UNIVERSITATEA ,,OVIDIUS’’ DIN CONSTANȚA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

SPECIALIZAREA: TEOLOGIE PASTORALĂ

LUCRARE DE SPECIALITATE
LA DISCIPLINA
CULTURĂ ŞI CIVILIZAȚIE CREŞTINĂ

ȊNDRUMĂTOR ŞTIINȚIFIC:

CONF. UNIV. DR. GEORGE DANIEL PETROV

STUDENT:

DAMIAN D. MIHAI-LEONARD

ANUL. I, GR. I

CONSTANȚA

2024
 UNIVERSITATEA ,,OVIDIUS’’ DIN CONSTANȚA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

SPECIALIZAREA: TEOLOGIE PASTORALĂ

COLINDELE ȊNTRE ISTORIE ŞI VEŞNICIE

ȊNDRUMĂTOR ŞTIINȚIFIC:

CONF. UNIV. DR. GEORGE DANIEL PETROV

STUDENT:

DAMIAN D. MIHAI-LEONARD

ANUL. I, GR. I

CONSTANȚA

2024

2
 Cuprins

Colindul, colinda – origini.................................................................................pag.4

Clasificarea colindelor.....................................................................pag.5

Datina colindatului.............................................................................pag.7
Textul colindei................................................................................pag.9

Categorii de personaje...................................................................pag.10
Capra....................................................................................pag.11
Ursul......................................................................................pag.11

Credinţe................................................................................................pag.12
Final de colind......................................................................................pag.13

CONCLUZII.................................................................................................................pag.14

Bibliografie..........................................................................................pag.15

3
 Colindul, colinda – origini

Cuvântul “colind(ă)” provine din sl. kolenda (prima zi a anului), bg. koleda (sărbătoarea
Crăciunului) sb. kole(n)da (colind), rus. kolijada (colind), ceh. mag. koleda (chetă, colectă), ngr. ϰαλανδα
(cântec de felicitare de prima zi a Anului Nou). A avut în rom. un reprezentant pierdut – cărinde, cf.
cărindar din a cărui încrucişare cu colindă a ieşit var. corindă, (a cânta colinde, umblând de la o casă, de
Crăciun sau de Anu Nou); cf. bg. koledvam, slov. kolèdovati, (colindat). Cuvinte derivate: colindat
(acţiunea şi timpul de a colinda); colindătură (peregrinare); colindător (persoană care umblă cîntând
colinde); colindar (colindător); calindroi (var. colindroi), s.m. (crai, muieratic, leneş, haimana); colindeţ
(colinde; dar, răsplată pentru colindători; covrig, colac de Crăciun; umblat, hoinărit).
Cuvântului “colind” sau “colindă” provine de asemenea şi din latinescul călendae, nume care se
dădea vechilor sărbători păgâne de Anul Nou, când era obiceiul să se facă urări de fericire şi noroc pentru
anul ce începe şi care a pătruns la noi prin adoptarea ierarhiei bisericeşti slavo-bizantine. Astfel, cuvântul
se pune în legatură cu sărbătoarea păgână “Calendae Ianuarii” (Calendele lui Ianuarie) care marcau şi
începutul unui nou an administrativ cu urări pentru Anul Nou, precum şi cu împărţirea darurilor, de unde
avem şi noi obiceiul de a împărţi copiilor colindători: colăcei, cunoscut sub numele de colindeţe sau
bolindeţe în unele părţi, fiind făcuţi din grâu curat, măcinat proaspăt. Însă românescul “colindă” nu vine
direct din latinescul călendae, ci prin intermediul cuvîntului bulgar koleda.
Terminologia populară a colindei se diferenţiază regional, astfel în vestul Transilvaniei se utilizează
termenul de corindă, în Săliştea Sibiului, colindră. Termenul colind este foarte răspândit în Muntenia şi
Dobrogea, iar în Ţara Loviştei se mai foloseşte, pe alocuri şi termenul de colindec – varianta locală formată
prin sufixarea muntenescului colind. Caraman susţine că denumirea din Transilvania a dispărut sub
presiunea termenului de colindă; “Supoziţia că, după ce am împrumutat colindă de la slavi, denumirea s-ar
fi prefăcut prin rotacizare în corindă, este contrazisă de înseşi legile fonetice ale limbii române, întrucât l
intervocalic s-a prefăcut în r numai în cuvintele de origine latină”1, însă tot el spune că e greu de precizat
daca numai în Transilvania s-ar fi petrecut acest fenomen. Singura explicaţie plauzibilă este cea arătată de
Al. Rosseti2: după ce călindae a devenit corindă, sub influienţa sudicului koleda denumirea s-a prefăcut în
corindă, păstrată doar în aria maghiară nord-vestică a limbii române.

1
Petru Caraman, Colindatul la români, slavi şi la alte popoare, Minerva, Bucureşti, 1983, p IX-X
2
Al. Rosseti, Colindele religioase la români, Bucureşti, 1920, p 15-23

4
 Clasificarea colindelor

Colindele se clasifică în general după sfera lor tematică. În practică, se deosebesc anumite funcţii,
corespunzătoare destinatarului colindei (de fată, de băiat, de negustor, de tineri însurăţei, de logodiţi), a
locului de desfăşurare (la intrarea şi la plecarea din casă, de fereastră), sau a momentului (de doliu, de zori).
Pornind de la rolul normativ binecunoscut al acestora, se pot descifra mai multe funcţii secundare
subordonate funcţiei de bază, care este urarea. Între funcţiile secundare cele mai des întâlnite sunt cele de:
comunicare, iniţiere, întărire a coeziunii grupului social, protecţie, normare, manifestare a sacrului şi
experimentare a acestuia, sau onomastice.

După Petru Caraman3, colindele se clasifică astfel:

 Colinde generale (cântate în curte sau la fereastră)

 Colinde speciale (cântate în casă)
o Colinde pentru gospodar
o Colinde pentru gospodină
o Colinde pentru flăcău
o Colinde pentru fată mare
o Colinde pentru logodiţi
o Colinde pentru însurăţei
o Colinde pentru văduvă
o Colinde pentru bătrâni
o Colinde pentru bătrâni şi pentru sugari
 Colinde după ocupaţii şi alte împrejurări
o Colinde pentru preot
o Colinde pentru hangiu
o Colinde pentru cioban
o Colinde pentru pescar
o Colinde pentru negustor

3
Petru Caraman, Colindatul la români, slavi şi la alte popoare, Minerva, Bucureşti, 1983, pp 27-144

5
 o Colinde pentru soldat
o Colinde pentru voinic străin
o Colinde pentru morţi

Cercetând vastul material din domeniul colindelor, adunat de etnologul Nicolae Ursu 4, cercetătoarea
Rodica Giurgiu realizează următoarea clasificare:

 Colinde protocolare
o Colindătorii
o Gazda trezită de colindători
o Gazda şi colindătorii
o Rugămintea de a fi primiţi în casă
o Cererea darurilor
o Gazda plecată la vânătoare
o Cerb împodobit cu daruri
o Alte subiecte
o Colinde profesionale
o Ciobanul sătul de ciobănie şi/sau răsplata oilor
o Ciobanul care şi-a pierdut oile
o Mioriţa
o Pescarul şi vidra
o Colinde de vânători
o Colinde de agricultori
o Colinde de fată
o Fata şi cei trei peţitori
o Soarele îşi peţeşte sora, pe Lună
o Seceriş funest
o Alte subiecte
o Colinde de flăcău
o Pluguşoare şi urări de Anul Nou

4
Nicolae Ursu, Folclor muzical din Banat şi Transilvania (300 de colinde, cântece şi jocuri), Ed. Muzicală, Bucureşti, 1983

6
 Datina colindatului

Colindatul la Crăciun şi Anul nou e o datină adânc înrădăcinată în întreaga Europă şi peste graniţele
ei, pretutindeni pe unde au poposit coloniştii europeni; s-ar putea spune că este una dintre datinile care n-au
patrie, o datină universală, însă creştină.
În tradiţia poeziei populare de ritual şi ceremonial, colinda reprezintă categoria cea mai masivă şi
mai diversificată de texte ceremoniale, ea perpetuează astfel pe calea oralităţii vechi tradiţii populare care
au existat şi continuă să existe şi azi, prin colind.
Colinda a stârnit de timpuriu interesul culegătorilor, meritele acestora fiind deosebit de mari ;
datorită lor putem cunoaşte repertoriul muntean şi transilvănean dintr-o etapă când genul era mai puţin
supus influenţelor.
Obiceiul de a colinda nu este specific numai sărbătorilor de iarnă. “El este un ceremonial complex,
organizat de o ceată anume constituită, care transmite prin texte cântate sau strigate, numite colinde, şi,
uneori, prin măşti, recuzită, dansuri, acte şi gesturi ritualice, formule magice vestea morţii şi renaşterii
divinităţii adorate, urări de sănătate, rod bogat, împlinirea dorinţelor în noul an.”5 Ghinoiu subliniază aici
importanţa acestui ritual şi faptul că rădăcinile sale provin din vechile tradiţii păgâne, astfel Crăciunul se
substituia aniversării Soarelui invincibil, preia de la Calendele lui Ianuarie rolul de An Nou şi se asociază
petrecerilor saturnalice şi practicilor augurale.
Colindatul deschide de obicei ciclul celor 12 zile ale sărbătorilor de Anul Nou. La colindat participă
tot satul tradiţional, deşi efectiv colindă doar copiii şi flăcăii, constituiţi în cete, ceata fiind alcătuită după o
orânduială bine stabilită, având o ierarhie proprie, un conducător şi un loc de întâlnire. Ea este structura
care stăpâneşte, în timpul sărbătorilor Anului Nou, viaţa satului. Amploarea colindatului este determinată
de "Festum incipium" al Anului Nou, caracter care a imprimat obiceiurilor legate de noul an nuanţe de
ceremonie deschisă, primitoare de înnoiri. Tot ce se petrece în această perioadă trebuie să aibă un caracter
de bun augur, colindele caracterizându-se prin crearea unei atmosfere pline de optimism în care se
formulează dorinţe şi năzuinţe ale oamenilor, acesta atingând chiar limitele fabulosului. Colindatul propriu-
zis cu întreaga sa desfăşurare ceremonială este o practică nocturnă, acest lucru fiind confirmat de faptul că
textul colindei abundă în interpretări prin care gazdele sunt trezite din somn: “Sculaţi, boieri, nu dorniţi. /
De durniţ încă sculaţi. / Că niş junii n-or durnitu / De-asară, -de-alaltă sară” 6 sau “Scoală, scoală gazdă

5
Ion Ghinoiu, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Elion, Bucureşti, 2003, p 150.
6
A.I.C.E.D., mg. 2724 II 1, (A căşî), Feneş-Zlatna-Alba, culeg. O.Bîrlea în 1964 .

7
bună / Că nu-i vremea de durnit / Că-i vremea de-mpodobit.” 7 Locurile cele mai potrivite, unde se adună
colindătorii pentru a se înţelege şi pentru a mai repeta colinzile ce urmează să fie cântate gazdelor, sunt
poieţile unde se adăpostesc vitele, unde-i linişte şi unde nimeni nu le poate “fura” colindul, fânăriile, pe
după şurile de paie, sau de cele mai multe ori la casa conducătorului cetei - vătaful. Acolo se adună cârdul
întreg şi încearcă colindele ce vor fi spuse sau zise la Crăciun. Întâi începe unul şi-l zice, adică rosteşte
cuvintele, cuprinsul, cântându-l în acelaşi timp, pe când ceilalţi îl ascultă şi caută să-l deprindă, atât în ceea
ce priveşte cuprinsul cât şi versul, melodia sau cântecul. Când cei care nu ştiu cutare colind l-au deprins,
cârdul întreg îl cântă încă o dată, de două sau de mai multe ori, şi apoi trece la al doilea colind şi astfel mai
departe, până când, sătui se despart, plecând fiecare la casa lui, după ce vătaful le-a hotărât vremea şi locul
întâlnirii pe a doua zi. Astfel se întâlnesc zi de zi şi repetă, până la Crăciun, însă având grijă, precum am
mai spus, să nu le “fure” nimeni colindul deoarece e important pentru fiecare ceată de colindători să ştie cât
mai multe şi mai frumoase colinde pentru a impresiona gazda şi pentru a-i aduce cele mai frumoase urări
de sărbători.

La colindatul tradiţional, care se desfăşoară în perioada sărbătorilor de iarnă, participă întrega

comunitate sătească, fie în calitate de agenţi ai practicii (ceata de colindători), fie în calitate de destinatari ai
mesajului ritualic (gazdele). “Ceata constiutie o grupare nedefinită, tăcută sau zgomotoasă, de indivizi,
aflaţi în procesul de practicare a unui obicei”8; definiţie dată de Doina Işfănoni care adaugă totuşi că,
împreună cu alaiul, formează “grupări umane efemere care se alcătuiesc doar pe durata practicării
obiceiului”9 şi că ele presupun o disciplină relativă, în cazul cetelor putându-se ajunge până la o disciplină
apropiată de cea la care se supun militarii.
Ceata are obligaţia de a se adresa pe rând tuturor gospodăriilor membre ale comunităţii săteşti;
gazdelor le revine datoria de a răsplătii ceata cu daruri, dintre care darul cel mai semnificativ este colacul,
acesta fiind un simbol al soarelui, dospirea aluatului din care se face semnificând fertilitatea. Colindatul
cetei de feciori cuprinde astfel un ceremonial interesant, cu acte şi ritualuri care cuprind adevărate dovezi
privind vechimea obiceiului; între acestea se individualizează începutul ritualic al colacului care are loc
concomitent cu “mulţămitura” la colac, o oraşie amplă care narează toate etapele aratului şi semănatului,
până la finalizarea acestora prin scoaterea colacului din cuptor. În vreme ce se “mulţămeşte” un fecior, de
regulă drăguţul fetei, care are asupra lui un cuţit, începe colacul. Acest act magic cunoaşte diferenţieri de la

7
Alexiu Viciu, Colinde din Ardeal, Datini de Crăciun şi credinţe poporane, culegere cu anotaţiuni şi glosar, Academia Română,
Din vieaţa poporului român, Culegeri şi studii, XXII, Bucureşti, Soec şi Sfetea, 1914, pp 25-26, nr. LX, (La uşe, afară, noaptea),
Gledin-Monor-Bistriţa-Năsăud.
8
Doina Işfănoni, Interferenţe între magic şi estetic, Editura enciclopedică, Bucureşti 2002, p. 113
9
idem, p.113

8
un sat la altul; în unele sate se taie un pătrat în colac şi se scoate o bucată care se pune înapoi, în alte
localităţi, se taie colacul în bucăţi după ce se începe şi se împarte la feciorii din ceată, aceştia având
obligaţia de mânca bucata primită, în comun. Este prezent astfel ritualul mâncatului pâinii în comun, atestat
documentar încă din secolul al XVI – lea: “Un călător străin, Ioan Sommer, asistând la înfăţişarea dintre
Ştefan Tomşa şi o rudă a lui Despot, a observat că au mâncat împreună o turtă mare, ceea ce era la ei
legământul cel mai sfânt.”10 În Oarţa de sus, începutul ritualic al colacului îmbracă forme aparte. Colacul
este aşezat pe masă pentru a fi început, împrejmuit de o cunună vegetală, făcută din plante perene. Ceata de
colindători ating cununa cu mâna, iar ultimul care o atinge o dă la o parte şi apoi începe colacul.

Obiceiul colindatului, care ocupă un rol primordial prin gradul său înalt de complexitate, cuprinde, în
funcţie de spaţiul geografic, şi elemente particularizante care marchează arhaicitatea spaţiului. Este
semnificativă în acest sens, împodobirea ritualică a interiorului casei, mai ales la cele cu fete, care constă în
aşezarea, în anumite puncte ale interiorului, a unor elemente vegetale precum ramuri de brad, baniţă,
brebenoc, iederă. Sub aspectul semnificaţiei, frecventa utilizare a ramurii verzi în obiceiuri nu este
întâmplătoare. Aşa cum arată Mircea Eliade 11, fecunditatea, belşugul, norocul, sănătatea sau, la nivel mai
ridicat, nemurirea şi tinereţea veşnică, sunt concentrate în ierburi sau în arbori.
Monica Brătulescu susţine că acest obicei al colindatului românesc “are un caracter ritual şi
ceremonial difuz: obiceiul include vestigii din riturile de pubertate şi elemente de ritual funebru, vizează
fertilitatea vegetaţiei şi a animalelor, prezintă tangenţe cu ceremonialul nunţii şi şezătorii, ba chiar şi cu
descântecul.”12

Textul colindei

Relaţia colindei cu ritul dedusă în planul obiceiului pe baza unor prescripţii şi practici regresive
devine manifestă la nivelul analizei de text, astfel textul colindei reprezintă un protector al gestualităţii
ceremoniale şi un depozitar al unor rituri, credinţe şi obiceiuri a căror amintire se pare că s -a pierdut din
tradiţia populară românească.
Versurile colindei conţin numeroase referinţe la cosmogonii: ceremonialurile de Anul Nou a
semnificat întotdeauna un prilej de recapitulare a începuturilor lumii. Mircea Eliade atrage atenţia că într -o
perspectivă mitologică “toute repetition rituelle de la cosmogonie est precedee par une regression rituelle

10
Gheorghe Cronţ, Instituţii medievale româneşti. Înfăţişarea de moşie. Jucătorii, Bucureşti, Editura Academiei, 1969, p. 32
11
Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, Bucureşti, Humanitas, 1994, p. 287-288
12
Monica Brătulescu, Colinda românească, Minerva, Bucureşti, 1981, p. 42

9
au Chaos”13 (“Toată repetiţia rituală a cosmogoniei este precedată de o regresie rituală în Haos”). Şi în
colindă haosul prezintă etapa premergătoare aşezării lumii pe un făgaş firesc. La începutul lumii, Iuda “Ce-
a fost bun tot a luat, / Luă luna cu lumina, / Soarele cu razăle.”14 Sfântul Ion, Sfântul Ilie, sau Sfântul Petre
recuperează astrele izgonind astfel tenebrele. Cele mai multe colinde pun pe seama lui Dumnezeu creaţia
lumii. Facerea, în versiunea pe care o oferă colinda, nu prezintă asemănări cu Geneza biblică. Dumnezeu la
începutul lumii “Sus cerul l-a ridicat / În patru stîlpi l-a răzimat / Patru stâlpi tot de argint.”15
Astfel, colinda reactualizează o dramă de proporţii cosmice. Andrei Oişteanu este de părere că
aceasta “nu este pentru mentalitatea populară doar <<o frumoasă datină din străbuni>>, ci un act ritual
obligatoriu prin care Cosmosul este menţinut ad infinitum pe spirala ontologică”16 şi care relatează o dramă
cosmică chiar în momentul producerii ei; colindătorii şi cei colindaţi sunt implicaţi direct în acţiunea de
scoatere a cosmosului din criză deoarece datorită colinzilor şi a acestor ritualuri încărcate de sens şi
valoare, Cosmosul moare pentru a se renaşte, se trece de la vechi la nou.

Categorii de personaje

În colindă personajele aparţin unor categorii diverse reflectând în diferite planuri interfaţa cu planul
obiceiului, relaţia cu stratul mitologic, sau inserţia miraculosului creştin.
O primă categorie de personaje o constituie gazdele, iar în postura de agenţi ai obiceiului,
colindătorii sunt prezentaţi prin intermediul “unei simbolici transparente în contextul tradiţiei populare” 17.
Astfel, unele colinde protocolare substituie colindătorilor porumbeii, sau li se atribuie rolul de vânători,
însă ei sunt în acelaşi timp eroii unui univers populat cu sfinţi şi fiinţe fabuloase, cu întruchipări astrale sau
fiinţe supraomeneşti ceea ce face ca ei să deţină un rol foarte important în colindă.

Capra – este un ritual al cărei joc (omorârea, bocirea, înmormântarea şi învierea), la origine, a
fost un ceremonial grav, un element de cult. În cadrul sărbătorilor agrare jocul a devenit un ritual menit să
aducă rodnicie anului care urmează, spor de animale în turmele păstorilor, succesul recoltelor - invocat şi
evocat de boabele care se aruncau de gazdă peste cortegiul ,,caprei". Alaiul caprei aminteşte de alaiul
dionisiac al personajelor jumătate om, jumătate animale întâlnite la traci, la grecii antici şi la romani. Acest

13
Mircea Eliade, Naissance miystiques, p. 15
14
A.I.C.E.D., mg. 2958 I cc (De băiat), Mlăceni-Vîlcea, culeg. O. Bîrlea, C. Moharu, în 1965
15
A. Viciu, op. cit., p. 90, nr. CXXII, Făget-Transilvania
16
Andrei Oişteanu, Ordine şi Haos. Mit şi magie în cultura tradiţională românească, Iaşi, Polirom, 2004, p. 20
17
Monica Brătulescu, Colinda românească, Minerva, Bucureşti, 1981, p. 79

10
animal a întruchipat în societăţile ancestrale personificarea prolificităţii zoologice şi fertilităţii telurice.
Capra, ca personaj mito-zoomorf, îşi subordonează de cele mai multe ori, în timpul desfăşurării jocului,
toate celelalte personaje. În unele sate, jocul acestui animal apare sub forma unor cete de mai multe capre,
iar în altele animalul este singur, însoţit doar de cioban, moş şi baba.
Capra se alcătuieşte dintr-un lemn scurt, cioplit în formă de cap de capră, care se înveleşte cu hârtie
roşie. Peste această hârtie se pune o altă hârtie neagră, mărunt tăiată şi încreţită în forma părului. În loc de
aceasta se poate lipi şi o piele subţire cu păr pe ea. În dreptul ochilor se fac în lemn două scobituri unde se
pun două boabe de fasole mari, aloe, cu pete negre, peste care se lipeşte hârtia neagră cu încreţituri sau
pielea cu păr. În loc de urechi, capra are două găvane de lingură. Pe ceafă are patru corniţe, frumos
împodobite cu hârtie colorată, pe care se află înşirate şiraguri de mărgele sau hurmuzi. În dosul coarnelor se
află o oglindă care răsfrânge foarte mândru lumina de pe la casele unde intră capra noaptea. În cele două
falci de sus ale capului, se pune falca de jos, care se mişcă în jurul unui cui care nu se vede. Această falcă
este îmbracată la fel ca şi capul. Sub ceafă este o gaură în care se pune un băţ lung de un cot, de care se ţine
capra. De partea de dinaintea fălcii de jos se află atârnat un clopoţel, iar de partea de dinapoi se află legată
o sârmă. Dacă această sârmă se lasă slobodă, partea de dinaintea fălcii de jos atârnă şi astfel gura caprei se
deschide. Daca s-ar trage scurt de sârma, gura caprei s-ar închide printr-o clampăneală seaca, de lemn.
Fireşte clopoţelul sună. Atât băţul, cât şi sârma sunt acoperite cu un sac de formă tronconică, de pânză
groasă de sac, care stă umflată şi a acoperă astfel pe cel ce va ţine capra de băţ, va clămpăni-o şi va juca-o.

Masca este însoţită de o ceată zgomotoasă, cu nelipsiţii lăutari ce acompaniază dansul caprei. Capra
saltă şi se smuceşte, se roteşte şi se apleacă, clămpănind ritmic din fălcile de lemn, un spectacol autentic
care trezeşte în asistenţă fiori de spaimă.

Ursul – Jocul ursului este cel mai spectaculos dintre toate jocurile cu măşti întâlnite (mai ales
în cetele bucovinene). În desfăşurarea jocului ritual al ursului, etalare de forţă, vitalitate şi dibăcie, pot fi
percepute secvenţe care reliefează credinţele referitoare la acest animal, simbol al regenerării vegetaţiei.
Astfel, rostogolirea urşilor în cerc, bătutul şi moartea ursului, apoi învierea miraculoasă ca şi urcarea
acestuia pe bâtă (toiag), redau în chip metaforic succesiunea anotimpurilor care, cândva, stăteau sub semnul
acestui animal, capabil să învingă iarna şi să vestească primăvara.
Cultul ursului este moştenit de la geto-daci, care îl considerau un animal sacru. Pregătirea măştii-
costum de urs pentru ceremonialul de Anul Nou, se bucura de o mare atenţie. În unele părţi, forma capului
de urs se obţinea întinzând o piele de viţel sau de miel peste o găleată metalică, sau pe un suport metalic, în

11
aşa fel încât reda fizionomia animalului. De la gât în jos, corpul celui care se maschează este acoperit cu o
blană de oaie sau cu un cojoc lung, întors pe dos. Cândva, corpul mascatului era acoperit cu o blană
veritabilă de urs, aspect întalnit foarte rar în zilele noastre.
Se observă astfel rolul important pe care îl joacă deghizarea şi travestirea practicate în aceste jocuri
cu măşti. Cei care se mascau, în grup sau individual, urmăreau să obţină, pe lângă protecţia magică sau
reală, o legătură spirituală cu forţele supraomeneşti, legătură ce se realiza cu ajutorul măştilor. Purtătorul
măştii se află în strânsă legătură cu aceasta, fiind pătruns de forţa ei şi scos astfel din spaţiul şi timpul
profan. Masca are astfel şi rolul de păcălire al forţelor; ea presupune o serie întreagă de interdicţii, dar
totodată, dă dreptul celui care o poartă, la un comportament ieşit din tiparele cotidianului, a realului
imediat. Doina Işfănoni afirmă că această rupere, detaşare de cotidian este o tehnică ce alcătuieşte
manifestarea respectivă “ca un tot coerent, cu valoare de sine stătătoare”18. Acest tot este capabil de a capta
atenţia şi psihicul individului “determinând un tip de comportament, cel ritualic, total diferit de
comportamentul zilnic, dar care, în relaţie cu ceea ce este privit sau ceea ce se impune ca spectacol, pare
firesc.”19

Credinţe

 În vremea de demult, erau tare multe răutăţi pe pământ, boale, şi Dumnezeu a dat colinde
de-l pomenesc pe Dumnezeu şi de atunci au încetat.20
 Se zice că dracul tot una întreabă: “Să mai scriu ouă roşii de Paşti? Să mai colindă de
sărbători?” Când ouă roşii nu s-or mai scrie şi când nu se va mai colinda, atunci şi el va
ieşi.21
 Dracii numai spre Crăciun şi spre Anul Nou nu umblă şi nici o altă necurăţenie, căci se tem
de băieţi , că îmblă atunci cu colinda.22

18
Doina Işfănoni, Interferenţe între magic şi estetic, Editura enciclopedică, Bucureşti 2002, p.77
19
Doina Işfănoni, Interferenţe între magic şi estetic, Editura enciclopedică, Bucureşti 2002, p.77
20
Elena Niculiţă-Voronca, Datinile şi credinţele poporului român, vol. I, Polirom, Iaşi, 1998, p. 65
21
idem, p. 66
22
ibidem

12
 Final de colind

Finalurile de colind sunt formule stereotipe, care trec cu foarte mare uşurinţă de la un colind la altul
şi sunt, dealtfel, urări aproape întotdeauna. Sfârşindu-se colindul, aceste urări vin să întărească cuprinsul
lui, să-l explice şi să-l întregească. “El merge paralel cu cele exprimate în colind, rezumând in abstracto
ceea ce colindul ne-a prezentat in concreto.”23 Petru Caraman dă mai multe exemple de finaluri de colind
(pentru gospodar, gospodină, fată, flăcău etc.) însă voi reda aici un exemplu mai reprezentativ (pentru
gospodar):

,,Şi după acest cuvînt, să fii sănătos,

Să fii sănătos, pane gospodare,
Dar nu singur din gospodărie,
Din gospodărie, da cu toţi curtenii,
Şi cu fiii şi cu ficele,
Şi cu toate rudele, cu tot ocolul!
Dă, Doamne, pe cîmp recoltă,
Pe cîmp recoltă, hambarele pline,
În hambar grîne, în obor vite,
În casă veselie, spre slava...”24

23
Petru Caraman, Colindatul la români, slavi şi la alte popoare, Minerva, Bucureşti, 1983, p. 146
24
idem

13
 CONCLUZII

Se poate spune, după cum constată autorul citat, că finalul de colind nu este altceva decât o urare,
sau un conglomerat de urări diverse, între care unele sunt cu totul generale, iar altele speciale, vizând
ocupaţia, rolul în familie, vârsta, sexul celui căruia i se cântă colindul, urările speciale constituind astfel
elementul diferenţiator.

Considerată din perspectiva judecăţii de valoare, colinda se ridică deasupra distincţiilor care separă
folclorul de literatură. Deşi nu a urmărit în mod programatic efectul estetic, colinda a acţionat în mod
analog cu selecţia artistică: a respins faptul brut şi detaliul nesemnificativ pentru a extrage din masa amorfă
şi fluctuantă a circumstanţialului doar elementele apte să exprime un mesaj durabil. La sursele colindei
descoperim mitul, la capătul evoluţiei genului întâmpinăm rezultatul unui proces de sinteză care a contopit
elemente vechi şi recente, aporturi şi influenţe diverse. Colinda a parcurs, aşadar, un drum lung; s-a
desprins progresiv de vechiile sale atribute mitologice, s-a îmbogăţit pe etape, dar a păstrat din mit
deschiderea spre cosmos, fiorul incantaţiei şi rezonanţa de imn al credinţei în izbânda dorinţelor omului.

14
 Bibliografie

1. Caraman, Petru, Colindatul la români, slavi şi la alte popoare, Minerva, Bucureşti, 1983
2. Cronţ, Gheorghe, Instituţii medievale româneşti. Înfăţişarea de moşie. Jucătorii, Bucureşti, Editura
Academiei, 1969
3. Eliade, Mircea, Tratat de istorie a religiilor, Bucureşti, Humanitas, 1994
4. Eliade, Mircea, Naissance miystiques
5. Ghinoiu, Ion, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Elion, Bucureşti, 2003
6. Işfănoni, Doina, Interferenţe între magic şi estetic, Editura enciclopedică, Bucureşti 2002
7. Niculiţă-Voronca, Elena, Datinile şi credinţele poporului român, vol. I, Polirom, Iaşi, 1998
8. Oişteanu, Andrei, Ordine şi Haos. Mit şi magie în cultura tradiţională românească, Iaşi, Polirom,
2004
9. Rosseti, Al., Colindele religioase la români, Bucureşti, 1920
10. Ursu, Nicolae, Folclor muzical din Banat şi Transilvania (300 de colinde, cântece şi jocuri), Ed.
Muzicală, Bucureşti, 1983
11. Viciu, Alexiu, Colinde din Ardeal, Datini de Crăciun şi credinţe poporane, culegere cu anotaţiuni
şi glosar, Academia Română, Din vieaţa poporului român, Culegeri şi studii, XXII, Bucureşti, Soec
şi Sfetea, 1914

15