităţii glenoidale, iar
pe de alta, pe colul (gâtul) humerusului.
Biomecanica articulară este cea mai mobilă diartroză a corpului, în ea braţul execută mişcări de flexie
(proiecţia înainte a braţului până la 90-100 grade), extensie (mai redusă de 35 de grade), abducţie,
adducţie, rotaţie internă (80 grade), rotaţie externă (50-60 grade) şi circumducţie.

Articulaţia cotului este o articulaţie complexă formată din: articulaţia humeroulnară, articulaţia
humeroradială şi articulaţia radioulnară proximală. Capsula articulară se inseră pe toate cele trei oase
(humerus, ulnă şi radius). Biomecanica articulară: mişcări de flexie (atinge un unghi de 40 grade) şi
mişcări de extensie până la 180 grade.

Articulaţiile radioulnare se realizează proximal între incizura radială a ulnei şi circumferinţa articulară a
capului radial, iar distal între incizura ulnară a radisului şi circumferinţa capului ulnei. Biomecanica: cele
două articulaţii radioulnare acţionează simultan şi sinergic în care osul mobil este radiusul. Acestea
execută mişcări de rotaţie internă şi externă care însă la nivelul antebraţului şi mâinii, devin mişcări de
pronaţie şi supinaţie (70 grade).
Articulaţia radiocarpiană (articulaţia mâinii) se realizează între faţa carpiană a radiusului şi faţa
inferioară a ulnei cu faţa superioară a scafoidului, semilunarului şi piramidalului (oase carpiene). Se
comportă ca o articulaţie elipsoidă cu două axe de mişcare. În jurul axei transversale se execută flexia şi
extensia (60-90 grade), iar în jurul axei anteroposterioare mişcări de abducţie (20-30 grade) şi adducţie
(40 grade).

Articulaţiile centurii pelviene

Articulaţia sacroiliacă se realizează între feţele articulare ale coxalului şi ale sacrului. Articulaţia
sacroiliacă reprezintă o articulaţie de tranziţie între diartroză şi sinartroză. Prin mişcări foarte reduse ale
sacrului contribuie la modificarea diametrelor bazinului. Aceste mişcări sunt nutaţia (baza sacrului se
înclină înainte şi în jos iar vârful se deplasează invers) şi contranutaţia (mişcarea inversă).
Simfiza pubiană reprezintă articularea celor două oase pubiene. Între acestea se interpune un fibrocartilaj
de forma unei prisme triunghiulare numit disc interpubian. Biomecanica este reprezentată de distanţarea
celor două oase cu adaptarea diametrelor bazinului în timpul naşterii şi a sarcinii.

Articulaţiile membrului inferior liber

Articulaţia şoldului realizată de capul femural şi cavitatea acetabulară a coxalului. Capsula articulară se
prinde ca un manşon de marginea externă a acetabului, iar anterior cuprinde în întregime gâtul femural.
Articulaţia permite mişcări în toate direcţiile, de-a lungul a trei axe principale (flexie -120 grade, extensie
15-20 grade, abducţie 40 grade, adducţie, rotaţie şi circumducţie).
Articulaţia genunchiului realizată între condilii femurali, faţa patelară a femurului, faţa articulară
superioară a tibiei şi faţa articulară posterioară a patelei. Biomecanică: flexia este apropierea feţei
posterioare a gambei la faţa similară a coapsei şi are o amploare de 40-60 grade. Extensia este poziţia de
rectitudine a genunchiului, considerată ca poziţie fiziologică. Mişcările de rotaţie sunt pasive şi se petrec
la terminarea extensiei şi a flexiei, fiind numite mişcări terminale. Mişcările de rotaţie excesivă în
articulaţia genunchiului dezinseră sau rup meniscul, mai frecvent pe cel medial (leziune de menisc).
Joncţiunile tibiofibulare
Extremităţile oaselor gambei sunt unite între ele proximal printr-o articulaţie iar distal printr-o
sindesmoză. Între cele două diafize legătura se face prin membrana interosoasă gambieră care opturează
spaţiul interosos de la acest nivel.

Articulaţia talocrulară (a gleznei) se realizează între cele două oase ale gambei şi talus, singurul os
tarsian prin care piciorul se articulează cu gamba. Articulaţia permite mişcări de: flexie plantară prin care
piciorul se îndepărtează de gambă (30-40 grade) şi flexie dorsală prin care dosul piciorului se apropie de
gambă (30-40 grade).