No.

06

Echilibru între Transparență

și Confidențialitate în Domeniul
Apărării: învățăminte trase
din bunele practici internaționale
CENTRUL PENTRU INTEGRITATE ÎN DOMENIUL APĂRĂRII

Centrul pentru Integritate în Domeniul Apărării (CIDS /Centre for Integrity in the Defence
Sector) promovează integritatea, măsurile anticorupție și buna guvernanță în domeniul apărării.
Prin conlucrarea cu partenerii norvegieni și cei internaționali, centrul caută să consolideze
competența, să ridice nivelul de conștientizare și să asigure mijloace practice, care să reducă
riscurile de corupție. CIDS a fost înființat în anul 2012, de către Ministerul Apărării din Norvegia..

Francisco Cardona, expert internațional aso-

ciat la CIDS, este un specialist de renume în
elaborarea și evaluarea reformelor din dome-
niul funcțiilor și administrației publice, în drept
administrativ și justiție, politici anticorupție și
consolidare instituțională. Experiența sa se ex-
tinde din țara sa natală, Spania, unde și-a con-
solidat o carieră în domeniul administrației pu-
blice, până la diverse organizații internaționale,
cum ar fi Programul SIGMA (Suport pentru Îm-
bunătățirea Managementului și Guvernării în
Țările din Europa Centrală și de Est /Support
for Improvement in Governance and Manage-
ment) al OECD (Organizația pentru Coopera-
re și Dezvoltare Economică /Organisation for
Economic Cooperation and Development), unde
a fost analist principal în politici în domeniul
guvernanței publice timp de 15 ani. La SIG-
MA a consiliat în jur de 25 de țări în curs de
dezvoltare sau în tranziție din Europa de Est,
Africa, America Latină și din zona Caraibelor.
Este licențiat în drept (a absolvit Universitatea
din Valencia în 1976) și deține o serie de mas-
terate în administrația publică.
CUVÂNT ÎNAINTE
Ghidurile pentru Buna Guvernanță CIDS
(GGG) au ca prim obiectiv prezentarea pro-
blematicilor cheie legate de ‚buna guvernanță.’
Ghidurile ar trebui să fie sumare, fără a simpli-
fica problemele în mod excesiv.
În a șasea broșură GGG, autorul își propune să
pună sub semnul întrebării conceptul de con-
fidențialitate din domeniul apărării. În acest
sens, autorul se întreabă: „«(...) unde ar trebui
să fie echilibrul între accesul liber la informații
și limitarea acestuia într-o oarecare măsură»
într-o societate democratică dotată cu «un
guvern deschis»”? De asemenea, se întreabă
când este necesară restricționarea informațiilor
din motive de securitate națională, ceea ce ne
amintește de dreptul cetățeanului de a benefi-
cia de protecția statului.
Acest ghid a fost scris de expertul internați-
onal al CIDS, Francisco Cardona. Aș dori să-i
mulțumesc pentru contribuția sa la abordarea
unei teme atât de importante din cadrul bunei
guvernanțe. Un subiect care a fost de o mare
actualitate în dezbaterea publică din ultimii
ani și care probabil va continua să fie relevant
pentru anii care vor urma.
De asemenea, aș dori să mulțumesc, editorului
CIDS, Bard Knutsen și coordonatoarei noastre
în publicații, Ase Marie Fossum, pentru contri-
buția lor la acest ghid.
Centrul speră ca ghidul să fie utilizat de un pu-
blic larg, atât din domeniul apărării cât și din
afara lui. Aflarea echilibrului just între transpa-
rență și confidențialitate este esențial pentru
buna funcționare a unei societăți democratice.
CIDS ar fi bucuros să primească orice observa-
ție pe marginea acestui ghid.
Oslo, 24 aprilie 2018
Per Christensen
Director
 «Gento ommolut velentium untis qui intiorent
facipid ut as nones dolora di vel illaudiorpos vo-
luptios nullace aquatat laccum sit ommossundel

CUPRINS
magnit, sedit eseceaque prepe natur»

INTRODUCERE�������������������������������������������������������������������������������������������������� 3

CADRUL CONCEPTUAL: SECURITATEA NAȚIONALĂ

CA O JUSTIFICARE PENTRU CONFIDENȚIALITATE............................... 4


Rolul în general minor jucat de aparatul judiciar
în controlul sistemelor de clasificare�����������������������������������������������������7


Criterii și niveluri de clasificare�������������������������������������������������������������� 8


Criterii de declasificare�������������������������������������������������������������������������� 10


Criterii de control al utilizării secretului:
Testul de prejudicii și cel al echilibrării interesului public������������� 11


Concluzii��������������������������������������������������������������������������������������������������� 13


Referințe��������������������������������������������������������������������������������������������������� 15

2
Introducere
Acest ghid oferă o scurtă prezentare a bunelor
practici internaționale din țările membre ale
Uniunii Europene (UE) și Organizației pentru
Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD)
pentru a proteja confidențialitatea infor-
mațiilor publice în domeniul apărării și al se-
curității naționale, promovând în același timp
dreptul general al publicului de a avea acces
la informațiile deținute de instituțiile publice.
Scopul ghidului este de a propune politici care
să promoveze o guvernare deschisă, accesul la
informații și a oferi cetățenilor mijloace pentru
a lua decizii în cunoștință de cauză referitor
la performanțele guvernelor. În același timp,
acesta trasează delimitările pentru o protecție
solidă a secretelor de stat în domeniile sensi-
bile securității naționale, apărării și serviciului
de informații, precum și împotriva corupției și
a criminalității.
Transparența și publicitatea sunt excelente
mijloace de prevenire a corupției, a proastei
administrări și a unei guvernanțe deficitare. O
democrație nu poate funcționa corespunzător
în secret. Dacă predomină secretul, regimul
politic devine prin natura sa nedemocratic,
cetățenii săi fiind excluși din procesul politic.
Exercitarea autorității poate scăpa de sub con-
trol, iar responsabilitatea democratică nu mai
poate avea loc. Cu toate acestea, este posibil
ca accesul public la informații să poată fi re-
stricționat pentru a se păstra buna funcționare
a democrației într-un stat guvernat în mod efi-
cient. Prin urmare, atât divulgarea informațiilor
publice, cât și limitarea divulgării trebuie să
servească interesului public în egală măsură.
3
 Cadrul conceptual:
securitatea națională ca o justificare
pentru confidențialitate
Pe plan conceptual, pornim de la ipoteza că o
guvernare deschisă și accesul liber la informații,
pe de o parte, și restricționarea accesului într-o
anumită măsură, pe de alta, sunt în beneficiul
interesului public. La nivel internațional, princi-
piul general acceptat este acela prin care gu-
vernele trebuie să promoveze „dreptul de a ști”
dar și respectarea unor limite rezonabile pentru
a proteja confidențialitatea anumitor informații
publice. Aceste limite sunt indispensabile pen-
tru ca acțiunile statului din anumite domenii să
fie gestionate în mod eficient, în special în cele
care privesc securitatea și apărarea națională.
Principala problemă în ceea ce privește acest
tip de secretizare este de a se determina când
și cum sunt legitimate restricțiile privind accesul
publicului la informații. Democrațiile sănătoase
aspiră la a putea garanta adecvat accesul publi-
cului la informații, trasând în același timp anu-
mite limite legitime pentru a restricționa acest
acces. Modul în care se stabilește un echilibru
adecvat între aceste două considerente depin-
de în mare măsură de istoria, valorile sociale
și de alți factori culturali specifici fiecărei țări.
Din acest motiv, este greu de determinat dacă
există standarde internaționale care să ajute la
atingerea unui echilibru corect (Transparency
International UK, 2014). În practică, nu există
norme internaționale exacte, deși dezbaterile
4
intelectuale și încercările de a stabili unele prin-
cipii generale au fost numeroase în ultimii ani.1
Dacă nu este controlată, protecția secretului și a
confidențialității devine cu ușurință un concept
foarte larg și extensiv. Anumite servicii de stat
care se ocupă cu securitatea națională, apărarea,
anchetele judiciare, colectarea de informații sau
combaterea terorismului au tendința de a ține în
secret toate activitățile, chiar dacă acest lucru are
ca rezultat împiedicarea dreptului cetățenilor de
a ști ce face guvernul. În afară de costurile ridi-
cate ale menținerii în funcțiune a „mașinăriei de
secretizare”, utilizarea substanțială și extensivă a
confidențialității tinde să submineze încrederea
publicului în instituțiile guvernamentale și, în cele
din urmă, să slăbească legitimitatea democratică.
De asemenea, prea multă secretomanie tinde să
încurajeze greșelile și abaterile, față de menține-
rea transparenței și controlului public, deoarece
lipsa de transparență face mai dificilă examinarea
publică și corectarea practicilor deficitare. Prin
urmare, pe termen lung, secretul excesiv poate
amenința securitatea națională mai mult decât o
face deschiderea.
Potrivit unor oficialități publice – de exemplu în
Statele Unite – excesul de secretizare „a devenit
1 A se vedea The Tshwane Principles (2013):
https://www.opensocietyfoundations.org/fact-sheets/tshwane-
principles-national-security-and-right-information-overview-15-points
astăzi un obstacol nejustificat în calea schimbului
de informații în interiorul și în afara guvernului,
în detrimentul politicii publice” (Aftergood, 2008,
pagina 400). Aceasta evidențiază problema su-
pra-clasificării, respectiv a cunoaște care dintre
serviciile care dețin informații tind să clasifice in-
formațiile într-o măsură care depășește cu mult
ceea ce este, de fapt, strict necesar.
Scopul oricărui sistem de clasificare este de a
preveni divulgarea informațiilor care ar putea
pune în pericol securitatea națională, dar ca-
racterul vag al noțiunilor, precum „securitate
națională” și „amenințări la adresa securității”
permite cu ușurință utilizarea excesivă a se-
cretului. Dificultatea de a distinge între infor-
mațiile factuale și cele subiective face dificilă
stabilirea unor criterii bine definite pentru o
clasificare corectă a informațiilor.
Clasificarea corectă a informațiilor este în sine
o noțiune dificilă, dar, conceptual, am putea
fi de acord că o clasificare „corectă” este re-
zonabilă când se îndepărtează cât mai puțin
posibil de valorile democratice ale deschiderii,
transparenței și accesului liber la informații. Cu
alte cuvinte, am putea fi de acord că o limi-
tare rezonabilă a transparenței este cea care:
a) este excepțională și b) protejează interese
importante de securitate națională. Această
concluzie recunoaște că există informații în
domeniul apărării și al securității naționale ale
căror secretizare nu este esențială pentru pro-
tecția securității naționale și, prin urmare, pot
fi divulgate în siguranță - total sau parțial.
În unele țări democratice, încă predomină o
abordare tradițională prin care transparența
reprezintă doar o cerință a cetățenilor, în timp
ce secretul, din motive de securitate naționa-
lă, servește interesului public. De exemplu, dl
Jean Marc Sauvé, vicepreședinte al Consiliului
de Stat, a declarat într-un discurs în fața Adu-
nării Naționale a Franței (camera inferioară a
parlamentului francez), la data de 5 iulie 2011:
„Aceasta este calea de urmat pentru a trasa o
linie de departajare între interesele publice le-
gitime care reclamă secretul și transparența
revendicată de cetățeni” (Sauvé, 2011, pagina
6). Această afirmație se bazează pe ipoteza că
păstrarea secretului protejează interesul public,
în timp ce transparența, departe de a servi ace-
lași interes, este doar o exigență motivată de
curiozitatea cetățenilor și a jurnaliștilor. Aceasta
este o ipoteză îndoielnică. Experiența ne arată
că promovarea transparenței este una dintre
cele mai bune modalități de protejare a intere-
sului public, deoarece contribuie la menținerea
responsabilității autorităților publice în fața ce-
tățenilor și a altor mecanisme de control demo-
cratic. Prin urmare, transparența, și nu secretul,
poate fi văzută ca un mijloc de a acoperi „un
decalaj care apare în mod natural între stat și
cetățenii săi” (Fenster, 2010, pagina 619).
Există un larg consens internațional conform că-
ruia transparența în politica și acțiunile autorită-
ților publice ar trebui să fie o regulă generală, în
timp ce secretizarea ar trebui să fie excepția. În
plus, excepțiile trebuie să fie justificate: ele pot fi
apărate doar dacă sunt legitime. Ele sunt legiti-
me doar dacă se dovedesc a fi destinate protejă-
rii intereselor reale de securitate națională.
Pentru a se face distincția între secretul legitim
și cel nelegitim, trebuie să se asigure un anumit
control din partea unor autorități care să fie inde-
pendente față de clasificator. Această funcție de
control independent poate fi exercitată de instan-
țe sau de organisme publice specializate, ale căror
rol ar fi de a stabili dacă interesele de securitate
națională invocate pentru clasificarea informațiilor
sunt într-adevăr reale și suficient de importante.
Fără mecanisme de control extern, deciziile de cla-
sificare a informațiilor devin exclusiv discreționare
și, cel mai probabil, arbitrare. Cu toate acestea,
5
 după cum vom vedea mai jos, instanțele de jude-
cată au jucat - și încă tind să joace - un rol excesiv
de reținut față de păstrarea informațiilor de către
agențiile de securitate sau de informații.
Din punct de vedere teoretic, nu este dezirabi-
lă și probabil că nu este posibilă o transparență
totală, după cum s-a menționat mai sus. În plus,
statul va acționa întotdeauna în anumite domenii
care sunt obscure sau ambigue. Așa cum sublini-
ază Fenster (2010, pagina 623), există frecvent
o zonă intermediară între secret și transparen-
ță, ceea ce nu înseamnă neapărat că secretul ar
fi opusul transparenței. În practică, secretul și
transparența nu sunt realități clare și opuse, de-
oarece atât secretizarea, cât și transparența, sunt
baze instituționale separate și diferite din punct
de vedere structural (Riese, 2014, pagina 14).
Mai multă transparență nu ar trebui să însemne
neapărat mai puțină secretizare, dar îmbunătățirea
calității va asigura o protecție mai bună a confi-
dențialității. Pe de altă parte, mai multă transpa-
rență înseamnă protejarea doar a nevoilor reale
de confidențialitate. Politicile de transparență
sunt relativ noi în peisajul instituțional al majorită-
ții țărilor, în timp ce secretizarea este ancorată în
tradiții stabilite de mult timp. Valorile și interese-
le care stau la baza fiecăreia dintre aceste tradiții
sunt încă eterogene și oarecum inconsecvente.
Provocarea constă în armonizarea progresivă
a instituționalizării dreptului de a ști și a proteja
nevoile reale în materie de confidențialitate - în
structurile organizaționale care le gestionează și în
practicile guvernamentale. În mod ideal, căutarea
unei mai mari coerențe între cele două politici ar
trebui să ducă la o politică unică, integrată și la
o instituționalizare mai coerentă a unei politici de
acces la informații în cadrul guvernelor naționale,
în conformitate cu nevoile de securitate națională.
Cu toate acestea, noțiunea de „securitate nați-
onală” este extrem de evazivă, deoarece poate
6
avea înțelesuri diferite în contexte naționale
diferite, ceea ce complică și mai mult proble-
ma. În majoritatea țărilor europene analiza-
te de Jacobsen (2013), securitatea națională
cuprinde, într-o măsură variabilă, atât relațiile
internaționale, cât și amenințările la adresa
securității interne. Cu alte cuvinte, nu există
neapărat o linie de demarcare evidentă.
Pentru a determina dacă secretul guverna-
mental este sau nu legitim, Afterwood (2009,
paginile 402-403) propune trei categorii con-
crete ale secretului, recunoscând în același
timp că, în cadrul acțiunilor publice, va fi me-
reu dificil de a se distinge între secretul legitim
față de cel nelegitim și de a-l păstra pe primul
în timp ce s-ar expune al doilea.
1. Secretul real al securității naționale: secretul
destinat protejării informațiilor care ar expune
securitatea națiunii la o amenințare identifica-
bilă, prin compromiterea apărării sau a con-
duitei în desfășurarea relațiilor sale externe.
Reținerea acestor informații nu este contro-
versată, deoarece reprezintă rațiunea care stă
la baza tuturor sistemelor de clasificare res-
pectate, iar utilizarea secretului are natura de
a servi cel mai bine interesului public.
2. Secretul birocratic: tendința birocraților de
a proteja informațiile, din comoditate sau
potrivit unei vagi bănuieli că dezvăluirea ar
putea fi mai riscantă decât păstrarea secre-
tului. De obicei, această tendință birocratică
duce la o supra-clasificare a informațiilor și
la o creștere inutilă a informațiilor clasifica-
te. De asemenea, aceasta mărește costurile
bugetare ale menținerii secretului și, în mod
frecvent, contribuie la apariția unui senti-
ment birocratic de suficiență și a unei reti-
cențe de a dezvălui modul în care o anumită
instituție guvernamentală își face treaba.
3. Secretul politic: tendința de a se recurge la
această clasificare pentru a obține avantaje
politice. Această formă de secretizare este
cea mai reprobabilă, pentru că exploatează
legitimitatea acceptată a unor interese reale
de securitate națională, pentru a promova un
interes personal, pentru a evita controversele
politice sau pentru a se sustrage de la respon-
sabilitatea față de cetățeni. În cazuri extreme,
secretul politic ascunde încălcări ale legii, în-
călcări ale drepturilor omului, ale faptelor de
corupție sau un management defectuos, ame-
nințând integritatea procesului politic.
ROLUL ÎN GENERAL MINOR JUCAT DE
APARATUL JUDICIAR ÎN CONTROLUL
SISTEMELOR DE CLASIFICARE
După cum s-a arătat mai sus, instanțele au
fost în mod tradițional, și încă mai sunt, destul
de reținute în răspunsul lor față de agențiile
de clasificare și față de așa numitul „privile-
giu executiv legat de secretele de stat”. Această
deferență a aparatului judiciar a contribuit la
consolidarea ideii că securitatea națională este
prea sensibilă pentru ca informațiile din dome-
niul ei să fie dezvăluite chiar și instanțelor (Se-
tty, 2012). Un exemplu elocvent este în cazul
Statele Unite vs. Reynolds.2 care a marcat istoria
Statelor Unite în timpul Războiului Rece.
Tendința deferentă a aparatului judiciar față de
executiv a fost întărită de atacurile teroriste din
11 septembrie din Statele Unite – eveniment
denumit frecvent „9/11.” Argumentul guvernului
de a proteja securitatea națională a predominat
în instanță față de principiile de responsabilitate,
transparență și guvernare deschisă. Numeroase
cazuri din Statele Unite, Regatul Unit, Franța și
din alte țări democratice, ca să nu mai vorbim
de cele din țările mai puțin democratice, reflectă
o aderență tacită spre o viziune îngustă a rolului
2 https://supreme.justia.com/cases/federal/us/345/1/case.html
justiției referitor la revizuirea deciziilor executive
legate de securitate. Din nefericire, aceasta poa-
te fi în detrimentul protecției drepturilor funda-
mentale ale cetățeanului, a statului de drept și a
respectării intereselor reale de securitate.
„Privilegiul executiv legat de secretele de stat” din
Statele Unite, „privilegiul de nedivulgare în numele
interesului public„ din Regatul Unit, sau „apărarea
secretului” din Franța, sunt invocate foarte frec-
vent de către autoritățile executive de clasificare
pentru a evita controlul judiciar sau pentru a-l
face mai puțin eficient. Excepțiile de la transpa-
rență, bazate pe afirmații precum cei trei termeni
de mai sus, sunt acceptate în mod constant de
către instanțele juridice, chiar dacă - uneori - in-
stanțele afirmă în mod vag că privilegiul ar trebui
să se limiteze doar la cazurile de securitate na-
țională reală. Această poziție judiciară destul de
frecventă relevă, în general, „un dispreț față de
noțiunea de mecanisme de control, o abdicare
de la responsabilitatea judiciară și un dispreț față
de necesitatea structurală de a păstra o cale de
a solicita recurs împotriva excesului de autoritate
al guvernului” (Setty, 2012, pagina 1573).
Fuchs (2006, p. 168), într-un studiu remarcabil
privind rolul instanțelor, a constatat că „având
în vedere valorile semnificative promovate de
dreptul de acces la informațiile guvernamenta-
le, acest drept nu ar trebui sacrificat decât în
cazul în care există o nevoie legitimă de secre-
tizare... Nici parlamentele, nici publicul de unul
singur nu sunt în măsură să conteste utiliza-
rea excesivă a secretului. Reexaminarea inde-
pendentă constituie o parte a responsabilității
sistemului judiciar de a se asigura că acțiunea
guvernului este autorizată în mod corespun-
zător”. Numai instanțele ar fi suficient de in-
dependente pentru a juca rolul de a contesta
secretizarea excesivă, dar aparent, observă
Fuchs, acestea refuză să accepte acest rol.
7
 În aproape toate țările europene studiate de
Jacobsen (2013), instanțele au autoritatea de a
examina informațiile clasificate pe care guvernul
încearcă să le mențină secrete în numele secu-
rității naționale. Totuși, trebuie notat că în unele
țări, doar anumite instanțe sau judecători cu o
autorizație specială pot examina informațiile cla-
sificate. În Germania, doar Tribunalul Administra-
tiv Federal poate examina informațiile clasificate.
În Spania, deși Legea privind Secretele Oficia-
le nu prevede accesul judecătorilor, așa cum o
face pentru Congres și Senat, Curtea Supremă
spaniolă a stabilit că ea, și numai ea, are com-
petența de a revizui informațiile clasificate de
la guvern. Singura țară în care instanțele nu au
niciun fel de autoritate de a examina direct in-
formațiile clasificate este Franța (Sartre și Ferlet,
2010). Se pare că este imposibil ca un judecător
francez să examineze direct informații clasifica-
te. Pentru a limita efectul acestei interdicții, o
lege din 1998 a creat Comisia pentru Secretul
Apărării Naționale (CSDN /Commission du secret
défense naționale), o comisie independentă care
poate avea acces la informații clasificate, la ce-
rerea unui judecător, pentru a evalua dacă de-
clasificarea informațiilor ar putea fi rezonabilă.3
La fel ca în SUA, în majoritatea țărilor europene,
sistemul judiciar se supune în mod normal eva-
luării unei autorități publice referitor la îngrijo-
rările prin care divulgarea informațiilor ar dăuna
securității naționale (Jacobsen 2013).
CRITERII ȘI NIVELURI DE CLASIFICARE
Nivelurile de clasificare au fost standardizate ast-
fel încât același sistem de clasificare să se regă-
sească în mai multe țări OECD. Dintre acestea,
un bun exemplu de tratare a secretelor de stat
este Noua Zeelandă. În Noua Zeelandă, informa-
țiile oficiale sunt protejate în conformitate cu di-
3 http://www.defense.gouv.fr/sga/le-sga-en-action/droit-et-defense/
secret-defense/secret-defense
8
ferite criterii stabilite în baza unei definiții stricte
a necesității de protecție: informațiile trebuie să
fie protejate în măsura limitelor prescrise de inte-
resul public și a păstrării vieții private. Clasificarea
unor astfel de informații se încearcă a fi făcute
pe baza prejudiciilor care ar rezulta în urma unei
divulgări neautorizate și specifică măsurile de
protecție care ar trebui luate.4 Conform orientă-
rilor din Noua Zeelandă, clasificările în sine nu
permit ca informațiile oficiale să nu fie divulgate;
mai degrabă, informațiile trebuie să fie analizate
în funcție de meritele lor, folosind criteriile stabi-
lite prin lege.5 Sistemul de clasificare a securității
din Australia este interesant prin faptul că oferă
orientări clare cu privire la modul în care se clasi-
fică și se declasifică informațiile secrete.6
Nivelurile de clasificare din Noua Zeelandă
care urmează o practică internațională mult fo-
losită, sunt următoarele, în funcție de interesul
public care trebuie protejat:
▪▪Legate de securitatea națională: divulgarea
informațiilor ar pune în pericol securitatea,
apărarea sau relațiile internaționale ale țării
sau a guvernelor prietene, sau
▪▪Legate de politica guvernamentală și /sau
respectarea vieții private: divulgarea infor-
mațiilor ar pune în pericol funcția guvernului
sau ar putea cauza un prejudiciu unei per-
soane private.
4 New Zealand’s Official Information Act of 1982. (Legea privind
informațiile oficiale din Noua Zeelandă din 1982).
5 New Zealand’s Guidelines for Protection of Official Information.
(Orientările Noii Zeelande pentru protecția informațiilor oficiale). A se
vedea https://protectivesecurity.govt.nz/home/information-security-
management-protocol/new-zealand-government-security-classification-
system/
6 Australia (2014): Information Security Management Guidelines.
Australian Government Classification System. Australia (2014):
(Orientări privind gestionarea securității informațiilor. Sistemul
de clasificare al guvernului australian). Pe https://www.
protectivesecurity.gov.au/informationsecurity/Documents/
australiangovernmentclassificationsystem.pdf
Informațiile privind securitatea națională sunt
protejate la niveluri diferite prin utilizarea ur-
mătoarelor criterii:
1. Top secret (Strict secrete): Divulgarea acestor
informații ar putea afecta interesele naționale
într-un mod excepțional de grav. Ea ar putea:
• amenința direct stabilitatea internă a Noii
Zeelande sau a țărilor prietene
• cauza direct pierderea unui număr mare
de vieți omenești;
• provoca un prejudiciu excepțional de
grav securității forțelor neozeelandeze
sau forțelor aliate:
• provoca prejudicii excepționale eficienței
operaționale a forțelor neozeelandeze
sau forțelor prietene;
• provoca daune excepționale eficacității
continue a operațiunilor de securitate sau
serviciului de informații de mare importanță;
• provoca prejudicii excepționale relațiilor
cu alte guverne;
• provoca daune grave pe termen lung pen-
tru importante infrastructuri naționale.
2. Secrete: Divulgarea informațiilor ar putea
afecta grav intereselor naționale. Ea ar putea:
• suscita tensiuni internaționale;
• deteriora serios relațiile Noii Zeelande cu
guvernele prietene
• deteriora grav securitatea forțelor neoze-
elandeze sau a forțelor prietene
• deteriora semnificativ eficacitatea ope-
rațională a forțelor neozeelandeze sau a
forțelor prietene;
• deteriora semnificativ eficacitatea opera-
țiunilor de securitate sau ale serviciului
de informații;
• deteriora semnificativ stabilitatea internă
a Noii Zeelande sau a țărilor prietene;
• închide sau să perturbe substanțial im-
portante infrastructuri naționale.
3. Confidențiale: Divulgarea informațiilor ar
putea dăuna considerabil intereselor națio-
nale. Ea ar putea:
• dăuna sensibil relațiilor diplomatice – pot
provoca proteste oficiale sau sancțiuni;
• dăuna eficacității operaționale a forțelor
neozeelandeze sau a forțelor prietene;
• dăuna securității forțelor neozeelandeze
sau a forțelor prietene;
• dăuna eficacității unor importante ope-
rațiuni de securitate sau serviciului de
informații;
• dăuna stabilității interne a Noii Zeelande
sau a forțelor prietene;
• destabiliza importante infrastructuri na-
ționale
4. Restricționate: Divulgarea informațiilor ar
putea afecta în mod negativ interesele nați-
onale. Ea ar putea:
• afecta relațiile diplomatice;
• compromite eficacitatea operațională
a forțelor neozeelandeze sau a forțelor
prietene;
• compromite securitatea forțelor neozee-
landeze sau a forțelor prietene;
• afecta negativ stabilitatea internă a Noii
Zeelande sau a țărilor prietene;
• afecta negativ bunăstarea economică a
Noii Zeelande sau a țărilor prietene
Politica guvernamentală și confidențialitatea
persoanelor sunt protejate la diferite niveluri,
prin utilizarea criteriilor de mai jos:
9
 1. Sensibile și restricționate: Divulgarea in-
formațiilor ar putea dăuna intereselor gu-
vernamentale sau ar putea pune în pericol
cetățenii:
• periclita siguranța oricărei persoane;
• dăuna grav economiei Noii Zeelande;
• împiedica negocierile guvernamentale
2. Confidențiale: Divulgarea informațiilor ar
putea afecta ordinea publică, ar putea in-
terfera cu activitatea guvernului și ar putea
afecta viața privată a cetățenilor prin:
• prejudicierea respectării legii;
• afectarea negativă a intimității unei per-
soane fizice;
• compromiterea informațiile comerciale
ale cetățenilor;
• compromiterea obligațiilor de confiden-
țialitate;
• compromiterea măsurilor de protecție a
sănătății sau siguranței publicului;
• prejudicierea intereselor economice ale
Noii Zeelande;
• compromiterea măsurilor de prevenire
sau de atenuare a pierderile materiale
pentru cetățeni;
• încălcarea convențiilor constituționale;
• obstrucționarea conducerii eficiente a
afacerilor publice;
• încălcarea privilegiului profesional recu-
noscut de lege;
• obstrucționarea activităților comerciale
ale guvernului;
• divulgarea sau utilizarea informațiilor în
interes sau avantaj personal
După cum s-a indicat deja, criterii de clasifica-
re a informațiilor similare se regăsesc în nume-
roase țări OECD. Chiar și în Turcia, unde regu-
lile de clasificare nu sunt disponibile publicului,
10
se știe că există anumite niveluri de clasificare
(Jacobsen 2013). Potrivit studiului efectuat de
Jacobsen în 2013, Suedia a fost singura țară
din studiu în care legea nu specifică niciun ni-
vel de clasificare a informațiilor, deoarece în
Suedia clasificarea servește doar ca o funcție
pur administrativă.
Alte aspecte legate de clasificarea informații-
lor (de exemplu: proceduri de clasificare, men-
ționări obligatorii, autoritatea de clasificare,
obligația de a preciza motivele care justifică o
clasificare, responsabilitatea pentru o clasifica-
re necorespunzătoare, organismele de supra-
veghere, etc.) diferă în mod semnificativ de la
o țară europeană la alta (a se vedea Jacobsen
2013 și Transparency Internațional, Regatul
Unit, 2014).
CRITERII DE DECLASIFICARE
În țările europene, declasificarea informații-
lor este determinată de trei criterii principale:
durata validității, evenimentul declanșator sau
perioada de revizuire obligatorie. Scopul prin-
cipal este de a se preveni o clasificare perpe-
tuă a informațiilor. Totuși, în unele țări nu sunt
prevăzute criterii de declasificare nici în legis-
lație, nici în practicile administrative. Conform
analizei realizate de Jacobsen (2013), durata
medie de clasificare ar fi de 30 ani în rândul
țărilor europene, cu termene specifice care di-
feră de la 10 ani în Țările de Jos, până la 100
ani în România, sau chiar o durată nedefinită
în Spania și Turcia. Cu toate acestea, cele din
urmă sunt un caz excepțional pentru Europa.
Cel mai frecvent, perioada de revizuire obliga-
torie a informațiilor clasificate este fixată la 5
ani. În Suedia, nu există o revizuire obligato-
rie prestabilită, dar clasificarea oricărui tip de
informații trebuie revizuită ori de câte ori se
depune o cerere de divulgare a informațiilor.
Modalitatea clasificării automate (la apariția
unui eveniment determinat) diferă de la o țară
la alta, dar, în majoritatea lor, depinde de deci-
zia discreționară a guvernului de a declasifica
diferitele categorii de informații. De asemenea,
o astfel de decizie poate apare în urma unei
cereri privind accesul la informații întreprinse
de un cetățean sau de o organizație civilă.
CRITERII DE CONTROL
AL UTILIZĂRII SECRETULUI:
TESTUL DE PREJUDICII ȘI CEL AL
ECHILIBRĂRII INTERESULUI PUBLIC
Conform Right2INFO.org, o organizație non
guvernamentală ce promovează legea și prac-
ticile de calitate, așa-numitele Test de Prejudi-
cii și Testul Echilibrării Interesului Public își au
originea în obligativitatea de proporționalitate
și necesitate care se aplică restricțiilor privind
dreptul de acces la informații.7 Programul SIG-
MA - OECD (2010) oferă o abordare cuprin-
zătoare și aprofundată a conceptelor acestor
criterii sau teste de evaluare, care să rezulte
într-o distincție între restricțiile absolute și re-
stricțiile relative privind accesul la informații.
În categoria restricțiilor absolute, se regăsesc
incluse, în general, cele legate de apărarea și
securitatea națională.
TESTUL DE PREJUDICII
Conform testului privind prejudiciul, o autorita-
te publică trebuie să demonstreze că divulga-
rea anumitor informații poate aduce prejudicii
unui interes protejat. Prin urmare, informațiile
nu ar trebui să fie divulgate. Testul de prejudiciu
impune ca statul să valideze existența riscului
unui prejudiciu substanțial și demonstrabil în
fața unui anumit interes legitim. Trebuie să se
demonstreze că limitarea accesului se justifică
de existența unui interes legitim identificat și că
7 http://www.right2info.org/exceptions-to-access/harm-and-public-
interest-test
divulgarea informațiilor ar cauza un prejudiciu
substanțial acestui interes. Un astfel de preju-
diciu ar trebui să fie specific, concret, iminent
și direct; el nu trebuie să fie speculativ sau în-
depărtat.
TESTUL ECHILIBRĂRII INTERESULUI PUBLIC
Testul de echilibrare a interesului public se re-
feră la proporționalitate. Acesta presupune pu-
nerea în balanță a prejudiciului asociat divulgă-
rii informației față de măsura prin care această
divulgare ar servi interesului public. Legislația
națională trebuie să specifice condițiile în care
un interes public explicit și detaliat poate de-
păși cerința de păstrare a secretului sau a con-
fidențialității. Conform multor modele de clasi-
ficare națională – inclusiv cele interamericane
și africane – interesul public devine obligatoriu
și prevalează asupra altor interese în cazul în
care informațiile sunt legate de încălcări ale
drepturilor omului sau crime împotriva uma-
nității. Pentru a se satisface criteriul interesu-
lui public, autoritatea publică sau organul de
supraveghere trebuie să cântărească, pe de o
parte, prejudiciul pe care divulgarea l-ar cauza
unui anumit interes protejat dat, și, pe de alta,
măsura prin care o astfel de divulgare ar servi
interesului public.
Definiția a ceea ce constituie un interes public
diferă de la o țară la alta și, adesea, se cere o
evaluare de la caz la caz. În general, interesele
publice care favorizează divulgarea informați-
ilor implică chestiuni de dezbatere politică, de
responsabilitate pentru alocarea și cheltuirea
fondurilor publice și probleme de siguranță
publică. Problemele legate de siguranța publi-
că și de mediu, amenințările la adresa sănătă-
ții și informațiile legate de încălcări grave ale
drepturilor omului, în general, justifică dreptul
obligatoriu al interesului public de a dezvălui
informațiile.
11
 Unele țări au emis orientări referitor la proce-
durile administrative ale funcționarilor publici.
De exemplu, în New South Wales (Australia),
când se decide divulgarea anumitor informații,
angajații publici trebuie să aplice testul de in-
teres public. Aceasta înseamnă că ei trebuie să
cântărească factorii în favoarea divulgării față
de factorii care ating interesul public împotriva
unei astfel de divulgări.8 Conform acestor ori-
entări, testul de echilibrare a interesului public
implică trei etape:
1. Identificarea interesului public în favoarea
divulgării informației.
2. Identificarea interesului public împotriva di-
vulgării.
3. Determinarea motivelor interesului public
evocate în favoarea și împotriva divulgării și
determinarea punctelor lor de echilibru
În ciuda poziției clare a legislației australiene în
favoarea divulgării informațiilor, legile provinci-
ilor privind accesul la informații stabilesc o serie
de situații în care prezumția este în favoarea
reținerii informațiilor și a protejării secretului.
Cazul cel mai notoriu se referă la informații-
le care fac obiectul unei legi privind secretul
superior. Sunt nominalizate 26 de legi în mod
specific. Aceasta urmează o tendință generală
care afectează multe țări OECD, prin care, în
practică, legile referitoare la Liberul Acces la
Informații (FOIA/ Freedom of information Acts)
nu mai sunt relevante la intrarea în vigoare a
legislației tradiționale care se referă la secretele
de stat. Secretele de stat sunt păstrate în mod
constant în afara domeniului de aplicare a libe-
rului acces la informații. În plus, în majoritatea
țărilor s-au depus prea puține eforturi pentru
a armoniza legislația tradițională privind secu-
8 http://www.ipc.nsw.gov.au/fact-sheet-what-public-interest-test
12
ritatea statului cu noua legislație care permite
liberul acces la informațiile publice.
Pentru că multe instituții FOIA au lăsat secretul
legat de securitatea națională practic neatins,
legislația și recurgerea la instanțe s-au dovedit
până acum mai puțin eficiente ca instrumente
pentru reducerea tendinței universale de a pre-
fera confidențialitatea și secretizarea în lucrările
agențiilor de informații și securitate. Astfel de
instituții, cu modul lor tradițional și opac de a
trata informațiile confidențiale, rămân practic
neafectate de FOIA, în ciuda unei largi tendințe
internaționale de a favoriza publicul cu o mai
mare transparență și a societății civile care soli-
cită „dreptul de a ști”.
Aceasta indică faptul că, atât în teorie cât și în
practică, este dificil de a promulga o legislație
generală eficientă în care să se stabilească un
echilibru corect între deschidere și păstrarea
secretului. Un motiv este acela că instanțele
sau agențiile publice care sunt cel mai suscep-
tibile în a clasifica informațiile, tind să aibă sco-
puri și motivații destul de diferite în activitatea
și practicile lor. Astfel se favorizează diferite
culturi administrative legate de securitate. De
exemplu, instanțele militare tind să se concen-
treze în mod special pe securitatea tehnolo-
giei armamentului și a planurilor operaționale,
în timp ce agențiile de culegere a informații-
lor favorizează protecția surselor și a moduri-
lor de operare, diplomații sunt preocupați de
consecințele internaționale ale clasificării și de
declasificarea informațiilor diplomatice, iar po-
liția se concentrează pe protejarea planurilor
operaționale. Astfel, fiecare agenție sau insti-
tuție își dezvoltă propriile orientări, proceduri
și protocoale, care tind să rămână în vigoare
ani de zile, neexaminate și fără o revizuire se-
rioasă. Mai mult, este de înțeles că, în cadrul
agențiilor, cum sunt cele enumerate mai sus,
agenții preferă să joace pe partea sigură, pen-
tru a evita probleme inutile, ceea ce adesea
se manifestă prin simptomul supra clasificării
(Aftergood, 2009).
Prin urmare, observatorii și practicanții in-
formați sugerează că, chiar și în cazul în care
clasificarea ar trebui efectuată de către o
agenție relevantă, autoritatea de declasificare
ar trebui să se afle în afara agenției respecti-
ve. Aceasta ar fi cea mai bună modalitate de
a anula interesul unei agenții de excesele de
clasificare (Aftergood, 2009, pagina 412). Au
existat unele încercări reușite în Statele Uni-
te, mai ales prin Biroul de Apel al Clasificării
Securității Inter-agențiilor (ISCAP /Interagen-
cy Security Classification Appeal)9 și Revizuirile
Politicii de Clasificare Fundamentală (FCPR /
Fundamental Classification Policy Reviews).10 În
Franța, Comisia de Securitate a Apărării Nați-
onale, reprezintă un alt exemplu (a se vedea
mai sus). Experiența americană, cum ar fi cea
descrisă de Aftergood (2009) arată, în esen-
ță, că „dacă o agenție nu poate explica clar și
convingător unui oficial superior sau comisiei
unei alte agenții din care motiv de securitate
națională ar fi necesar ca un anumit articol să
fie clasificat, atunci există motive să ne îndoim
de necesitatea continuării menținerii acestui
secret.”
CONCLUZII
1. Legislația privind confidențialitatea infor-
mațiilor din domeniul apărării și al securi-
tății răspunde unei necesități și trebuie să
fie cât mai precisă posibil. Aceasta trebuie
să definească criterii de clasificare și de de-
clasificare a informațiilor, ținând cont că, în
același timp, legislația, prin definiția ei, are
9 https://www.archives.gov/declassification/iscap
10 https://www.dni.gov/files/documents/Newsroom/Reports%20
and%20Pubs/ODNI%20FY2017%20FCGR.pdf A se vedea și revizuirea
pilot din 1994 Departamentul Energiei pe https://www.osti.gov/
opennet/forms.jsp?formurl=od/fcprsum.html
un caracter general și, prin urmare, criteriile
vor fi și ele generale. Legislația care regle-
mentează confidențialitatea, care în multe
țări este anterioară legislației privind liberul
acces la informații, ar trebui armonizată cu
aceasta din urmă, pentru a se preveni ne-
concordanțele în ordinea juridică națională.
2. Pe lângă un cadru juridic solid, în fiecare
agenție se impune o gestionare judicioasă și
competentă pentru a se implementa criteri-
ile juridice de clasificare în mod judicios sau
rațional și pentru a se promova valorile de-
mocratice și principiul transparenței publice
în cea mai mare măsură posibilă. O înțele-
gere clară a necesității de a echilibra diferite
considerații trebuie să facă parte integrantă
din cultura organizațională. Managerii agen-
țiilor în cauză ar trebui să înțeleagă că au
rolul de a afla echilibrul între confidențialita-
tea legitimă și transparența legitimă.
3. Reducerea inflației nejustificate a docu-
mentelor clasificate și punerea în echilibru
a dreptului publicului de a ști cu imperati-
vele de securitate națională – și a altor mo-
tive legitime de păstrare a secretului – sunt
eforturi destul de complexe. Transformarea
unei culturi a secretului într-una a transpa-
renței în domeniul apărării este, probabil, în
afara domeniului de aplicare într-un viitor
apropiat în majoritatea țărilor UE și OECD.11
4. Se așteaptă loialitate, respect pentru proce-
durile stabilite și discreție din partea angaja-
ților și a celorlalte persoane care lucrează în
domeniul apărării și al securității. Aceste ca-
lități sunt într-adevăr indispensabile, dar, cu
toate acestea, un anumit grad de inovare și
idei noi ar putea și ar trebui să fie încurajate,
chiar dacă spațiul pentru schimbări se dove-
11 Deși se pare că România a reușit să facă aceasta (Matei 2007).
13
 dește a fi destul de mic. Este necesar să se
adopte o viziune critică asupra modului în
care se poate obține un echilibru optim în-
tre secretul legitim, pe de o parte, și accesul
legitim la informații, pe de altă parte.
5. Personalul responsabil cu implementarea
legilor privind secretul sau a politicilor de
confidențialitate trebuie să fie instruit în
mod special pentru a fi în măsură de a acor-
da ponderea necesară nevoii democratice
de deschidere și transparență în guvern, în
raport cu ceea ce, în lumina legislației, trebu-
ie să rămână ascuns atenției opiniei publice.
Renunțarea la utilizarea fără limite a secretu-
lui nu înseamnă acceptarea unei deschideri
fără limite. Calitatea și competența persona-
lului care lucrează în domeniul securității și
apărării sunt de o mare importanță, pentru
că aceștia au o implicație directă în societa-
tea democratică și în relațiile dintre agențiile
de securitate și societatea civilă.
6. O instituție independentă, de exemplu: o co-
misie de inter-agenții de declasificare – situ-
ată dincolo de competența exclusivă a celor
mai importante agenții de clasificare, și anu-
me cea militară, ex: serviciul de informații și
poliția – trebuie să aibă competența de a re-
vizui și a clasifica în mod automat informații-
le deținute în secret de agențiile individuale.
În general, instanțele s-au dovedit a fi prea
deferențiale față de privilegiul executiv al se-
cretului de stat și sunt puține motive să ne
așteptăm la o schimbare în această privință.
14
7. În acest sens se pare că apare o bună prac-
tică: este vorba de reducerea practicilor
discreționare în comparație cu practicile
de clasificare tradițională utilizate până în
prezent. Decizia de clasificare și declasifica-
re a informațiilor nu trebuie să revină unei
singure persoane, ci unui comitet sau unei
comisii independente, capabile să efectue-
ze judecăți imparțiale cu privire la necesi-
tatea fie de a clasifica, fie de a declasifica
o anumită informație – total sau parțial.
O astfel de unitate specializată trebuie să
urmeze criterii stabilite de lege pentru a
evalua criteriul unui prejudiciu sau al celui
de interes public. Calitatea de membru al
unui astfel de comitet sau al unei astfel de
comisii independente ar trebui să fie limi-
tată, de exemplu, de la 5 la 7 membri, și ar
putea cuprinde serviciile de securitate ale
executivului, parlamentului, parlamentarilor
și Ombudsmanului sau ale puterii judiciare.
REFERINȚE
Aftergood, Steven (2009): Reducing Govern¬-
ment Secrecy: Finding What Works, (Reducerea
Secretului de Guvernare: Găsirea a Ce Funcți-
onează) în Yale Law & Policy Review.
Vol. 27, nr. 2 (primăvara 2009), p. 399-
416. Disponibil pe: https://www.jstor.org/
sta-ble/40239716?seq=1#page_scan_tab_
con-tents
Fenster, Mark (2010): Seeing the State: Transpa-
rency as Metaphor (Privind Statul: Transparența
Ca Metaforă) în Revista de Drept Administra-
tiv, paginile 617-672, disponibile pe: http://sc-
holarship.law.ufl.edu/cgi/viewcontent.cgi?arti-
col=1571&context=facultypub
Fuchs, Meredith (2006): Judging Secrets: The
Role Courts Should Play in Preventing Unneces-
sary Secrecy, (Judecarea Secretelor: Rolul Pe
Care Instanțele Ar Trebui Să-l Joace în Preveni-
rea Secretomaniei Inutile) în Revista de Drept
Administrativ, volumul 58, numărul 1, iarna
2006, paginile 131-176.
Jacobsen, Amanda L. (2013): National Security
and the Right to Information in Europe. (Secu-
ritatea Națională și Dreptul la Informare în
Europa). Disponibil pe: http://www.right2info.
org/resources/publi-cations/national-secu-
rity-page/national-secu-rity-expert-papers/
jacobsen_nat-sec-and-rti-in-europe
Matei, Florina Cristiana (2007): Reconciling
Intelligence Effectiveness and Transparency: The
Case of Romania, (Reconcilierea Eficacității și
Transparenței Informațiilor: Cazul României) în
Perspective Strategice, volumul VI, numărul 3
(mai 2007). Disponibil la: https://calhoun.nps.
edu/bitstream/han-dle/10945/11297/matei-
May07.pdf?se-quence=1
OECD (2010), The Right to Open Public Admi-
nistrations in Europe: Emerging Legal Standards,
(Dreptul la Administrații Publice Deschise în
Europa: Standarde Juridice Emergente), SIG-
MA Papers, nr. 46, Editura OCDE, Paris. Dis-
ponibil pe: http://www.oecd.org/officialdocu-
ments/publicdisplaydocumentpdf/?cote=Gov/
SIGMA(2010)2/REV1&doc
Riese, Dorothée (2014): Secrecy and Transpa-
rency, (Secret și Transparență), lucrare prezen-
tată la Conferința ECPR din Glasgow, 3 – 6
septembrie, 2014. Disponibilă pe: https://ecpr.
eu/Filestore/PaperProposal/2c edead9-5191-
42de-ae36-7d320a28a304.pdf
Sartre, Patrice & Ferlet, Philippe (2010): Le secret
de défense en France (Secretul Apărării în Franța)
în Revue Études 2010/2 Vol. 412, februarie, pa-
ginile 165-175. Disponibil pe: https://www.cairn.
info/revue-etudes-2010-2-page-165.htm
Sauvé, Jean-Marc (2011): Culture du secret con-
tre transparence sans limite : quel équilibre pour
garantir l’intérêt général? Transparence, valeurs
de l’action publique et intérêt géné¬ral, discours à
l’Assemblée Nationale le mar-di 5 juillet 2011 au
colloque organisé par Transparence Internationale
France. (Cultura versus transparență nelimitată:
Ce echilibru trebuie găsit pentru a garanta in-
teresul general? Transparență, valori de acțiune
publică și interes general, discurs la Adunarea
Națională din 5 iulie 2011 la simpozionul orga-
nizat de Transparence Internationale France).
Disponibil pe: http://www.conseil-etat.fr/con-
tent/ download/2597/7819/version/1/file/
discours-transparence-international.pdf
Setty, Sudha (2012): The Rise of National Secu-
rity Secrets (Creșterea Secretelor Naționale de
Securitate), în Connecticut Law Review, volum
44, numărul 5, iulie 2012, paginile 1563-1582.
Transparency International UK (2014): Classified In-
formation: A Review of 15 Countries. Transparency
International UK (2014): (Informații clasificate:
o analiză a 15 țări). Pe: http://ti-defence.org/
wp-content/uploads/2016/03/140911-Classi-
fied-Information.pdf
15
 Seria Ghiduri pentru Buna Guvernanță

No. 01 No. 02 No. 03

Profesionalism și integritate Măsuri pentru combaterea Politici și Agenții Anticorupție

în serviciul public conflictelor de interese
în sectorul public

16
 No. 04 No. 05

Accesul la Informații Gestionarea riscurilor

și Limitele Transparenței de corupție și fraudă
Față de Public din sistemul imobiliar
în domeniul apărării

17
Ghiduri pentru Buna Guvernanță însumează o serie de broșuri de
mici dimensiuni, fiecare dedicată în mod special unei teme impor-
tante pentru buna guvernanță în domeniul apărării. Acestea pot fi
citite de persoane interesate să descopere mai multe despre una
sau mai multe tematici ce prezintă un interes direct pentru buna
guvernanță în domeniul apărării – sau într-un sector public în ge-
neral – iar ele pot fi utilizate și în scopuri educaționale.

Este permisă reproducerea integrală sau parțială, cu condiția să se

menționeze pe deplin Centrul pentru Integritate în Domeniul Apărării
din Oslo, Norvegia, în orice reproducere și cu condiția ca orice astfel de
reproducere, integrală sau parțială, să nu fie vândută sau încorporată
în lucrări care sunt vândute.

Published by: Centre for Integrity in the Defence Sector

Design: www.melkevein.no
Print: Norwegian Government Security and Service Organisation
June/2016.

Traducerea versiunii originale din limba

engleză în limba română a fost
efectuată prin amabilitatea Organizației
Tratatului Atlanticului de Nord.
www.cids.no