SISTEMUL OSOS

Scheletul uman este un sistem complex care asigura protecția și sustinerea partilor
moi, constituind în același timp și parghii împreuna cu mușchii scheletici. Denumirea de
schelet vine din cuvântul grecesc skeletos, care înseamnă mumie sau corp uscat.

1
 Scheletul uman adult este alcătuit din elemente osoase, numite oase și câteva
cartilaje, toate legate intre ele prin intermediul articulatiilor și ligamentelor.

1. Cartilajele

Scheletul omului adult conține un numar relativ redus de cartilaje, situate în regiunile
care necesita o elasticitate mai mare. O piesa de cartilaj scheletic este delimitata de
pericondru (strat conjunctiv bogat în fibre, pentru protecția, nutritie și reparație), este lipsita de
terminatii nervoase și vase de sânge. Din punct de vedere histologic, cartilajele scheletice pot
fi:
1. hialine – cele mai frecvente; îndeplinesc rol de suport flexibil, având aspect de sticla
acoperită cu gheață (chiciura). Din aceasta categorie fac parte: cartilajele articulare,
costale și nazale
2. elastice – seamănă cu cele de tip hialin, având însă o flexibilitate mai sporita datorită
continutului de fibre elastice. Sunt reprezentate de cartilajele urechii externe (cele care
susțin pavilioanele auriculare)
3. fibroase – puternic comprensibile și au rezistenta mare la rupere. De natura
fibrocartilaginoasa sunt discurile intervertebrale (interpuse intre corpii vertebrali),
meniscurile (la nivelul articulatiei genunchiului), simfiza pubiana.

2. Osul, caracteristici anatomice

în structura lor predomina țesutul osos, dar ele mai contin și alte tipuri de tesuturi: țesut
nervos în nervii săi, țesut sangvin în vasele de sânge, cartilaje pe suprafetele auriculare.
Functiile oaselor sunt multiple:
➢ suporta greutatea corpului (oasele membrelor inferioare, inclusiv centurile
pelviene)
➢ protejeaza organele vitale (cutia craniana adaposteste creierul, coloana
vertebrala – maduva spinarii, cușca toracica – inima, plamanii)

2
 ➢ constituie suprafete de insertie pentru musculatura scheletica, care asigura
mișcarea corpului și a partilor sale
➢ constituie rezerve de minerale, în special Ca și P, care pot fi eliberate în
circulatia sangvina sub forma de ioni și distribuite unde este nevoie
➢ hematopoieza (producerea globulelor rosii) este asigurata de maduva roșie a
oaselor
2.1. Morfologia oaselor
2.1.1. Forma oaselor
Oasele corpului uman au forme și dimensiuni diferite, aspectul lor fiind un indiciu al
functiei ce revine fiecaruia. Având în vedere raportul dintre cele trei dimensiuni, se
deosebesc:
➢ oase lungi – la care predomina lungimea. Sunt alcătuite dintr-un corp alungit,
numit diafiza, și doua extremitati mai voluminoase numite epifize. Limita dintre diafiza și
epifiza se numește metafiza. Oasele lungi intra în alcătuirea scheletului apendicular, prin
intermediul lor realizandu-se miscari rapide și de amplitudine mare
➢ oase plate – au doua din cele trei dimensiuni aproape egale (grosimea este mai
mica decât lungimea și latimea). Osul plat prezinta doua fete și mai multe margini; el participa
la alcătuirea cutiilor de protecția (cutia craniana / toracica) sau realizeaza suporturi foarte
stabile (bazinul), ori ofera o suprafața mare pentru insertia musculara (omoplatul).
➢ Oase scurte – au forma aproximativ cubica, cu cele trei dimensiuni aproape
egale. Ele alcatuiesc unități functionale mobile și rezistente care pot executa miscari
complexe și fine (carpienele) sau suporta greutatea corpului (tarsienele)
➢ oase neregulate – au forme variate, care nu pot fi incadrate în categoria celor
prezentate anterior, așa cum sunt vertebrele, mandibula.
În afara oaselor tipice exista și oase supranumerare dezvoltate la nivelul unei
articulatii, în grosimea unui tendon. Aceste oase poarta denumirea de oase sesamoide – ex:
osul pisiform, rotula, oasele vormiene
2.1.2. Relieful extern
Oasele prezinta pe suprafața lor externa diferite tipuri de proeminente, depresiuni și
deschideri osoase, care asigura atasarea muschilor și ligamentelor, ajuta la formarea
articulatiilor, asigura pătrunderea vaselor sangvine și a nervilor.

3
 În tabelul de mai jos sunt cuprinse elemente de relief osos
Denumire Descriere Rol
tuberozitate Proeminenta de marime medie,
rugoasa
creasta Linie proeminenta ingusta
trohanter Proeminenta de forma neregulata
linie Linie ingusta, mai putin proeminenta Constituie
decat creasta suprafete de
tubercul Mica proeminenta rotunjita atasare pentru
epicondil Suprafata inaltata deasupra unui
muschi si
condil
ligamente
spina Expansiune ascutita subtire
Proeminente
proces Orice proeminenta osoasa
osoase
cap Expansiune osoasa a unei epifize
sustinuta de un gat ingust
fateta Suprafata articulara aproape plata, Ajuta la formarea
neteda articulatiilor
condil Proces articular rotunjit
trohlee Proces articular de forma unui
scripete
ramus Expansiunea unui os care face un
unghi cu restul structurii
Depresiuni si meat Cale de pasaj de forma unui canal Asigura
deschideri sinus Cavitate in os cu aer, tapitata cu o patrunderea
osoase mucoasa vaselor sangvine
fosa Depresiune osoasa putin adanca, si a nervilor
adesea de articulatie
sant brazda
fisura Deschidere ingusta, ca o
despicatura
foramen Deschidere rotunda sau ovala intr-un
os

4
 2.2. Structura oaselor -
Variaza în funcție de forma lor
2.2.1. Structura osului lung
Sectiunea longitudinala a unui os lung arata ca structura diafizei difera de cea a
epifizei. În axul diafizei se afla un canal medular, ocupat de maduva osoasa. Peretele diafizar,
format în cea mai mare parte de țesut osos compact este marginit spre exterior de o
membrana epiteliforma numita endost (conține osteoblaste, osteoclaste, celule
osteoprogenitoare), iar spre exterior de o formatiune conjunctiva numita periost. Endostul
acoperă toate treabeculele osului spongios (se afla în cantitate minima pe fata interna a
peretelui diafizar), ca și canalele centrale ale osteoanelor.
Periostul inveleste suprafața intregului os, cu excepția zonelor articulare, unde se
găsește cartilaj articular. Membrana periostala prezinta doua straturi: unul superficial,
reprezentat de țesut conjunctiv fibros, și altul profund care conține celule osoase –
osteoblaste, osteoclaste.
Periostul este bine inervat și vascularizat; el este ancorat prin manunchiuri de fibre de
colagen, numite fibre Sharpey, care pornesc de la periost și pătrund în țesutul osos. În
punctele de insertie ale tendoanelor și ligamentelor, fibrele Sharpey sunt foarte dese.

5
 La nivelul epifizei predomina țesutul osos spongios, cel compact formand doar un strat
subtire la suprafața. Alveolele osului spongios contin maduva roșie.
2.2.2. Structura de os lat, scurt sau neregulat
Oasele late, scurte și neregulate au structura asemănătoare. Un astfel de os prezinta
la exterior un strat de os compact (invelit la exterior de periost). Interiorul osului este ocupat
de o masa de țesut spongios, numita diploe (trabeculele sale fiind acoperite de endost), care
conține în alveolele sale maduva roșie.
Maduva osoasa – oasele contin în cavitatile lor interne (canalul medular / alveolelel
osului spongios) maduva osoasa. Maduva osoasa este o forma de țesut conjunctiv, fiind
vascularizat și inervat. Culoarea, structura și functia maduvei osoase variaza cu vârsta, ea
prezentandu-se ca: maduva roșie, maduva galbena și maduva cenusie.
Maduva roșie – se afla în toate oasele tinere (de fat și de copil), precum și la adult – în
oase late, scurte, neregulate (vertebre, coaste, coxale, oasele bazei craniului), în epifizele
oaselor lungi. Are rol hematopoietic, dar în perioada de dezvoltare a osului paticipa la
osteogeneza.
Maduva galbena – bogata în celule adipoase (ii dau culoarea galbena), se găsește în
diafizele oaselor lungi la adult. Ea rezulta din transformarea maduvei rosii.

6
 Maduva cenusie – se întâlnește în oasele batranilor, fiind format mai ales din țesut
conjunctiv cu rol de umplutura.
Vascularizatia și inervatia oaselor – vasele de sânge pătrund în os prin orificii
nutritive. În cazul unui os lung, diafiza prezinta o artera și o vena nutritiva; artera nutritiva se
ramifica pentru periost, canale Havers, os spongios, canal medular. Fiecare epifiza prezinta
câte o artera și o vena epifizara, similare celor diafizare. Inervatia oaselor este bogata, nervii
insotind de obicei traiectul vaselor sangvine.
2.3. Creșterea și modelarea oaselor
Tesutul osos alcatuieste cea mai mare parte a scheletului în faza lui finala de
dezvoltare, fiind bine adaptat functiilor acestuia datorită vascularizarii și rezistenței sporite.
Osul este unul din cele mai dinamice tesuturi ale corpului, prezentand procese de
creștere, remodelare și refacere.
2.3.1. Creșterea postnatala a oaselor
În perioada copilariei și adolescentei, oasele cresc în lungime și grosime.
➢ Creșterea în lungime – este prezenta la oasele lungi, dar și la alte oase, precum
și omoplatul, coxalul, corpii vertebrali, fiind asigurata de discurile cartilaginoase de creștere
(creștere interstitiala care asigura alungirea). Spre sfârșitul adolescentei (18 ani la fete, 21 de
ani la băieți) discurile de creștere se închid (condroblastele se divid tot mai rar și discul
cartilaginos se subtiaza tot mai mult – fiind înlocuit de țesut osos).
➢ Creșterea în grosime – apare la toate tipurile de oase, ea realizandu-se prin
adaugare de țesut osos la suprafața (creștere apozitionala). În acest caz, osteoblastele din
periost adauga țesut osos la suprafața osului, în timp ce osteoclastele din endost
îndepărtează osul de pe suprafața interna o peretului osos. Aceste doua procese – de geneza
și de distrugere osoasa – au loc cu aproximativ același ritm, încât grosimea peretelui osos se
modifica proportional cu diametrul osului.
2.3.3. Remodelarea osoasa
în schelet, inclusiv cel adult, ca urmare a nevoilor de adaptare permanenta a oaselor la
solicitarile mecanice principale, are loc remodelarea osoasa prin procese de depunere și de
reabsorbtie osoasa.
Remodelarea este realizata de așa numitele unități de remodelare, constituite din
asocierea osteoblastelor cu osteoclastele. Ritmurile celor doua procese de remodelare sunt

7
relativ echilibrate, încât masa oaselor dintr-un schelet adult se menține constanta.
Remodelarea afecteaza atât osul compact (prin formarea de noi sisteme haversiene și de
lame interhaversiene, cu o arhitectura adaptata forțelor mecanice ce se exercita asupra
osului), cât și osul spongios (schimbarea directiei trabeculelor conform solicitarilor mecanice).
Depunerea osoasa este asigurata de către osteoblaste care secretă oseina ce va fi
ulterior mineralizata. După ce osteoblastul ajunge înconjurat de materie osoasa, se va
transforma în osteocit. Osteoblastele provin la adult din celule osteoprogenitoare (celule
stem).
Reabsorbtia osoasa este realizata de către osteoclaste, care după ce au produs o
demineralizare locala (membrana osteoclastelor creeza un pH acid prin eliberarea unor acizi),
inlesneste apoi digestia atât extracelulara, cât și intracelulara a matricei osoase prin
eliberarea enzimelor lizozomale. Osteoclastul este o celula macrofaga uriașa, plurinucleata.
Când resorbtia se accentueaza – în asociatie cu numărul de osteoclaste, dezechilibrul apărut
poate conduce spre osteoporoza. Osteoporoza este frecventa la bătrâni, mai ales la femei
(fiind corelata cu deficitul hormonal al menopauzei); se manifesta printr-o scădere a masei
osoase și deterioararea arhitecturii microscopice a oaselor. Osul compact se subtiaza și ii
scade densitatea, iar osul spongios prezinta trabecule mai puține și mai subtiri. Astfel se oase
se pot fractura ușor (gâtul femural este foarte susceptibil în acest caz).

3. Oasele scheletului uman

Scheletul uman conține 260 de oase, grupate în doua zone principale scheletice:
axiala (craniul, coloana vertebrala, coastele și sternul) și apendiculara (oasele membrelor).
3.1. Oasele scheletului axial
Scheletul axial constituie axul lung al corpului, fiind reprezentat de 80 de oase aranjate
în trei regiuni: craniul, coloana vertebrala și cușca toracica).
1.1. Craniul
Craniul are doua componente: cutia craniana (numita și neurocraniu întrucât
adaposteste encefalul) și scheletul fetei (numit și splanhnocraniu sau viscerocraniu), la care
se mai adauga oasele asociate – cele din urechea medie și hiodul.

8
 1.1.1. Cutia craniana
Este mare și globuloasa, formata din bolta și baza, cuprinzand patru oase neperechi
(frontal, etmoid, sfenoid și occipital) și patru oase perechi (temporale și parietale). Acestora li
se adauga încă trei perechi de oase care apartin urechii medii (ciocanel, nicovala și scarita)
asociata temporalului.
Osul frontal, dispus în partea anterioara a neurocraniului, este alcătuit dintr-o porțiune
verticala (solzul), care formeaza fruntea, și alta orizontala, care formeaza peretele superior al
orbitelor. Solzul prezinta doua fete: exocraniana (convexa) și endocraniana (concava).
Pe fata exocraniana se disting bosele frontale laterale, iar median și inferior glabella
(bosa frontala mediana), pe care se observa sutura metopica; limita inferioara a acestei fete
este marcata de arcadele sprancenare (orbitare), care se continua lateral cu procesele
zigomatice.
În zona mediana a portiunii orizontala se găsește incizura etmoidala )de care se
articuleaza etmoidul) și spina nazala (de care se articuleaza oasele nazale).

Osul etmoid, situat în incizura etmoidala a osului frontal, prezinta o lama orizontala
(lama ciuruita), o lama verticala și doua mase laterale. Lama ciuruita împarte lama verticala în

9
doua segmente: crista galli (superior) și lama perpendiculara (inferior), cea din urma
articulandu-se cu vomerul.
Masele laterale participa la formarea peretilor laterali ai foselor nazale și a peretilor
mediali ai orbitelor; pe fata lor interna se afla perechea cornetului nazal superior și cea a
cornetului nazal mijlociu, cornete care delimiteaza spatii numite meaturile nazale superioare
și mijlocii.

Osul sfenoid este dispus înapoia etmoidului, în mijlocul bazei craniului. El prezinta un
corp, și câte o pereche de aripi mici, de aripi mari și de procese pterigoide. Corpul sfenoidului,
de forma aproape cubica, prezinta o fata superioara (endocraniana) pe care se găsește saua
turceasca (fosa hipofizara) în care sta hipofiza. Posterior, fosa hipofizara este delimitata de
lama patrulatera, iar anterior se găsește tubercului seii, înaintea celui din urma aflandu-se
santul optic; fata inferioara se articuleaza cu vomerul, cea posterioara cu corpul occipitalului.
Aripile mici (orbitosfenoide) sunt situate lateral fata de corp, au forma triunghiulara și
completeaza posterior plafonul orbitelor.
Aripile mari (alisfenoide) pleaza tot de pe fetele laterale ale corpului sfenoidal, dar se
găsesc într-un plan inferior fata de aripile mici, de care sunt separate prin fisura cerebrala
orbitara.
Procesele pterigoide se detaseaza de pe fata inferioara a corpului sfenoidului și sunt
locul de insertie al muschilor pterigoidieni; fiecare este formata dintr-o lama interna și una
externa, intre care se delimiteaza fosa pterigoida.

10
 Osul occipital este localizat în partea postero-mediana a cutiei craniene și participa
atât la formarea bazei cât și a boltii craniene. El este strabatut de un orificiu larg, numit gaura
(foramen) occipitala, care este delimitata anterior de procesul bazilar (corpul occipitalului),
lateral de masele laterale și apofizele jugulare, iar posterior de solzul occipitalului.
Procesul bazilar, pe fata endocraniana, prezinta o adancitura numita șanț bazilar, în
care sta puntea lui Varolio și partea superioara a bulbului rahidian; pe fata exocraniana
prezinta tuberculul fariangian.
Masele laterale, pe fata exocraniana poarta condilii occipitali, lateral de care se găsesc
apofizele jugulare.
Solzul occipitalului contribuie la completarea posterioara a boltii craniene; pe fata
exocraniana, median, se găsește protuberanta occipitala externa și liniile nucale superioara și
inferioara; fata endocraniana prezinta median protuberanta occipitala interna și creasta
occipitala interna care împreuna cu santurile de la acest nivel delimiteaza anterior – doua
fose cerebeloase; posterior – doua fose cerebrale.

Oasele parietale apartin în exclusivitate boltii craniene, fiind dispuse posterior fata de
solzul frontal și totodata articulandu-se cu solzul occipital, solzii temporalelor și aripile mari ale
sfenoidului. Pe fata exocraniana a parietalului, convexa (maximul de convexitate constituie
bosa parietala), se observa doua linii temporale – superioara și inferioara, pe care se insera
muschiul temporal; pe fata endocraniana se disting impresiunile vaselor de sânge și ale
girusurilor cerebrale.

11
 Oasele temporale localizate în regiunea latero-inferioara a neurocraniului, sunt
alcătuite din stânca, scvama (solz) temporalului și apofiza stiloida.
Stânca are forma piramidala, dispusa cu baza spre exterior și vârful spre interior. În
aceasta zona a temporalului, se disting spre exterior: regiunea timpanica (în jurul orificiului
auditiv) și regiunea mastoida, prelungita inferior cu apofiza mastoida.
La baza solzului temporal, la exterior, se afla apofiza zigomatica (componenta a
arcadei zigomatice) și cavitatea glenoida în care se articuleaza condilul mandibular.
1.1.2. Scheletul fetei (craniul visceral)
Este format din oase perechi (maxilare, palatine, nazale, lacrimale, zigomatice, cornete
nazale inferioare) și neperechi: vomerul si mandibula, celui din urma grup adaugand și hiodul.
Oasele maxilare
Se sudeaza intre ele și formeaza maxila, în jurul ei fiind grupate toate celelalte oase
perechi ale craniului visceral. Fiecare os maxilar prezinta un corp și patru apofize:
- frontala – îndreptată în sus și articulata cu osul frontal
- zigomatica – îndreptată în afara, spre osul zigomatic
- palatina – dispusa orizontal, participa la formarea boltii palatine, constituind în același timp și
planseul nazal
- alveolara – cu alveolele dentare în care stau dinții maxilarului superior.
Corpul este voluminos și conține un sinus larg care se deschide în meatul nazal
mijlociu. Fata superioara (orbitara) a maxilarului participa la formarea orbitei.
Oasele palatine
Situate posterior fata de oasele maxilare, sunt constituite din câte o lama verticala și
una orizontala. Lama verticala participa la formarea peretelui lateral al foselor nazale, iar lama
orizontala se articuleaza cu apofiza palatina a osului maxilar, formand palatul dur.
Oasele zigomatice (malare sau oase jugale) formeaza pometii obrajilor. Fiecare
prezinta un corp, care are trei fete (anterioara, orbitala – ia parte la formarea peretelui lateral
și inferior al orbitei; posterioara – delimiteaza anterior fosa temporala) și trei apofize: frontala,
temporala și maxilara, care se îndreaptă spre oasele corespunzatoare.
Oasele lacrimale situate în unghiul intern al orbitei, au contur patrulater. Ele participa
la delimitarea peretelui intern al orbitei.
Oasele nazale sunt dispuse înaintea apofizei frontale a osului maxilar; ele au forma

12
patrulatera și participa la formarea scheletului piramidei nazale.
Cornetele nazale inferioare sunt dispuse pe peretele lateral al foselor nazale – în
interiorul acestora; ele au forma semilunara și delimiteaza perechea meatului nazal inferior.
Vomerul este un os unic, dispus sub lama perpendiculara a osului etmoid; el participa
la formarea portiunii osoase a septului nazal.
Mandibula este singurul os mobil al craniului facial, articulandu-se cu oasele
temporale. Are un corp și doua ramuri. Corpul mandibulei are forma de potcoava și pe
marginea lui superioara se găsesc cele 16 alveole ale dintilor inferiori; pe partea externa,
median, se afla apofiza mentoniera și doi tuberculi mentonieri laterali; pe fata interna, median,
se observa patru apofize genii care servesc la insertia muschilor geniohioidieni; pe aceeași
fata se insera și mușchii digastric și milohiodian.
Ramurile mandibulei se termina cu un proces articular, denumit condilul mandibulei, și
unul coronoid, procese care delimiteaza intre ele incizura mandibulei; pe fata interna a
ramurilor se insera muschiul pterigoidian medial, iar pe cea externa muschiul maseter.
Osul hiod este un os nepereche, situat în partea antero-superioara a gatului,
deasupra laringelui, făcând parte din scheletul osteofibros al limbii; cental i se distinge un
corp, iar lateral doua perechi de prelungiri: coarnele mici și coarnele mari.

13
14
 1.2. Coloana vertebrala
Este localizata în partea medio-posterioara a corpului. Este formata din 26 de oase,
dintre care 24 sunt vertebre individualizate, iar altele doua, numite sacrum și coccis, provin
din sudarea intre ele a unor vertebre. Coloanei vertebrale i se descriu cinci regiuni: cervicala,
toracala, lombara, sacrala și coccigiana. Intre vertebre sunt interpuse discurile intervertebrale
fibrocartilaginoase.

Coloana vertebrala prezinta doua curburi cu convexitatea orientata anterior (cervicala

și lombara) și doua curburi cu convexitatea orientata posterior (toracala și sacro-coccigiana).

15
 O vertebra tipica este formata din corp vertebral, dispus anterior; și arc vertebral; intre
cele doua delimintandu-se gaura vertebrala. Prin suprapunerea vertebrelor, implicit a gaurilor
vertebrale, se formeaza craniul neural, în care este adăpostită maduva spinarii.
Corpul vertebral prezinta doua fete de articulatie, aproximativ plane, care se
articuleaza cu corpii vertebrelor de deasupra, respectiv de dedesubt, prin intermediul câte
unui disc intervertebral.
Arcul vertebral se leagă de corp prin intermediul a doi pediculi vertebrali. Pe arc exista
mai multe apofize: spinoasa (unica, dispusa posterior pe linia mediana), transverse (o
pereche) și de articulare intervertebrala sau zigapofize (o pereche superioara și o pereche
inferioara). Primele doua tipuri de apofize servesc ca suprafete de insertie musculara.
Regiunea cervicala cuprinde 7 vertebre, primele doua atipice (numite atlas și axis) și
urmatoarele cinci, vertebre cervicale tipice. Atlasul are forma de inel, lipsit de corp vertebral,
fiind constituit în doua mase laterale legate intre ele prin doua arcuri (anterior și posterior). Pe
fata interna a arcului anterior se observa o fateta de articulare pentru apofiza odontoida a
axisului. Arcul posterior se prelungeste printr-o apofiza spinoasa scurta. Fiecare dintre cele
doua mase laterale se prelungeste lateral cu apofiza transversa, strabatuta de un foramen
transvers.
Pe fata superioara a fiecarei mase laterale exista câte o cavitate glenoida pentru
articularea cu câte unul din condilii occipitali, iar inferior câte o apofiza de articulare cu cea de
a doua vertebra, axisul.
Axisul are caracteristica apofiza odontoida, care se găsește la partea superioara a
corpului vertebral, ea reprezentând corpul atlasului sudat la acest nivel. Pe fata anterioara a
acestei apofize se găsește o fateta de articulatie care corespunde fatetei de pe fata
posterioara a arcului anterior al atlasului. Apofiza odontoida joaca rol de pivot, în jurul careia
se rotește atlasul, antrenand și craniul în aceasta mișcare. Axisul reprezintă o apofiza
spinoasa ușor bifida.
Vertebrele cervicale tipice au corpul vertebral puțin înalt și alungit în sens transversal,
fata lui superioara având un aspect de sa datorită unor apofize semilunare, conferind acestei
regiuni vertebrale o mare mobilitate. Vertebra cervicala prezinta o apofiza spinoasa bifida (cu
orientare orizontala, cu excepția celei de-a șaptea vertebre la care este simpla și ușor
oblicizata), câte o pereche de apofize transverse, străbătute de un foramen transvers și doua

16
perechi de zigapofize (superioare și inferioare).

Regiunea toracala cuprinde 12 vertebre. Vertebra toracica are corpul vertebral

aproximativ cilindric. Pe corpul vertebrei, la baza arcului neural exista doua perechi de
semifatete (superioare și inferioare) pentru articulatia cu capul coastei. Apofiza spinoasa este
lunga, nebifurcata și oblicizata, iar apofizele transverse poarta câte o fateta de articulatie cu
tuberozitatea coastei. La fiecare vertebra exista doua perechi de zigapofize.

17
 Regiunea lombara este alcatuita din 5 vertebre, cu un corp vertebral masiv, la care
diametrul transversal este mai mare decât cel antero-posterior. Canalul neural are forma
triunghiulara. Apofiza spinoasa este scurta, lata și orizontala. Apofizele transverse sunt mai
lungi, de asemenea latite (contopite cu rudimente costale). Exista și doua perechi de
zigapofize.

Regiunea sacrala este reprezentata de osul sacrum (care provine din sudarea a 5
vertebre sacrale), cu forma de piramida patrulatera, orientata cu baza superior și vârful
inferior (acesta unindu-se cu coccisul) și strabatuta de canalul sacral. Osului sacrum i se
descriu patru fete:
➢ anterioara – ușor concava, prezentand patru linii transversale, care reprezintă locurile
de unire intre ele a vertebrelor sacrale; lateral fata de aceste linii se afla patru perechi de
orificii sacrale anterioare
➢ posterioara – convexa, prezentand o serie de crește: sacrala mediana nepereche
(provenita din unirea intre ele a apofizelor spinoase de la vertebrele sacrale), o pereche
sacrala intermediara (articulara), o pereche sacrala laterala. Intre primele doua tipuri de
crește se găsește santul sacral, iar intre ultimele doua crește se afla orificiile sacrale
posterioare. Crestele sacrale articulare se termina superior cu coarnele mari, iar inferior cu
coarnele mici
➢ doua laterale, pe care exista o suprafața de articulare cu oasele coxale

18
 Regiunea coccigiana este reprezentata de osul coccis, format prin fuzionarea a
patru-cinci vertebre coccigiene rudimentare. Acest os are forma triunghiulara, cu baza
îndreptată în sus, la nivelul careia se observa doua coarne coccigiene care se articuleaza cu
coarnele sacrale.

1.3. Coastele
Sunt în numar de 12 perechi. Sunt arcuri osteocartilaginoase, formate postero-lateral
dintr-un arc osos (regiune vertebrala), iar anterior din cartilaj costal (regiune sternala), care
lipsește la ultimele doua perechi de coaste.
Primele șapte perechi sunt denumite coaste adevărate (regiunea lor cartilaginoasa se
articuleaza la stern), coastele VIII. IX și X sunt denumite coaste false (articularea la stern se
face prin intermediul cartilajului coastei a VII), în timp ce ultime doua perechi de coaste sunt
flotante (lipsite de cartilaj și neajungand la stern).
Arcului osos al unei coaste i se descriu mai multe părți:
➢ cap – se articuleaza cu corpul unei vertebre toracale sau intre corpurile a doua

19
vertebre adiacente
➢ gât
➢ tubercul – se articuleaza cu apofiza transversa a vertebrei corespunzatoare
➢ corp – prezinta o fata laterala și una mediala și doua margini

1.4. Sternul
Împreuna cu coastele și regiunea toracala a coloanei vertebrale formeaza cușca
toracica. Sternul este un os lat, dispus medial la partea anterioara a cutiei toracice, format din
trei părți: manubriu, corp și apendice xifoid (xifistern).
Pe marginea superioara a manubriului se afla incizura sternala, iar lateral cele doua
incizuri claviculare (pentru articularea cu claviculele), și incizuril cartilajelor primei perechi de
coaste. Pe marginile corpului sternal se observa incizurile cartilajelor perechilor costale II-VII.
Xifisternul rămâne liber, nearticulandu-se cu coastele și este de o consistenta cartilaginoasa.

20
 2. Scheletul apendicular
Scheletul apendicular cuprinde scheletul membrelor, fiecare având câte o centura
(pectorala/pelviana) și câte un schelet al membrului propriu-zis.
2.1. Scheletul membrului superior
Scheletul membrului superior este format din centura scapulara (pectorala), scheletul
brațului, al antebratului și cel al mainii.
2.1.1. Centura pectorala (scapulara) care leagă membrul superior de trunchi. Este
constituita din doua oase: omoplat (scapula) și clavicula.
Clavicula
este un os lat alungit, de forma literei S. este dispusa la marginea superioara și
anterioara a toracelui. Ea menține omoplatul și implict oasele membrului propriu-zis superior
la partea laterala a toracelui.
Prin cele doua capete (sternal și acromial) clavicula se articuleaza cu manubriul
sternului respectiv cu omoplatul. La nivelul claviculei se mai descriu doua fete (superioara și
inferioara – care are câte un șanț în care se
Omoplatul (scapula)
Este un os lat, de forma triunghiulara, este dispus la partea posterioara a cutiei
toracice. El prezinta:
➔ doua fete – anterioara (costala) este ușor concava, la nivelul fosei subscapulare
inserandu-se muchiul cu același nume; posterioara – poarta o spina (al carei capăt lateral
este latit și numit acromion) care delimiteaza doua fose supraspinoase și infraspinoase
➔ trei margini – superioara – unde se găsește incizura scapulei; laterla de incizura
scapulei se găsește procesul coracoid, loc de insertie pentru muschi și ligamente; laterala
(axilara) – orientata spre axila, terminata superior cu cavitatea glenoida; mediala
(vertebrala) – paralela cu culoana vertebrala
➔ trei unghiuri – lateral – reprezentat de cavitatea glenoida; superior – locul de întâlnire
al marginilor superioara și mediala; inferior – locul de întâlnire al marginilor mediala și
laterala

21
 2.2 Scheletul membrului superior propriu-zis
oasele care alcatuiesc scheletul membrului superior propriu-zis se grupeaza în oasele
brațului (humerus), antebratului (radius și ulna/cubitus) și ale mainii (carpiene – formeaza
incheietura, metacarpiene – formeaza palma, falange (oasele degetelor)).
Humerus
la nivelul capatului proximal se observa capul humerusului (de forma hemisferica,
articulandu-se cu cavitatea glenoida a omoplatului), marele și micul tubercul, separate intre ei
de santul intertubercular (bicipital) și gâtul anatomic (separa capul humerusului de cei doi
tuberculi).
Pe partea laterala a diafizei se găsește tuberozitatea deltoidiana (V-ul deltoidian), iar
pe fata posterioara santul de torsiune al humerusului (santul nervului radial). La capătul distal
se observa trohleea (pentru articularea cu ulna) și condilul humeral (pentru articularea cu
radiusul), flancati fiecare de câte un epicondil (medial și lateral). Pa fata anterioara, deasupra
trohleei se găsește cavitatea coronoida, iar pe fata posterioara cavitatea oleocraniana.
Ulna/cubitus
la capătul proximal se observa olecranul (în extensie completă acesta pătrunde în
cavitatea oleocraniana a humerusului). Procesul coronoid (în timpul flexiei acesta pătrunde în
cavitatea coronoida a humerusului), și lateral fata de cel din urma, este incizura radiala a
ulnei, loc de articulare cu radiusul.
Diafiza are aspect triunghiular. Capătul distal prezinta capul ulnei, care se articuleaza
cu capătul distal al radiusului și procesul stiloid.
Radius
la capătul proximal se observa capul (medial se articuleaza cu incizura radiala a ulnei;
fata superioara este concava, fiind locul de articulare cu condilul humeral), colul și

22
tuberozitatea radiala (bicipitala), pentru insertia tendonului muschiului biceps brahial.
Diafiza are aspect triunghiular (trei fete – anterioara, posterioara și laterala), marginea
lui mediala reprezentând coasta interosoasa. Capătul distal este mai larg fata de cel proximal,
cu aspect piramidal; medial se găsește incizura ulnara care se articuleaza cu capul ulnei, iar
lateral, procesul stiloid, fata distala este concava și se articuleaza cu oasele carpiene.
Articulatia dintre radius și cubitus permite mișcarea de rotire a mainii, în poziție de supinatie
(fata palmara este orientata înainte), respectiv pronatie (fata palmara este orientata înapoi).

Oasele carpiene
sunt oase scurte, în numar de 8, dispuse pe doua rânduri, legate intre ele prin
ligamente. Rândul proximal enumerand dinspre partea laterala spre cea mediala, cuprinde:
scafoid, semilunar, piramidal și pisiform; iar rândul distal cuprinde oasele trapez, trapezoid,
osul mare și osul carlig.
Metacarpienele
sunt în numar de 5. baza lor se articuleaza cu carpienele distale, corpul are aspect
triunghiular, iar capătul distal este rotunjit, se numește cap și se articuleaza cu baza
falangelor proximale; metacarpianul 1 este mai scurt, opozabil și cu mobilitate mai mare fata
de celelalte.
Falangele
degetele sunt numerotate ca și metacarpienele de la 1 la 5, pornind de la degetul mare
(se mai numește polex sau police); cu excepția degetului 1, care are numai doua falange,
celelalte degete au în alcătuirea lor trei falange: proximala, mijlocie, distala.

23
 2.2 Scheletul membrului inferior
Scheletul membrului inferior este format din centura pelviana (coxal), scheletul coapsei
(femur), al gambei (tibia și peroneul) și al piciorului (tarsiene, metatarsiene și falange).
Centura pelviana
leagă membrul inferior de scheletul axial și are rol de susținere a organelor pelviene și
a unor organe abdominale. Ea este constituita dintr-o pereche de oase late, numite coxale
care, anterior se articuleaza intre ele pe linia mediala la nivelul simfizei pubiene.
Cele doua oase coxale, împreuna cu osul sacrum, cu care se articuleaza posterior,
formeaza bazinul. În timpul copilariei, fiecare os coxal este constituit din trei oase separate –
ilion (dispus superior), ischion (dispus postero-inferior) și pubis (dispus antero-inferior) –
care la pubertate se sudeaza intre ele. Coxalul are o cavitate acetabulara de articulare cu
capul femural. Coxalul prezinta:
➔ doua fete: laterala și mediala.
Fata laterala prezinta, în partea superioara aripa iliaca, a carei margine superioara se
numește creasta iliaca. Suprafața acestei fete are o concavitate numita fosa iliaca externa, pe
care se găsesc trei linii fesiere (posterioara, anterioara și inferioara), care servesc la insertia
muschilor fesieri. Inferior fata de cavitatea acetabulara se observa tuberozitatea ischiatica,
tuberculul pubian și foramenul obturator.
Pe fata mediala, linia arcuata separa aripa iliaca, a carei suprafața este concava,
numita fosa iliaca interna, de ischion și pubis. Posterior acestei fose se găsește fateta
auriculara, loc de insertie cu osul sacrum. Linia arcuata demarcheaza așa-numitul bazinul
mare, care conține organele abdominale, de bazinul mic, care conține organele pelviene.
➔ Patru margini: superioara – reprezentata de creasta iliaca, având forma literei S culcat,
inferioara – reprezentata de ramura pubisului care ia parte la formarea simfizei pubiene și
ramura ischiopubiana, anterioara – i se descriu de sus în jos spina iliaca antero-posterioara,

24
spina iliaca antero-inferioara, eminenta ilio-pubiana și tuberculul pubian, și posterioara – de
sus în jos prezinta spina iliaca postero-superioara, spina iliaca postero-inferioara, marea
scobitura ischiatica, spina ischiatica, mica scobitura ischiatica și tuberozitatea ischiatica.

Oasele care alcatuiesc scheletul membrului inferior propriu-zis sunt grupate în oasele
coapsei (femur), gambei (tibia și fibula) și piciorului (tarsiene, metatarsiene și falange).
Acestora li se adauga patela (rotula).
Femurul
este osul cel mai lung și mai puternic al scheletului. La capătul proximal prezinta capul
femural, în centrul caruia se găsește fovea capului, loc de insertie pentru ligamentul rotund.
Sub capul femural se afla gâtul anatomic, limitat inferior de marele și micul trohanter, legați
intre ei, anterior prin linia intertrohanteriana, iar posterior prin creasta intertrohanteriana.
Diafiza este prismatica, cu trei fete: anterioara, mediala și laterala; la locul de unire al
ultimelor doua observandu-se linia aspra. La capătul distal se găsesc doi condili femurali
(lateral și medial) separati intre ei la partea posterioara de o fosa intercondiliana, iar anterior
de fateta patelara, locul de articulare cu patela; latero-superior fata de fiecare condil exista
câte un epicondil, lateral, respectiv medial.

25
 Patela / rotula
Os sesamoid, de forma triunghiulara, dezvoltat în tendonul muschiului cvadriceps.
Prezinta o fata anterioara și doua fete posterioare, cele din urma articulandu-se cu condilii
femurali.
Tibia
la capătul proximal, care este mai voluminos, se afla trei tuberozitati, mediala, laterala
și anterioara, care au fata superioara ușor concava (corespund condililor femurali), cele doua
suprafete articulare fiind delimitate intre ele prin eminenta intercondiliana. La partea inferioara
a tuberozitatii laterale, exista o fateta de articulare cu capul fibulei.
Diafiza este triunghiulara (cu trei fete: mediala, laterala și posterioara), cu marginea
anterioara (creasta tibiei) acoperită direct de piele; pe fata posterioara se afla linia solearului.
Capătul distal, în partea laterala are incizura fibulara (pentru articularea cu fibula), în
partea mediala prezinta maleola tibiei, în timp ce fata distala are o suprafața de articulare cu
astragalul.
Fibula/peroneu
este un os lung, dispus postero-lateral fata de tibie. Capătul proximal este reprezentat
de capul fibulei (se articuleaza cu tibia), care se prelungeste în sus cu apexul. Diafiza este
triunghiulara, ușor torsionata în jurul axei longitudinale. La capătul distal se afla maleola
fibulei, care are doua suprafete de articulare, una pentru tibie și una pentru astragal.
Oasele tarsiene
sunt în numar de 7, reprezentate de astragal (se articuleaza cu tibia și fibula superior,
cu calcaneul inferior și cu scafoidul anterior), calcaneu (articulat anterior cu cuboidul), scafoid
(articulat posterior cu astragalul și anterior cu cele trei cuneiforme), cuboid (articulat posterior
cu calcaneul și anterior cu baza metatarsienelor 4 și 5) și trei cuneiforme (articulate posterior
cu scafoidul și anterior cu baza metatarsienelor 1,2 și 3).
Oasele metatarsiene
sunt în numar de 5, numerotate începând de la partea mediala spre cea laterala,
primul metatarsian fiind mai mare decât celelalte. Fiecare metatarsian prezinta o baza
(articulata cu oasele tarsiene), un corp (cu aspect triunghiular) și un cap (articulat cu falanga
proximala).

26
 Falangele
cele 14 falange ale piciorului sunt mai mici fata de cele de la mana. Fiecare deget are
trei falange (proximala, mijlocie și distala), exceptând degetul 1 (numit și haluce sau halux)
care are numai doua. Fiecare falanga prezinta o baza, un corp și un cap.

27