ANATOMIE

1. Plămânii (noțiuni introductive)

Plămânii, pulmones (gr. pneumon), în număr de doi: plămânul drept, pulmo dexter, şi plămânul
stâng, pulmo sinister, aşezaţi simetric în cavitatea toracică, de o parte şi de alta a mediastinului;
inferior sunt în adiacenţă cu diafragmul, antero-lateral şi posterior cu peretele toracic.
Forma şi volumul plămânilor variază. Plămânul drept este mai scurt şi mai lat decât cel stâng,
deoarece cupola dreaptă a diafragmului ocupă o poziţie mai înaltă decât cea stângă. Plămânul stâng
este mai lung şi mai îngust, fiind determinat de prezenţa inimii şi a pericardului.
Plămânii au forma unui con şi prezintă o bază, un vârf, trei feţe şi două margini.
Baza plămânului, basis pulmonis, adiacentă la diafragm, motiv pentru care mai este numită şi faţa
diafragmatică, facies diaphragmatica, este concavă, triunghiulară şi corespunde concavităţii
diafragmului. Vârful plămânului, apex pulmonis, are o formă rotunjită, fiind deplasat în afara
cavităţii toracice, depăşind apertura toracală superioară cu 2 – 3 cm, şi răspunde fosei
supraclaviculare de la baza gâtului.
Faţa costală, facies costalis, este cea mai masivă, convexă şi vine în raport direct cu peretele
toracic (coaste şi muşchii intercostali).
Faţa medială, facies medialis, uşor concavă, prezintă două porţiuni: anterioară – mediastinală, pars
mediastinalis, adiacentă la pericard, şi posterioară – vertebrală, pars vertebralis, situată în şanţul
pulmonar al toracelui. Această porţiune aderă la extremităţile posterioare ale coastelor şi la
corpurile vertebrelor toracale.
Pe porţiunea mediastinală, în treimea ei superioară, este situat hilul plămânului, hilum pulmonis,
pe unde pătrund în plămâni bronhia principală, artera pulmonară, arterele bronhice, nervi şi ies
venele pulmonare, venele bronhice, vasele limfatice. Aceste elemente înfăşurate de ţesut conjunctiv
constituie rădăcina plămânului, radix pulmonis.
Raporturile dintre elementele constitutive ale rădăcinii plămânului din dreapta şi din stânga sunt
diferite. În hilul plămânului stâng elementul superior îl constituie artera pulmonară, sub care se află
bronhia principală şi mai inferior de ea două vene pulmonare; în hilul plămânului drept superior se
află bronhia principală, sub ea – artera pulmonară şi inferior de ea două vene pulmonare.
Deci, ca regulă, private de sus în jos distribuirea elementelor în hilul plămânului este următoarea:
din stânga – artera, bronhia, venele (“ABV”); din dreapta – bronhia,
artera, venele (”BAV”); iar privite în sens anteroposterior sunt aşezate astfel: mai ventral sunt
situate venele pulmonare, apoi urmează artera pulmonară şi dorsal bronhia principală (“VAB”).
Feţele plămânilor sunt delimitate de margini. La fiecare plămân deosebim trei margini: 1 –
marginea anterioară, margo anterior, este ascuţită şi delimitează faţa costală de cea medială (pars
mediastinalis); la plămânul drept ea este convexă, iar la cel stâng concav şi prezintă incisura
cardiacă, incisura cardiaca pulmonis sinistri, inferior de care marginea anterioară trimite o
prelungire, numită lingulă, lingula pulmonis sinistri; 2 – marginea inferioară, margo inferior, este
subţire şi ascuţită, şi delimitează faţa costală şi medială de cea diafragmatică; 3 – marginea
posterioară este mai rotunjită, corespunde şanţurilor pulmonare (costo-vertebrale) şi se formează la
trecerea feţei costale în cea medială – partea ei vertebrală.
Feţele plămânilor sunt traversate de fisuri care divid organul în lobi, lobi pulmones. Lobii
pulmonari reprezintă totalitatea parenchimului şi stromei care se organizează în jurul unei bronhii
lobare şi a ramurilor ei. Plămânul drept este alcătuit din trei lobi: superior, mijlociu şi inferior, iar
cel stâng din doi lobi: superior şi inferior. Pe ambii plămâni deosebim fisura oblică, fissura
obliqua, care începe pe marginea posterioară a plămânului, la nivelul apofizei spinoase a vertebrei a
III -ea toracale, şi se îndreaptă anterior pe faţa costală; la nivelul coastei a VI-a, la frontiera dintre
partea osoasă şi cea cartilaginoasă, ea continuă pe faţa diafragmatică, apoi pe faţa medială ajungând
până la hilul plămânului. Fisura oblică divide plămânul stâng în doi lobi: superior şi inferior, lobus
superior şi lobus inferior. În plămânul drept distingem şi fisura orizontală, fissura horizontalis
pulmonis dextri, care porneşte de pe faţa costală a plămânului, se desprinde din porţiunea mijlocie a
scizurii oblice, se îndreaptă medial şi ajunge la nivelul hilului.
Prin intermediul acestei fisuri din lobul superior al plămânului drept se separă lobul mijlociu, lobus
medius pulmonis dextri, care se observă numai în aspect frontal şi medial. În aspect posterior şi
lateral pe plămânul drept, ca şi pe cel stâng, se văd doar doi lobi: superior
şi inferior. La nivelul fisurilor, la lobii pulmonari deosebim câte o faţă interlobară, facies
interlobaris, acoperită de pleura viscerală, pătrunsă la acest nivel.
Diviziunea plămânilor în lobi variază: poate lipsi fisura orizontală şi atunci plămânul drept va avea
numai doi lobi; adeseori în plămânul stâng se observă trei lobi, mai rar pot fi patru lobi.
Fiecare lob se împarte în segmente bronhopulmonare. Segmentul bronhopulmonar prezintă o
porţiune a plămânului care corespunde unei ramuri de ordinul I a bronhiei lobare şi ramurilor
respective ale arterei pulmonare şi altor vase şi nervi. Fiecare segment este despărţit
de cele vecine prin septe din ţesut conjunctiv, prin care trec venele segmentare.
Noţiunea de segment pulmonar este clar conturată nu numai ca o unitate morfologică, ci şi ca una
funcţională, clinică şi chirurgicală.
Segmentul pulmonar are, în general, o formă aproximativ piramidală, cu baza situată la nivelul
suprafeţei plămânului şi cu vârful îndreptat spre hil. Prin vârful piramidei pătrund ramificaţiile
bronşice, însoţite de câte o arteră. Diviziunile bronhiei şi ale arterei se continuă până la nivelul
lobulilor pulmonari şi ale formaţiunilor bronho-alveolare.

2. Structura arborelui bronșic.

Arborele bronşic, arbor bronchialis, constituie totalitatea ramificaţiilor intrapulmonare ale

bronhiilor principale.
În hilul plămânului bronhia principală dreaptă se împarte în trei bronhii lobare, bronchus lobaris:
superioară, mijlocie şi inferioară, iar bronhia principală stângă trimite două bronhii lobare:
superioară şi inferioară. Bronhiile lobare se împart în bronhiile segmentare, bronchi segmentales.
Bronhia lobară superioară dreaptă, bronchus lobaris superior dexter, se împarte în trei bronhii
segmentare: apicală, anterioară şi posterioară. Bronhia lobară medie dreaptă, bronchus lobaris
medius dexter, se divide în două bronhii segmentare: medială şi laterală.
Bronhia lobară inferioară dreaptă, bronchus lobaris inferior dexter, este foarte scurtă şi dă cinci
bronhii segmentare: apicală (superioară), medială (cardiacă), bazală anterioară, bazală laterală şi
bazală posterioară.
Bronhia principală stângă se bifurcă în hilul pulmonar în două ramuri: bronhia lobară superioară şi
bronhia lobară inferioară.
Bronhia lobară superioară stângă, bronchus lobaris superior sinister, se împarte în patru bronhii
segmentare: apexoposterioară, anterioară, lingulară superioară, lingulară inferioară. Bronhia lobară
inferioară stângă, bronchus lobaris inferior sinister, se divide în cinci bronhii segmentare: apicală
(superioară), medială (cardiacă), bazală anterioară, bazală lateral şi bazală posterioară.
Bronhiile segmentare asigură aeraţia unor porţiuni ale plămânului, de formă conică, la care baza
este îndreptată spre suprafaţa organului, iar apexul spre rădăcina lui, numite segmente
bronhopulmonare, segmenta bronchopulmonalia. În centrul segmentului se află bronhia şi artera
segmentară, iar la limita cu segmentul adiacent – vena segmentară. Segmentele sunt separate între
ele prin ţesut conjunctiv slab vascularizat. Denumirile segmentelor corespund denumirilor
bronhiilor segmentare.
Conform nomenclaturii anatomice internaţionale, în fiecare plămân se află câte 10 segmente.
Plămânul drept, lobul superior: I – segmentum apicale; II – segmentum posterius; III – segment
anterius;
lobul mediu: IV – segmentum laterale; V – segmentum mediale;
lobul inferior: V – segmentum apicale; VII – segmentum basale mediale; VIII – segmentum basale
anterius; IX – segmentum basale laterale; X – segmentum basale posterius.
Plămânul stâng, lobul superior: I – segmentum apicale; II – segmentum posterius; III – segment
anterius; IV – segmentum lingulare superius; V – segmentum lingulare inferius;
lobul inferior: VI – segmentum apicale; VII – segmentum basale mediale; VIII – segmentum
basale anterius; IX – segmentum basale laterale; X – segmentum basale posterius.
În structura arborelui bronşic, bronhia segmentară reprezintă bronhia de ordinul III , bronhia lobară
este de ordinul II , iar cea principală de ordinul I. În continuare fiecare ramură segmentară se divide
magistral sau difuz în ramuri, rr. bronchiales segmentorum, până la bronhii de ordinal 10 – 12,
numite şi subsegmentare sau interlobulare. Bronhiile cu diametrul de circa 1 mm pătrund în lobulul
plămânului sub denumirea de bronhie lobulară, bronchus lobularis. Lobulul pulmonar, lobules
pulmonis, de la suprafaţa plămânului, numit şi lobul pulmonar secundar, lobulus pulmonis
secundarii, reprezintă un sector al parenchimului care văzut în spaţiu are aspectul unei piramide, cu
baza îndreptată spre exteriorul plămânului, unde formează figuri poligonale, ce se văd cu ochiul
liber. Ei sunt separaţi prin ţesut perilobular. În ambii plămâni se numără până la 1000 de lobuli.
Lobulii situaţi în profunzime au forme variate. Axul lobulului este străbătut de bronhia lobulară, cu
diametru de 1 mm, care mai conţine ţesut cartilaginos. În interiorul fiecărui lobul pulmonar bronhia
se împarte în 18 – 24 bronhiole terminale, bronchiole terminales, numărul cărora în ambii plămâni
este de circa 20 000. Diametrul bronhiolelor terminale este de 0,3 – 0,5 mm. Prin bronhiolele
terminale se termină arborele bronşic, arbor bronchialis, căile respiratorii ale sistemului respirator.

3. Mediastinul

Mediastinul, mediastinum, reprezintă regiunea mediană a toracelui, delimitată de sacii pleurali

drept şi stâng, care conţine un complex de organe ce aparţin diferitelor sisteme, vase şi nervi. El
corespunde spaţiului dintre stern şi porţiunea toracică a coloanei vertebrale, în sens antero-posterior
şi între apertura toracală superioară şi diafragm, în sens supero-inferior. Mediastinul ocupă
aproximativ 1/5 din cavitatea toracică, are o formă ovoidă neregulată şi prezintă cinci pereţi: pereţii
laterali sunt formaţi de cele două foiţe pleurale mediastinale; peretele anterior – de faţa posterioară a
sternului; peretele posterior – de corpurile vertebrelor toracale şi discurile intervertebrale; peretele
inferior – de faţa superioară a diafragmului. Peretele superior lipseşte şi corespunde aperturii
toracale superioare,prin care mediastinul comunică pe larg cu spaţiile regiunii cervicale.
Un plan orizontal, convenţional trasat de la unghiul sternal anterior şi până la marginea inferioară a
celei de a patra vertebre toracale, împartemediastinul în două regiuni: superioară şi inferioară
(PNA). În mediastinul superior, mediastinum superius, se află timusul, venele brahiocefalice,
porţiunea superioară a venei cave superioare, arcul aortei şi arterele ce deviază de la el, porţiunea
superioară a esofagului, traheea, porţiunile respective ale canalului limfatic toracic, ale trunchiurilor
simpatice, ale nervilor vagi şi diafragmatici.
Mediastinul inferior, mediastinum inferius, este subdivizat în trei compartimente: anterior,
mijlociu şi posterior.
Mediastinul anterior, mediastinum anterius, delimitat de faţa posterioară a sternului şi faţa
anterioară a pericardului, conţine ganglioni limfatici, ramuri ale arterei toracale interne, ţesut
conjunctiv şi adipos.
Mediastinul mijlociu, mediastinum medium, este mai voluminos şi se întinde între planul
prepericardic şi cel pretraheal. Conţine inima cu pericardul, porţiunea inferioară a venei cave
superioare, bronhiile principale, aorta ascendentă, trunchiul pulmonar, arterele şi venele pulmonare,
nervii diafragmatici, ganglioni limfatici.
Mediastinul posterior, mediastinum posterius, este delimitat anterior de pericard, iar posterior de
vertebrele toracale V – XII şi I – II lombare. În mediastinul posterior se află porţiunea toracică a
aortei descendente, venele azigos şi hemiazigos, ductul toracic, trunchiul simpatic, nervii vagi,
esofagul, ganglionii limfatici mediastinali posteriori şi prevertebrali.
Mediastinul printr-un plan frontal convenţional ce trece prin trahee şi rădăcinile plămânilor, este
divizat în două compartimente: mediastinul anterior şi mediastinul posterior. În mediastinul anterior
se află inima cu pericardul, aorta, trunchiul pulmonar, arcul aortei, timusul, nervii frenici, vena cavă
superioară, ganglionii limfatici parasternali, mediastinali şi diafragmatici superiori. În mediastinul
posterior se află esofagul, partea toracică a aortei, canalul limfatic toracic, vena azigos şi
hemiazigos, nervii vagi, trunchiurile simpatice, vena cavă inferioară, ganglionii limfatici posteriori,
mediastinali şi revertebrali.
Deşi conţine vase sangvine, nervi,organe ce aparţin diferitelor sisteme (respirator, cardiovascular,
digestiv etc.), mediastinul trebuie privit ca un tot unitar din cauza relaţiilor strânse dintre toate
aceste organe şi formaţiuni, a simptomelor comune pe care le prezintă în diverse maladii, a
amplasării profunde şi a multor altor considerente fiziopatologice şi clinice. Mediastinul are
numeroase comunicări cu regiunile vecine : superior comunică cu regiunea cervicală,
regiunile supraclaviculară dreaptă şi stângă; inferior cu cavitatea abdominală prin orificiile
diafragmului, lateral, prin elementele pediculului pulmonar, comunică cu regiunile pleuro-
pulmonare. Toate aceste comunicări explică posibilitatea, întâlnită frecvent în clinică, de propagare
a infecţiilor de la organele şi regiunile din jur spre mediastin şi invers.

4. Pericardul

Pericardul, pericardium, este o membrană seroasă ce acoperă inima şi rădăcinile vaselor mari,
formând un spaţiu închis, numit cavitatea pericardiacă, cavitas pericardiaca, unde se află o
cantitate mica de lichid seros. Este alcătuit din două straturi: extern fibros, pericardium fibrosum, şi
intern seros, pericardium serosum.
Pericardul fibros, la nivelul vaselor mari, continua cu adventiţia vaselor. Pericardul are forma unui
trunchi de con cu baza fixată de centrul tendinos al diafragmului şi cu vârful îndreptat superior,
unde cuprinde porţiunile iniţiale ale vaselor magistrale – porţiunea ascendentă a aortei, trunchiului
pulmonar, venele cave şi cele pulmonare. La pericard distingem trei porţiuni: sternocostală,
diafragmală şi mediastinală – dreaptă
şi stângă.
Partea sternocostală aderă nemijlocit la corpul sternului şi la cartilajele coastelor IV, V şi VI,
unindu-se cu peretele toracelui prin ligamentele sternopericardiace superioare şi inferioare, ligg.
Sternopericardiaca superior et inferior, acoperind aria dintre pleurele mediastinale dreaptă şi
stângă, area interpleurica inferior, seu pericardica. Partea diafragmală este concrescută cu centrul
tendinos al diafragmului. Partea mediastinală, printr-un ţesut conjunctiv poros, este unită cu pleura
mediastinală. Posterior porţiunea mediastinală a pericardului este susţinută de către ligamentele
vertebro-pericardiace şi esofago-pericardiace.
Raporturile pericardului fibros sunt identice cu ale inimii, deoarece aceasta, fiind învelită de el, are
raporturile sale chiar prin intermediul pericardului.
Pericardul seros are o structură asemănătoare cu pleura şi peritoneul, deci reprezintă o variantă a
tunicilor seroase. La el deosebim două foiţe: parietală, lamina parietalis, care tapetează din interior
pericardul fibros, şi viscerală, lamina visceralis, sau epicardul, care acoperă nemijlocit miocardul.
Între foiţa viscerală şi parietală se formează un spaţiu capilar – cavitatea pericardiacă, cavum
pericardiaca. Aici se află o mică cantitate de lichid care uşurează alunecarea. În cazuri patologice,
această cantitate de lichid poate fi mare, ajungând până la 1 – 2 litri, constituind un motiv de
îngreunare a mişcărilor inimii. În aceste situaţii este necesar de
a evacua acest lichid prin puncţia pericardului. În cavitatea pericardiacă deosebim două sinusuri:
unul situat la baza cordului, delimitat anterior de aortă şi trunchiul pulmonar, iar posterior de faţa
anterioară a atriului drept şi vena cavă superioară, numit sinus transvers al pericardului, sinus
transversi pericardii.
Celălalt se află pe faţa diafragmală a inimii între venele pulmonare stângi de sus şi vena cavă
nferioară de jos şi din dreapta, numit sinusul oblic al pericardului, sinus obliquus pericardii.
Peretele anterior al acestui sinus este format de faţa posterioară a atriului stâng, iar cel posterior de
pericard. Prin acest sinus se poate palpa esofagul. În normă prin sinusul transvers al pericardului se
poate uşor de trecut cu degetul arătător al mâinii.
Proiecţia pericardului pe peretele anterior al toracelui corespunde: superior – unei linii care uneşte a
doua articulaţie condrosternală dreaptă cu prima din stânga; inferior – unei linii orizontale duse prin
baza apendicelui xifoid, depăşind sternul cu 2 cm la dreapta şi cu 8 cm la stânga. Prin unirea
marginilor acestor linii se capătă proiecţia pericardului.
În interiorul acestei proiecţii există o porţiune liberă, extrapulmonară, de forma unui triunghi, cu
vârful la articulaţia a patra condrosternală stângă, cu baza la articulaţia cartilajului al şaptelea costal,
iar cu marginile la sinusurile pleurale. În acest triunghi pericardul nu este acoperit de pleură şi
puncţia lui în acest spaţiu este mai avantajoasă, deoarece la acest nivel pericardul vine în contact
direct cu peretele toracic.

5. Inima

Inima este un organ muscular, cavitar, de forma unui con cu o mare capacitate de adaptare la
necesităţile fizice şi metabolice ale organismului. Cordul dispune de bază, basis cordis, orientată în
sus şi posterior, şi apex, apex cordis, orientat oblic în jos, înainte şi în stânga. Baza este formată de
atrii, auricule şi vasele sangvine mari. Apexul aparţine ventriculului stâng. La inimă se disting patru
feţe şi două margini: faţa anterioară, sternocostală, facies sternocostalis, se află posterior de corpul
sternului şi cartilajele coastelor III – VI; faţa inferioară, diafragmală, facies diafragmatica, aderă la
centrul tendinos al diafragmului; feţele laterale, orientate spre plămâni, numite feţe pulmonare
dreaptă şi stângă, facies pulmonis dextra et sinistra; marginea dreaptă, margo dexter, este
ascuţită şi corespunde ventriculului drept şi atriului drept, se întinde de la locul de deschidere a
venei cave superioare şi până la apexul inimii; marginea stângă, margo sinister, este mai scurtă
decât cea dreaptă, mai rotunjită, corespunde peretelui ventriculului stâng şi se întinde de la auricula
stângă până la apex.
Pe suprafaţa inimii distingem câteva şanţuri prin care trec vasele proprii ale inimii, acoperite de
epicard şi ţesut adipos. Pe faţa sternocostală se află două şanţuri: şanţul coronar, sulcus
coronarius, dispus transversal, reprezintă limita dintre atrii şi ventricule. În anterior şanţul este
întrerupt de trunchiul pulmonar şi aorta ascendentă, posterior de care se află atriile. Superior de
acest şanţ, pe faţa diafragmatică, se află atriile inimii şi un al doilea şanţ, longitudinal – şanţul
interventricular anterior, sulcus interventricularis anterior, ce corespunde limitei
dintre ventriculul drept şi stâng pe faţa anterioară a inimii.
Regiunea ce corespunde ventriculului drept este cu mult mai vastă în comparaţie cu cea ce se
potriveşte ventriculului stâng. Pe faţa diafragmatică se află şanţul interventricular posterior,
sulcus interventricularis posterior, ce porneşte de la şanţul coronar la nivelul de deschidere a
sinusului coronarian în atriul drept şi ajunge până la apexul cordului. La acest nivel ambele şanţuri
interventriculare se unesc şi formează incisura apicală a cordului, incisura apicis cordis. Pe
suprafaţa diafragmală aria ventriculului stâng este mai mare decât cea a ventriculului drept.
Inima este compartimentată, prezentând două atrii şi două ventricule, morfofiziologic fiind
constituită din inima dreaptă (atriul drept şi ventriculul drept) – venoasă, şi inima stângă (atriul
stâng şi ventriculul stâng); inima dreaptă nu comunică cu cea stângă. Atriile şi ventriculele
comunică între ele prin orificiile atrioventriculare prevăzute cu câte un aparat valvular şi fiecare
ventricul comunică cu artera corespunzătoare printr-un orificiu, la fel, prevăzut cu valve. Atriile
sunt cavităţi neregulat cuboidale aşezate spre baza inimii prezentând fiecare câte şase pereţi.
Peretele lor medial este comun – peretele septal, care este reprezentat de septul interatrial. Atriile se
caracterizează prin capacitate mai mică decât a ventriculelor, formă cuboidală, multiplicitatea
orificiilor care se deschid în ele, grosimea mult mai mică a pereţilor şi lipsa muşchilor papilari;
fiecare atriu are câte o prelungire numită auricul. Ventriculii au o capacitate mai mare decât atriile,
formă piramidală, grosimea mult mai mare a pereţilor şi prezenţa muşchilor papilari. Sunt despărţiţi
unul de celălalt prin septul interventricular. Au formă piramidală cu baza orientată spre atrii. Baza
fiecărui ventricul prezintă un orificiu atrioventricular şi unul arterial (pulmonar în dreapta şi aortic
în stânga).
Vârfurile ventriculelor sunt orientate spre vârful inimii. Cavitatea fiecărui ventricul prezintă două
compartimente cu rol morfologie diferit: un compartiment, de recepţie, primeşte în diastolă sângele
din atriu; este aşezat în dreptul orificiului atrioventricular şi are pereţi accidentaţi. Celălalt
compartiment este de evacuare, din ele sângele este expulzat în timpul sistolei în arteră, se găseşte
în dreptul orificiului arterial, pereţii sunt netezi. În ventriculul drept are aspect de pâlnie: con
arterial sau infundibulul, iar în ventriculul stâng este de formă cilindrică: canalul arterial. Suprafaţa
internă a pereţilor ventriculari este accidentată de numeroase proeminenţe – coloane musculare.
Acestea sunt de trei ordine: coloane musculare de ordinul I, numite muşchi papilari, de formă
conică cu baza aderentă la perete şi vârful liber de pe care pleacă corzile tendinoase către valva
atrioventriculară. Deosebim trei tipuri de muşchi papilari: muşchi papilar simplu, muşchi papilar
bifid şi muşchi papilar multifid. Coloane musculare de ordinul II cu aspectul unor arcuri musculare
cu ambele extremităţi fixate pe peretele ventricular şi cu porţiunea mijlocie liberă; coloane
musculare de ordinal III , trabeculae carneae, cu nişte reliefuri aderente pe toată lungimea de
peretele ventricular. Spre vârful fiecărui ventricul coloanele de ordinal I şi II se întreţes formând o
zonă cavernoasă

6. Vascularizația cordului

Particularităţile morfofuncţionale ale sistemului cardiovascular asigură circulaţia continuă a

sângelui prin patul vascular, deplasarea fiind condiţionată şi determinată de numeroşi factori, cel
mai important este activitatea ritmică a inimii. Fiind un sistem integrator, contribuie la menţinerea
mediului intern la un nivel constant în toate regiunile organismului, aprovizionează cu oxigen şi
substanţe nutritive celulele şi ţesuturile şi transportă dioxidul de carbon şi deşeurile metabolismului
spre organele ce realizează eliminarea lor din organism. Acest system este alcătuit din organul
central, numit cord, menit să asigure un flux circulator continuu spre şi de la ţesuturi, şi un sistem
de vase prin care circulă sângele – artere şi vene. Sângele circulă printr-un sistem unic închis de
vase în care deosebim circuitul sangvin mare şi mic, care încep şi se termină în ompartimentele
inimii.
Circuitul sangvin mare începe din ventriculul stâng de unde sângele prin aortă, apoi prin arborele
arterial este propulsat la toate ţesuturile şi organele corpului. La nivelul capilarelor sângele cedează
oxigenul şi substanţele nutritive, iar din ţesuturi în sânge trec substanţele metabolice şi dioxidul de
carbon. Aici sângele arterial se transformă în sânge venos, care prin venele cave superioară şi
inferioară se revarsă în atriul drept, iar de aici în ventriculul drept. Sângele parcurge circuitul
sangvin mare, arpoximativ în 22 secunde.
Circuitul sangvin mic, numit şi pulmonar, începe din ventriculul drept prin trunchiul pulmonar şi
conduce sângele în capilarele acinusurilor. Aici sângele cedează dioxidul de carbon şi se saturează
cu oxigen, transformându-se în sânge arterial care prin patru vene pulmonare ajunge în atriul stâng.
De aici sângele trece în ventriculul stâng, de unde începe circulaţia mare. Sângele parcurge circuitul
mic în 4 – 5 secunde.
Atriile şi ventriculele se contractă independent, însă în mod coordonat şi ritmic. În procesul
activităţii inimii deosebim trei faze: sistola atriilor, sistola ventriculelor şi diastola generală.
Faza I – sistola atriilor durează 0,1 secunde. Impulsul porneşte de la nodulul sinuatrial. Valvele
atrioventriculare, sub presiunea sângelui, deschid orificiile atrioventriculare şi sângele trece în
ventricule. La sfârşitul sistolei atriilor cuspidele, greutatea specifică a cărora este mai mică decât a
sângelui, se ridică în sus izolând atriile de ventricule.
Faza a II-a – sistola ventriculelor – urmează după cea a atriilor, ţine 0,3 sec. şi sângele este
propulsat în aortă şi trunchiul pulmonar. În acest moment marginile cuspidelor se unesc strâns,
fenomen însoţit de apariţia unui zgomot specific, numit zgomot sistolic, zgomotul I. Zgomotul
valvei bicuspide se ascultă la nivelul apexului inimii, iar cel al valvei tricuspide – la nivelul apofizei
xifoide marginea stângă a sternului.
Sângele din ventriculii inimii exercită o presiune oarecare asupra valvelor atrioventriculare, însă ele
nu se deplasează în cavitatea atriilor, deoarece în normă acest fenomen este oprit de forţa de
încordare a coardelor tendinoase; muşchii papilari, contractându-se, se scurtează şi orificiile
atrioventriculare se îngustează considerabil. În cavitatea ventriculelor se creează condiţii în care
sângele poate circula numai într-o singură direcţie – în aortă şi trunchiul pulmonar. Excitaţiile se
transmit prin sistemul conductil de la apexul inimii spre baza ei. Apoi valvele semilunare se deschid
şi curentul sangvin comprimă cuspidele către pereţii aortei şi trunchiului pulmonar. Valvulele
semilunare menţin această poziţie până când presiunea sângelui în ventriculi este mai mare decât în
aortă şi trunchiul pulmonar. După ce tot sângele a trecut din ventriculi în aortă şi trunchiul
pulmonar, se încheie sistola ventriculelor, după care urmează relaxarea lor.
Refluxul sângelui nu are loc deoarece recesele dintre valve şi pereţii aortei şi ai trunchiului
pulmonar se umplu cu sânge şi cuspidele proiemină în lumenul vasului; marginile lor libere dotate
cu noduli contribuie
la închiderea ermetică a aortei şi a trunchiului pulmonar şi la apariţia unui zgomot specific –
zgomotul II, care poate fi ascultat în spaţiul intercostal doi – din dreapta pentru valvele aortei şi din
stânga pentru
valvele trunchiului pulmonar.
Faza a III-a – diastola totală, durează 0,4 sec., pereţii inimii sunt relaxaţi şi are loc umplerea
atriilor cu sânge. Activitatea ritmică şi concordanţa fazelor activităţii inimii este condiţionată de
starea morfofuncţională a miocardului, sistemului conductil şi aparatului valvular, care asigură
ermetizarea compartimentelor în faza de sistolă.

7. Sistemul excitoconductor cardiac

Cand corpul este in repaus, inima bate cu o viteza de aproximativ 70-80 batai pe minut. In peretii
sai musculari, un sistem propriu de conducere asigura ritmul si vegheaza ca muschiul sa se
contracte in mod constant.
Sistemul excitoconductor este alcatuit din celule miocardice cu proprietati specifice precum
automatismul si conducerea impulsului. Celulele miocardului ce prezinta automatism se mai
numesc celule miocardice tip P sau pacemaker. Automatismul reprezinta proprietatea inimii de a se
autostimula. Scoasa din corp, inima continua sa bata. In lipsa influentelor extrinseci nervoase,
vegetative si umorale, inima isi continua activitatea ritmica timp de ore sau zile, daca este irigata cu
un lichid nutritiv special. Automatismul este generat in anumiti centri, care au in alcatuirea lor
celule ce initiaza si conduc impulsurile. In mod normal, in inima exista trei centri de automatism
cardiac:
– Nodulul sinoatrial (nodulul Keith-Flack): reprezinta o grupare de celule din peretele atriului drept.
Fiecare contractie a celulelor nodulului sinoatrial genereaza un impuls electric, care este transmis
celorlalte celule musculare din atriul drept si cel stang si apoi catre nodulul atrioventricular. La
nivelul nodulului sinoatrial, frecventa descarcarilor este mai rapida, de 70-80 batai pe minut si din
acest motiv, activitatea cardiaca este condusa de acest centru, inima batand in mod normal in ritm
sinusal.
- Nodulul atrioventricular (nodulul Aschoff-Tawara,jonctiunea atrioventriculara): reprezinta
un grup de tesut nodal, de forma ovala si se afla situat in planseul atriului drept. Celulele nodulului
atrioventricular vor initia propriile lor contractii si vor transmite impulsuri cu o cadenta mai mica
daca nu sunt stimulate de nodulul sinoatrial. Impulsurile de la nodulul atrioventricular sunt
transmise catre ventricule, prin sistemul de conducere a impulsurilor. La acest nivel, frecventa
descarcarilor este de 40 potentiale pe minut. De aceea, acest centru nu se poate manifesta in mod
normal, desi el functioneaza permanent si in paralel cu nodulul sinoatrial. Daca centrul sinusal este
scos din functie, comanda inimii este preluata de nodulul atrioventricular, care imprima inimii
ritmul nodal sau jonctional.
– Fasciculul His si reteaua Purkinje: aici, frecventa descarcarilor este de 25 impulsuri pe minut.
Acest centru poate comanda inima numai in cazul intreruperii conducerii atrioventriculare,
imprimand inimii ritmul idio-ventricular.
Ritmul functional al centrului de comanda poate fi modificat sub actiunea unor factori externi.
Caldura sau stimularea sistemului nervos vegetativ simpatic accelereaza ritmul inimii-tahicardie, in
timp ce racirea nodulului sinusal sau stimularea sistemului nervos vegetativ parasimpatic au efect
contrar-brahicardie.
Excitabilitatea: reprezinta proprietatea celulei musculare cardiace de a raspunde la un stimul
printr-un potential de actiune propagat. Unele manifestari ale excitabilitatii (pragul de excitabilitate,
legea ,,tot sau nimic’’) sunt comune cu ale altor celule excitabile.
Inima prezinta particularitatea de a fi excitabila numai in faza de relaxare (diastola) si inexcitabila
in faza de contractie (sistola). Aceasta reprezinta legea inexcitabilitatii periodice a inimii. In timpul
sistolei, inima se afla in perioada refractara absoluta: oricat de puternic ar fi stimulul, el ramane fara
efect. Aceasta particularitate a excitabilitatii miocardice prezinta o mare importanta pentru
conservarea functiei de pompa ritmica. Stimulii cu frecventa mare nu pot tetaniza inima prin
sumarea contractiilor. Explicatia starii refractare a inimii rezida din forma particulara a potentialului
de actiune al fibrei miocardice.
Conductibilitatea: reprezinta proprietatea miocardului de a propaga excitatia la toate fibrele sale.
Viteza de conducere difera: este de 10 ori mai mare prin fasciculul His si reteaua Purkinje decat
prin miocardul contractil atrial si ventricular.
Contractilitatea: reprezinta proprietatea miocardului de a dezvolta tensiune intre capetele fibrelor
sale. Astfel, in cavitatile inimii se genereaza presiune, iar ca urmare a scurtarii fibrelor miocardice,
are loc expulzia sangelui. Geneza tensiunii si viteza de scurtare sunt manifestarile fundamentale ale
contractilitatii. Forta de contractie este proportional cu grosimea peretilor inimii: mai redusa la atrii
si mai puternica la ventricule, mai mare la ventriculul stang fata de ventriculul drept.

8. Căile biliare extrahepatice

Vezica biliară este culcată pe faţa viscerală a lobului hepatic drept, în depresiunea ce-i poartă
numele. Fundul său depăşeşte marginea anterioară a ficatului şi este înconjurat jur-împrejur de
peritoneu. Corpul aderă la patul hepatic printr-un ţesut conjunctiv lax, bogat vascularizat. Numai
faţa sa inferioară este acoperită de peritoneu. Gâtul vezicii biliare priveşte înapoi, spre hilul hepatic,
continuându-se cu canalul cistic. Fundul şi corpul au raporturi cu unghiul colic drept, respectiv
colonul transvers, iar colul trece deasupra unghiului duodenal superior de care poate fi legat printr-
un ligament peritoneal inconstant “duodenocistic”.
Fundul colecistului vine în contact direct cu peretele anterior al abdomenului corespunzător locului
de întretăiere a rebordului costal drept cu marginea laterală a muşchiului drept abdominal, punctul
cistic.
Această zonă coincide cu fuzionarea cartilajelor costale 8 şi 9. În condiţii normale vezica biliară nu
este palpabilă.
Canalul hepatic drept şi stâng fuzionează în unghi de 60-105˚, de obicei în hilul ficatului sau ceva
mai jos de acesta, formând canalul hepatic comun. Spre deosebire de artera hepatică şi vena portă ce
se ramifică la 1,5-2 cm sub hilul ficatului. Uneori cele 2 canale hepatice se unesc distal, în
apropierea locului de joncţiune cu canalul cistic, rezultând imaginea unei “trifurcaţii biliare”.
Plasat Inaintea ramurii drepte a arterei hepatice şi venei porte, canalul hepatic comun parcurge a
distanţă de circa 4 cm între foiţele ligamentului hepatoduodenal, întâlnind în drumul său canalul
cistic cu care se uneşte, “ confluenţa hepatico-cistică”, rezultând canalul coledoc.
Canalul hepatic şi cistic, împreună cu faţa inferioară a ficatului, circumscriu “ triunghiul biliar al lui
Budde” străbătut de ramura dreaptă a arterei hepatice proprii şi de artera cistică. În ceea ce priveşte
modul de confluenţă a canalelor hepatic şi cistic, se cunosc trei tipuri fundamentale : în unghiul
ascuţit, circa 1/3 a cazurilor; fuzionarea după un curs paralel, când cele două canale descind strâns
unul lângă altul fiind adesea unite prin ţesut conjunctiv; fuzionarea spiralată, în cazul căreia canalul
cistic ocoleşte pe dinapoi canalul hepaticcomun, implantându-se pe versantul său stâng sau chiar pe
faţa sa anterioară.
Canalul coledoc are o lungime de 5-7 cm, variid în funcţie de sediul confluenţei hepatico-cistice, ce
se realizează de obicei la căţiva mm. deasupra primei porţiuni a duodenului său retroduodenal, în
acest caz segmentul supraduodenal al coledocului lipseşte.
În grosimea ligamentului hepatoduodenal se orientează în jos şi spre stânga; este situat la dreapta de
vena portă şi mai superficial decât aceasta, coborând de-a lungul marginii libere a ligamentului
hepatoduodenal. Trece înapoi îndărătul duodenului, urmând direcţia şanţului delimitat de acesta şi
capul pancreatic.

9. Stomacul

Circa ¾ din stomac se află în zona hipocondrului stâng şi a regiunii epigastrice.

Fundul, denumit de clinicieni „tuberozitatea mare” este scobit în cupola stângă a diafragmei, lateral
de esofagul abdominal, imprimând aria prehilară a splinei. Prin intermediul cupolei stângi vine în
raport cu zona apicală a inimii.
Cardia, sprijinită pe flancul stâng al vertebrei Th₁₁, constitue un reper fix neinfluenţat de poziţia
diafragmului şi de gradul de plenitudine al stomacului. Peretele anterior al stomacului priveşte
înainte şi uşor înclinat în sus; peretele posterior este orientat înapoi şi puţin în jos.
Pilorul are o poziţie mai puţin constantă decât cardia. De obicei se sprijină pe flancul drept al
vertebrei L₁ sau ceva mai jos. Contactează relaţii de vecinătate cu lobul pătrat al ficatului. La
suprafaţa pilorului se proiectează medial de locul unde capătul cartilajului costal 8 fuzionează cu
cartilajul costal 7.
Curbura mică şi partea superioară a feţei anterioare sunt acoperite de lobul stâng al ficatului, ce se
interpune între peretele abdominal şi stomac, ajungând pâna la cardia.
Curbura mică reprezintă elementul relativ stabil ca lungime şi poziţie în condiţiile de plenitudine
diferită ale stomacului. Pornind de la cardia, se desfăşoară perpendicular de-a lungul flancului stâng
al coloanei vertebrale, până la incisura angulară, traversând-o apoi oblic în sus spre pilor.
Curbura mare are relaţii directe cu peretele abdominal, fiind mai accesibilă explorării clinice. Este
elementul variabil ca lungime şi poziţie, în funcţie de gradul de umplere al stomacului şi colonului
transvers, cu care întreţine raporturi de vecinătate.
Artera coronară stomahică atinge mica cubură este foarte variabil, în majoritatea cazurilor la 7 cm
dedesubtul cardiei.

10. Splina

Este situată în hipocondrul stâng. Polul său superior se găseşte în imediata vecinătate a coloanei
vertebrale, medial de unghiul coastei a 10-a. Polul inferior în linia axilară coboară până la nivelul
spaţiului intercostal al 10-lea; în condiţii normale nu depăşeşte linia care leagă articulaţia
sternoclaviculară dreaptă cu vârful coastei a 10-a din partea stângă ( „ linia costo-articulară a lui
Luschka”).
Faţa externă, convexă, a splinei vine în contact cu cupola şi inserţiile costale ale hemidiafragmei
stângi pe o arie corespunzătoare coastelor 9-11. Prin mijlocirea diafragmului se învecinează cu baza
plămânului stâng şi cu sinusul costo-diafragmatic, suprapunerea acestor organe explică posibilitatea
lezării concomitente a plămânului, sinusului pleural şi splinei în plăgile înţepate sau împuşcate care
afectează porţiunea infero-laterală a hemitoraceului.
Faţa viscerală, concavă, a splinei vine în raport; anterior cu fundul stomacului şi prima porţiune a
curburii mari de care se leagă prin ligamentul gastrosplenic; posterior se învecinează cu partea
supero-laterală a rinichiului şi a glandei suprarenale stângi; inferior are relaţii inconstante cu
colonul transvers, iar în apropierea hilului splenic cu coada pancreasului.
Splina atârnă de hemidiafragmul stâng prin ligamentul frenosplenic numit şi „ ligamentul suspensor
al splinei”.
Independent de splină dar în strânsa re laţie cu ea, sub polul său inferior se întinde ligamentul
frenocolic stâng sau „ sustentaculum lienis”, care leagă unghiul colic stâng cu peretele abdominal şi
care determină poziţia splinei în cadrul lojei. Din cele de mai sus rezultă că splina este un organ slab
ancorat, poziţia sa momentană fiind influenţată de: mişcările diafragmului, starea de plenitudine a
organelor învecinate.

11. Pancreasul

Se compune din trei părţi: capul cuprins de concavitatea duodenului; corpul care întretaie coloana
vertebrală la nivelul vertebrelor L₁₋₂, mulându-se pe ele; coada alungită care ajunge în hipocondrul
stâng până la hilul splinei.
Capul este solidar mai ales cu a doua porţiune a duodenului. Tuberculul epiploic depăşeşte partea
pilorică a stomacului, proemină accentuat în vestibulul bursei imentale. Prelungirea în cârlig
( Processus uncinatus) care vizează limita între porţiunea a treia, orizontală şi a patra, ascendentă a
duodenului, delimitează incizura pancreasului, lăsând cale liberă vaselor mezenterice superioare.
Înapoia capului pancreatic ia naştere vena portă, din confluenţa venelor mezenterică superioară şi
splenică, acesta din urmă recepţionând înainte de confluenţă vena mezenterică inferioară. După un
scurt traiect retropancreatic vena portă intersectează pe dinapoi prima porţiune a duodenului,
continuându-şi drumul în ligamentul hepatoduodenal spre hilul hepatic. La dreapta de vena portă, în
şanţul format de concavitatea duodenului şi capul pancreatic descinde canalul coledoc.
La suprafaţa coledocului retropancreatic se proiectează lateral şi superior de umbilic, deasupra
bisectoarei unghiului format de linia mediană cu orizontala trasă la înălţimea inelului
umbilical(„ aria pancreatico-coledociană a lui Chauffard”).
Coledocul retropancreatic fuzionează cu canalul Wirsung cam la mijlocul distanţei dintre unghiul
superior şi inferior al duodenului, vărsâdu-se împreună în „ ampula Vater”. Canalul Santorini
încrucişează pe dinainte canalul coledoc şi se dechide în duoden deasupra ampulei Vater.
Corpul pancreasului vine în raport: anterior cu bursa omentală şi prin acesta cu faţa posterioară a
stomacului; dorsal cu aorta abdominală şi cu vertebrele L₁₋₂ pe care se mulează; inferior cu
rădăcina mezocolonului transvers, ce se fixează în lungul marginii sale anterioare.
Artera mezenterică superioară se desprinde din aortă înapoia corpului pancreatic, imediat sub
emergenţa trunchiului celiac. Coboară şi deviază uşor spre dreapta, pătrunzând în rădăcina
mezenterului între D̦̦̦ şi capul pancreatic.
Posterior se formează trunchiul venei porte iar în spaţiul retroperitoneal, pancreasul vine în raport
cu vena cavă inferioară şi aorta abdominală, de care se separă prin lama de coalescenţă a lui Treitz.
Vasele situate îndărătul pancreasului realizează planul vascular retropancreatic în care elementele se
succed în următoarea ordine: cel mai ventral, în relaţie directă cu pancreasul, rădăcinile şi trunchiul
venei porte; mai dorsal artera mezenterică superioară; mai înapoi şi la dreapta vena cavă inferioară
cu cee două vene renale; cel mai dorsal aorta abdominală şi arterele renale.

12. Unghiul duodeno-jejunal

Unghiul duodenojuojenal constitue un reper fix, marcând zona de trecere între duoden şi jejun.
Coincide cu începutul rădăcinii mezenterului şi este situat pe flancul stâng al vertebrei L2, sub locul
de implantare al mezocolonului transvers pe peretele abdominal posterior.
Se evidenţiază prin ridicarea şorţului epiploic, împreună cu colonul transvers şi răsfrângerea lor pe
torace, odată cu tracţiunea în jos şi la dreapta a întregului conglomerat intestinal.
La stânga de unghiul duodenojejunal reflexia mezocolonului pe peritoneul parietal generează căte
un pliu şi o fosetă superioară mai accentuate ( Plica duodenojejunalis şi Recessus duodenalis
superior), respectiv inferioare mai puţin dezvoltate (Plica duodeno-mesecolica şi Recessus
duodenalis inferior), la care se adaugă fosetele para- şi retroduodenale cu caracter inconstant. Pliul
superiorcuprinde în grosimea sa vena mezenterică inferioară, iar în foseta superioară, uneori adâncă
se pot angaja segmente de intestin, provocând strangulări interne, hernii retroperitoneale sau de „tip
Treitz”.
Principalul factor de susţinere al unghiului duodenojejunal este lama desprinsă din ţesutul
conjunctiv care însoţeşte artera mezenterică superioară, întărită de fibre musculare netede.

13. Apendicele vermicular

Apendicele vermicular este un organ intraperitoneal rudimentar, fixat printr-un mezou scurt care-i
conferă mobilitate.
Obişnuit atârnă de circumferinţa medială a cecului, la locul de contopire al celor trei bandelete
(tenii) caracteristice colonului , care servesc ca punct de reper la căutarea intraoperatorie a bazei
apendicelui.
În poziţia „pelviană’, considerată tipică, apendicele intersectează liber faţa anterioară a psoasului,
dirijându-se spre bazin şi atingând cu capătul său inferior ovarul drept.
Poziţia „medicocecală’ însemnă plasarea apendicelui medial de cec, de obicei sub ultima ansă a
ileonului.
În poziţia „latero-cecală”, mai rar întâlnită, apendicele apare întors între faţa laterală a cecului şi
peretele abdominl, iar în poziţia „ retro-cecală” este poziţionat îndărătul cecului. Ultima variantă
este condiţionaţă de prezenţa unui cec mobil.
Gerota compară poziţia apendicelui cu cadranul ceasornicului, aşezând linia orei 12 pe axul cecului,
iar în centrul cadranului la baza apendicelui, în această clasificare situaţia pelviană corespunde orei
5; mediocecală orelor 2,3 şi 4; laterocecală orelor 8,9 şi 10. În realitate este vorba de o zonă
dureroasă mai extinsă a cărei latură inferioară este dată de linia bispinoiliacă, latura superioară de
linia spinoumbilicală, iar latura medială de marginea dreptului abdominal „triunghiul apendicular al
lui Iacobovici”

14. Colonul transvers

Colonul transvers lung de aproximativ 50 cm, de 2 ori cât cecul şi colonul ascendent împreună, este
segmentul mobil ce se intercalează în chip de ghirlandă între unghiurile colonului. Datorită poziţiei
joase a unghiului colic drept, colonul transvers, urmăreşte un curs oblic-ascendent spre unghiul
colic stâng, situat mai sus. Porţiunea intermediară atârnă ca un hamac între cele două capete fixate
de peretele abdominal posterior.
Mobilitatea acesteia se datoreşte dedublării peritoneale situată ca o platformă oblică la limita
etajului supra- şi inframezocolic. Prezintă două feţe, supero-anterioară şi infero-posterioară şi o
rădăcină de inserţie ce se fixează de la dreapta spre stânga de: porţiunea descendentă a duodenului,
marginea anterioară a pancreasului şi rinichiul stâng. Partea mijlocie a mezoului este cea mai lungă,
16 cm şi totodată cea mai mobilă, lateral se scurtează treptat şi dispare la nivelul unghiurilor.
Extremităţile colonului transvers sunt acoperite de ficat şi splină. Capătul drept vine în raport cu
vezica biliară şi imprimă faţa viscerală a lobului hepatic drept; posterior are relaţii cu porţiunea
descendentă a duodenului şi capul pancreasului.
Raporturile părţii intermediare depind de lungimea şi forma colonului transvers. Dacă acesta este
scurt, arciform, colonul este paralel cu curbura mare a stomacului, venind în contact cu peretele
anterior al abdomenului pe o arie limitată. Dacă este lung, atârnat în formă de „V” sau „U”
majuscul, coboară mult sub umbilic, contractând relaţii extinse cu peretele abdominal. Este legat de
curbura mare a stomacului prin ligamentul gastrocolic.
Capătul stâng urcă în direcţia splinei, venind în contact cu o mică arie de pe faţa viscerală a acestui
organ.

15. Raportul organelor abdominale cu peritoneul

Organele intraperitoneale sau libere sunt acoperite de jur împrejur de peritoneu, având dedublări
peritoneale (mezouri, ligamente) care le fixează fie de peretele posterior al abdomenului, fie de
viscerele învecinate. Hilul acestor organe rămâne cuprins dar neacoperit de peritoneu (ex. intestinul
subţire, splina).
Organele primar retroperitoneale (rinichii, ureterele) se dezvoltă şi rămân situate în retroperitoneu
sau continuă în spaţiile extraperitoneale aflate în continuarea retroperitoneului (ex. spaţiul pelvi-
subperitoneal).
Organele secundar peritoneale. Se dezvoltă intraperitoneal, sunt părţi ale sitemului alimentar
subdiafragmatic. În cursul evoluţiei, devin apropiate peretelui abdominal posterior acoperit de
peritoneul parietal, care se contopeşte cu peritoneul visceral de pe faţa organului, transformându-se
fibros în „lame de coalescenţă” sau lame acolare, care alipesc viscerele de planurile abdominale
posterioare. Lamele de coalescenţă au termeni proprii. Marea parte a duodenului şi pancreasului
sunt acolate de lama Treitz, colonul ascendent şi descendent de lamele Told, de peretele spaţiului
retroperitoneal. Deoarece colonul ascendent şi descendent sunt învelite aproape 2/3 de peritoneul
visceral, iar numai peretele posterior al acestora devine secundar retroperitoneal aceste două organe
aceste două organe sunt considerate ca fiind organe „mezo-peritoneale”.

16. Dedublările sau reflexiunile peritoneale

Ligamentele peritoneale sunt repliuri peritoneale cu rol preponderent mecanic, care fixează organele
intraperitoneale între ele sau de pereţiiabdomenului şi sunt denumite în raport cu forma lor (ex. la
ficat: lig. Falciforme, lig. Coronarium) sau organele între care se află (ex. lig. Hepato-duodenale,
gastrocolicum, gastrolienale).
Epiplonul sau omentul mic este o membrană peritoneală dublă, situată în plan frontal unind hilul
hepatic cu porţiunea superioară a duodenului, curbura mică a stomacului şi esofagul abdominal.
Componentele omentului mic sunt:
- Ligamentul hepatoduodenal partea voluminoasă şi cea mai valoroasă a micului epiplon,
conţine elementele pediculului hepatic şi delimitează anterior orificiul bursei omentale.
- Ligamentul hepatogastric este partea omnetului mic inserată pe curbura mică a stomacului şi
esofagul abdominal, având o parte superioară mai densă şi o parte inferioară transparentă.
Epiplonul sau omnetul mare este format dintr-o parte liberă ( şorţul epiploic). Formată din mai
multe foiţe peritoneale contopite, între care se află un ţesut adipos abundent şi reţeaua vasculară
bogată (ramuri din vasele gastroomentale-epiploice). Prezintă o mobilitate crescută prin care poate
forma nişa de protecţie în jurul focarelor lezionale.
Partea liberă a epiplonului se extinde de pe faţa anterioară a colonului transvers în etajul
inframezocolic înaintea intestinelor în planul frontal.
Partea omentului mare fixează totodată prin părţi ligamentare, cu conţinut vasculo-nervos şi
organele învecinate şi anume:
- lig. Gastrocolicum între curbura mare a stomacului şi tenia omentală a colonului transvers,
care de la acest nivel va continua în partea liberă omentală.
- Lig. Gastolienale şi lig. Phrecocolicum de asemenea sunt considerate ca expansiuni ale
epiplonului mare.