Curs Criminologie 1-13

Universitatea Titu Maiorescu
Facultatea de Drept din București

Lect. univ. dr. Bogdan Vîrjan
CRIMINOLOGIE
CURS 1
Partea I
INTRODUCERE ÎN CERCETAREA CRIMINOLOGICĂ
I. Aspecte generale privind dubla finalitate a cercetării criminologice
Criminologia este o materie interdisciplinară și nenormativă, care acoperă o

sferă extinsă de preocupări. După cum vom vedea pe parcurs, această disciplină are
o dublă finalitate, având în vedere că:
- pe de o parte, se ocupă de cercetarea cauzelor comportamentului antisocial, ceea
ce presupune o cercetare fundamentală sau teoretică;
- pe de altă parte, încearcă să identifice cele mai bune modalități de prevenire și
combatere a criminalității, precum și de tratament al comportamentului antisocial,
ceea ce presupune o cercetare aplicativă sau practică.
Așa cum s-a afirmat în doctrină, doar o bună cunoaștere a cauzelor care
generează un anumit tip de criminalitate în toată complexitatea sa permite găsirea
celor mai adecvate metode de combatere a acestuia, motiv pentru care putem spune
că criminologia este o știință pură și o știință aplicativă1. Nu pot fi propuse soluții
eficiente de prevenire și combatere, sau cel puțin de limitare a unui anumit tip de
fenomen criminal, dacă nu îl cunoaștem în profunzimea sa și dacă nu îi înțelegem
cauzele, condițiile care îl generează și/sau îl favorizează.
Această dublă finalitate a cercetării criminologice determină dublul său

caracter, atât de știință fundamentală cât și de știință aplicativă2. Pe cale de
consecință putem spune că criminologia are are în același timp și un caracter
complex, având în vedere că este o știință care întrunește atât caracteristicile
științelor fundamentale sau pure, cât și caracteristicile științelor aplicate sau
1
Vouin et J. Leaute, Droit penal et criminologie, Ed. P.U.F., 1956, p. 22
2
Valerian Cioclei, Manual de criminologie. Curs universitar, Ediția 6, Editura C.H. Beck, București, 2016, p. 28-29
lect. univ. dr. Bogdan Vîrjan

practice. Conceptele cu care operează criminologia, cum ar fi crima, criminalul sau
criminalitatea, deși sunt specifice științelor fundamentale, totuși nu au semnificație
specifică criminologiei decât atunci când sunt aplicate în practică3.
II. Caracterul interdisciplinar. Relația criminologiei cu alte științe
Caracterul interdisciplinar al criminologiei rezultă în primul rând din

împrejurarea că preocupări de ordin criminologic au făcut obiectul unor cercetări în
domeniul biologiei criminale, sociologiei criminale și nu în ultimul rând în
domeniul psihologiei criminale, toate aceste preocupări fiind astăzi înglobate în
cercetarea criminologică.
În al doilea rând, nu trebuie pierdut din vedere că această știință se află în

strânsă legătură cu dreptul penal, politica penală, precum și cu alte științe care
studiază comportamentul individual sau de grup4.
Nu în ultimul rând, să nu uităm că criminalitatea a preocupat din cele mai

vechi timpuri pe sociologi, filosofi, juriști, pshihologi, psihiatri, medici etc.
Criminalitatea fiind un fenomen deosebit de complex, înțelegerea și cunoașterea
acesteia necesită cunoștințe de specialitate din numeroase domenii.
Prin urmare, cercetarea criminalității presupune în mod necesar o abordare

interdisciplinară a acestui fenomen, impunând un instrumentar metodologic din
toate aceste direcții de cercetare. Astfel, în mod corect în literatura de specialitate
s-a reținut că ne aflăm în prezența unei “științe de graniță, având un domeniu
propriu de cercetare și un statut autonom”5.
II.1. Relația criminologiei cu sociologia juridică
Printre preocupările sociologiei juridice întâlnim și studiul implicațiilor

sociale ale criminalității, problematica conștiinței juridice a destinatarilor legii
penale, structura relațiilor sociale în care dreptul penal poate să intervină sau
modul cum sunt receptate în societate anumite norme penale. Chiar dacă sociologia
juridică și criminologia sunt autonome, cele două științe sunt în același timp
complementare, dacă ne gândim numai la faptul că pentru criminologie este
3
Recherche clinique et experimentale en criminologie, contributions a l etude sciences de l homme, P.U.M.
Montreal, p. 7, apud R.M. Stănoiu, Criminologie, Vol. I, Editura Oscar Print, București, 1995, p. 102.
4
Dumitru Culcea, op. cit. p. 24.
5
Narcis Giurgiu, Elemente de criminologie, Editura Fundației Chemarea, Iași, 1992, p. 12.

importantă înțelegerea realității sociale pentru a putea identifica anumite cauze care
favorizează criminalitatea, dar în același timp criminologia pune la dispoziția
sociologiei un ansamblu de reguli, norme și măsuri care trebuie respectate în
societate. Totodată, cele două științe au ca scop comun buna funcționare a unei
societăți democratice, care presupune printre altele abordarea în contextul tuturor
fenomenelor și relațiilor sociale și a problematicii luptei împotriva fenomenului
criminalității6.
II.2. Relația criminologiei cu psihologia
Analiza comportamentului infracțional al unei persoane poate să scoată în

evidență anumite trăsături psihice și să ofere astfel indicii cu privire la stimuli ai
comportamentului infracțional sau cu privire la diverse motive care determină
anumite persoane să încalce legea penală. Astfel, cercetările în domeniul
psihologiei judiciare pot ajuta criminologia în formularea unor concluzii cu privire
la prevenirea unor comportamente înclinate spre încălcarea legii penale, inclusiv
din perspectiva tratamentului unor comportamente deviante7.
II.3. Relația criminologiei cu dreptul procesual penal
Dreptul procesual penal este în general interesat în cunoașterea, înțelegerea

mecanismelor și proceselor care determină o persoană să încalce legea penală, a
modului în care acționează făptuitorul în momentul săvârșirii faptei penale, dar și a
împrejurărilor care generează sau favorizează săvârșirea anumitor infracțiuni.
Totodată, prezintă importanță deosebită în cadrul procesului penal și aspecte care
țin de personalitatea făptuitorului și de comportamentul deviant al acestuia8.
În același timp, la rândul său criminologia culege și analizează datele pe care

le oferă organele de cercetare penală în faza de urmărire penală, precum și datele
comunicate de instanțele judecătorești în faza de judecată.
Prin urmare, putem afirma fără a exista riscul de a greși că între criminologie
și dreptul procesual penal există o strînsă legătură.
II.4. Relația criminologiei cu dreptul penal
6
Aurel Dincu, Bazele criminologiei, Editura Proarcadia, București, 1993, p. 11-12.
7
Aurel Dincu, op. cit., p. 13-14.
8
Narcis Giurgiu, op. cit., p. 17.

Criminologia se află într-o relație de interdependență cu dreptul penal, în
sensul că:
- pe de o parte, criminologia pornește de la unele concepte din dreptul penal,
așa cum acestea sunt prevăzute în lege ori explicate în doctrină, concepte pe care le
împrumută pentru a construi noțiunile proprii (cum ar fi în acest sens relația crimă
– infracțiune, criminal – infractor);
- Pe de altă parte, rezultatele și concluziile cercetării criminologice sunt puse
la dispoziția dreptului penal și declanșează uneori modificări în doctrină și în
legislația penală9.
Așa cum s-a arătat în literatura de specialitate10, dreptul penal abordează

criminalitatea prin raportare la ansamblul normelor de drept penal în scopul
apărării unor valori sociale, în timp ce criminologia abordează criminalitatea prin
prisma stării, dinamicii și a cauzalității socio-umane a acestui fenomen, în scopul
identificării celor mai eficiente mecanisme de preveniri și combatere a
criminalității. Legătura strânsă dintre cele două științe rezultă în special din
împrejurarea că au ca preocupare principală criminalitatea, ca fenomen juridic și
social-uman.
Diferența esențială între criminologie și dreptul penal, ca știință, constă în

aceea că, în timp ce prima este o știință a fenomenologiei penale, o știință
empirică, ce utilizează cu prioritate raționamente inductive, dreptul penal este o
știință normativă, ce operează cu metoda deducției11.
În timp ce dreptul penal studiază conţinutul abstract al normei penale

pentru a-i asigura concordanţa faţă de relaţiile sociale care trebuie apărate,
criminologia abordează fenomenul criminal în complexitatea sa, precum şi
modalităţile prin care acest fenomen poate fi prevenit. Criminologia are ca punct
de plecare dreptul penal iar rezultatele cercetării criminologice se îndreaptă, sunt
folosite tot de dreptul penal, fapt ce relevă încă o dată strânsa conexiune dintre cele
două științe12. De altfel, profesorul Aurel Dincu afirma în lucrarea Criminologie că
“matca din care s-a desprins criminologia este dreptul penal”.
II.5. Relația criminologiei cu politica penală
9
Valerian Cioclei, op. cit., p. 50.
10
Aurel Dincu, op.cit, p. 15.
11
12
Aurel Dincu, op. cit., p. 16.

Dreptul penal se află într-o relație particulară și cu politica penală, fiind
principalul instrument al acesteia. În aceste împrejurări, relația criminologiei cu
politica penală se răsfrânge și asupra dreptului penal. În ceea ce privește expresia
politica penală, dacă o privim în sens restrâns, aceasta pare a se rezuma doar la
activitatea represivă a statului. Totuși, semnificația acestei expresii în literatura de
specialitate din țara noastră nu se rezumă doar la sensul represiv ci este mai largă,
acoperind o paletă de preocupări mult mai mare în ceea ce privește fenomenul
criminal13.
Având în vedere că această expresie poate avea un sens mai restrâns, care se
rezumă doar la activitatea represivă a statului, dar și un sens mai larg, care are în
vedere ansamblul de activități ale statului având ca scop prevenirea fenomenului
criminal, domnul profesor Valerian Cioclei a propus ca toate aceste preocupări și
politici ale statului pentru prevenirea și combaterea fenomenului criminal să fie
grupate sub denumirea de politică anticriminală14. Această denumire a fost propusă
pornindu-se de la distincția care se face în literatura de specialitate franceză între
politique penale și politique criminelle.
Politica penală analizează totalitatea informațiilor și datelor care sunt

furnizate de criminologie și alte științe juridice din domeniul penal cu privire la
fenomenul criminal, la dinamica sa și rezultatul măsurilor aplicate pentru
combaterea și controlarea acestuia, pentru a putea trage cele mai bune concluzii cu
privire la cele mai eficiente măsuri care trebuie aplicate în lupta împotriva
criminalității. Astfel, putem spune că criminologia și politica penală
interacționează și se completează reciproc, politica penală reprezentând practic
liantul dintre criminologie și celelalte științe penale15.
În aceste condiții, în doctrină politica penală a fost definită ca un ansamblu

de teorii și strategii concepute în scopul stăpânirii fenomenului criminal precum și
sistemul mijloacelor aplicate efectiv, de către stat, în același scop16.
III. Controlul fenomenului criminal
Raporturile strânse existente între criminologie, dreptul penal și politica

penală duc la formarea unui veritabil sistem de control al fenomenului criminal.
13
Constantin Bulai, Drept penal român. Partea generală, vol. I, Ed. Șansa, București, 1992, p. 14, apud Valerian
Cioclei, op. cit., p. 51.
14
Valerian Cioclei, op. cit. p. 51.
15
16

Pentru a înțelege mai bine relația dintre criminologie și dreptul penal în
scopul apărării valorilor sociale, trebuie pornit de la definiția dreptului penal și a
criminologiei.
Astfel, necesitatea dreptului penal este determinată de:

- necesitatea apărării valorilor sociale;
- existența fenomenului infracțional și necesitatea combaterii lui;
- necesitatea reglementării juridice a acțiunii de apărare a valorilor sociale.
În literatura de specialitate, dreptul penal este definit ca sistemul normelor

juridice care reglementează relațiile de apărare socială prin interzicerea ca
infracțiuni, sub sancțiuni specifice denumite pedepse, a faptelor periculoase pentru
valorile sociale, în scopul apărării acestor valori, fie prin prevenirea infracțiunilor,
fie prin aplicarea pedepselor celor care le săvârșesc17.
Obiectul dreptului penal îl constituie relațiile de apărare socială, de

conformare și represive, relații care se nasc între membrii societății pentru
respectarea de către aceștia a unor valori cum sunt persoana, cu drepturile și
libertățile sale, liniștea și ordinea publică, însăși societatea în întregul ei18.
În schimb, criminologia reprezintă ansamblul cercetărilor cu caracter

științific ce se ocupă, pe de o parte, cu studierea fenomenului criminal, urmărind
cunoașterea acestuia și, pe de altă parte, cu evaluarea practicii anticriminale, în
scopul optimizării acesteia19.
Din această definiție se pot deduce cele două obiecte ale cercetării
criminologice:
- fenomenul criminal;
și
- practica anticriminală.
IV. Planul materiei
17
Costică Bulai, Bogdan Nicolae Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura Universul Juridic,
București, 2007, p. 7.
18
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Editura Universul Juridic, Nucurești,
2014, p. 25.
19

În prezentarea materiei, vom aborda mai întâi aspecte de ordin conceptual și
metodologic privind cercetarea criminologică, urmând ca pe parcurs să identificăm
o definiție a criminologiei, pe baza elementelor concrete care privesc cercetarea
criminologică.
Ulterior, vom prezenta câteva teorii și opinii care încearcă să explice

fenomenul criminal. Aceste teorii vor fi grupate din punct de vedere științific în
două categorii:
- teoriile cauzale, care corespund criminologiei etiologice, fiind axate pe
analiza cauzelor care sunt considerate că au un rol determinant în evoluția
fenomenului criminal;
și
- teoriile noncauzale, care corespund criminologiei dinamice, fiind axate pe
analiza actului criminal în sine.
Astfel, materia va fi structurată după cum urmează:

I. Cercetarea criminologică;
II. Criminologia etiologică;
III. Criminologia dinamică.
Partea a II-a
CERCETAREA CRIMINOLOGICĂ
Ce este criminologia?
Primele activități de cercetare științifică cu privire la fenomenul criminal au

apărut în prima jumătate a secolului XIX. Preocuparea principală s-a concentrat pe
analiza condițiilor care generează și favorizează fenomenul criminal, iar opiniile
exprimate s-au concretizat prin adoptarea a numeroase teorii care încearcă să
identifice cauzele criminalității.
Totuși, deși criminologia a apărut ca știință destul de târziu, mai multe

explicații și idei cu privire la fenomenul criminal au fost exprimate din cele mai
vechi timpuri, atât în politică, cât și în filozofie, literatură sau artă, motiv pentru
care în doctrină s-a spus chiar că preocupările în domeniul criminologiei au apărut
odată cu omenirea20. Astfel, Pitagora considera că la baza existenței stau numerele
iar infracțiunile nu pot fi decât greșeli de calcul, Platon a identificat drept cauze
20
Petre Pandrea, Criminologie dialectică, București, 1945, p. 115, apud Narcis Giurgiu, op. cit., p. 21.

ale crimelor lipsa de cultură, proasta educație și organizarea proastă a statului, în
timp ce Aristotel enumera sărăcia printre cauzele criminalității.
Oamenii, ca ființe sociale, și-au stabilit în mod conștient anumite reguli

sociale obligatorii, pentru a putea să supraviețuiască, stabilind diferite pedepse
pentru persoanele care încălcau regulile din cadrul colectivității21. Putem spune că
aceste reguli obligatorii și pedepsele care se aplicau celor cere le încălcau au
asigurat evoluția omenirii. De altfel, lumea creștină își bazează civilizația pe
regulile care au ajuns la oameni sub forma Decalogului. În evul mediu,
creștinismul considera că infracțiunea este rezultatul influenței forțelor demonice, a
păcatului originar, dreptul societății de a aplica pedeapsa celui care încălca regulile
obligatorii fiind fundamentat pe ideea de ispășire a păcatului22.
În doctrină au existat opinii numeroase și contradictorii atât cu privire la

caracterul autonom și unitar al criminologiei, cât și cu privire la problematica
definiției criminologiei. Astfel, unii autori susțineau până în deceniul șase al
secolului trecut că criminologia cuprinde două părți distincte, criminologia
generală și criminologia specială, numită și clinică23. În combaterea acestui punct
de vedere trebuie amintit că în literatura de specialitate24 s-a arătat în mod corect că
în realitate criminologia clinică este partea aplicativă a criminologiei, în sensul că
rezultatele investigării unor cazuri individuale de delincvenți fac parte integrantă
din criminologia generală, ceea ce scoate în evidență legătura indisolubilă dintre
cele două ramuri ale criminologiei, subliniind caracterul unitar al acestei științe25.
Totuși, și în ziua de astăzi mai există încă păreri diferite printre specialiști cu
privire la caracterul de știință autonomă a criminologiei sau cu privire la încadrarea
acesteia în categoria științelor fundamentale sau a științelor aplicative.
Considerăm că statutul de știință autonomă și unitară a criminologiei rezultă

atât din existența unui obiect specific de cercetare – fenomenul criminal și practica
anticriminală, precum și metodele de cercetare utilizate care, chiar dacă sunt
împrumutate de la alte științe, au un caracter propriu26.
21
Dumitru Culcea, op. cit., p. 5.
22
Narcis Giurgiu, op. cit., p. 21-22.
23
A se vedea în acest sens, Rodica Stănoiu, Criminologie, vol. I, Editura Oscar Print, București, 1995, p. 102.
24
Raymond Gassin, Criminologia, Ediția a 4-a, Ed. Dalloz, Paris, 1998, p. 7, apud Dumitru Culcea, Curs de
criminologie, Editura Național, 2001, p. 24.
25
Dumitru Culcea, Curs de criminologie, Editura Național, 2001, p. 24.
26
A se vedea în acest sens, Dumitru Culcea, op. cit., p. 23-24.

Mai trebuie spus că pentru unii specialiști întrebarea dacă criminologia este
sau nu o știință nu și-a găsit încă răspuns. Cu toate acestea, noi considerăm că toate
aspectele particulare ale acestei științe evidențiate anterior, cum ar fi obiectul
propriu de cercetare și metodologia specifică de cercetare, scot în evidență
caracterul autonom și unitar al criminologiei. În plus, spre deosebire de alte
discipline, care abordează anumite aspecte ale criminalității doar dintr-un punct de
vedere specific disciplinei respective, criminologia este singura care analizează
criminalitatea în toată complexitatea sa, sintetizând rezultatele cercetărilor
specifice celorlalte discipline sociale27.
Având în vedere toate aceste preocupări ale cercetătorilor, explicațiile pe

care le vom prezenta în continuare se vor axa pe expresia cercetare criminologică,
pentru a putea cuprinde mai bine toate eforturile cercetătorilor pentru explicarea
fenomenului criminal.
Pentru a putea înțelege ce este criminologia, în primul rând va trebui să

vedem în ce constă obiectul cercetării criminologice, pornind de la preocupările
cercetării criminologice. Ulterior, vom identifica modalitățile de cunoaștere,
procedeele utilizate și nu în ultimul rând finalitatea cercetării criminologice,
pentru ca în final să putem dezlega problema definirii criminologiei28.
27
Narcis Giurgiu, op. cit., p. 12.
28
A se vedea în acest sens, Valerian Cioclei, op. cit., p. 5.

Lector univ.dr. Bogdan Vîrjan
CRIMINOLOGIE
CURS 2
A) OBIECTUL CERCETĂRII CRIMINOLOGICE
Scurte consideraţii introductive
În literatura de specialitate1 s-a arătat că, din punct de vedere etimologic,

noţiunea de „criminologie” este alcătuită din două cuvinte:
- grecesul krimen, care iniţial a avut înțelesul a alege, a judeca, iar mai târziu a fost
preluat în latină sub forma crimen, cu sensul inițial de decizie judiciară, iar ulterior
de acuzaţie sau capăt de acuzare pentru ca în final să aibă înțelesul de infracţiune;
- şi grecesul logos, care iniţial a însemnat discurs, raţiune şi abia ulterior ştiinţă.
Pornind de la sensul etimologic, în literatura de specialitate criminologia este

deseori definită ca „ştiinţa crimei”2 sau „studiul ştiinţific al fenomenului
criminal”3. Deşi acest tip de definiţie este criticabil sub aspectul rigorii, putem să
spunem că fenomenul criminal intră în sfera de interes a cercetării criminologice.
Pe de altă parte, nu trebuie uitat însă că cercetarea criminologică a fost şi

este preocupată în permanență de găsirea unor modalităţi practice de combatere sau
limitare a fenomenului criminal, aceste preocupări fiind cuprinse în noţiunea de
reacție socială sau practică anticriminală.
Prin urmare, crimonologia cunoaşte două obiecte de cercetare: fenomenul

criminal şi practica anticriminală.
Vom analiza în continuare cele două obiecte ale cercetării criminologice

pentru a încerca să înțelegem mai bine care este sfera de cuprindere a preocupărilor
în domeniul cercetării criminologice.
1
2
E. Seelig, Traite de criminologie, P.U.F., 1990, p. 3.
3
R. Vouin, J. Leaute, Droit Penal et Criminologie, P.U.F., 1956, p. 34.

A1) FENOMENUL CRIMINAL – obiect al cercetării criminologice
Așa cum am văzut, primul obiect al cercetării criminologice este fenomenul

criminal. Înțelesurile expresiei “fenomen criminal” diferă în raport de conţinutul
mai restrâns sau mai larg ce i se atribuie.
Uneori, conţinutul expresiei fenomen criminal este redus la cel al noţiunii de

infracţiune, ca "faptă prevăzută și pedepsită de legea penală ca urmare a
tulburării pe care o produce ordinii sociale"4. În acest sens, reamintim că în art. 15
alin. (1) din Codul penal român, infracțiunea este definită ca fiind fapta prevăzută
de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care
a săvârșit-o.
Alteori, se are în vedere doar aspectul macro-criminologic, prin utilizarea

expresiei fenomen criminal înţelegându-se ansamblul infracţiunilor5 care se
săvârșesc într-o societate.
Alți criminologi dau acestei expresii un sens foarte larg, considerând că în

conţinutul acesteia trebuie să se regăsească atât normele penale cât și violarea
acestora şi reacţia socială represivă6.
Este incontestabil că nu putem să reducem fenomenul criminal doar la

noțiunea de infracțiune, ca abstracție juridică, astfel cum aceasta este definită în
dreptul penal. Aceasta deoarece fenomenul criminal reprezintă în cele din urmă o
realitate umană și socială7 care trebuie înțeleasă trecând dincolo de noțiunea de
infracțiune, așa cum aceasta este definită în dreptul penal. În același timp însă, nu
putem să avem în vedere nici exclusiv aspectul macro-criminologic al
fenomenului, deoarece ar fi ignorată atât crima ca fenomen individual, cât și
criminalul, ca factor uman fără de care crima nu poate fi concepută. Totodată, o
concepție prea extinsă asupra fenomenului criminal, care să cuprindă și latura
represivă, nu ar fi tocmai potrivită, deoarece ar putea crea confuzii de nedorit8.
În aceste condiții, în literatura de specialitate s-a arătat că pentru a stabili ce

intră în conţinutul fenomenului criminal trebuie să pornim de la aspectul individual
4
G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, Droit penal general, 16 ed., Dalloz, 1997, p.4.
5
6
M. Cusson, La Criminologie, Ed. Hachette, 1998, p. 16.
7
G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, op. cit., p. 9.
8
A se vedea în acest sens, Valerian Ciolcei, op. cit., p. 8.

al fenomenului (noţiunea de crimă), fară a ignora factorul uman (criminalul) şi să
avem în vedere şi aspectul de masă al fenomenului (criminalitatea).
Prin urmare, vom analiza în continuare noțiunile de crimă, criminal și
criminalitate.
A1.1) Crima. Înţelesurile posibile ale noţiunii de crimă:
Noţiunea de crimă are mai multe înțelesuri, în funcție de împrejurarea, de

contextul în care este folosită. Acest fapt generează uneori confuzii care rezultă
mai ales din înțelesul care i se atribuie acestei noțiuni în limbajul curent. Prin
urmare, este necesară explicarea și lămurirea sensurilor posibile ale noțiunii de
crimă.
Astfel, distingem trei înţelesuri posibile ale noțiunii de crimă:
- Sensul comun;
- Sensul penal;
- Sensul criminologic.
a) sensul comun
Sensul comun al noţiunii de crimă este întâlnit în limbajul curent, în presă,
opere literare etc.
În sens comun, prin crimă înțelegem, de obicei, o infracţiune intenţionată

îndreptată împotriva vieţii persoanei, cum ar fi, de exemplu, infracțiunea de omor
(art. 188 Cod penal), omor calificat (art. 189 Cod penal), uciderea la cererea
victimei (art. 190 Cod penal) sau uciderea nou-născutului săvârșită de către mamă
[art. 200 alin. (1) Cod penal].
Vom întâlni însă denumirea de crimă utilizată de multe ori și pentru unele
infracţiuni care au un alt obiect juridic principal, dar care au ca urmare moartea
victimei, cum ar fi, de exemplu, infracțiunea de viol care a avut ca urmare moartea
victimei [art. 218 alin. (4) din Codul penal], lipsirea de libertate în mod ilegal care
a avut ca urmare moartea victimei [art. 205 alin. (4) Cod penal] ori tâlhăria sau
pirateria urmată de moartea victimei (art. 236 Cod penal).
În literatura de specialitate9 s-a susținut că noțiunea de crimă a început să fie

folosită cu acest înțeles odată cu denumirea dată categoriei celei mai grave de
infracțiuni, în împărțirea trinitară de care vom vorbi mai departe, fără însă ca cele
două înțelesuri ale noțiunii de crimă să fie identice.
9

b) sensul penal
În sens penal, prin crimă înțelegem o infracţiune gravă, pentru care
legiuitorul stabileşte pedepse diferite şi proceduri speciale față de celelalte
infracţiuni.
Acest sens al noțiunii de crimă rezultă din împărţirea infracţiunii în crime,

delicte şi contravenţii.
Această împărţire a fost reţinută prima dată în Codul penal al Revoluţiei

franceze (Codul lui brumar anul IV). Ulterior, împărțirea tripartită a infracțiunii a
fost preluată de Codul penal de la 1810 (Codul Napoleon) pentru ca la scurt timp
majoritatea legislaţiilor penale europene de la începutul secolului XIX să recurgă la
această împărțire.
Mai târziu, spre sfârşitul secolului XIX, începe să se renunțe treptat la

împărţirea tripartită a infracțiunii. Renunță la această împărțire a infracțiunii mai
întâi Olanda, în anul 1886, atunci când este adoptat un nou Cod penal, urmată la
scurt timp de Italia, o dată cu primul ei cod penal din 1889 (Codul Zanardelli).
Legislațiile ambelor state trec la o clasificare bipartită a infracţiunilor, în delicte şi
contravenţii. Treptat și alte legislații penale europene au urmat acest exemplu,
astfel încât în momentul de față clasificarea tripartită a infracţiunilor o mai regăsim
doar în Franţa, Belgia, Luxemburg, San Marino şi Grecia10.
Legislaţia penală română a cunoscut împărţirea tripartită a infracţiunilor atât

în Codul penal de la 1865 cât şi în Codul penal Carol al II-lea, din 1936.
Codul penal român socialist de la 1969 renunţă însă la împărţirea tripartită a

infracţiunilor, adoptând o concepție unitară cu privire la infracţiune, astfel încât în
noul sistem de drept penal contravenţiile au ieşit din sfera de reglementare penală.
Nici actualul Cod penal român nu face o clasificare a infracțiunilor. Astfel, potrivit
legislației actuale, reprezintă infracțiune orice faptă prevăzută de legea penală,
săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o [art.
15 alin. (1) Cod penal]. Putem observa că în actuala legislație din România
noțiunea de crimă nu are vreo semnificație din punct de vedere normativ.
10
Valerian Cioclei, op. cit., p. 9

În categoria crimelor în sens penal intră, pe lângă infracţiunile contra vieţii
ori care au avut ca urmare moartea victimei (adică infracţiunile care intră în
categoria crimelor în sens comun), şi alte fapte penale grave, cum ar fi:
infracţiunile contra siguranţei statului, unele fapte de corupţie, actele de terorism,
traficul organizat de stupefiante, violul, tâlhăria etc.
În categoria delictelor în sens penal intră majoritatea infracţiunilor, cum ar

fi: infracţiunile de furt, înşelăciune, fals etc. iar în categoria contravenţiilor în sens
penal intră, de regulă, încălcări ale normelor de convieţuire socială, ale
reglementărilor privind circulaţia pe drumurile publice, ale unor dispoziţii fiscale
etc.
Concluzia este că noţiunea de crimă, în limbaj penal, include noţiunea de

crimă utilizată în limbaj comun, dar presupune, în plus faţă de aceasta, şi alte fapte
penale grave.
Trebuie spus totuşi că în doctrina penală noţiunea de crimă a fost şi este

utilizată şi în sensul general de infracţiune, de faptă penală.
c) sensul criminologic
În sens criminologic, noţiunea de crimă are o accepţiune largă, deoarece se
referă la infracţiune în general. Nu putem să punem însă semnul egalităţii între
infracţiune şi noţiunea de crimă utilizată în criminologie.
Cercetările în domeniul criminologiei au încercat o distanţare de viziunea

abstractă cu privire la infracţiune, pe care o practică penaliştii, crima fiind văzută
în primul rând ca fapt uman şi social, ca realitate observabilă şi repetabilă11.
În aceste condiţii, una din primele observaţii a fost aceea că, datorită
oscilaţiei în timp a legii penale, cu puţine excepţii, ceea ce ieri era considerat drept
crimă astăzi nu mai este şi invers, ceea ce astăzi este considerat drept crimă în
trecut nu era incriminat. De asemenea, datorită oscilației în spațiu a legii penale,
ceea ce un stat sancţionează ca infracţiune altul nu o face şi invers.
Mai mult decât atât, chiar în cadrul sistemului de drept penal al aceluiași stat
există diferenţe importante între faptele care sunt considerate de lege infracţiune.
Astfel, de exemplu, legea penală consideră infracțiune atât fapta de ucidere a unei
persoane cât și fapta de sustragere a unei pâini, deşi importanța valorii sociale
11
Valerian Cioclei, op. cit., p. 10-11.

vătămate și gradul de pericol social al faptei diferă în mod evident. De altfel, există
diferențe importante și între fapte care sunt încadrate în aceeași infracțiune, chiar
dacă gradul de pericol social diferă foarte mult, cum ar fi infracțiunea de furt, care
devine incidentă indiferent dacă făptuitorul sustrage o franzelă sau un bun mobil
care valorează foarte mult.
În aceste condiții, în cercetarea criminologică s-a pus problema unor criterii

de distincție între diferite fapte care sunt considerate de natură penală.
Un prim criteriu propus a fost acela al blamului public. Blamul public nu

poate fi însă folosit ca un criteriu de distincţie pentru diferite categorii de fapte
calificate drept criminale12, deoarece există fapte care se bazează pe abilitatea
făptuitorilor combinată cu naivitatea victimelor, şi în cazul cărora blamul social
este aproape inexistent. Un exemplu în acest sens îl reprezintă Păcală, care din
punct de vedere al Codului penal este un infractor, dar în povestirile populare este
considerat un personaj pozitiv care sancţionează prostia omenească. O categorie
intermediară o reprezintă fraudele fiscale, care generează un oprobriu de principiu,
impersonal. Există însă şi o anumită categorie de fapte, cum sunt agresiunile sau
furturile, care declanşează în opinia publică un sentiment de insecuritate şi iritare,
fapte faţă de care blamul public este maxim13.
Această relativitate a legii penale a evidenţiat necesitatea găsirii unor criterii

criminologice pentru definirea noţiunii de crimă.
Astfel, Raffaele Garofalo a folosit noțiunea de crimă cu semnificația de

delict natural, în opoziție cu delictul convențional. În concepția lui Garofalo,
pentru ca un act să fie considerat crimă, acesta trebuie să producă "vătămarea
acelei părți a simțului moral care constă în sentimentele altruiste fundamentale,
mila și probitatea"14. Într-o modalitate asemănătoare a fost definită noțiunea de
crimă și de Benigno di Tullio, care o considera ca fenomen care vatămă sentimente
altruiste fundamentale și încalcă condițiile normale de viață și moralitatea unei
societăți15.
O altă încercare de definire a noțiunii de crimă îi aparține lui Raymond

Gassin, care face distincția între valorile-scop, care reprezintă bunurile protejate
12
Ibidem, p. 11.
13
A se vedea, în acest sens, G. Picca, La criminologie, 3e ed., P.U.F., 1993, p. 5.
14
R. Garofalo, La criminologie, cinquieme edition entirement refondue et augmentee, Felix Alcan, editeur, 1905, p.
35.
15
Benigno di Tullio, Manuel d'anthropologie criminelle, Ed. Payot, Paris, 1951, p. 16.

prin legea penală, și valorile-mijloc, care sunt văzute ca mijloacele prin care se
poate aduce atingere acestor bunuri și care sunt de asemenea interzise de legea
penală. Dacă bunurile protejate de legea penală pot varia în timp și spațiu,
mijloacele incriminate prin care li se poate aduce atingere acestor bunuri au fost
întotdeauna aceleași: violența și viclenia16.
Până în momentul de faţă nu există încă o definiţie a crimei unanim

acceptată în doctrina criminologică. Concluzia unanim acceptată însă a fost aceea
că crima este o realitate observabilă iar pentru înţelegerea ei trebuie ca cercetarea
să treacă dincolo de teoria clasică a doctrinei penale, în care infracţiunea este
privită ca o abstracţie juridică.
Este adevărat că, din punct de vedere penal, unde nu este lege nu avem nici
infracţiune, conform principiului nullum crimen sine lege. Pe de altă parte însă, pe
bună dreptate în literatura de specialitate17 s-a afirmat că noţiunea de crimă acoperă
o realitate umană şi socială care, înţeleasă ca fenomen, este anterioară legii. Crima
nu este creaţia legii penale, ea preexistă legilor penale, care şi-au găsit în crimă
raţiunea lor de a fi. Norma penală vine să sancţioneze un comportament preexistent
şi care cu timpul a fost considerat neconvenabil, ea nu creează comportamente. Pe
de altă parte, unele fapte sunt dezincriminate, dându-se frâu liber unor
comportamente interzise anterior18.
Avându-se în vedere toate aceste fluctuaţii ale legii penale, se desprinde

concluzia că noţiunea de crimă cu care operează criminologia trebuie să
beneficieze de un anumit grad de autonomie.
Rezultă că noţiunea de crimă în sens criminologic trebuie să pornească de la

conceptul de infracţiune din dreptul penal, dar va trebui să mergă dincolo de acest
concept, aşa cum se întâmplă şi în realitatea criminologică19.
16
R. Gassin, Criminologie, deuxieme edition, Dalloz, 1990, p. 53-54.
17
J. Pinatel, Traite de droit penal et Criminologie, Tome III, Ed. Dalloz, 1963, p. 40.
18
Valerian Ciolcei, op. cit., p. 12.
19
idem, p. 13

lector univ.dr. Bogdan Vîrjan
CRIMINOLOGIE
CURS 3
Noțiunea de crimă în sens criminologic în cazul lipsei uneia din

trăsăturile esențiale ale infracțiunii
Atunci când analizăm noțiunea de crimă trebuie să plecăm de la premisa că

vom include în sfera de cuprindere a acestei noțiuni ansamblul faptelor antisociale
prin raportare la criteriul normei penale care incriminează un anumit
comportament. Bineînțeles că o astfel de extindere a accepțiunii noțiunii de crimă
determină interferențe inevitabile cu alte discipline, cum ar fi sociologia,
psihologia sau chiar psihiatria. Dar aceste interferențe sunt absolut necesare, având
în vedere că cercetarea criminologică este interesată de o analiză mai largă a crimei
ca comportament deviant în societate, prin luarea în considerare și a aspectelor de
ordin uman, social, material și juridic, pentru a putea contribui la perfecționarea
reglementării juridice a infracțiunii și la realizarea unei concordanțe cât mai bune
între norma de incriminare și realitatea socială pe care aceasta o protejează1.
Am văzut că intră în conceptul de crimă în sens criminologic nu doar

infracțiunile ci și toate faptele care sunt prevăzute de legea penală sau prezintă
aparență penală, chiar dacă în concret nu îndeplinesc condițiile cerute de norma
penală pentru a putea fi considerate infracțiuni. Este vorba de acele fapte cărora le
lipsește una din trăsăturile esențiale ale infracțiunii. În acest sens, în literatura de
specialitate s-a arătat că știința criminologiei abordează toate acele comportamente
săvârșite în realitatea obiectivă care presupun încălcarea unei fapte prevăzute de
legea penală, chiar dacă în concret unor astfel de fapte le lipsește una din trăsăturile
esențiale ale infracțiunii, deoarece astfel de fapte scot în evidență comportamente
socio-umane care impun soluții de apărare social adecvate realității sociale2.
Pentru a înțelege mai bine sfera de cuprindere a noțiunii de crimă, vom

analiza în continuare cele patru trăsături esențiale ale infracțiunii, pentru a stabili
1
Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun, op. cit., p. 24-25.
2
Aurel Dincă, Bazele criminologiei, Editura Proarcadia, București, 1993, p. 23.
dacă pot intra în sfera de interes a cercetării criminologice și fapte cărora le lipsește
una din aceste condiții obligatorii ale infracțiunii.
Conform art. 15 alin. (1) din Codul penal, pentru ca o faptă să fie
considerată infracţiune trebuie să îndeplinească cumulativ patru trăsături esenţiale:
a) să fie prevăzută de legea penală;
b) să fie comisă cu vinovăţie;
c) să fie nejustificată;
d) să fie imputabilă persoanei care a săvârșit-o.
În dreptul penal român3, s-a arătat că pentru existența unei infracțiuni este
necesară întrunirea cumulativă a tuturor trăsăturilor esențiale ale infracțiunii, lipsa
oricăreia din aceste trăsături ducând la înlăturarea caracterului penal al faptei și pe
cale de consecință la inexistența infracțiunii.
a) Prima trăsătură a infracţiunii, cunoscută în doctrină și sub denumirea de

tipicitate4, are în vedere necesitatea existenţei unei norme penale în vigoare la data
săvârșirii faptei, care să prevadă că fapta respectivă este infracțiune. Această
trăsătură esențială a infracțiunii, ca fapta săvârșită să fie prevăzută de legea penală,
decurge din principiul legalității incriminării, prevăzut de art. 1 Cod penal. În
doctrină s-a arătat în mod corect că orice infracțiune trebuie să fie prevăzută de
legea penală, dar aceasta nu înseamnă că orice faptă prevăzută de legea penală este
infracțiune5.
Așa cum am arătat mai devreme, cercetarea criminologică este interesată

totuși şi de fapte care nu mai fac obiectul incriminării, dar care, în trecut, au fost
incriminate6. Astfel, putem să avem fapte care au fost incriminate cu zeci sau sute
de ani în urmă dar care în prezent nu mai figurează în legislaţiile penale (de ex.
vrăjitoria) sau fapte care au fost recent dezincriminate (de ex. avortul, insulta,
calomnia etc).
În cazul faptelor care au fost incriminate în trecut, criminologia este

interesată de analiza acestora pentru a trage anumite concluzii în legătură cu
fenomenul criminal, pentru analiza anumitor statistici care includ și astfel de fapte
și nu în ultimul rând pentru analiza anumitor comportamente criminale din trecut.
3
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Editura Universul Juridic, București,
2014, p. 132.
4
A se vedea în acest sens, George Antoniu, Tipicitate și antijuridicitate, în Revista de Drept penal nr. 4/1991, p. 15.
5
Ion Oancea, Drept penal. Partea generală, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1971, p. 152-153.
6
Prin urmare, este evident că în cercetarea criminologică trebuie să fie avute
în vedere și fapte care au fost incriminate în trecut, dar nu mai sunt prevăzute de
legea penală.
b) A doua trăsătură a infracțiunii se referă la necesitatea ca fapta să fie

comisă cu vinovăție. Potrivit art. 16 alin. 1 din Codul penal, "fapta constituie
infracțiune numai dacă a fost săvârșită cu forma de vinovăție cerută de legea
penală". Vinovăția are în vedere aspectul subiectiv al infracțiunii și cuprinde
atitudinea psihică7 a făptuitorului față de fapta săvârșită și față de urmările
acesteia8. S-a afirmat pe bună dreptate că vinovăția este rezultatul interacțiunii a
doi factori: factorul intelectiv, ceea ce presupune o atitudine conștientă a
făptuitorului, care își dă seama, are reprezentarea acțiunilor sau inacțiunilor sale, a
rezultatului acestora, și factorul volitiv, ceea ce presupune că acesta săvârșește
fapta cu voință9.
În aceste condiții, deşi fapta penală comisă fără vinovăţie sau fără forma de
vinovăție cerută de legea penală nu este infracţiune, cercetarea criminolgică este
interesată şi de astfel de fapte, din cel puţin două motive:
i) Chiar dacă este lipsită de vinovăţie, fapta respectivă prezintă un potenţial

criminogen ridicat, în sensul că există posibilitatea ca în situaţii asemănătoare să se
producă şi fapte care întrunesc trăsăturile unei infracţiuni. Putem avea ca exemplu
o faptă prevăzută de legea penală, comisă din culpă dar care este incriminată de
legea penală doar atunci când este săvârșită cu intenție. În acest sens,
nedenunțarea, prevăzută de art. 266 Cod penal, este infracțiune doar atunci când
este săvârșită cu intenție, spre deosebire de omisiunea sesizării, prevăzută de art.
267 Cod penal, care este infracțiune atât în situația când este săvârșită cu intenție
cât și când este săvârșită din culpă.
În același timp, putem să avem ca exemplu un accident de muncă în urma

căruia decedează o persoană, dar fără a putea fi stabilită o culpă, ca urmare a
faptului că în urma cercetărilor se stabilește că făptuitorul nu a prevăzut și nici nu
trebuia sau nu putea să prevadă rezultatul, caz în care cercetarea criminologică este
interesată de analiza împrejurărilor care au generat o astfel de faptă, pentru a
încerca să identifice factorii care au permis producerea accidentului și pentru
împiedicarea producerii în viitor a unor astfel de fapte10.
7
George Antoniu, Vinovăția penală, Editura Academiei Române, București, 1995, p. 117 și urm.
8
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 133
9
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 135
10
Valerian Cioclei, op. cit. p. 14
ii) Toate faptele comise cu lipsa vinovăţiei intră în statisticile penale,
aparţinând, mai exact, criminalităţii aparente. Aceasta deoarece lipsa vinovăţiei
trebuie constatată de către instanţa de judecată sau de către organele de urmărire
penală.
c) A treia și a patra trăsătură a infracțiunii se referă la necesitatea ca fapta să

nu fie săvârșită în prezența unei cauze justificative, respectiv ca fapta să fie
imputabilă persoanei care a săvârșit-o.
Potrivit art. 18 alin. (1) Cod penal, nu constituie infracțiune fapta prevăzută
de legea penală, dacă există vreuna din cauzele justificative prevăzute de lege.
Potrivit art. 19 - 22 din Cod penal, cauzele justificative sunt: legitima apărare,
starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații și
consimțământul persoanei vătămate. În doctrina penală, pentru desemnarea
caracterul nejustificat al faptei mai este folosită și noțiunea de antijuridicitate11,
care exprimă existența unei contradicții între fapta penală săvârșită și exigențele
impuse de ordinea juridică, astfel încât antijuridicitatea lipsește dacă fapta săvârșită
și prevăzută de legea penală este totuși permisă de o altă normă juridică12.
Potrivit art. 23 Cod penal, nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea

penală, dacă a fost comisă în condițiile vreuneia dintre cauzele de neimputabilitate.
Potrivit art. 24 - 31 Cod penal, cauzele de neimputabilitate sunt: constrângerea
fizică, constrângerea morală, excesul neimputabil, minoritatea făptuitorului,
iresponsabilitatea, intoxicația, eroarea și cazul fortuit. Caracterul imputabil al
faptei are în vedere așadar vinovăția persoanei care a săvârșit fapta, atât din punct
de vedere intelectiv cât și din punct de vedere volitiv.
Deși fapta prevăzută de legea penală nu este infracțiune în prezența unei

cauze justificative sau a unei cauze de neimputabilitate, cercetarea criminologică
este totuși interesată și de astfel de fapte, pentru aceleași motive pe care le-am
prezentat mai sus. Chiar dacă este înlăturat caracterul penal al faptei, totuși
caracterul criminogen al unor astfel de împrejurări nu poate fi negat, prin urmare
interesul cercetării criminologice se menține ridicat. Prezența unor cauze care
înlătură caracterul penal al faptei nu înlătură totuși cauzele care au generat sau
favorizat acele fapte și rezultatul socialmente periculos13.
11
Florin Streteanu, Tratat de Drept penal. Partea generală, vol. I, Editura C.H. Beck, București, 2008, p. 330.
12
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 139-140.
13
idem, p. 15.
Este astfel evident că în noțiunea de crimă în sens criminologic intră
noțiunea de infracțiune, dar totodată această noțiune poate să cuprindă și alte fapte
cărora le lipsește una sau mai multe din trăsăturile esențiale ale infracțiunii.
În concluzie, putem spune că, în sens criminologic, noţiunea de crimă

desemnează fapta penală sau fapta cu justificată aparenţă penală.
În preocupările criminologiei intră însă şi studierea anumitor comportamente

deviante, care se depărtează de normele socio-morale, fără a intra în conflict însă
cu legea penală, cum sunt alcoolismul, consumul de substanţe stupefiante,
abandonul şcolar etc14. Realitatea ne obligă să constatăm că cercetarea
criminologică este interesată şi de astfel de comportamente, fără ca acestea să
prezinte însă centrul de interes al preocupărilor criminologice. Astfel, intră în sfera
de interes a cercetărilor criminologice acele comportamente deviante care
prezintă riscuri mari de a se transforma în comportamente infracţionale15.
Aşa cum am văzut, crima este în primul rând un fapt uman, prin urmare
orice crimă presupune existenţa unui criminal. În aceste condiții ne propunem ca în
continuare să analizăm noțiunea de criminal, așa cum aceasta este înțeleasă în
cercetarea cirminologică.
A1.2) Criminalul. Noţiune
În general, termenul de criminal este folosit în acelaşi înţeles cu termenii de

infractor şi delicvent, fără a se face vreo distincţie. Unii autori propun însă expresii
eufemistice, pentru a disimula aceste noțiuni, cum ar fi "persoană implicată" sau
"persoană aflată într-o situație problemă"16. Trebuie spus însă că în criminologie
noţiunea de criminal cunoaşte o semnificaţie distinctă, motiv pentru care sunt
necesare anumite precizări.
În sens general, infractorul sau delincventul este persoana care a comis o

infracţiune. În sens penal, mai riguros, se adaugă şi condiţia existenţei unei hotărâri
definitive de condamnare17.
14
R.M. Stănoiu, Criminologie, Vol. I., Ed. Oscar Print, 1995, p. 24.
15
16
Valerian Cioclei, op. cit., p. 17, apud L. Hulsman, J. Bernat de Celis, Peines perdues - le systeme penal en
question, Ed. Centurion, Paris, 1982.
17
Semnificaţia penală a noţiunii de infractor nu este însă suficientă în
criminologie. Aceasta deoarece, de exemplu, există persoane suficient de abile
pentru ca acţiunile lor să nu intre niciodată sub incidenţa legii penale, deşi
fraudează legea penală. Ar fi greşit ca aceste persoane să nu intre în sfera
cercetărilor criminologice18.
O altă categorie de persoane o reprezintă bolnavii psihic, cărora le lipseşte

discernământul şi prin urmare nu pot fi traşi la răspundere penală şi implicit nu pot
deveni infractori în sensul penal al termenului, indiferent de gravitatea faptei pe
care au săvârşit-o. Astfel de persoane au constituit şi constituie de asemenea o
preocupare prioritară pentru criminologi, având în vedere că analiza mecanismului
de producere a infracțiunilor în cazul bolnavilor psihic poate scoate la iveală
mecanisme ale faptelor comise de oameni considerați normali din punct de vedere
psihic19.
Pentru a sublinia deosebirile dintre abordarea penală şi cea criminologică a

noţiunii de criminal, Raymond Gassin arăta că "spre deosebire de penalist, care
vede în condamnarea penală criteriul delincventului, criminologia se ataşează la
realitatea fenomenului şi defineşte delincventul ca acela care comite o crimă. Nu
este deloc nevoie ca acesta să fi fost condamnat nici măcar urmărit ori cunoscut de
autorităţile de poliţie şi justiţie. În sens invers, condamnarea nu este totdeauna
suficientă, deoarece trebuie să avem în vedere erorile judiciare"20.
Este prin urmare evident că noţiunea de criminal are în criminologie o

semnificaţie aparte.
Așa cum s-a arătat în literatura de specialitate21, intră în categoria

criminologică de criminal persoana care comite o “crimă” în sensul de faptă penală
sau cu justificată aparenţă penală.
Dar crima este un fapt uman, ceea ce înseamnă că este şi un fapt social, o
realitate care din păcate se repetă în societate. Asfel, ansamblul crimelor care se
săvârșesc în societate formează criminalitatea, o noţiune care va fi prezentată în
continuare.
18
G. Stefani, G. Levasseur, R. Jambu-Merlin, Criminologie et science penitentiaire, troisieme edition, Dalloz, 1972,
p. 127.
19
A se vedea în acest sens A. Hesnard, Psyhologie du crime, Ed. Payot, Paris, 1963, p. 94 și urm.
20
R. Gassin, Criminologie, deuxieme edition, Dalloz, 1990, p. 55.
21
CRIMINOLOGIE
CURS 4
A1.3) Criminalitatea
Noţiunea de criminalitate a început să prindă contur spre sfârşitul secolului

al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, odată cu primele statistici criminale.
În doctrină1 s-a afirmat că din punct de vedere juridic criminalitatea desemnează
ansamblul comportamentelor umane care sunt considerate infracțiuni de către un
anumit sistem de drept penal. Criminalitatea este însă nu doar un fenomen juridic,
ci și un fenomen socio-uman, deoarece scoate în evidență anumite caracteristici
comportamentale ale celor care comit infracțiuni și reflectă totodată o anumită
realitate socială într-o perioadă de timp determinată și pe un anumit teritoriu.
Având în vedere aceste constatări, în literatura de specialitate s-a concluzionat că
criminalitatea desemnează la modul general, ansamblul faptelor penale comise
într-un spaţiu si într-o perioadă de timp determinate2.
Noţiunea de criminalitate poate fi utilizată atât în sens general, când se referă

la ansamblul faptelor penale, cât şi în sens mai precis, atunci când desemnează
doar anumite categorii de fapte penale.
Gruparea faptelor penale în funcţie de anumite criterii duce la stabilirea unor

categorii de criminalitate diferite. Ne propunem în continuare clasificarea
criminalităţii în funcţie de două modalităţi: i) mai multe criterii variabile,
subiective, în funcţie de care obţinem o clasificare subiectivă şi ii) un criteriu
invariabil, obiectiv, în funcţie de care obţinem clasificarea obiectivă a
criminalității.
1
2

i) Clasificarea subiectivă a criminalității
Clasificarea subiectivă a criminalităţii are în vedere categorii de criminalitate

obţinute în funcţie de raportarea la elemente de referinţă alese în mod arbitrar, în
funcţie de interesul cercetării criminologice3.
Printre elementele de referinţă în funcţie de care pot fi obţinute diferite

categorii de criminalitate menţionăm:
a) spaţiul; în funcţie de acest criteriu putem avea i) criminalitate naţională, ce
cuprinde totalitatea faptelor penale comise pe teritoriul unui stat, ii)
criminalitate zonală, ce cuprinde totalitatea faptelor penale comise pe o
zonă mai largă decât suprafaţa unui stat, (cum ar fi de ex. criminalitatea la
nivelul Uniunii Europene, Americii de Sud, Orientului mijlociu sau
criminalitate mondială) sau, dacă restrângem noţiunea de teritoriu, putem
avea chiar iii) criminalitate la nivelul unui oraş sau cartier.
b) În funcţie de perioada de timp, putem avea criminalitate anuală, la nivelul
unui deceniu sau chiar secol (dacă utilizăm unităţi mari de timp) sau
criminalitate lunară, pe zi sau secundă (dacă utilizăm unităţi mici de timp).
c) În funcţie de natura faptelor penale cercetate, avem criminalitate violentă
(care cuprinde faptele comise cu violenţă, cum ar fi lovirea sau alte violențe
- art. 193 Cod penal sau vătămarea corporală - art. 194 Cod penal), şi
criminalitate vicleană (care cuprinde faptele comise cu viclenie, cum ar fi
abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor - art. 239 Cod penal sau
înșelăciunea - art. 244 Cod penal).
d) În funcţie de persoanele care comit faptele, putem avea criminalitate adultă
şi juvenilă sau criminalitate masculină şi feminină.
Este evident că în cadrul clasificării subiective putem avea un număr foarte

mare de categorii de criminalitate. Acestea depind de elementul de referinţă ales,
care este bineînţeles variabil, în funcţie de interesul activităţii de cercetare
criminologică.
ii) Clasificarea obiectivă a criminalităţii
Clasificarea obiectivă a criminalităţii se referă la categorii de criminalitate

general valabile, independente de orice criteriu de referinţă impus arbitrar.
3
idem, p. 19.

Această clasificare are drept criteriu existenţa obiectivă a unor grade diferite
de cunoaştere a faptelor penale de către organele de justiţie penală. Conform
acestui criteriu, criminalitatea se împarte în următoarele categorii: 1) criminalitatea
reală, 2) cifra neagră a criminalităţii, 3) criminalitatea aparentă şi 4) criminalitatea
legală.
1) Criminalitatea reală
Criminalitatea reală se referă la ansamblul faptelor penale comise efectiv,

indiferent dacă ele sunt sau nu sunt cunoscute de către vreunul din organele
justiţiei penale4. Această categorie de criminalitate cuprinde toate celelalte
categorii.
O cunoaştere riguros ştiinţifică a acestei categorii nu este posibilă5, având în
vedere că din toate faptele penale care se comit în societate o parte importantă nu
ajung niciodată să fie cunoscute.
2) Cifra neagră a criminalitaţii
Cifra neagră a criminalităţii reprezintă ansamblul faptelor penale care se

comit efectiv dar care nu ajung la cunoştinţa organelor de înfăptuire a justiției
penale6. Din punct de vedere matematic, cifra neagră a criminalităţii reprezintă
diferenţa dintre criminalitatea reală şi criminalitatea aparentă.
Există anumiți factori care generează cifra neagră a criminalității. Acești

factori pot fi grupaţi în trei mari categorii:
a) abilitatea infractorilor;
b) ineficienţa organelor de urmărire penală sau cu atribuții
specifice de control;
c) pasivitatea victimelor.
a) Abilitatea infractorilor presupune săvârşirea unor fapte penale în

astfel de condiții încât atât urmele materiale cât şi rezultatul socialmente periculos
al acelor fapte nu sunt descoperite de către organele de cercetare penală. Poate fi
vorba atât de infracţiuni cu caracter patrimonial, (cum sunt unele fapte de evaziune
fiscală, bancrută frauduloasă, deturnarea licitațiilor publice, înşelăciune), cât şi de
infracţiuni împotriva vieţii (de exemplu, infracțiunea de omor disimulat în
sinucidere aparentă sau infracțiunea de determinarea sau înlesnirea sinuciderii).
4
Valerian Cioclei, o. cit., p. 21.
5
G. Stefani, G. Levasseur, R. Jambu-Merlin, op. cit., p. 52.
6
Valerian Cioclei, o. cit., p. 21.

Abilitatea infractorilor constă în aceea că fapta săvârşită nu este descoperită
şi în felul acesta nu ajunge la cunoştinţa organelor de înfăptuire a justiției penale,
iar nu în împrejurarea că faptele ajung să fie cunoscute dar rămân cu autor
necunoscut. În cazul faptelor cu autor necunoscut abilitatea infractorului constă în
aceea că autorii nu pot fi identificaţi de organele ce cercetare penală. Faptele
săvârşite ajung însă să fie cunoscute, ele formând categoria criminalităţii aparente,
fără a intra însă în categoria cifrei negre a criminalităţii7.
b) Ineficienţa organelor de urmărire penală sau cu atribuții specifice

de control
Prin organe de urmărire penală înţelegem procurorul, organele de cercetare

penală ale poliţiei judiciare, precum și organele de cercetare penală speciale,
acestea fiind strict prevăzute de art. 55 din Codul de procedură penală. În categoria
organelor cu atribuţii specifice de control includem organe care au astfel de
atribuții în diferite domenii, cum sunt de exemplu Direcția Generală Antifraudă
Fiscală din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, Curtea de Conturi
sau Agenţia Naţională de Integritate.
Ineficienţa organelor de urmărire penală sau cu atribuții specifice de control

poate să fie generată de mai mulți factori, cei mai importanți fiind: i) organizarea
deficitară, ii) incompetenţa profesională sau iii) incorectitudinea unor funcţionari
care îşi desfăşoară activitatea în cadrul respectivelor organe8.
i) Organizarea deficitară poate avea cauze obiective (cum ar fi: lipsa cadrului
legal care să permită o organizare eficientă, lipsa sau insuficiența personalului
necesar și nu în ultimul rând lipsa mijloacelor tehnice necesare) sau cauze
subiective (cum ar fi: repartizarea necorespunzătoare a resurselor umane şi
materiale necesare activității de cercetare penală, greșita stabilire a obiectivelor sau
planificări defectuoase).
ii) Incompetenţa profesională se caracterizează prin incapacitatea unor

funcţionari cu atribuţii specifice de a sesiza săvârşirea unor fapte penale. Această
incapacitate poate rezulta din slaba pregătire profesională sau lipsa de experiență a
persoanelor cu atribuții specifice de sesizare a unor fapte penale și va avea ca
rezultat menținerea în zona cifrei negre a criminalității a unor fapte penale.
7
8
idem, p. 22.

iii) Incorectitudinea unor funcţionari poate avea în vedere atât aspecte de
fermitate în constatarea şi sancţionarea faptelor descoperite cât şi aspecte de
corupţie. Organizarea eficientă a organelor cu atribuții de urmărire penală sau de
control precum și competența personalului din cadrul acestor organe nu sunt totuși
suficiente dacă persoanele care au astfel de atribuții nu sunt ferme în sesizarea unor
fapte penale din comiditate sau indulgență, sau mai rău, din motive de corupție.
În lipsa unui act oficial de sesizare, organul în drept să desfăşoare cercetarea

penală rămâne practic în necunoştinţă de cauză iar faptele comise vor rămâne în
categoria cifrei negre a criminalităţii.
c) Pasivitatea victimelor
În această categorie intră persoanele care au suferit direct sau indirect o

vătămare de pe urma unor fapte penale dar nu sesizează organele de înfăptuire a
justiției penale. Poate fi vorba despre infracţiuni diverse, de la furt şi înșelăciune
până la tâlhărie sau viol. Nu are relevanţă dacă este vorba de fapte pentru care este
necesară formularea unei plângeri prealabile sau de fapte pentru care urmărirea
penală porneşte din oficiu, important fiind că organele de cercetare penală nu pot
afla despre aceste fapte.
Motivele care determină o atitudine pasivă a victimelor pot fi foarte
numeroase, de aceea ne vom opri doar la câteva dintre acestea, care sunt mai
frecvente.
i) În cazul unor sustrageri având ca obiect material bunuri a căror deţinere este
ilegală sau a căror provenienţă este ilegală, victimele nu sunt interesate să reclame
la poliție respectivele fapte penale, deoarece ar fi puse în situaţia de a fi trase chiar
ele la răspundere penală.
ii) Teama de făptuitor.
iii) În ceea ce privește sustragerea unor bunuri de valoare mică, pasivitatea
victimei poate fi determinată de probabilitatea redusă de recuperare a prejudiciului
sau chiar de timpul foarte mare care este pierdut de cel păgubit cu ocazia
formalităților necesare sesizării organelor de urmărire penală.
iv) În cazul unor infracţiuni împotriva vieţii sexuale, în numeroase cazuri
victimele preferă să treacă sub tăcere faptele comise împotriva lor. În cazul violului
de exemplu, examinările medico-legale, întrebările inevitabil indiscrete din cursul
activității de urmărire penală, publicitatea procesului penal, teama faţă de reacţia
persoanelor apropiate, creează un efect descurajator asupra victimei.
În afara celor trei categorii de factori cifra neagră poate să aibă bineînțeles şi
alte surse.

Posibilităţi de evaluare a cifrei negre a criminalităţii
O problemă importantă pe care şi-a pus-o cercetarea criminologică este cea a

posibilității de evaluare a cifrei negre a criminalităţii. Existenţa cifrei negre a
criminalităţii a fost evidenţiată pentru prima oară de Şcoala cartografică,
reprezentată de Lambert Adolphe Jaques Quetelet şi Andre-Michel Guerry, fiind
formulată o teorie conform căreia ar exista un raport invariabil între infracţiunile
cunoscute şi cele totale, de unde ar rezulta că cifra neagră creşte sau descreşte în
aceeaşi proporţie cu criminalitatea aparentă. Această teorie i-a liniștit oarecum pe
statisticieni, deoarece ar fi însemnat că cifra neagră a criminalității nu ar fi fost de
natură să vicieze estimările cantitative cu privire la criminalitate9.
Ulterior s-a demonstrat însă că din păcate teoria expusă nu este corectă, un
exemplu care demontează această teorie fiind situaţia în care cifra neagră poate să
scadă ca urmare a unei activităţi mai eficiente a organelor de cercetare, care
determină creșterea criminalității aparente. Astfel, într-un fel sau altul, toți factorii
care generează cifra neagră a criminalității pot varia, generând modificări ale
acesteia, dar fără a afecta direct proporțional nivelul criminalității aparente10. În
aceste condiţii, a fost evident că trebuiau identificate alte tehnici de evaluare a
cifrei negre a criminalităţii.
În momentul de faţă, cercetarea criminologică foloseşte în principal două

tehnici pentru a determina cifra neagră a criminalităţii: anchetele de auto-
confesiune şi anchetele de victimizare11.
Anchetele de auto-confesiune constau în anumite formulare care se

adresează persoanelor care ar fi putut săvârși fapte prevăzute de legea penală şi
încearcă stabilirea numărului de infracţiuni comise şi rămase nedescoperite pe baza
unor chestionare personale adresate unei anumite categorii de populaţie. Pentru ca
cercetările să aibă succes, aceste anchete trebuie să asigure secretul identităţii
persoanelor care completează chestionarele.
Anchetele de victimizare constau în anumite formulare care se adresează

persoanelor care ar fi putut fi victimele unor fapte prevăzute de legea penală şi
încearcă, tot pe baza unor chestionare personale, stabilirea numărului de infracţiuni
9
J. Pinatel, La societe criminogene, Ed. Calman-Levy, 1971, p. 170.
10
A se vedea în acest sens G. Stefani, G. Levasseur, R. Jambu-Merlin, op. cit., p. 56
11

suferite de persoanele chestionate, fără ca respectivele fapte să ajungă la cunoştinţa
organelor de justiţie penală.
Astfel de anchete au fost efectuate pentru prima oară în SUA12, ulterior

extinzându-se şi în unele state europene, cum ar fi Marea Britanie, Germania sau
Olanda. Din păcate, în pofida tehnicilor din ce în ce mai performante, astfel de
anchete nu pot oferi decât o evaluare foarte imprecisă a cifrei negre a
criminalităţii13.
12
J. Pinatel, La societe criminogene, Ed. Calman-Levy, 1971, p. 171 și urm.
13
R. Gassin, op. cit., p. 124.

CRIMINOLOGIE
CURS 5
3) Criminalitatea aparentă
Criminalitatea aparentă cuprinde ansamblul faptelor săvârșite în realitatea

obiectivă care prezintă aparenţă penală și ajung la cunoștinţa organelor de
înfăptuire a justiţiei penale.
Fiind vorba despre fapte care sunt scoase în evidență, fiind cunoscute
organelor de urmărire penală, acest tip de criminalitate mai poartă denumirea și de
criminalitate relevată, pentru a fi diferențiată mai bine de categoria cifrei negre a
criminalității.
Modalitatea juridică prin care săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală
este adusă la cunoștința organelor de urmărire penală o reprezintă actul de sesizare.
Efectul principal al sesizării este învestirea organului de urmărire penală pentru
desfășurarea de activități specifice, sesizarea reprezentând o condiție necesară
începerii urmăririi penale1.
Modurile de sesizare a organelor de urmărire penală sunt prevăzute în Codul

de procedură penală. Astfel, conform art. 288 alin. (1) și (2) Cod procedură penală,
organele de urmărire penală sunt sesizate prin: i) plângere, atunci când sesizarea
este făcută chiar de către persoana vătămată prin fapta penală, ii) prin denunţ,
atunci când sesizarea este făcută de o altă persoană decât cea care este vătămată
prin fapta penală, iii) prin plângere prealabilă, atunci când legea prevede
necesitatea plângerii prealabile, iv) prin actele încheiate de alte organe de
constatare ori v) sesizarea din oficiu, atunci când organul de urmărire penală află pe
orice cale că s-a săvârşit o infracţiune.
Plângerea reprezintă o încunoștiințare făcută de o persoană fizică sau

juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracțiune2, în timp ce
1
Andrei Zarafiu, Procedură penală. Partea generală, Ed. 2, Editura C.H. Beck, București, 2015. p. 335.
2
A se vedea art. 289 din Codul de procedură penală.

denunțul reprezintă încunoștiințarea făcută de o altă persoană decât persoana
vătămată, despre săvârșirea unei infracțiuni3.
În ceea ce privește plângerea prealabilă aceasta este un mod special de

sesizare pe care îl întâlnim în sistemul judiciar românesc. Astfel, dreptul de a
formula plângere prealabilă aparține doar persoanei vătămate, în sensul de persoană
fizică sau juridică ce a suferit o vătămare fizică, materială sau morală prin
săvârșirea infracțiunii4. Conform art. 288 alin. (1) Cod procedură penală, dacă în
lege se prevede că punerea în mișcare a acțiunii penale se face doar la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate, acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare în lipsa
acesteia. O prevedere asemănătoare este valabilă și în cazul infracțiunilor prevăzute
de art. 413-417 din Codul penal săvârșite de militari, pentru care acțiunea penală se
pune în mișcare doar la sesizarea comandantului, dar și în alte cazuri prevăzute de
lege, cum ar fi de exemplu infracțiunile prevăzute în Legea nr. 191/2003 privind
infracțiunile la regimul transportului naval, când este necesară sesizarea
comandantului, proprietarului, operatorului navei ori a organelor abilitate ale
autorității navale, după caz.
În privința sesizării prin acte încheiate de alte organe de constatare,

aceasta reprezintă o modalitate generală de sesizare a organelor de urmărire penală,
sesizarea realizându-se prin întocmirea de procese-verbale (în cazul sesizărilor
realizate de organele de constatare conform art. 61 Cod procedură penală, de către
comandanții navelor și aeronavelor, în cazul art. 62 Cod procedură penală, sau în
cazul infracților flagrante conform art. 293 Cod procedură penală) sau prin
intermediul unei încheieri de ședință, în cazul infracțiunii de audiență prevăzută de
art. 360 Cod procedură penală.
Sesizarea din oficiu reprezintă o modalitate prin care organele de urmărire

penală se autosesizează atunci când află despre săvârșirea unei fapte prevăzute de
legea penală, prin orice altă cale decât celelalte modalități de sesizare prevăzute de
art. 288-291 din Codul de procedură penală.
Faptele care intră în categoria criminalităţii aparente sunt înregistrate la

organele de poliţie sau la parchete. În cazul în care plângerea sau denunțul sunt
greșit îndreptate, acestea se trimit, pe cale administrativă, organului competent.
Prin urmare, pentru o evaluare corectă a criminalităţii aparente, trebuie luate în
considerare datele statistice furnizate de ambele categorii de organe mai sus
amintite.
3
A se vedea art. 290 din Codul de procedură penală.
4
Andrei Zarafiu, op. cit. p. 341.
lect. univ. dr. Bogdan Vîrjan 2

Criminalitatea aparentă cuprinde toate faptele penale care, cel puţin într-o
fază inițială, prezintă o aparenţă penală. Rămâne în sarcina organelor judiciare să
stabilească dacă aparenţa penală a acestor fapte se confirmă sau nu. Confirmarea
sau nu a caracterului penal al faptei se face în urma soluţiilor care se dau de către
procuror sau instanţa de judecată și care au ca rezultat stingerea acțiunii penale5.
Așa cum s-a arătat în doctrină, stingerea acțiunii penale marchează practic
momentul la care acțiunea penală este epuizată prin una din modalitățile prevăzute
de lege6. Epuizarea acțiunii penale presupune practic pronunțarea unei solții de
către procuror sau instanța de judecată prin care cauza este soluționată definitiv.
Există câteva situații în care poate avea loc stingerea acțiunii penale:
a)- Atunci când acțiunea penală își realizează obiectul său, care constă în tragerea
la răspundere penală a uneia sau mai multor persoane.
Potrivit art. 396 alin. (2)-(4) Cod de procedură penală, stingerea acțiunii
penale prin realizarea obiectului său poate avea loc prin una din următoarele soluții:
condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei.
Oricare din aceste soluții poate fi pronunțată doar de către instanța de judecată,
presupune parcurgerea tuturor celor trei faze ale procesului penal (urmărirea
penală, camera preliminară și judecata) precum și stabilirea, dincolo de orice
îndoială, a următoarelor elemente: existența faptei, fapta constituie infracțiune,
săvârșirea faptei de către inculpat, vinovăția inculpatului.
b) Atunci când intervine unul din cazurile care împiedică realizarea obiectului
acțiunii penale.
În acest sens, în numeroase situații organele judiciare pot ajunge la concluzii

contrare aparenţei iniţiale. Astfel, în art. 16 din Codul de procedură penală sunt
prevăzute cazurile în care acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a
fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată. În funcție de momentul la care
intervin, aceste cazuri au ca efect fie împiedicarea punerii în mișcare a acțiunii
penale (dacă aceasta nu a fost pusă încă în mișcare), fie stingerea acțiunii penale
(dacă aceasta fusese deja pusă în mișcare). Aceste cazuri sting acțiunea penală în
mod total și imediat atunci când devin incidente, indiferent de faza procesuală, de
etapa sau stadiul în care a ajuns acțiunea penală7.
5
6
Andrei Zarafiu, op. cit., p. 85.
7
Andrei Zarafiu, op. cit., p. 85

c) Separat de cazurile care împiedică exercitarea acțiunii penale, acțiunea penală
mai poate fi stinsă și prin renunțarea la urmărirea penală, care poate fi dispusă de
procuror în faza de urmărire penală, atunci când acesta apreciază cu respectarea
dispozițiilor art. 318 Cod procedură penală că nu mai există un interes public în
urmărirea faptei. Ordonanța procurorului prin care se dispune renunțarea la
urmărirea penală este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară.
În concluzie, având în vedere și dispozițiile art. 17 Cod procedură penală

identificăm următoarele moduri de stingere a acțiunii penale:
În cursul urmăririi penale acțiunea penală se stinge prin:
- clasare, când se constată apariția unuia din cazurile de împiedicare a acțiunii
penale prevăzute de art. 16 Cod procedură penală, sau
- renunțare la urmărirea penală, în condițiile prevăzute de lege.
În cursul judecății acțiunea penală se stinge prin:

- rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, renunțare la
aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, când se realizează obiectul
acțiunii penale, în sensul că se produce tragerea la răspundere penală a persoanei
vinovate de săvârșirea unei infracțiuni;
- achitare, când instanța constată existența unuia din următoarele cazuri prevăzute
de art. 16 lit. a)-d) Cod procedură penală: fapta nu există; fapta nu este prevăzută de
legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de legea penală; nu
există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea; există o cauză justificativă sau de
neimputabilitate; toate aceste cazuri echivalează cu constatarea nevinovăției
inculpatului, caz în care acțiunea penală este lipsită de temei;
sau
- încetarea procesului penal, când instanța constată existența uneia din următoarele
cazuri prevăzute de art. 16 lit. e)-j) Cod procedură penală: lipsește plângerea
prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție
prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale; a intervenit
amnistia sau prescripția, decesul inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea
inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul
infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a
intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii;
există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a
intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii; intervenirea uneia
din aceste situații nu echivalează cu nevinovăția inculpatului și atrage doar
imposibilitatea ca acesta să fie tras la răspundere penală, caz în care se constată
că acțiunea penală este lipsită de obiect.

Rezultă că un prim motiv pentru care unele fapte rămân în zona criminalităţii
aparente îl reprezintă constatarea unuia din cazurile în care punerea în mişcare sau
exercitarea acţiunii penale este împiedicată sau atunci când se dispune renunțarea la
urmărirea penală.
Al doilea motiv îl reprezintă neidentificarea autorilor unor fapte penale, când

se constituie cunoscutele dosare cu autor necunoscut.
Dosarele cu autor necunoscut îşi au sursa în abilitatea infractorului, în erorile

de investigare sau în combinarea celor două elemente.
4) Criminalitatea legală (sau judecată)
Criminalitatea legală cuprinde faptele penale pentru care s-a pronunţat o

hotărâre judecătorească definitivă de condamnare, renunțare la aplicarea
pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei.
Din această definiţie se desprinde observaţia că nu toate faptele ajunse pe

rolul instanţelor de judecată vor intra în categoria criminalităţii legale. Astfel,
hotărârile prin care se pronunţă achitarea inculpatului ori încetarea procesului penal
rămân în sfera criminalităţii aparente.
Totodată, faptele pentru care în faza de urmărire penală se dispune clasarea
sau renunțarea la urmărire penală rămân în sfera criminalității aparente.
În concluzie, trebuie spus că, pentru o evaluare cât mai corectă a

criminalităţii, trebuie avute în vedere toate categoriile de criminalitate examinate
mai sus, cunoscând particularităţile fiecăreia în parte şi conexiunile existente între
ele. Criminalitatea cuprinde ansamblul faptelor penale sau cu justificată aparență
penală care se comit, reprezentând o parte componentă a fenomenului criminal.8
8

CRIMINOLOGIE
CURS 6
A2) PRACTICA ANTICRIMINALĂ – obiect al cercetării criminologice
Aşa cum am văzut, fenomenul criminal reprezintă un prim obiect al

cercetării criminologice. În continuare vom analiza practica anticriminală, care
reprezintă cel de-al doilea obiect al cercetării criminologice.
În literatura de specialitate1 s-a arătat că analiza privind practica

anticriminală trebuie să plece de la controversa privind caracterul criminologiei.
Astfel, s-a pus întrebarea dacă criminologia este o ştiinţă teoretică sau este o ştiinţă
practică.
Această controversă are ca punct de plecare împărţirea filozofică a ştiinţelor

în:
i) ştiinţe teoretice sau fundamentale, care au ca scop cunoaşterea obiectului de
studiu; şi
ii) ştiinţe practice sau aplicative, care au ca finalitate o cunoaştere utilitară.
A2.1) Dublul caracter al cercetării criminologice
Există opinii care consideră criminologia drept o ştiinţă fundamentală ori

teoretică, având ca obiect cercetarea fenomenului criminal şi care nu este interesată
de aspectele practice care pot decurge din rezultatele cercetărilor sale2.
Alte opinii3 consideră că rolul criminologiei se reduce la cercetarea

aplicativă, la găsirea unor soluţii pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii.
1
2
R. Gasin, op. cit., p. 40, unde se fac referiri cu privire la P. Cuche și H. Levy-Bruhl, care sunt susținători ai
caracterului de știință fundamentală a criminologiei, apud Valerian Cioclei, op. cit., p. 28.
3
F. Dadognet, Science et criminologie, în L'equipement en criminologie (Actes du XIVeme Cours International de
Criminologie), Ed. Masson, Paris, 1965, p. 525, apud Valerian Cioclei, op. cit., p. 28.
Lect. univ. dr. Bogdan Vîrjan

Între cele două puncte de vedere extreme privind rolul criminologiei există
însă și o opinie intermediară, care subliniază dubla finalitate a cercetării
criminologice:
a) Pe de o parte, identificarea cauzelor comportamentului antisocial;
b) Pe de altă parte, găsirea modalităţilor adecvate de prevenire şi tratament al
comportamentului antisocial4.
Conform acestei opinii, cercetarea fenomenului criminal doar ca un scop în

sine ar fi lipsită de sens fără o finalitate practică. Pe de altă parte, propunerea unor
măsuri eficiente de prevenire şi combatere a criminalităţii nu este posibilă fără o
cunoaştere completă a cauzelor criminalităţii. Astfel, s-a arătat că criminologia este
atât o știință pură cât și o știință aplicativă5. Natura specifică de rău social a
fenomenului criminal impune în mod inevitabil nu doar analiza acestuia ci și
identificarea unor măsuri de prevenire sau cel puțin de limitare a cauzelor care îl
generează6.
Dublul caracter al criminologiei determină dublarea obiectului cercetarii

criminologice. Astfel, pe lângă obiectul primar al cercetării, respectiv fenomenul
criminal, întâlnim şi un al doilea obiect de cercetare, numit practica anticriminală,
care va fi explicat în continuare.
A2.2) Practica anticriminală
În conținutul practicii anticriminale întâlnim ansamblul preocupărilor legate

de prevenirea și combaterea fenomenului criminal, precum și cele privind
prevenirea și tratamentul comportamentelor antisociale.
Astfel, în literatura de specialitate7 s-a arătat că în lupta împotriva

criminalităţii sunt folosite două categorii de mijloace, și anume:
a) mijloacele juridice – în această categorie includem totalitatea normelor
juridice care contribuie la combaterea, prevenirea sau cel puțin limitarea
fenomenului criminal; este vorba în special de norme de drept penal şi procedură
penală, dar şi de alte dispoziţii, cum ar fi norme de drept administrativ, fiscal sau
civil.
4
Giacomo Canepa, L'epistemologie et la recherche criminologique, Revue de Droit Penal et Criminologie (belge) nr.
8/1971, p. 764.
5
R. Vouin, J. Leaute, Droit Penal et Criminologie, Presses Universitaires de France, 1956, p. 22.
6
R. Gassin, op. cit., p. 40, apud Valerian Cioclei, op. cit., p. 29.
7
Lect. univ. dr. Bogdan Vîrjan 2

b) mijloacele empirice – în această categorie intră ansamblul instituțiilor care
au ca scop combaterea si prevenirea criminalitaţii; este vorba de organele de poliţie,
parchet, instanţe de judecată, penitenciare, organe de control financiar şi fiscal etc.
Din combinarea celor două categorii de mijloace, în practică avem trei

domenii principale de luptă împotriva criminalităţii, care alcătuiesc un tot unitar.
Aceste domenii sunt:
a) domeniul dreptului penal si al aplicărilor lui concrete;
b) domeniul tratamentului delincvenţilor;
c) domeniul prevenirii criminalităţii8.
Scopul acestui sistem unitar al domeniilor de luptă împotriva criminalităţii îl

reprezintă stăpânirea fenomenului criminal, adică menţinerea criminalităţii în
anumite limite şi structuri suportabile din punct de vedere social 9. Acest sistem
unitar este creaţia statului şi este aplicat prin voinţa statului, prin intermediul
deciziilor de politică anticriminală.
În considerarea celor expuse anterior, putem concluziona că politica

anticriminală reprezintă sistemul mijloacelor aplicate de stat în scopul stăpânirii
fenomenului criminal10.
Interesul cercetării criminologice în privința practicii anticriminale rezultă

din necesitatea evaluării după criterii științifice a eficacității mijloacelor utilizate în
lupta împotriva fenomenului criminal.
B) MODALITĂȚI DE CUNOAȘTERE, PROCEDEE, FINALITATE ÎN

CERCETAREA CRIMINOLOGICĂ
Introducere
După ce am văzut împreună care este obiectul cercetării criminologice, în
continuare vom analiza din ce puncte de vedere, din ce unghiuri sau perspective se
urmărește cunoaștere acestui obiect de cercetare, toate aceste preocupări fiind
numite în continuare modalități de cunoaștere în cercetarea criminologică11.
8
9
10
idem, p. 30.
11

Totodată, vom vedea care sunt procedeele folosite pentru atingerea
rezultatelor dorite în cercetarea criminologică, pe care le vom clasifica în două
categorii principale: metode, ca ansamblu de procedee care conduc gândirea spre
cunoaștere, și tehnici, ca procedeu concret prin care este folosită o metodă pentru a
fi obținute informații cu privire la realitatea studiată.
Vom constata că toate abordările folosite în cercetarea criminologică,

indiferent că vorbim de abordări din perspectivă biologică, sociologică,
psihologică, genetică psihanalitică sau de altă natură, deși folosesc diferite metode
și tehnici de cercetare, au ca element comun finalitatea cercetării criminologice.
B) Modalități de cunoaștere în cercetarea criminologică
Prin modalitate de cunoaștere înțelegem modalitatea științifică de abordare a

fenomenului criminal, perspectiva din care este analizat acesta.
Preocupările privind găsirea unor modalităţi de cunoaştere în cercetarea

criminologică au variat în funcţie de epocă, de specialiştii implicaţi (medici, jurişti,
sociologi etc.), de obiectul cercetării (crimă, criminal, criminalitate) sau
conjunctura socio-politică. În aceste condiţii, modalităţile de cunoaştere pot fi
clasificate după diverse criterii, motiv pentru care vom folosi criteriul cronologic12.
B1) Cunoaşterea descriptivă
Primele cercetări în domeniul criminologic au fost de natură descriptivă şi au

avut ca obiect evaluarea criminalităţii. Aceste cercetări au fost făcute de
matematicieni, care au utilizat statisticile criminale pentru a extrage aprecieri
cantitative cu privire la fenomenul criminal.
Cunoaşterea descriptivă urmăreşte stabilirea caracteristicilor exterioare ale

Categorii utilizate de cunoaşterea descriptivă sunt: a) volumul, b) structura

şi c) dinamica fenomenului criminal colectiv.
Volumul criminalităţii reprezintă o evaluare strict cantitativă a criminalităţii

şi se referă la numărul total de fapte penale comise pe un anumit teritoriu, într-o
12
Valerian Cioclei, op. cit. p. 32-33.

anumită perioadă de timp. Bineînţeles că nu pot fi cuantificate decât criminalitatea
aparentă şi criminalitatea legală.
Structura criminalităţii are în vedere delimitarea criminalităţii în funcţie de

diverse criterii variabile, cum ar fi categoriile de fapte penale săvârşite. Aceste
criterii sunt folosite pentru clasificarea subiectivă a criminalităţii.
Dinamica fenomenului criminal se referă la evoluţia şi variaţia în timp şi

spaţiu a criminalităţii. Evoluţia în timp a criminalităţii cunoaşte trei tipuri de
descriere:
- anticiparea tendinţelor pe termen lung ale criminalităţii, a modului în
care va evolua aceasta;
- identificarea anumitor variaţii sezoniere, mai exact oscilaţia
criminalităţii în funcţie de caracteristicile fiecărui anotimp;
- eventualele modificări accidentale ale fenomenului criminal, cauzate
de anumite situaţii excepţionale, cum ar fi catastrofele naturale,
războaie etc.
Descrierea dinamicii criminalității presupune bineînțeles un grad mai mare

de complexitate, comparativ cu volumul şi structura, deoarece implică şi o
cunoaştere calitativă a criminalității, având în vedere că există diverşi factori care
pot avea influențe semnificative, cum ar fi variaţii ale sistemului de înregistrare a
criminalităţii, schimbări ale legislaţiei penale, activitatea organelor de cercetare
penală sau atitudinea victimelor13.
Așa cum s-a afirmat în doctrină, cunoaşterea descriptivă este nu doar din
punct de vedere cronologic o primă etapă în cercetarea criminologică, ea este o
primă etapă necesară şi celorlalte modalităţi de cunoaştere, această cunoaștere fiind
întotdeauna întâlnită în cercetarea criminologică14.
B2) Cunoaşterea cauzală
Mai este denumită și cunoașterea etiologică și are în vedere identificarea

cauzelor, a condiţiilor și factorilor care determină sau favorizează fenomenul
criminal.
Preocupările etiologice au fost influenţate de apariţia şcolii pozitiviste

italiene, moment de la care criminologia a căpătat statut de ştiinţă. Preocupările
13
14

privind aflarea cauzelor fenomenului criminal au reprezentat un pas important în
studierea criminalităţii. Explicaţiile de natură cauzală se bazează pe concepte
precum: cauze, condiţii, factori etc.
Abordările etiologice au plecat de la premisa că orice comportament uman

este determinat de anumite cauze, motiv pentru care aceste abordări s-au
caracterizat încă de la început prin cercetări efectuate în diverse domenii ştiinţifice:
biologie criminală, sociologie criminală şi psihologie criminală. Astfel de abordări
diverse au determinat caracterul multidisciplinar al criminologiei. Prin urmare,
cercetarea cauzală a evidenţiat existenţa unor factori diverşi care acţionează asupra
fenomenului criminal. Analiza acestor factori nu este posibilă decât dacă se pleacă
de la o imagine cât mai clară a fenomenului criminal15.
Cunoaşterea cauzală a fost dominantă în cercetarea criminologică până în

jurul anilor 50 ai secolului XX, când se afirmă cunoaşterea dinamică.
B3) Cunoaşterea dinamică
Urmăreşte întelegerea proceselor ce însoţesc trecerea la actul criminal,

mecanismele interne ale acestui proces.
Cunoaşterea dinamică este o cunoaștere calitativă și încearcă să explice

conduita criminală printr-o succesiune de etape explicate logic.
Iniţial cunoaşterea dinamică a apărut ca o completare a cunoaşterii

etiologice, “trecerea la act” fiind considerată o consecinţă a combinării anumitor
factori cauzali în explicarea comportamentului criminal16. După o anumită perioadă
de timp, explicaţiile dinamice s-au desprins total de explicaţiile etiologice, intrând
chiar în contradicţie cu acestea şi formând ceea ce astăzi în literatura de specialitate
se numeşte criminologia dinamică ori criminologia trecerii la act.
Această modalitate de cunoaştere este interesată de conduita criminalului

privită în mod individual, ca acţiune izolată a unui anumit individ, distinctă de
restul acțiunilor realizate de acesta. Se încearcă astfel găsirea unei explicaţii de sine
stătătoare a conduitei criminalului, independentă de trecutul acestuia sau de
influenţa anumitor factori interni sau externi, care să fi acţionat până la momentul
trecerii la act17.
15
16
idem., p. 36
17
R. Gassin, op. cit., p. 12 și 202, apud Valerian Cioclei, op. cit., p. 36.

Explicaţiile bazate pe cunoaşterea dinamică folosesc diverse categorii
economice, precum: eficienţă, raţionalitate, oportunitate, utilitate, finalitate etc. De
asemenea, în cunoașterea dinamică este readusă în discuție ideea de liber arbitru,
considerându-se că orice persoană are capacitatea de a opta pentru o conduită sau
alta18.
B4) Cunoaşterea axiologică
Urmăreşte să stabilească, pe baza unor criterii ştiinţifice, valoarea

mijloacelor aplicate de stat în lupta împotriva fenomenului criminal.
În lupta împotriva fenomenului criminal acţionează o serie de mijloace

juridice şi empirice. Se observă însă că atât constituirea, adoptarea, cât și punerea
în funcțiune a acestor mijloace este rezultatul unui act de voinţă politică. Practic,
atât norma juridică, indiferent că este vorba despre norma penală sau extrapenală,
cât şi instituţiile create pentru a o pune în aplicare, răspund unor criterii de politică
anticriminală, criterii care nu ţin cont neapărat de rezultatele cercetărilor ştiinţifice
ale fenomenului criminal. Astfel, în lupta împotriva criminalităţii, politica
anticriminală, care este rezultatul voinței politice, ia în discuţie și diverse alte
considerente decât cele care țin de practica anticriminală. Iar aceste alte criterii, din
păcate de prea multe ori sunt nu doar extracriminologice, dar chiar şi extrapenale,
cum ar fi conjunctura economică şi socială internă, aspecte de ordin bugetar,
aspecte tehnico-materiale sau conjunctura internaţională.
Având în vedere această realitate, în cercetarea criminologică s-a impus

identificarea unei ierarhii valorice a mijloacelor propuse în lupta împotriva
criminalității, pe criterii exclusiv ştiinţifice, pentru a se putea aplica corecţiile
necesare politicilor anticriminale neadecvate. Aceste criterii trebuie să aibă în
vedere eficienţa măsurilor adoptate în lupta împotriva fenomenului criminal.
Bineînţeles că măsurile adoptate trebuie să respecte şi cerinţa legalităţii, pentru a
putea fi luate în considerare.
Se poate concluziona că prin cunoaşterea axiologică se urmăreşte stabilirea

gradului de eficacitate al mijloacelor legale utilizate în practica anticriminală.
18

CRIMINOLOGIE
CURS 7
C) Procedee utilizate în cercetarea criminologică
Prin procedee înțelegem acele mijloace care sunt folosite pentru a ajunge la
rezultatele dorite în cercetarea criminologică.
Procedeele utilizate în cercetarea criminologică pot fi grupate în două
categorii: metode şi tehnici.
C1) Metode
Cuvântul metodă provine din cuvintele grecești meta, cu înțelesul spre, și

odos, care înseamnă cale. Astfel, într-o traducere liberă prin metodă înțelegem
calea care trebuie urmată.
Având în vedere acest înțeles al cuvântului metodă, putem defini metoda

ştiinţifică drept ansamblul procedeelor care conduc gândirea spre cunoaştere1.
Logica, admite existenţa a două metode generale: inducţia şi deducţia.
a) Metoda inductivă constă în ansamblul procedeelor prin care gândirea trece

de la particular la general.
Inducţia este considerată o metodă mai puţin riguroasă în comparaţie cu
deducţia. Cu toate acestea, stă la baza celor mai importante descoperiri ale
spirirului uman.
b) Metoda deductivă reprezintă un ansamblu de procedee care constau în

aplicarea unui principiu general la un caz particular2.
1
2
D. Julia, Dictionaire de la philosophie, Ed. Club France Loisirs, avec l'autorisation de la Libraire Larousse, 1984,
p. 60, 138, 158 și 175, apud Valerian Cioclei, op. cit., p. 38.
Primele cercetări ştiinţifice în criminologie au fost dominate de utilizarea
metodei inductive, aceasta fiind principalul instrument de lucru pentru şcoala
pozitivistă, deşi pozitiviştii nu excludeau utilizarea metodei deductive.
În realitate, cercetarea criminologică foloseşte ambele metode de cercetare,

fie individual, fie, cel mai frecvent, combinate în cadrul unei metode mai vaste,
care poartă denumirea de metoda empirică, pe care o vom explica în continuare.
c) Metoda empirică este proprie ştiinţelor empirice, bazate pe observarea

realităţii şi pe experienţă, şi este rezultatul combinării primelor două metode.
Această metodă o întâlnim prima oară la teoria generală a cunoașterii fizice,

care a fost elaborată de J. Stuart Mill. În schema clasică a metodei empirice se
disting trei etape: 1) observarea faptelor, 2) inducţia ipotezei şi 3) verificarea
experimentală.
Observarea faptelor prezintă trei particularități în cercetarea criminologică:

a) percepţia directă a fenomenului criminal este rară şi întâmplătoare3.
b) criminalitatea se caracterizează prin subiectivitate, complexitate şi
istoricitate, prin urmare, în cercetarea criminologică ne întâlnim cu fapte
obiective, simple şi care să se reproducă la infinit.
c) este foarte greu ca persoana care analizează faptele în mod obiectiv să fie
neutră, având în vedere că în mod natural orice persoană tinde să se asocieze cu
realitatea pe care o observă4.
Inducţia ipotezei include metoda generală a inducţiei şi are la bază

observarea faptelor, pe baza căreia încearcă enunţarea unei ipoteze.
Verificarea experimentală include metoda generală a deducţiei şi constă în

verificarea ipotezei pe baza unor fapte noi sau a unui număr sporit de observaţii
particulare.
Particularitatea acestei etape constă în aceea că în cazul fenomenului

criminal, ca în cazul oricărui fenomen social, experimentul este foarte dificil şi
adesea imposibil5, având în vedere că nu se pot produce crime în laborator6.
Există totuşi posibilitatea efectuării unor experimente indirecte, cum este cazul
3
A se vedea J. Larguier, Criminologie et science penitentiaire, sixieme edition, Dalloz, 1989, p. 12.
4
5
Enrico Ferri, La sociologie criminalle, traduit de l'italien par I. Terrier, Ed. Felix Alcan, Paris, 1905, p. 184
6
R. Gassin, op. cit. p. 76.

testelor efectuate în legătură cu evaluarea agresivităţii. De asemenea, nu trebuie
uitat tratamentul penal, care are şi valoarea unui experiment făcut faţă de
condamnat7. Un astfel de experiment este incomplet însă, având în vedere că nu
se poate stabili rezultatul în cazul în care ar fi fost aplicat un alt tratament
aceluiaşi condamnat8.
Mai trebuie spus că nu este obligatorie folosirea celor trei etape și nici
ordinea acestora, deoarece spre exemplu, se poate întâmpla ca formularea unei
ipoteze să aibă loc înainte sau concomitent cu observarea faptelor9.
Metoda empirică poate fi considerată ca fiind principala metodă folosită în

cercetarea criminologică.
Bineînțeles că în afară de cele trei metode generale, în cercetarea

criminologică putem întâlni și alte metode.
C2) Tehnici de cercetare
Prin tehnică de cercetare se înţelege felul practic în care se utilizează o

metodă, procedeul concret prin care se obţin date și informații în legătură realitatea
studiată10.
Diferenţa dintre noţiunile de tehnică şi metodă constă în aceea că tehnica

permite doar o culegere a datelor cu privire la un fenomen, în timp ce metoda
permite cunoaşterea de ansamblu a fenomenului studiat, înţelegerea acestuia.
În cercetarea criminologică sunt utilizate în concret foarte multe procedee.

Prin urmare, prezentarea tehnicilor este la rândul său diversă şi niciodată nu poate
fi completă. În aceste condiţii, va fi făcută o clasificare a tehnicilor în funcţie de
diferenţierea între cercetarea criminalităţii (tehnici macro-criminologice) şi
cercetarea crimei ca fenomen individual (tehnici micro-criminologice)11.
C2.1) Tehnicile macro-criminologice sunt procedee care permit obţinerea

de date cu privire la criminalitate, măsurarea acesteia.
7
8
J. Larguier, op. cit., p. 12.
9
10
11
idem, p. 42.

Principalele tehnici macro-criminologice sunt: a) statisticile criminale, b)
tehnicile de evaluare a "cifrei negre a criminalităţii" şi c) estimările privind
"costul" crimei.
a) Statisticile criminale - sunt procedee prin care se contabilizează şi exprimă

numeric diferitele categorii de criminalitate. Sunt tehnici cantitative, care folosesc
în primul rând cunoaşterii descriptive.
Există două tipuri de statistici:

- statistici oficiale, care sunt realizate de poliţie, parchete, instanţe de
judecată sau alte instituţii de stat;
- statistici private, care sunt realizate de cercetători individuali, grupuri
de cercetare sau organizaţii neguvernamentale.
Statisticile criminale sunt utilizate cel mai des, fiind importante nu doar în
cercetarea criminologică ci şi în domeniul justiţiei penale sau în politica
anticriminală.
Datele oferite de statisticile criminale sunt relative, deoarece există diferiţi

factori, atât obiectivi cât și subiectivi, care le pot vicia. Pentru acest motiv, aceste
date trebuie să fie interpretate cu prudenţă.
Factorii obiectivi care pot determina vicierea statisticilor pot fi:

- modificări intervenite în legislaţie în ceea ce privește incriminarea
unor fapte;
- modificări intervenite în sistemele de înregistrare şi prelucrare a
datelor, precum și eventualele erori materiale în înregistrare;
- fluctuaţiile din activitatea de cercetare a organelor represive.
Factori subiectivi care pot determina vicierea datelor statistice pot fi:
- falsificarea efectivă a datelor;
- prezentarea incompletă a datelor şi punerea în lumină cu precădere
doar a anumitor cifre, în detrimentul altor cifre la fel de relevante;
- campaniile împotriva anumitor infracţiuni, prin care activitatea
organelor de cercetare penală este îndreptată în mod dezechilibrat doar
spre anumite fapte penale.
Acțiunile de exploatare în interes politic a unor date statistice, care sunt

prezentate trunchiat în mijloacele de informare în masă, pot genera o imagine total

deformată cu privire la fenomenul criminal12. În literatura de specialitate s-a arătat
că statisticile criminale joacă un rol important în imaginea care se formează în
societate despre criminalitate, acestea fiind exploatate deseori în jocurile politice
pentru a orienta anumite politici în societate13.
b) Tehnicile de evaluare a cifrei negre a criminalității - reprezintă acele

procedee prin care se stabileşte cu aproximaţie valoarea cifrei negre a criminalităţii.
Acestea sunt de două feluri:
1. Anchetele de auto-confesiune;
2. Anchetele de victimizare.
c) Estimările privind costul crimei - constau în evaluarea prejudiciilor materiale

cauzate prin comiterea de infracţiuni, precum şi în evaluarea cheltuielilor
autorităților necesare întreţinerii şi funcţionării aparatului cu atribuții în prevenirea
și represiunea fenomenului criminal.
C2.2) Tehnicile micro-criminologice sunt procedeele care permit

cunoaşterea crimei ca fenomen individual. Sunt tehnici calitative şi folosesc atât
cunoaşterii etiologice cât şi celei dinamice.
Principalele tehnici micro-criminologice sunt: a) examenul clinic, b)

biografiile criminale, c) studiile de urmărire şi d) studiile prin “cohorte”.
a) Examenul clinic - presupune observarea persoanei condamnate la locul de

detenţie. Examenul clinic constă în principal în: i) control medical: general
patologic, psihiatric şi eventual psihologic, care poate fi precedat de ii) studierea
dosarului de personalitate, întocmit în cursul procesului penal, şi poate fi urmat de
iii) anchetă socială completă (în care este analizată situaţia materială, profesională
etc.).
b) Biografiile criminale reprezintă procedee prin care este investigat trecutul

criminalului prin: interviuri cu acesta, analiza unor surse cu caracter biografic cum
ar fi fişe medicale, cazier judiciar sau acte civile, la care se pot adăuga mărturisiri
ale condamnaţilor, adică însemnări în care condamnaţii îşi descriu propriul trecut
dintr-o pornire sinceră şi dezinteresată. În momentul de față, cercetările
criminologice încearcă să folosească cât mai eficient această tehnică de cercetare14.
12
A se vedea în acest sens J.C. Chesnais, Histoire de la violence en Occident de 1800 a nos jours, Ed. Robert Lafont,
Paris, 1081, p. 76, apud Valerian Cioclei, op. cit., p. 43.
13
14
M. Cusson, Deliquants pourqoui?, Ed. Armand Colin, 1981, p. 7.

c) Studiile de urmărire (numite şi follow up studies) sunt procedee care
urmăresc evoluția criminalului pe o perioadă lungă de timp (5-15 ani după
executarea pedepsei).
Cele mai cunoscute studii de acest gen au fost efectuate în SUA în anii 50-
60. Studiile au urmărit grupuri de minori delincvenți în evoluția lor după ce au avut
contact cu justiția penală, fiind desprinse concluzii interesante cu privire la anumite
aspecte, cum ar fi personalitatea infractorului sau starea de pericol, fiind întocmite
chiar tabele de predicție rămase celebre în literatura de specialitate15.
d) Studiile prin “cohorte” reprezintă procedee destinate a identifica “evoluția

colectivă” a unui ansamblu de persoane, care aparțin unei anumite categorii sociale,
respectiv “cohortă”.
“Cohorta” reprezintă mai mulți indivizi care au trăit în aceeași perioadă de

timp un eveniment foarte important în existenţa lor, cum ar fi naşterea sau
căsătoria16. În cercetarea criminologică cohortele se stabilesc în funcţie de
evenimente cum ar fi: anul de condamnare sau anul de eliberare din penitenciar.
Metodele şi tehnicile analizate sunt specifice cercetării fundamentale, având

în vedere că ele permit cunoaşterea şi înţelegerea fenomenului criminal. Aceasta nu
exclude însă utilizarea aceloraşi procedee şi în cercetarea aplicativă, cu
particularităţile specifice. Toate aceste procedee au însă în comun aceeaşi finalitate,
aşa cum vom vedea în continuare.
D) Finalitatea cercetării criminologice
Atunci când ne propunem să stabilim finalitatea cercetării criminologice va

trebui să identificăm scopul şi funcţiile acesteia.
D1) Scopul cercetării criminologice
Având în vedere dublul caracter al cercetării criminologice, atât de știință

teoretică sau fundamentală, cât și de știință practică sau aplicativă, putem face
distincția între scopul imediat și scopul mediat al cercetării criminologice.
15
A se vedea în acest sens, E.T. Glueck, La conformation somatique dans la prevision de la delinquance, R.S.C. nr.
1/1958, p. 81, apud Valerian Cioclei, op. cit., p. 45.
16
A.-M. Favard, J. Pinatel, Etude par cohortes, A.I.C. 1979-1980, Volume 18 nr. 1, p. 12.

a) Scopul imediat constă în cunoaşterea fenomenului criminal în toată
complexitatea lui, prin stabilirea cauzelor şi condiţiilor care îl determină si
respectiv favorizează, precum şi a proceselor care îl caracterizează.
b) Scopul mediat constă în stabilirea celor mai eficiente mijloace utilizate în

practica anticriminală, pentru limitarea fenomenului criminal şi a consecinţelor
acestuia.
Tendinţa criminologiei de umanizare a reacţiei sociale faţă de fenomenul

criminal reprezintă aspectul cel mai important al finalităţii cercetării criminologice,
care poate fi numit drept „supra-scop” al acesteia17.
D2) Funcţiile cercetării criminologice
Într-o delimitare cu caracter general, care pleacă de la distincția dintre

criminologia teoretică și cea practică, cercetarea criminologică îndeplineşte o
funcţie teoretică si o funcţie practică18.
Într-o altă clasificare, în literatura de specialitate19 s-a făcut o delimitare mai

amănunţită, între funcţia teoretico-explicativă, pe de o parte, si funcţiile aplicativă
şi prospectivă, pe de alta parte.
Într-o a treia clasificare20 pe care o considerăm și cea mai completă, sunt

reţinute patru funcţii ale cercetării criminologice:
a) funcţia descriptivă – stabileşte caracteristicile generale ale fenomenului
criminal;
b) funcţia explicativă – descifrează natura, cauzele şi condiţiile
comportamentului criminal;
c) funcţia predictivă – încearcă anticiparea evoluţiei fenomenului criminal;
d) funcţia profilactică – încearcă să găsească cele mai eficiente remedii ale
17
18
19
A. Dincu, Bazele criminologiei, Ed. Pro Arcadia, 1995, p. 34 și 39, apud Valerian Cioclei, op. cit., p. 47.
20
R.-M. Stănoiu, Criminologie, vol. I, Ed. Oscar Print, București, 1995, p. 28-29.

E) Definiţia criminologiei
Caracterul compex şi dificil de abordat al fenomenului criminal a impus

existenţa unor maniere diferite de abordare, concretizate în diverse tipuri de
definiţii.
Tipuri de definiţii
1. O primă diferenţiere are ca sursă principală perceperea sau abordarea

diferită a domeniului criminologiei. Au existat două tendinţe:
- pe de o parte, tendinţa de realizare a unor cercetări specializate, cu
caracter etiologic;
- pe de altă parte, o tendinţă integratoare, de reunire a tuturor
cercetărilor specializate sub umbrela unei ştiinţe unice, complexe.
Aceste tendinţe au determinat două maniere de definire a criminologiei:

a) definiţiile de tip restrictiv – considerau criminologia drept o ştiinţă a
cauzelor criminalităţii, străină de preocupările profilactice;
b) definiţiile de tip extensiv – care au prezentat criminologia drept o ştiinţă
integratoare, preocupată atât de etiologia criminală, cât şi de aspectele
preventiv-represive.
2. A doua diferenţiere rezultă din abordarea diferită a obiectului

criminologiei. Astfel, primele cercetări criminologice s-au caracterizat prin
sciziunea între definirea criminologiei ca ştiinţă a crimei şi definirea criminologiei
ca ştiinţă a criminalului. Evoluţia teoriilor moderne aduce noi divergenţe, cum ar fi
opoziţia între ştiinţa factorilor şi ştiinţa proceselor sau opoziţia contemporană între
criminologia trecerii la act şi criminologia reacţiei sociale.
Bineînţeles că toate aceste divergenţa şi-au găsit reflectarea în modalitatea de

definire a criminologiei.
Amintim una din primele şi cele mai citate definiţii ale criminologiei, cea
dată de E. Durkheim, care priveşte criminologia drept o ştiinţă a crimei afirmând că
«numim crimă orice act pedepsit şi facem din crimă astfel definită obiectul unei
ştiinţe speciale, criminologia».
Cea mai reprezentativă definiţie de tip extensiv este cea dată de Enrico Ferri
în lucrarea Sociologie criminală, acesta considerând criminologia ca fiind «studiul
ştiinţific şi experimental al delincventului şi, prin urmare, al mijloacelor preventive
şi represive care pot apăra societatea».

În prezent, doctrina criminologică este dominată de o viziune echilibrată în
ceea ce priveşte definiţia criminologiei, reţinându-se atât preocupările etiologice şi
dinamice în raport cu fenomenul criminal cât şi preocupările profilactice.
Așa cum am mai arătat, criminologia poate fi definită ca ansamblul

cercetărilor cu caracter ştiinţific ce se ocupă, pe de o parte, cu studierea
fenomenului criminal, urmărind cunoaşterea complexă a acestuia iar, pe de altă
parte, cu evaluarea practicii anticriminale, în scopul optimizării acesteia.

CRIMINOLOGIE
CURS 8
PARTEA A II-A – CRIMINOLOGIA ETIOLOGICĂ
Definiţia crimininologiei etiologice

Prin etiologie în general se înţelege ştiinţa cauzelor. Etiologia criminală
urmăreşte aflarea cauzelor, a condiţiilor sau a factorilor care determină sau
favorizează fenomenul criminal.
Criminologia etiologică este acea subramură a criminologiei teoretice care se

ocupă cu studierea cauzelor, condiţiilor sau factorilor care determină ori
favorizează fenomenul criminal.
Pentru a înțelege mai bine teoriile etiologice, trebuie mai întâi să fie
prezentate primele explicații cu privire la fenomenul criminal, apoi să fie analizate
concepțiile școlii pozitiviste pentru ca în final să fie prezentate principalele teorii
etiologice moderne.
A) Beccaria, precursor al gândirii criminologice
Cesare Bonesana, marchiz de Beccaria, este considerat fondatorul dreptului

penal modern. Lucrarea lui Beccaria „Despre delicte şi pedepse” prezintă şi astăzi
un real interes, care nu este numai de ordin istoric. După mai bine de două secole și
jumătate, prin valoarea lor, ideile lui Beccaria sunt încă actuale.
A1) Conjunctura operei Despre delicte şi pedepse
Lucrarea Despre delicte şi pedepse a apărut la Milano, în anul 1764. Autorul,

Cesare Beccaria, era la vremea aceea un necunoscut ce nu împlinise încă 27 de ani.
Conştient de faptul că ideile sale nu vor fi pe placul multor persoane din
aparatul de stat, autorul şi-a luat unele măsuri de precauţie pentru a evita o ciocnire
directă cu autorităţile. În acest sens, Beccaria a strecurat în lucrarea sa unele
aprecieri măgulitoare la adresa autorităților. De asemenea, înainte de publicarea
lucrării, Beccaria şi-a asigurat protecţia unor persoane influente pe care să se poată
baza în cazul unui scandal.
Contrar temerilor autorului, cartea a avut un succes imediat si spectaculos.
Ideile cuprinse în această lucrare au declanşat transformări rapide si radicale

în sistemele penale ale unor state europene. De altfel, principiile umaniste
formulate în cuprinsul tratatului său au stat la baza redactării unor articole
importante din «Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului » de la 1789.
Beccaria şi-a facut studiile preuniversitare într-un colegiu iezuit. Ulterior a

obtinut titlul de doctor în drept canonic şi drept roman, absolvind cursurile
Universitatii din Pavia. Baccaria nu a urmat însă o carieră juridică.
După publicarea tratatului, Beccaria a abandonat atât studiile juridice cât şi

pe cele filozofice. El a fost numit profesor de economie politică la Universitatea din
Milano.
Deşi a mai publicat câteva lucrări în domeniul economiei precum şi un studiu

« despre natura stilului », singura lucrare cu adevarat valoroasă a lui Beccaria a
rămas Tratatul despre delicte si pedepse.
În Tratatul său, Beccaria demolează un întreg sistem juridico-penal, cu

rădăcini adânci, iar pe locul rămas gol, fixează doar câţiva « piloni », câteva idei
generale. El a fost conştient că dacă ar fi oferit variante complete, acestea ar fi fost
la rândul lor imperfecte, iar confruntarea ar fi fost deturnată spre criticarea acestora.
Or, obiectivul principal lui Beccaria a fost desfiinţarea unui sistem perimat, acesta
fiind conştient că edificarea unui sistem nou presupune timp.
A2) Principalele idei din Tratatul lui Beccaria
Structura lucrării lui Beccaria are la bază două coordonate:

- demolarea vechilor şabloane ale gândirii juridico-penale, total
anacronice;
- stabilirea principiilor de bază în vederea unei noi construcţii legislative
în domeniul penal.
2
Pe aceste două coordonate, principalele idei exprimate în opera lui Beccaria
ar putea fi sistematizate astfel:
1. Codificarea riguroasă a delictelor şi pedepselor, necesitatea elaborării

unui corp de legi scrise, clare si accesibile.
Deşi este exprimat într-un adagiu latin, nullum crimen, nulla poena sine lege,
principiul legalităţii delictelor şi pedepselor nu este de origine romană, principiul
fiind consacrat în Constituţia SUA, după ce fusese prima dată exprimat în operele
filozofilor din secolul al XVIII-a. Principiul este acum consacrat şi în Declaraţia
Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din 27 august 1789.
Meritul lui Beccaria constă nu atât în enunțarea principiului cât mai ales în
justificarea acestuia. Beccaria subliniază cele trei garanţii majore pe care le
presupune principiul legalităţii:
- cetăţeanul nu poate fi limitat în drepturile sale individuale decât prin
voinţa legiuitorului, ca reprezentant al voinţei generale;
- cetăţeanul trebuie sa fie protejat împotriva abuzurilor puterii;
- cetăţeanul trebuie să cunoască ceea ce este permis şi ceea ce este
interzis.
2. Justificarea pedepsei prin caracterul ei retributiv, descurajant şi prin

urmare util pentru conservarea ordinii sociale.
Beccaria susţine necesitatea unor pedepse proporţionale cu infracțiunea

săvârșită. În acelaşi timp, acesta arată că pedeapsa nu trebuie să urmăreasca o
chinuire a vinovatului.
3. Necesitatea aplicării unor pedepse moderate, dar sigure şi prompte.
Beccaria atrage atenţia că violenţa pedepselor este contagioasă şi determină

creşterea violenţei în comportamentele individuale. Sălbăticia pedepselor este nu
doar inumană, dar şi inutilă, deoarece nu severitatea pedepsei, ci certitudinea
acesteia poate exercita un adevărat rol preventiv.
4. Desfiinţarea pedepsei cu moartea.
Beccaria este primul care, într-o lucrare publicată pune sub semnul întrebării
dreptul de a recurge la pedeapsa cu moartea, solicitând abolirea acesteia.
3
Pedeapsa cu moartea nu poate fi întemeiată pe nici un drept.
Pedeapsa cu moartea nu este nici necesară şi nici utilă.
Severitatea pedepsei are un efect mai mic asupra spiritului uman decât durata
pedepsei.
Beccaria admite totuşi existenţa a două excepţii în care pedeapsa cu moartea

ar putea fi socotită necesară:
- în perioada de anarhie şi dezordine, când o persoană ar putea
reprezenta un pericol pentru stat;
- când comiterea de noi crime nu ar putea fi altfel împiedicată.
Ambele excepţii au substrat politic, reprezentând probabil concesii făcute de

Baccaria din raţiuni diplomatice.
Autorul a încercat să demonstreze caracterul inutil al pedepsei cu moartea,

arătând că niciodată sceleraţii nu au putut fi împiedicaţi să dăuneze prin
ameninţarea reprezentată de existenţa pedepsei cu moartea.
5. Introducerea sistemului acuzator în procedura penală; necesitatea ca

judecata şi probele să fie publice.
Beccaria critică ierarhia probelor şi sugerează că la baza aprecierii

judecătorului trebuie să stea intima sa convingere. O asemenea convingere nu poate
fi formată decât pe baza unui proces public şi contradictoriu.
De asemenea, autorul consideră inutilă şi inumană practica de a se impune

inculpatului prestarea unui jurământ, deoarece presupune o contradicţie între cele
mai sfinte datorii ale omului: cea faţă de instinctul de conservare, care îndeamnă la
minciună, şi cea faţă de divinitate, care impune recunoaşterea adevărului.
6. Desfiinţarea torturii ca procedeu de anchetă, ca mijloc de obţinere a

probelor.
Este criticat în mod virulent caracterul inuman al torturii, dar în acelaşi timp
este demonstrată inutilitatea, ineficienţa juridică a acesteia. Tortura este adeseori un
mijloc de a-l condamna pe inocentul slab şi de a-l achita pe sceleratul robust.
4
7. Necesitatea prevenirii delictelor.
În finalul cărţii sale, Beccaria ajunge la concluzia că “merită mai mult a

preveni crimele, decât a le pedepsi”.
Ideea de prevenire apare ca o finalizare firească a tuturor concepţiilor

exprimate de Beccaria în legătură cu natura şi rolul legii penale, cu natura şi rolul
pedepsei.
A3) Actualitatea gândirii beccariene
Multe din ideile lui Beccaria, deşi la prima vedere exprimă realităţi juridice
evidente, incontestabile, au ramas şi în prezent, cel putin într-o anumită măsură,
simple deziderate. Prin urmare constatăm caracterul lor mereu actual, după cum
vom explica în continuare.
1) Principiul legalităţii este lipsit de finalitate atât timp cât destinatarul

legii penale de multe ori se află în imposibilitatea practică să o
cunoască și totodată nu mai este în măsură să o înțeleagă și să-i
prevadă efectele. Acest lucru se întâmplă din cauza inflaţiei
legislative în domeniul penal, care duce la o imposibilitate obiectivă
de cunoaștere a tuturor prevederilor legale, precum şi a lipsei de
claritate a unor incriminări, al căror sens nu este accesibil de multe ori
nici specialiștilor;
2) Caracterul retributiv și descurajant al pedepselor domină politicile

represive, în detrimentul caracterului educativ și al teoriilor care
insistă pe resocializarea infractorului. În continuare se insistă prea
mult pe principiul utilitarist, care vede pedeapsa ca pe o simplă barieră
în calea unui criminal dotat cu liber arbitru.
3) Cercetări criminologice recente au confirmat faptul că certitudinea

pedepsei are un rol preventiv mai eficient decât severitatea acesteia.
Totodată, promptitudinea pedepsei este de actualitate, mai ales că, pe
de o parte, art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului
prevede că orice persoană are dreptul la judecarea cauzei într-un
termen rezonabil, iar pe de altă parte promptitudinea pedepsei are
efecte mai mari în asigurarea rolului educativ-preventiv.
5
4) Deşi la nivel european pedeapsa cu moartea a fost abolită, în lume
există încă un mare număr de state unde pedeapsa capitală este încă
aplicată, fapt ce face ca dezbaterea pro şi contra acestei pedepse să fie
de mare actualitate. Totodată, chiar în statele în care pedeapsa cu
moartea este abrogată sunt voci care solicită reintroducerea ei.
5) Există în continuare diferenţe marcante între sistemul acuzatorial

(anglo-american) şi cel inchizitorial, sau mixt, specific Europei
continentale, în ceea ce privește modul de desfășurare a proceselor
penale. Sistemul specific Europei continentale păstrează încă într-o
anumită măsură caracterul secret al cercetărilor în faza de urmărire
penală, deși tendința de deschidere este tot mai accentuată.
6) Tortura, deşi nu mai este prevăzută ca mijloc legal de anchetă în

ţările civilizate, continuă să fie utilizată în mod ilegal în proporţii
îngrijorătoare, fapt ce a determinat adoptarea unor convenții
internaționale, cum ar fi Convenția împotriva torturii și a altor
pedepse sau tratamente cu cruzime inumane ori degradante, adoptată
la ONU în 1984, sau Convenția europeană pentru prevenirea torturii
și a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, adoptată în
1987.
7) În ceea ce privește prevenirea criminalităţii, aceasta reprezintă

componenta esenţială a oricărei politici anticriminale contemporane.
A4) Importanța criminologică a operei lui Beccaria
Opera lui Beccaria conţine idei filozofico-juridice cu un impact socio-

legislativ foarte mare, care se bucură de o evidentă longevitate.
Deși se bazează pe intuiție și pe raționamente deductive, creaţia lui Beccaria
are şi o dimensiune criminologică incontestabilă. În acest sens, amintim accentul
pus de Beccaria pe latura preventivă a politicii penale, în detrimentul celei
represive.
În cursul Tratatului regăsim germeni ai ideilor exprimate ulterior de Ferri,
Garofalo, Sutherland.
Beccaria a avut intuiţii corecte din punct de vedere criminologic, cum ar fi:
- rolul certitudinii pedepsei în limitarea criminalităţii;
- caracterul criminogen al unor practici şi instituții juridice.
6
CRIMINOLOGIE
CURS 9
B) Principalele şcoli criminologice
Principiile enunţate de Beccaria în tratatul său au stat la baza Şcolii clasice a

dreptului penal, care a dominat timp de un secol gândirea juridică penală, ducând la
ameliorarea tehnicilor juridice şi la o primă umanizare a justiţiei penale. În ciuda
reformelor penale, fenomenul criminal îşi continuă ascensiunea, mai ales ca urmare
a industrializării și a urbanizării. Prin urmare, dimensiunea socială a criminalității
este tot mai clar percepută. În aceste condiții, sunt puse tot mai multe întrebări cu
privire la cauzele criminalității, motiv pentru care, către prima jumătate a secolului
al XIX-lea apar primele explicaţii ale fenomenului criminal, grupate în jurul unor
şcoli criminologice.
B1) Şcoala geografică (sau cartografică)
Reprezentanţi ai acestei şcoli au fost belgianul Quetelet şi francezul Guerry.
Lambert Adolphe Jaques Quetelet (1796-1874), doctor în matematică, a

fost directorul Observatorului astronomic din Bruxelles.
A fost preocupat de probleme de ordin social, intrând astfel inevitabil în

sfera sa de interes și problemele legate de fenomenul criminal.
Principala sa lucrare a fost « Despre om şi dezvoltarea facultăţilor sale sau

Eseu de fizică socială », unde regăsim principalele constatări legate de fenomenul
criminal. Această lucrare completată şi revizuită a fost republicată spre sfârşitul
carierei lui Quetelet sub denumirea « Fizica socială sau Eseu cu privire la
dezvoltarea facultăţilor omului» (1869).
Quetelet aplică fenomenelor sociale metode împrumutate din fizică şi

realizează o ştiinţă a omului mediu, denumită fizica socială.
Accentuează importanţa educatiei morale și consideră că aceasta prevalează
asupra instrucţiei şcolare.
Insistă asupra rolului familiei în formarea comportamentului unei persoane.
Apreciază că nu sărăcia generează criminalitate ci, mai degrabă discrepanţa

între posibilităţile materiale şi nevoile, aspirațiile oamenilor.
Andre-Michel Guerry (1802-1866), jurist de profesie, a fost directorul

departamentului de statistică penală de la Ministerul Justiţiei din Franţa.
Lucrări : - « Eseu asupra statisticii morale în Franţa » (1833);

- « Statistica morală a Angliei comparată cu Statistica morală a
Franţei » (1864).
Repartizează departamentele franceze în cinci regiuni, în cadrul cărora

observă o regularitate a criminalităţii. Din această regularitate remarcabilă extrage
ideea potrivit căreia “precum fenomenele naturale, comportamentul uman este şi el
supus unor legi’’.
Constată şi el, ca şi Quetelet, că nici sărăcia şi nici instrucţia şcolară nu au o

influenţă directă asupra dinamicii criminalităţii.
•
Cercetările ambilor reprezentanţi ai şcolii geografice s-au bazat pe primele
statistici criminale europene.
Cei doi cercetători au formulat «Legea termică a criminalităţii». Potrivit

acestei legi, ‘’infracţiunile împotriva persoanelor predomină în regiunile sudice şi
în timpul sezonului cald, iar infracţiunile contra patrimoniului predomină în
regiunile nordice şi în timpul sezonului rece‘’.
B2) Şcoala Lyoneză
Principalul exponent al acestei şcoli a fost Alexandre Lacassagne (1843-

1924), profesor de medicină legală la Universitatea din Lyon.
Teoria lui Lacassagne se poate rezuma la câteva aforisme care au rămas

celebre:
2
- Orice act care este considerat dăunător existenţei unei colectivităţi este
o crimă;
- Orice crimă reprezintă un obstacol în calea progresului;
- Mediul social este « zeama » de cultură a criminalităţii; microbul este
criminalul, un element care nu are importanţă decât în momentul în
care găseşte « zeama » care îl face să fermenteze;
- Societăţile au criminalii pe care îi merită.
Aceste opinii au reuşit să inducă în eroare pe mulţi istorici ai criminologiei,

care au făcut din Lacassagne reprezentantul unei şcoli a mediului social, școală care
nu a existat în realitate.
Adevărul este că Lacassagne a fost un admirator secret al lui Lombroso,

pentru criticarea căruia şi-a dedicat aproape întreaga energie.
De altfel, la moartea lui Lombroso, Lacassagne abandonează orgoliile şi

publică un articol elogios la adresa rivalului său.
Astfel, se poate concluziona că Lacassagne a fost în realitate un susținător al

determinismului biologic, iar nu sociologul despre care s-a discutat în criminologie.
Deși insista asupra rolului mediului social, Lacassagne și școala sa erau de acord în
realitate cu teoriile privind ereditatea crimei, împărtășite de colegii săi italieni.
B3) Şcoala socialistă
Are ca fundament opiniile formulate de Karl Marx (1818-1883) şi Friedrich

Engels (1820-1895), întemeietorii teoriei socialismului științific și autori ai lucrării
Manifestul Partidului Comunist, una din cele mai importante scrieri politice din
istoria omenirii.
Potrivit conceptiei marxiste, criminalitatea depinde de conditiile economice,

în sensul că inegalitatea economică generează criminalitate. Iar inegalitatea
economică este considerată o însuşire a capitalismului, rezultând astfel că însuşi
capitalismul naşte criminalitate.
Din considerente ideologice, şcoala socialistă prezintă o variantă extremă a

explicațiilor privind criminalitatea, transformând explicaţii parţial valabile în
explicaţii cu caracter general valabile pentru fenomenul criminal în ansamblu. Se
comite astfel o eroare de ordin ştiinţific, sesizată chiar în epocă de Garoffalo.
Acesta arată că, dacă fenomenul criminal ar fi o expresie a inegalităţilor
3
economice, nu ar trebui să avem atâţia proletari şi ţărani victime ale unor
infracţiuni şi nu ar trebui ca reprezentanţii claselor înstărite să se regăsească atât de
des printre infractori.
În pofida argumentelor de ordin ştiinţific formulate împotriva sa, această

orientare a şcolii socialiste s-a bucurat de un puternic sprijin de ordin politic,
transformându-se într-o adevărată « nouă criminologie », denumită marxistă.
Criminologia marxistă considera în mod utopic că « înaintarea pe calea

comunismului » va duce în mod inevitabil la dispariţia fenomenului criminal.
Căderea comunismului a antrenat pierderea unicului suport al criminologiei

marxiste, cel ideologic.
B4) Şcoala interpsihologică
Fondatorul acestei orientări a fost criminologul francez Gabriel Tarde (1843-

1904).
Principalele lucrări ale acestuia au fost: « Criminalitatea comparată » (1886)

şi « Legile imitaţiei » (1890).
Tarde constată o creştere a criminalitătii în cifră absolută, de proporţii

îngrijorătoare în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Atrage atenţia asupra unor capcane ale statisticilor. Astfel, a observat o

scădere a numarului de crime, în timp ce delictele crescuseră foarte mult. Autorul
arată că această scădere este doar aparentă, fiind vorba de o deformare a realităţii ca
urmare a faptului că un număr mare de fapte au trecut din categoria crimelor în cea
a delictelor.
Teoria lui Tarde pornește de la constatarea că raporturile interumane sunt

bazate pe imitaţie. Comportamentul criminal este un comportament imitat.
Un delict este nu doar un lucru «rău» în sine ci reprezintă totodată o sursă

probabilă a unor delicte noi, a unor noi rele.
În logica lui Tarde, fiecare individ « se comportă potrivit cutumelor

acceptate de către mediul său » şi, în consecinţă, comportamentul criminal este şi el
un comportament imitat.
4
Tarde consideră că sociologia nu este decât o interpsihologie, în condițiile în
care nu avem de a face decât cu raporturi interindividuale, interpersonale.
Privită ca teorie socială cu caracter general, construcţia lui Tarde este

criticabilă. Cu toate acestea, rolul important al imitaţiei în cadrul comportamentului
uman este subliniat şi în psihologia contemporană.
Astfel, imitația socială și identificarea individului cu alte persoane, cu care se

compară, este utilizată și astăzi la scară largă mai ales de tineri, ca o strategie avută
în vedere pentru dezvoltarea personală.
Prin urmare, atunci când vorbim despre existența unor modele criminale,
imitația poate determina dezvoltarea unor comportamente antisociale. Privită din
această perspectivă, teoria lui Tarde este de actualitate.
B5) Şcoala sociologică
Principalul reprezentant este Emile Durkheim (1858-1917), considerat unul

din fondatorii sociologiei.
Principalele lucrări ale acestuia: «Despre diviziunea muncii sociale»,

«Regulile metodei sociologice», «Suicidul», «Două legi ale evoluţiei penale».
Durkheim s-a preocupat în mod întâmplător de criminologie, dar cu toate

acestea, concluziile sale cu privire la fenomenul criminal sunt importante. Acesta
reduce faptele morale la fapte sociale, pe care le consideră independente de
conştiinţa individuală. El consideră crima un fenomen de normalitate socială.
Conform acestuia, crima este nu numai un element inerent oricărei societăţi

sănătoase, ci chiar un « factor de sănătate publică », ceea ce duce la urmatoarele
concluzii:
1. crima este un fenomen normal;
2. prin urmare, ea nu provine din cauze excepţionale, ci din structura însăşi a
culturii careia îi aparţine;
3. deoarece criminalitatea este rezultatul marilor curente colective ale societăţii,
existenţa şi raporturile sale cu ansamblul structurii sociale prezintă un
caracter de permanenţă, astfel că cele două evoluează și variază împreună;
4. deci, criminalitatea trebuie înţeleasă şi analizată nu prin ea însăşi, ci
totdeauna relativ la o cultură determinată în timp şi spaţiu.
5
Durkheim introduce termenul de anomie (cuvântul provine din grecescul
anomos: fără lege) pe care îl înţelege în sensul de «slăbire a rolului normelor
sociale». Starea de anomie apare ca urmare a tendinţelor tot mai accentuate ale
individului de satisfacere a unor idealuri de confort material şi prestigiu social.
Imposibilitatea realizării pe cale legală a idealurilor poate duce la încălcarea
normei. Conceptul de anomie utilizat de Durkheim este reluat ulterior de sociologul
american R. K. Merton şi utilizat în explicarea fenomenului criminal.
6
CRIMINOLOGIE
CURS 10
Pozitivismul italian
Pozitivismul italian a fost o etapă importantă în dezvoltarea criminologiei,

fiind considerat nucleul gândirii criminologice. Astfel, pe de o parte, pozivitismul
este cel care recunoaște criminologiei statutul de știință, iar pe de altă parte,
reușește să concentreze și să exprime sintetic și științific toate opiniile exprimate
anterior în legătură cu fenomenul criminal.
Putem spune că pozitivismul a reprezentat punctul de plecare al teoriilor
etiologice moderne.
Principalii exponenţi ai pozitivismului, respectiv Lombroso, Garofalo şi
Ferri, au oferit un adevărat univers de explicaţii în legătură cu fenomenul criminal.
A) Premisele pozitivismului italian
Principalele împrejurări care au favorizat apariţia pozitivismului italian au

constat în :
1. Semieşecul şcolii clasice a dreptului penal, respectiv neputinţa acesteia

de a propune soluţii valabile pentru limitarea fenomenului criminal.
Gândirea pozitivistă se dezvoltă ca o continuare, dar şi ca o replică la şcoala

clasică. Dacă școala clasică și-a propus și a obținut din punct de vedere practic o
reducere a pedepselor, iar din punct de vedere teoretic studiul crimei ca entitate
juridică abstractă, școala pozitivistă și-a propus din punct de vedere practic
diminuarea crimelor, care erau în continuă creștere, iar din punct de vedere teoretic
studiul crimei ca fapt natural și social concret, iar nu ca abstracție juridică, și
implicit studiul și a celui care comite o crimă.
2. Dezvoltarea cercetării ştiintifice, în general, şi, în particular, aplicarea

metodei inducţiei pozitive, caracteristică pentru secolul al XIX –lea.
O influenţă considerabilă asupra ideilor pozitiviste a fost exercitată de
doctrina evoluţionistă. Astfel, cercetările ştiinţifice întreprinse de Charles Darwin
au fost valorificate de Lombroso, Garofalo şi Ferri.
În acelaşi timp, studiile realizate de Franz Joseph Gall şi Benedict August

Morel au influentat la rândul lor, în mod direct şi decisiv, în primul rând cercetările
lui Cesare Lombroso dar şi pe cele ale celorlalți reprezentanţi ai pozitivismului.
a) Franz Joseph Gall (1758-1828) a studiat medicina la Strasbourg și Viena,

fiind preocupat în principal de anatomia creierului. Între 1810-1819 apar cele patru
volume ale celei mai importante dintre lucrările sale: "Anatomia si fiziologia
sistemului nervos în general şi a creierului în particular".
Gall formulează o teorie a tendinţelor umane potrivit căreia comportamentul

omului este influențat prin "jocul" unor tendinţe (sau facultăţi) care se regăsesc într-
o porţiune a cortexului. Porţiunea este proeminentă dacă tendinţa este dezvoltată şi,
respectiv, atrofică dacă tendinţa este redusă, rezultând o adevărată "cartografie
corticală".
Potrivit lui Gall ar exista, în principiu, trei zone care ar putea interesa
fenomenul criminal şi care ar putea fi sondate printr-o "cranioscopie abilă". Prima
zonă este în spatele canalului auditiv extern și ar corespunde instinctului de apărare.
A doua zonă este deasupra canalului auditiv și ar corespunde unor tendințe spre
omor, iar a treia zonă se situează în partea mijlocie a arcului frontal și ar
corespunde instinctului de proprietate și tendinței spre furt.
Gall a fost primul susţinător al ideii de "localizare", idee ce a fost reluată

ulterior de numeroşi savanţi, dând naştere unor polemici aprinse.
Astăzi ştim că localizarea există până la un anumit punct. În acelaşi timp,

deoarece marea majoritate a activităţilor mentale cer ca numeroase zone corticale
să colaboreze între ele, ideea de localizare nu poate fi sistematizată şi împinsă până
la ultimele ei consecinţe.
b) Benedict August Morel (1809-1873), de profesie medic psihiatru, şi-a

desfăşurat activitatea într-un azil public, unde a efectuat cercetări concretizate într-
o vastă lucrare: ,,Tratat privind degenerescențele fizice, intelectuale şi morale ale
speciei umane".
Morel concepe degenerescenţa ca pe o maladie ereditară, maladie ce are

drept efect o deviere a individului de la tipul normal.
2
El tratează pe larg problema nebuniei morale şi face o clasificare a maladiilor
mentale, arătând care sunt cele predispuse la crimă.
3. A treia premisă generală a pozitivismului este reprezentată de

explicaţiile cu privire la fenomenul criminal, anterioare sau contemporane cu
şcoala pozitivistă, explicaţii grupate în principalele şcoli criminologice.
Explicaţiile formulate în cadrul şcolilor amintite au constituit puncte de reper

importante pentru cercetătorii italieni, aceștia prelunând o parte din explicații sau
criticându-le pe altele.
B) Cesare Lombroso
Cesare Lombroso s-a născut la 6 noiembrie 1835 la Viena. Şi-a făcut studiile
la facultăţile din Padova, Viena şi Pavia, iar din anul 1859 a început să lucreze ca
medic militar.
În anul 1864 i se încredinţează cursul de psihiatrie la Universitatea din Pavia

şi devine, în acelasi timp, director al unui azil de alienaţi.
În 1876 ocupă postul de profesor de medicină legală la Torino.

În acelaşi an publică lucrarea « L’Uomo delinquente », care în scurt timp îl
face celebru.
Alte lucrări: « Antropologia criminală şi recentele ei progrese », « Omul de
geniu”.
Sub influenţa ideilor sale are loc în 1885 la Roma, primul Congres
International de Antropologie criminală.
Cesare Lombroso a murit la 18 octombrie 1909.
B1) Teoria anormalităţii biologice
La originea cercetărilor lombrosiene a stat descoperirea, la craniul unui

criminal, în zona occipitală medie, a unei adâncituri accentuate, trăsătură ce se
regăsea la unele cranii primitive. Această descoperire i-a sugerat lui Lombroso
ipoteza atavismului (adică oprirea în dezvoltare pe lanţul filogenetic). Pentru
verificarea acestei ipoteze Lombroso a efectuat numeroase cercetări, ajungând la
studierea a 383 de cranii.
3
A reuşit să distingă aşa-zisele stigmate ale omului criminal: sinusurile
frontale foarte depărtate, pomeţii şi fălcile voluminoase, orbitele mari şi depărtate,
asimetria feţei şi a deschiderilor nazale, apendice lemurian al fălcilor.
A studiat anomalii ale creierului, ale scheletului şi ale unor organe interne.
A extins cercetările la criminali în viaţă. Printre altele a constatat faptul că
lipsa durerii (analgezia) îl apropie pe criminal de omul sălbatic.
O a doua fază a cercetărilor s-a referit la unele malformaţii morfo-funcţionale

de natură degenerativă.
În acest context, Lombroso a stabilit existenţa unor analogii între « nebunul

moral » şi « criminalul născut », mai ales sub aspectul simţului moral.
Examinarea criminalului nebun a scos la iveala existenţa aceloraşi stigmate
ca şi în cazul omului criminal, stigmate ce sunt explicate de această dată pe baza
degenerescenţei.
Într-o ultima etapă, Lombroso se concentrează asupra studiului epilepsiei. El

considera că epilepsia este, pe de o parte, « una dintre psihozele cele mai atavice »
iar, pe de altă parte, « nucleul tuturor degenerescenţelor ».
În concluzie, teoria lombrosiană parcurge trei faze:

1. natura atavică a criminalului;
2. raportul dintre degenerescență şi criminalitate;
3. criminalitatea ca formă a epilepsiei; impulsurile spre crimă sunt considerate a
fi echivalentul convulsiilor epileptice.
În teoria lombrosiană fenomenul criminal este determinat de o anormalitate

biologică bazată pe atavism organic şi psihic şi pe o patologie epileptică.
B2) Importanţa operei lombrosiene
Este evident că omul criminal, în sensul de tip universal valabil, nu există,

așa cum afirmă dealtfel chiar și Lombroso. Prin urmare, teoria lui Lombroso nu
poate reprezenta o explicație cu caracter general valabil. Cu toate acestea, nu poate
fi negată importanța operei sale.
Lombroso a fost primul care a făcut ca studiul criminalului să treacă de la

faza metafizică la studiul ştiinţific, aplecându-se asupra realităţii. Cercetările lui
Lombroso au constituit punctul de plecare a numeroase investigaţii ştiinţifice cu
privire la fenomenul criminal.
4
Lombroso este un precursor al biotipologiei.
Opera sa conţine constatări utile şi actuale, cum ar fi cele referitoare la

infractorii bolnavi mintal, la alcoolism etc.
Lombroso neagă ideea de liber arbitru şi, implicit, pe cea de răspundere

morală, ca temei al represiunii.
C) Raffaele Garofalo
Baronul R. Garofalo a fost magistrat de carieră, îndeplinind funcţia de

Preşedinte de Cameră la Curtea de Apel din Neapole.
Principala sa lucrare, « Criminologie », a fost publicată prima dată în 1885.

Este primul care a utilizat denumirea de criminologie în sensul contemporan.
C1) Teoria anormalităţii morale
Construcţia teoretică a lui Garofalo se întemeiază pe noţiunea de delict

natural.
Garofalo consideră că noţiunea de crimă trebuie privită din punct de vedere
sociologic, nu juridic.
Pentru a stabili noţiunea de crimă trebuie realizată distincţia dintre delicte

naturale şi delicte convenţionale.
Delictele convenţionale sunt creaţii ale legiuitorului, prin urmare sunt

variabile în timp şi spaţiu, ceea ce determină relativitatea legii penale. În schimb,
delictele naturale sunt invariabile în timp timp şi spaţiu.
Noţiunea de crimă, în sens criminologic, ar trebui să includă doar categoria

delictelor naturale.
Crima este o acţiune dăunătoare care răneşte acele sentimente pe care le

numim "simţul moral" al unei colectivităţi. Singurele sentimente care au importanţă
pentru morala socială sunt considerate "sentimentele altruiste". În categoria
sentimentelor altruiste există două constante: "mila şi probitatea". Pe baza celor
două sentimente fundamentale, mila şi probitatea, Garofalo consideră că se poate
realiza identificarea delictelor naturale, a crimelor.
5
Garofalo îşi propune identificarea individului criminal, pe care îl vede ca
fiind acea persoană capabilă să comită un delict natural. Pentru aceasta, Garofalo
recurge la o evaluare obiectivă a rezultatelor cercetărilor întreprinse de Lombroso şi
discipolii săi.
Consideră că criminalul este un anormal deoarece diferă de majoritatea

contemporanilor şi concetăţenilor săi prin « lipsa anumitor sentimente » şi a
anumitor dezgusturi.
Pentru Garofalo « criminalul tipic este un monstru în plan moral »; este acela
căruia « îi lipseşte total altruismul ».
Garofalo admite existenţa unei zone intermediare între delincvenţi şi oamenii

normali, deoarece consideră că este imposibil să tragem o linie care să separe în
mod distinct lumea criminală de cea a oamenilor oneşti, pentru că există peste tot în
natură grade şi nuanţe.
În cadrul tipului criminal general conceput, Garofalo stabileşte următoarele

categorii: 1) asasini; 2) violenţi; 3) necinstiţi; 4) cinici.
În concluzie, Garofalo consideră că fenomenul criminal este expresia unei

anormalităţi morale.
C2) Importanţa operei lui Garofalo
Teoria anormalităţii morale nu poate constitui o explicaţie general valabilă

privind criminalitatea. O serie de teorii moderne cu privire la fenomenul criminal
au preluat însă ideea, integrând-o într-un cadru explicativ mai larg.
Garofalo constată că instrucţia nu are efect benefic direct asupra fenomenului

criminal.
Arată că religia ar putea avea efecte benefice doar dacă perceptele morale
sunt receptate în copilărie.
Demonstrează că factorii economici nu reprezintă adevărata cauză a

criminalităţii.
Introduce noţiunea de periculozitate a infractorului. Garofalo este primul

care subliniază necesitatea efectuării de anchete sociale cu privire la infractor.
6
D) Enrico Ferri
Ferri a urmat studii juridice la Universitatea din Bologna. A fost profesor

universitar, avocat şi om politic. A avut o bogată activitate ştiinţifică.
Principala lucrare a lui Ferri a apărut în 1881 sub denumirea «Noile

orizonturi ale dreptului penal» şi a fost republicată ulterior cu titlul «Sociologie
criminală». În această lucrare autorul formulează o teorie multifactorială a
delictului.
Ferri constată că în doctrina criminologică, de-a lungul timpului, au existat

trei mari variante explicative cu privire la originea delictului, care a fost considerat
un fenomen de:
- normalitate (fie biologică, fie socială);
- anormalitate biologică;
- anormalitate socială.
Deşi utilizează formula anormalitate biologico - socială, Ferri ia în
considerare şi factorul psihic.
D1) Teoria anormalităţii bio-psiho-sociale
În construirea teoriei sale, Ferri pleacă de la clasificarea criminalului în cinci

categorii:
1) criminalii nebuni;
Intră în această categorie toate cazurile patologice, respectiv diversele maladii
mentale. O varietate aparte o reprezintă nebunul moral, adică persoana lipsită de
simţul moral.
2) criminalii născuţi;
Sunt cei la care se regăsesc, de o manieră evidentă, caracteristicile speciale ale
omului criminal relevate de antropologia criminală. Marea majoritate a
recidiviștilor este alcatuită din criminali născuţi sau criminali din obişnuinţă.
3) criminalii obişnuiţi sau din obişnuinţă dobândită;

Se caracterizează prin slăbiciune morală la care se adaugă stimuli ai
circumstanţelor şi mediului corupt. Deseori încep activitatea infracţională la o
vârstă fragedă şi comit infracţiuni contra proprietăţii. Detenţia îi degradează fizic şi
moral, în loc să îi ajute să se îndrepte.
7
4) criminalii de ocazie;
În această categorie se regăsesc cei care sunt împinşi să comită fapte penale de
unele condiţii legate de mediul fizic şi social. Nu au o tendinţă activă spre delict.
5) criminalii din pasiune;

Sunt o varietate a criminalilor de ocazie. Comit de cele mai multe ori fapte contra
persoanei. Au un temperament sanguin sau nervos şi o sensibilitate exagerată.
În concepția lui Ferri, graniţele între cele cinci categorii de criminali nu sunt
foarte clare, existând diferite nuanțe și grade, în funcțiile de caracteristicile
fiecăruia și de influențele mediului fizic și social.
Ferri analizează și factorii care influențează comiterea de infracțiuni,

punându-și problema grupării acestora în categorii distincte.
Factorii criminogeni sunt grupati de acesta în trei categorii:
1) factorii antropologici; aceştia sunt divizaţi la rândul lor în trei subcategorii:

a) constituţia organică a individului (sunt incluse anomalii organice ale
craniului, creierului etc.);
b) constituţia psihică a criminalului (sunt incluse anomaliile inteligenţei şi
sentimentelor);
c) caracteristicile personale ale criminalului (condiţiile biologice de rasă, vârstă,
sex etc.).
2) factorii fizici sau cosmo-telurici;

- cuprind toate cauzele aparţinând mediului fizic, cum sunt clima, natura solului,
temperatura anuală, producţia agricolă, condițiile atmosferice etc.).
3) factorii sociali;
- rezultă din mediul social în care trăieşte delincventul, cum ar fi densitatea, nivelul
religiei, structura familiei, a educaţiei, sistemul legislativ, organizarea
administrativă etc.
Astfel cum se poate observa, în opinia lui Ferri crima ca fenomen individual
este determinată de o multitudine de factori concurenţi de natură biologică,
psihologică şi socială.
D2) Contribuţia lui Ferri la dezvoltarea gândirii criminologice
8
Ferri constată că într-un mediu social dat, în condiții individuale şi fizice
date, se produce un număr determinat de infracţiuni (legea saturaţiei criminale). În
condiţii deosebite, legate de fenomene economice sau politice, numărul
infracţiunilor poate atinge un prag maxim (supra-saturaţia criminală). Astfel, se
impun două constatări importante:
- nu există o regularitate mecanică a fenomenului criminal;
- pedepsele nu au eficienţa care le este atribuită în general.
Concluzia sa este că trebuie să se recurgă la echivalenţi ai pedepselor, adică

la alte mijloace decât pedepsele pentru apărarea socială.
Ferri elaborează un adevarat program de reformă socială, prin care individul

să fie ghidat indirect să nu comită infracțiuni, să fie îndepărtat de la tendința
naturală sau de la înclinațiile accidentale spre infracțiune:
- în plan economic – propune liberul schimb al mărfurilor şi serviciilor,
salarizarea corespunzătoare a funcţionarilor publici, iluminatul
nocturn, restricţii indirecte la fabricarea şi comercializarea alcoolului;
- din punct de vedere politic - libertatea de opinie, drepturi individuale
şi sociale, descentralizarea administraţiei;
- în domeniul ştiinţific – tehnici moderne de investigare, protecţia
cetăţenilor prin sisteme de alarmă, antifurt etc.;
- în plan civil şi administrativ – facilitarea accesului la justiţie,
simplificarea legislaţiei comerciale, sistem eficient de reparare a
prejudiciilor suferite de victimele delictelor, sistem perfecţionat de
funcţionare a notariatelor şi birourilor de stare civilă, care să evite
fraudele şi falsurile cu privire la identitatea persoanei, bigamie etc.,
verificări medicale riguroase în cazul bolnavilor psihic;
- în privinţa educaţiei - eliminarea spectacolelor care incită la cruzime,
direcţionarea experimentală a pedagogiei, salarizarea decentă a
învăţătorilor, îngrijirea şi educarea copiilor abandonaţi.
Ferri formulează teoria pozitivistă a răspunderii penale, care reprezintă o

contribuție deosebită la dezvoltarea gândirii criminologice.
Astfel, Ferri neagă ideea de liber arbitru pe care o consideră o pură iluzie.
Este pus în discuție inclusiv temeiul răspunderii penale bazată pe responsabilitatea
morală, arătându-se că dacă omul comite infracțiuni ca urmare a organismului său
anormal și a influențelor mediului exterior, cum am putea să-l facem responsabil
pentru greșeli care nu sunt ale lui. Se neagă astfel ideea de răspundere morală, pe
care o înlocuieşte cu răspunderea socială, prin care înţelege o obligaţie a individului
faţă de societatea în care trăieşte. Omul este răspunzător pentru actele pe care le
9
comite în societate, acte care trebuie să-i fie imputate, pentru că el trăiește în
această societate și trebuie să respecte regulile pe baza căreia funcționează
societatea.
E) Caracteristicile şcolii pozitiviste
Pentru a putea sintetiza rolul școlii pozitiviste în gândirea criminologică,

vom prezenta pe scurt, principalele trăsături, grupate în cinci caracteristici:
1) Studiul complet al fenomenului criminal, ca realitate umană şi socială şi,

în mod corelativ, contestarea viziunii abstracte asupra crimei;
2) Formularea unor concluzii bazate pe observarea fenomenului criminal, pe

metoda inducţiei pozitive şi renunţarea la deducţia apriorică, speculativă;
3) Negarea “liberului arbitru” şi înlocuirea acestei idei cu cea a

determinismului bio-psiho-social;
4) Înlocuirea ideii de răspundere morală cu cea de răspundere socială;
5) Justificarea activităţii juridico-penale prin raţiuni de apărare socială, ceea

ce presupune măsuri de protecţie şi măsuri de prevenire.
10
CRIMINOLOGIE
CURS 11
Teoriile etiologice moderne
Sunt explicații privind fenomenul criminal formulate în secolul al XX-lea,

după apariția teoriei multifactoriale a lui Enrico Ferri.
Aceste teorii au continuat ideile promovate de școala pozitivistă și au stat la

baza preocupărilor criminologice până spre cea de-a doua jumătate a secolului XX,
când au fost înlocuite treptat de teoriile privind trecerea la act și cele care se
bazează pe mecanismele de reacție socială. Trebuie spus totuși că și teoriile
formulate după a doua jumătate a secolului XX au abordat în mod inevitabil
problema cauzalității fenomenului criminal1.
A) Caracteristicile teoriilor etiologice moderne
În introducere, vom încerca să rezumăm principalele trăsături ale teoriilor

etiologice moderne. Astfel, putem spune că explicaţiile etiologice moderne prezintă
următoarele caracteristici2:
1) susțin că fenomenul criminal reprezintă un fenomen multifactorial, în sensul

că există mai multe cauze care îl generează;
2) numeroasele teorii etiologice au avut în vedere diverși factori, fiecare teorie

în parte ocupându-se cu prioritate de o anumită categorie de factori care au
fost consideraţi preponderenţi (biologici, morali sau sociali) în explicarea
fenomenului criminal, dar fără a nega caracterul multifactorial al acestui
fenomen;
1
2
idem., p. 100.
3) se pleacă de la premisa că, la fel ca orice comportament uman,
comportamentul criminal prezintă o importantă componentă psihologică; de
aceea, teoriile etiologice moderne au ca element comun factorul psihologic.
Așa cum am văzut, toate aceste teorii consideră important factorul psihologic
în explicarea comportamentului criminal, dar apreciază totuși ca fiind preponderent
unul din factorii biologici, morali sau sociali. Pentru acest motiv, teoriile etiologice
moderne pot fi grupate în trei categorii principale, în funcție de factorii considerați
predominanți. Astfel, teoriile etiologice moderne analizate în continuare au fost
grupate în: Teorii psiho-biologice, Teorii psiho-sociale și Teorii psiho-morale.
B) Teoriile psiho-biologice
Toate aceste teorii continuă într-o formă sau alta explicațiile lui Cesare
Lombroso privind cauzele criminalității.
Astfel, ideea de bază a acestor teorii este că fenomen criminal are o bază
biologică.
În ceea ce privește ceilalţi factori care acționează asupra unei persoane,

exteriori individului, se consideră că aceștia au un rol mai puțin important în
formarea comportamentului criminal.
1. Teoria bio-tipologică
Deși există mai multe variante ale acestei teorii, trebuie spus că toate au ca
element comun ideea că există o legătură între activitatea criminală şi biotip (adică
tipul biologic), fie în funcție de structura corpului, fie de tipul corpului avut în
vedere pornind de la embrion. În continuare prezentăm varianta de teorie care
stabilește o legătură între structura corpului și crimă.
Ernest Kretschmer (1888-1964), psihiatru german, a observat existenţa unei

relaţii între unele tipuri morfologice şi anumite tulburări psihice.
În principala sa lucrare, « Structura corpului si caracterul » Kretschmer

consideră că se pot distinge patru tipuri de indivizi, fiecare având o anumită
structură fizică și o înclinație mai puternică spre comiterea anumitor infracțiuni3:
3
J. Pinatel, Tratat, ed. a III-a, Dalloz, 1975, p. 212-213
2
1) tipul picnicomorf (sau picnic): sunt indivizi corpolenți, scunzi, cu
extremități scurte, față rotundă, deseori inteligenți și expansivi; se
caracterizează prin criminalitate tardivă și vicleană (înșelăciuni, fraude);
2) tipul leptomorf (sau astenic): sunt indivizi înalți, slabi, cu chipul prelungit,
dotați din punct de vedere intelectual, interiorizați, neadaptați social; se
caracterizează prin criminalitate precoce și tendință spre recidivă; comit de
regulă infracțiuni contra patrimoniului (furt, abuz de încredere);
3) tipul atletomorf (sau atletic): se caracterizează printr-un sistem
osteomuscular puternic, oscilează între sentimentalism și brutalitate; sunt
înclinați spre criminalitate brutală (omoruri, tâlhării) și tendință spre
recidivă;
4) tipul displastic: cuprinde indivizi înapoiați din punct de vedere psihic și
morfologic, adesea slabi, cu deficiențe ale caracterelor sexuale sau cu
malformații corporale; comit de regulă delicte sexuale, operează într-un mod
neașteptat și își încep activitatea criminală de regulă după 18 ani, fiind
înclinați spre recidivă.
Aceste tipuri de indivizi nu generează o determinare absolută spre comiterea

de infracțiuni, ci doar o probabilitate sporită de a comite genul de infracțiuni
specifice.
Totodată, trebuie spus că foarte multe persoane pot fi încadrate în categoriile
mai sus arătate, dar aceasta nu înseamnă automat că o persoană care prezintă aceste
trăsături este infractor.
Teoria inadaptării bio-psihice
Această teorie poartă denumiri diferite în doctrină. Astfel, J. Pinatel o

denumește Teoria inadaptării4, la R. Gassin o regăsim sub denumirea Teoria
inadaptării biologice5, în timp ce profesorul Valerian Cioclei, folosește formula
Teoria inadaptării bio-psihice6, pe care o considerăm și noi mai potrivită, având în
vedere explicațiile de natură biologică și psihică pe care le conține.
A fost formulată de criminologul suedez Olof Kinberg în lucrarea “Probleme

fundamentale ale criminologiei”. În această lucrare este continuată tradiția școlii
lombrosiene, considerându-se că există un complex de factori biologici și psihici
care influențează comportamentul criminal.
4
J. Pinatel, op. cit., p. 199.
5
6
3
Kinberg arată că omul este o ființă nu doar biologică, ci și psihologică și
socială, fiind caracterizat prin capacitatea de a-și modifica comportamentul și
reacțiile în funcție nu doar de influențele fizice și chimice, ci și în funcție de factori
biologici și sociali.
În cazul în care nu reușește să se coreleze cu influențele mediului, se creează
o stare de inadaptare între organism și mediu. Diversele forme de inadaptare a
omului pot să genereze și o inadaptare socială, care să ducă la comiterea de delicte7.
Prin urmare, manifestarea inadaptării omului prin încălcarea legii exprimă o reacție
a acestuia la diverși stimuli ai mediului.
În opinia lui Kinberg, pentru a stabili cauzele crimei este necesar a se analiza
structura bio-psihică a individului, personalitatea acestuia, având în vedere că în
general fiecare persoană reacționează în funcție de propria sa structură bio-psihică8.
Atunci când este analizată structura bio-psihică a unei persoane trebuie luate în
considerare două aspecte principale, respectiv nucleul constituțional și funcția
morală.
I) Nucleul constitutional este format din totalitatea tendinţelor reacţionale

ale individului9. Sunt identificate patru trăsături psihologice fundamentale, numite
de Kinberg radicali constituționali, care alcătuiesc nucleul constitutional:
1. capacitatea – adică nivelul maxim pe care poate să îl atingă inteligenţa
unei persoane sub influenţa unor condiţii de mediu optim;
2. validitatea – care are în vedere cantitatea de energie de care dispune o
persoană;
3. stabilitatea – se referă la facultatea individului de a dobândi
comportamente hotărâte, de lungă durată, astfel încât același lucru să
poată fi făcut în același fel de mai multe ori, economisind forţă;
4. soliditatea – se referă la coeziunea internă a personalităţii, în opoziţie
cu tendințele divergente.
Trăsăturile descrise mai sus există în personalitatea oricărei persoane în

cantităţi variabile: în excedent, mediu sau deficitar. În cazuri extreme vom avea
perechi diametral opuse (ex. supercapabil-subcapabil).
Kinberg atrage atenția că trebuie luat în considerare şi cel de-al doilea aspect
principal, funcția morală.
7
Olof Kinberg, Les problemes fundementaux de la criminologie, Ed. Cujas, Paris, 1959, Avant-propos, p. 124
8
9
Olof Kinberg, op. cit., p. 124.
4
II) Funcţia morală se referă în concepția lui Kinberg la modul în care o
persoană a asimilat valorile morale din mediul în care trăiește10 și este compusă din
elemente emoţionale şi elemente cognitive.
În funcție de aceste elemente, se pot distinge patru categorii de subiecţi11:
1. indivizi care posedă cunoștințe despre reguli morale general acceptate, dar
cărora le lipseşte elementul emoţional aproape complet;
2. indivizi care nu numai că posedă cunoştinţe despre regulile morale dar sunt
capabili să reacţioneze emoţional la stimuli adecvaţi (adică oamenii așa-zis
normali);
3. indivizi ale caror funcţii morale au suferit modificări în urma unor leziuni
patologice ale ţesuturilor cerebrale;
4. indivizi care cunosc regulile morale, răspund emoţional la stimuli, însă au o
percepţie deformată a sensului real al actului; sunt în eroare cu privire la
semnificaţia morală a acestuia.
În urma combinaţiei dintre un anumit tip de nucleu constituţional şi o

anumită configuraţie a funcţiei morale, rezultă indivizi inadaptaţi care, la anumiţi
stimuli, vor reacţiona în contradicţie cu legea penală.
Kinberg studiază şi cazurile psihopatologice, unde există de obicei alterări

grave ale funcţiei morale şi analizează predispoziţiile spre delict în aceste cazuri12.
Teoria constituţiei criminale
Reprezentantul acestei teorii este criminologul italian Benigno di Tullio,

profesor la Universitatea din Roma, a cărui principală lucrare « Tratat de
antropologie criminală » a fost publicat prima oară în 1945.
Prin constituție criminală di Tullio înțelege capacitatea care există la unele

persoane de a comite infracțiuni, ca urmare a unor instigări exterioare care de
obicei se află sub pragul care determină majoritatea oamenilor normali să aibă un
astfel de comportament13.
Pentru di Tullio studiul crimei nu poate fi făcut exclusiv din perspectivă

biologică ori exclusiv din punct de vedere sociologic, ci totdeauna acesta va fi
10
idem. p. 218.
11
Olof Kinberg, De la morale comme phenomene social objectif, Revue de Droit et Criminologie (belge), Tome,
1940-1946, p. 446, apud Valerian Cioclei, op. cit., p. 104.
12
13
Benigno di Tullio, Manuel d'anthropologie criminelle, op. cit., p. 36.
5
biosociologic. Totodată, factorul biologic depinde de psihicul uman, prin urmare
personalitatea oricărei persoane trebuie analizată după criterii biopsihologice14. Prin
urmare, di Tullio concluzionează că trebuie luați în considerare factori biologici,
sociali și psihici în explicarea comportamentului criminal.
Fiind stabilite aceste realități, di Tullio analizează factorii care determină

formarea unui comportament orientat spre crimă.
Un prim factor identificat de acesta este ereditatea - totuși, consideră că

ereditatea trebuie avută în vedere doar ca o posibilitate reală iar nu ca o determinare
absolută.
Un alt factor al predispoziției spre crimă pot fi și unele disfuncționalități

cerebrale, hormonale etc.
De asemenea, sunt importante vârsta și crizele biologice pe care aceasta le

antrenează: pubertatea, procesele îmbătrânirii, care pot duce la tulburări de
comportament și chiar la crimă15.
Di Tullion nu ignoră factorii sociali sau fizici, care sunt exteriori

individului, însă consideră că aceștia nu pot avea o influență reală decât în măsura
în care întâlnesc o constituție criminală preexistentă sau contribuie la formarea unei
astfel de personalități16.
Astfel, di Tullio consideră că predispoziția spre crimă a unei persoane este

rezultatul unui cumul de factori care, diminuând rezistența individuală la instigări
criminogene, crește probabilitatea ca persoana respectivă să devină un criminal17.
Cercetările si concluziile lui di Tullio s-au apropiat cel mai mult de teoria
lombrosiană. Autorul se foloseşte însă de unele descoperiri noi in domeniul bio-
psihologiei şi geneticii; în plus, nu evită să se pronunţe asupra factorilor sociali şi
asupra legăturii dintre aceştia şi personalitatea criminală18.
14
idem., p. 49.
15
16
Bnigno di Tullio, op. cit., p. 94.
17
idem, p. 72
18
6
Teoria genetică
O dată cu dezvoltarea tehnicilor moderne de cercetare, preocupările de a

stabili un raport între comportamentul criminal și structurile biologice ale persoanei
s-au îndreptat și spre domeniul genetic. Astfel, în deceniul șapte al secoului XX
apar mai multe explicații care pot fi reunite sub denumirea de teoria genetică sau
teoria aberațiilor cromozomiale19.
Cariotipul uman presupune 46 de cromozomi dispusi în 23 de perechi, din
care 22 reprezintă “soma”, adică partea nereproductivă, iar o pereche reprezintă
germenul, adică partea ce asigură reproducerea și care este alcatuită din cromozomi
sexuali.
Sexul genetic al unei persoane este determinat de prezenţa sau absenţa unui
cromozom particular, care este notat cu litera y: astfel formula feminină este 46xx
iar formula masculină este 46xy.
Prima descriere completă a materialului cromozomial uman a fost realizată
în anul 1956 iar ulterior s-a demonstrat că pot exista și anumite abateri de la acest
cariotip, care constau în anomalii cantitative sau calitative. Anomaliile
cromozomiale frecvente la delincvenţi sunt în legatură cu cromozomii sexuali20.
a) O primă anomalie relevantă din punct de vedere criminologic ce a fost

descoperită este reprezentată de formula 47xxy, respectiv existența suplimentară a
unui cromozom de tipul x (anomalie denumită sindromul Klinefelter).
Infracţiunile comise de cei care prezintă această anomalie sunt diverse, de la
furt la agresiune; s-a putut constata totuşi o tendinţă spre fapte cu tematică sexuală,
pedofilie, exbiționism.
Ca și înfățișare, persoanele care prezintă această anomalie sunt înalte, slabe,
au barbă rară sau absentă.
Din punct de vedere psihic, aceste persoane se caracterizează prin timiditate,
pasivitate, depresie, diferite tulburări mentale. Această anomalie influențează nu
doar comportamentul criminal dar generează și o personalitate considerată
anormală din punct de vedere psihiatric21.
b) O a doua aberaţie cromozomială este reprezentată de formula 47xyy, unde

apare deci un cromozom y în exces.
Predispoziţia spre comiterea de infracţiuni este mai accentuată la indivizii
având această anomalie, faţă de cei atinşi de sindromul Klinefelter.
19
idem, p. 106.
20
idem, p. 106.
21
Q. Debray, L'apport de la genetique a la connaissance du criminel, în Aberrations chromosomiques, biochimie de
cerveau et criminalite, Ed. Neret, Paris, 1975, p. 13.
7
Specific pentru subiecţii purtători ai unui y suplimentar este comiterea unor
infracţiuni de violenţă.
Persoanele la care se întâlnește această anomalie nu prezintă în general
particularități morfologice evidente. Au o aparență masculină, deseori sunt foarte
înalți, dar în unele situații prezintă anumite anomalii în privința configurației
urechilor, prezintă miopie sau calviție avansată. Totuși aceste caracteristici nu pot fi
generalizate.
În doctrina criminologică s-a subliniat că ambele anomalii descrise pot exista
şi la indivizi perfect normali. Prin urmare, explicaţiile bazate pe formula
cromozomială nu pot fi generalizate.
Concluzia poate fi că aceste anomalii constituie o predispoziție şi chiar dacă
indivizi cu astfel de anomalii ajung să comită frecvent infracţiuni, acest
deznodământ nu este obligatoriu22.
Interesul cercetării criminologice în acest domeniu s-a diminuat în ultima

perioadă, un rol important în acest sens avându-l şi problemele etico-juridice pe
care le-au generat astfel de cercetări. Aceste probleme privesc printre altele:
- necesitatea de a păstra secretul rezultatelor testelor efectuate la naștere cu privire
la cariotip, pentru a nu aduce prejudicii persoanei;
- necesitatea revizuirii temeiului răspunderii penale, care s-ar dovedi o ficțiune
juridică fără suport științific și medical;
- necesitatea constituirii unor structuri care să supravegheze și să ajute persoane
aflate în astfel de situații.
Istoria ultimului secol ne arată că există suficiente argumente morale ca

cercetările științifice bazate pe discriminare biologică să nu fie încurajate. În cazul
în care cercetările științifice în domeniul biologiei criminale ar confirma existența
unor diferențe biologice între indivizi se pune întrebarea dacă omenirea ar fi
dispusă să accepte acest drept la diferențe biologice care ar destrăma idealul
egalității umane. În aceste condiții, asistăm la un oarecare impas al teoriilor psiho-
biologice privind fenomenul criminal. Totuși, constatăm că cercetările în domeniul
biologiei genetice avansează destul de rapid, prin urmare nu este exclusă relansarea
cercetărilor și în domeniul biologiei criminale.
22
Q. Debray, op. cit., p. 15, apud Valerian Cioclei, op. cit., p. 106.
8
CRIMINOLOGIE
CURS 12
C) Teoriile psiho-sociale
Aceste teorii acordă o importanţă sporită factorilor sociali ai

fenomenului criminal, fiind influențate de școala interpsihologică și de
școala sociologică. Poartă influența Teoriei multifactoriale a lui Enrico
Ferri, care a evidențiat mai mulți factori de natură socială în explicarea
fenomenului criminal1.
Își propun să răspundă la întrebarea: de ce viaţa socială determină

anumite persoane să comită fapte penale, în timp ce alte persoane nu
săvârșesc fapte penale? Sunt întâlnite sub denumirea: Teoriile factorilor
sociali ai delincvenţei. Intră în această categorie: Teoria asociaţiilor
diferenţiate, Teoria conflictelor de culturi și Teoria anomiei.
În cadrul mai larg al acestor teorii întâlnim însă și cazuri de

excepție, când întrebarea este pusă dintr-un alt punct de vedere: de ce
majoritatea persoanelor respectă legea penală? Aceste teorii au fost
regrupate sub denumirea: Teoriile factorilor sociali ai respectului legii
penale2. Aparţine acestei categorii: Teoria angajamentului.
C1) Teoria asociaţiilor diferenţiate
Această teorie a fost dezvoltată de criminologul american Edwin

Sutherland, profesor la Universitatea din Indiana, SUA. Acesta a propus
pentru prima oară expresia criminalitatea gulerelor albe (în engleză: white
collar crime) pentru a desemna infracțiunile comise de persoane care se
bucură de un nivel de trai ridicat datorită activităților profesionale pe care
le desfășoară3.
1
2
R. Gassin, op. cit., p. 177, apud Valerian Cioclei, op. cit., p. 109.
3
J. Garipepy, S. Rizkalla, Criminologie generale 2, Ed. Modulo, 2002, p. 136, apud Valerian Cioclei,
op. cit., p. 109.
1
Principala sa lucrare a fost publicată iniţial cu titlul
«Criminologie», în anul 1924 şi republicată în 1934 sub denumirea
« Principii de criminologie ». În aceasta lucrare este formulată teoria
asociaţiilor diferentiate.
Sutherland consideră că un act criminal se produce atunci când

apare o situație propice săvârșirii unei infracțiuni pentru un individ
determinat4. Ideea de bază a teoriei sale este aceea că un comportament
criminal este învățat în contact cu grupuri sociale care au orientări
diferite. Asocierea din definiția teoriei sale se referă la contactul unei
persoane cu un grup social, iar caracterul diferențiat are în vedere
împrejurarea că diversele grupuri de contact social au orientări diferite în
ceea ce privește respectul legii penale.
Explicaţia actului criminal în viziunea lui Sutherland presupune

următoarele coordonate5:
1. comportamentul criminal este învăţat, nu este ereditar;
2. învăţarea se realizează în contact cu alte persoane, printr-un proces
de comunicare, care poate fi verbală, dar și prin prin fapte, atitudini
gesturi etc.;
3. învăţarea are loc în general în interiorul unui grup restrâns de
persoane;
4. procesul de învățare presupune: asimilarea tehnicilor de comitere a
infracţiunilor; orientarea mobilurilor, a tendinţelor impulsive, a
raţionamentelor şi atitudinilor;
5. orientarea mobilurilor şi a tendinţelor impulsive ale unei persoane
are loc în funcţie de interpretarea favorabilă sau defavorabilă a
dispoziţiilor legale în cadrul unui grup;
6. un individ devine criminal dacă interpretarile defavorabile
respectului legii domină interpretarile favorabile;
7. asociaţiile diferenţiate pot varia în privinţa duratei, frecvenţei,
intensităţii etc.;
8. formaţia criminală prin asociaţie nu se dobândeşte doar prin
imitaţie;
9. comportamentul criminal este expresia unui ansamblu de nevoi şi
valori, dar nu se explică prin aceasta (este adevărat că hoțul fură
pentru bani, dar alți oameni tot pentru bani muncesc)6.
4
5
idem, p. 110-111.
6
Edwin Sutherland, Principes de criminologie, version francaise etablie sur le texte de la sixieme
adition de Principles of Criminologiy, Ed. Cujas, Paris, 1966, p. 89, apud Valerian Cioclei, p. 111.
2
Un grup poate fi organizat fie de manieră a favoriza dezvoltarea
fenomenului criminal, fie de maniera a i se opune. Majoritatea grupurilor
sunt ambivalente, iar rata criminalităţii este expresia unei organizări
diferenţiate a grupului7.
C2) Teoria conflictelor de culturi
Aparţine criminologului american Thorsten Sellin, fost profesor al

Universității din Pennsylvania, SUA, şi preşedinte al Societăţii
Internaţionale de Criminologie.
Principala sa lucrare a fost "Conflictul cultural şi crima", publicată

prima oară în 1938.
Sellin considera că o cunoaştere pur ştiinţifică în criminologie este

iluzorie, deoarece este foarte greu să determini comportamentul uman,
ceea ce face imposibil să stabilești adevăruri științifice în cercetarea
criminologică8. În aceste condiţii, scopul criminologiei ar trebui să se
limiteze doar la formularea unor ipoteze cu un grad sporit de
probabilitate. În acest sens, considera Sellin că trebuie apreciată şi
propria lui teorie.
Termenii de cultură şi conflict au, pentru Sellin, o semnificaţie

proprie, specifică. Cultura include totalitatea tradițiilor, obiceiurilor,
comportamentelor, valorilor, regulilor unei societăți. Conflictul cultural
desemnează lupta între valori morale sau norme de conduită opuse ori
aflate în dezacord9.
Codul moral personal al unui individ este expresia normelor de

comportament pe care acesta le-a asimilat și acceptat în timp, în urma
experiențelor pe care le-a trăit ca membru al unor comunități.
În lumea de astăzi însă individul se află tot mai des în contact cu

valori și norme diferite. Astfel, apar situații în care individul, supunându-
se unor norme acceptate în grupul din care face parte, riscă să încalce alte
norme, care aparțin unui alt grup cu care acesta intră în contact10.
7
8
T. Sellin, Conflits de Culture et Criminalite, op. cit p. 3, apud Valerian Cioclei, p. 112.
9
10
idem, p. 112.
3
Suntem în prezența unui conflict cultural atunci când conduita unei
persoane, care este aprobată sau chiar cerută într-o anumită situaţie într-
un grup social din care face parte, nu este apreciată de aceeași manieră în
celelalte grupuri sociale la care persoana respectivă datorează supunere11.
Sellin arată că este posibil ca și în situații aparent foarte evidente de
încălcare a legii penale persoana să nu aibă această reprezentare, datorită
faptului că se raportează la un sistem diferit de valori.
Există în principal trei situaţii generatoare de conflict în concepția

lui Sellin12:
1. conflictul poate să apară între două atitudini perfect morale, dar
bazate pe valori diferite (de exemplu, în cazul colonizării, când
modificările legislative sunt prea rapide);
2. conflictul se poate situa între legi arbitrare ori legi care favorizează
corupţia, pe de o parte, şi indivizi care se supun unor concepţii
morale sănătoase, pe de altă parte; (de exemplu, în cazul stării de
ocupaţie);
3. conflictul se poate ivi între legi conforme cu valorile socialmente
acceptate si indivizi ce au coduri morale particulare (de exemplu în
cazul imigranţilor)13.
Teoria conflictelor de culturi, ca şi celealte teorii criminologice, nu

poate oferi decât o explicaţie parţială cu privire la etiologia fenomenului
criminal. Teoria are o aplicabilitate specifică în societatea americană, care
a cunoscut mai multe valuri de imigranți, determinând interacțiunea unor
norme de conduită diferită, dar să nu uităm că fenomenul imigrației este
destul de pronunțat în ultimul timp și în Uniunea Europeană.
C3) Teoria anomiei
Această teorie a fost formulată de sociologul american Robert K.

Merton în lucrarea « Teoria socială și structura socială », apărută în 1949
și republicată în 1957.
În teoria sa, Merton îşi însușește concepţia lui Durkheim potrivit

căreia criminalitatea este o problemă strâns legată de structura socială şi
variază în funcţie de această structură. În același timp, este preluată de la
11
T. Sellin, Culture Conflict and Crime, Revue de Droit Penal et Criminologie (belge) nr. 9/1960, p.
815, apud Valerian Cioclei, op. cit., p. 113.
12
13
A se vedea J. Pinatel, Tratat, ed. a III-a, Dalloz, 1975, p. 74, apud Valerian Cioclei, op. cit., p. 113.
4
sociologul francez noţiunea de anomie, pe care o adaptează situaţiei
concrete pe care o prezenta, la aceea dată, societatea americană14.
Anomia este concepută ca o stare de absenţă ori de slabire a

normei, care are drept rezultat o lipsă de coeziune între membrii
comunităţii. În explicarea stării de anomie, Merton utilizează două
concepte: cel de cultură (adică ansamblul valorilor și scopurilor ce
guvernează conduita indivizilor dintr-o societate) şi cel de organizare
socială (adică ansamblul normelor juridice și instituțiilor dintr-o
societate).
Starea de anomie se instalează atunci când există un decalaj prea

mare între scopurile propuse şi mijloacele legitime, accesibile pentru
anumite categorii sociale. Aceste categorii defavorizate recurg la mijloace
ilegale, la criminalitate, pentru a putea să își satisfacă scopurile propuse
de cultura în care trăiesc15. S-a afirmat că explicațiile oferite de teoria lui
Merton se aplică în cazul societăților de consum, în care atracția
câștigului material și a puterii reprezintă o tentație la care se cedează prea
ușor, fără a fi respectate regulile care guvernează accesul la scopurile
urmărite. Deși inițial teoria lui Merton a fost văzută ca având
aplicabilitate limitată, doar la societatea americană16, observăm că odată
cu extinderea în Europa și în alte zone de pe planetă a stilului de viață
american, limitele geografice ale acestei teorii se extind și ele tot mai
mult. Totuși, această teorie are aplicabilitate doar în cazul infracțiunilor
contra partimoniului.
Ipotezele sugerate de Merton au trezit un interes deosebit în lumea

ştiinţifică şi numeroase cercetări ulterioare au încercat să testeze
valabilitatea explicațiilor oferite de teoria anomiei17. Astfel, a fost arătată
existența unei legături între tendința spre delincvență juvenilă și anomia
familială, înțeleasă ca lipsa de consens între membrii aceleiași familii cu
privire la norme de conduită și valori sociale18. De asemenea, s-a arătat că
criminalitatea obișnuită este determinată mai mult de slăbirea normelor,
spre deosebire de criminalitatea ocazională, care este favorizată mai mult
de conflictul de norme19.
14
15
R. Gassin, op. cit., p. 182-184, apud Valerian Cioclei, op. cit., p. 114.
16
D. Szabo, Criminologie, Ed. Les presses de l'Universite de Montreal, 1965, p. 170.
17
18
E.D. Jaffe, Family, Anomie and Delinquency Development of the Concept and Some Empirical
Findings, The British Journal of Criminality, 1969, nr. 4, p. 376-388, apud J. Verin, Pour une nouvelle
politique penale, Ed. Librairie Generale du Droit et de Jurisprudence, 1994, p. 27, apud Valerian
Cioclei, op. cit. p.115.
19
G. Rose, Anomie and Deviation: a Conceptual Framework for Empirical Studies, British Journal of
Sociology, 17-03, 1966, apud J. Verin, op. cit., p. 27, apud Valerian Cioclei, op. cit., p. 115.
5
C4) Teoria angajamentului
Această teorie aparţine sociologului american Howard S. Becker şi

este formulată în cuprinsul celebrei sale lucrări “Outsiders”, publicată în
anul 1963.
Becker este unul din principalii reprezentanţi ai curentului

interacţionist, care se înscrie în sfera mai largă a criminologiei “reacţiei
sociale”, care consideră că devianţa şi implicit delincvenţa reprezintă o
creaţie a structurilor sociale, structuri ce “etichetează” individul ca
deviant. Cu toate acestea, găsim în lucrarea lui Becker si un model
secvenţial al delincvenţei, model ce poate fi inclus foarte bine în cadrul
explicaţiilor privind "trecerea la act"20.
Teoria angajamentului reprezintă însă o explicaţie de tip etiologic

și se încadrează în categoria explicațiilor privind factorii sociali ai
respectului legii penale.
Motivul pentru care un individ respectă legea penală este acela de a

nu pierde avantajele pe care le presupune viaţa socială în care este
"angajat". Astfel, având în vedere ansamblul acțiunilor întreprinse în
trecut, o persoană apreciază că trebuie să respecte anumite conduite
pentru a nu fi compromise în mod indirect activitățile sale anterioare21.
Dimpotrivă, un alt individ poate comite o infracţiune deoarece nu este
suficient de angajat în angrenajul social şi practic el nu are ce pierde22.
Becker admite că există şi o a doua cale spre delincvenţă şi explică

această cale folosindu-se de conceptul de "tehnici de neutralizare"23. Prin
tehnici de neutralizare se au în vedere "justificările" pe care delincvenţii
le utilizează pentru a aproba propriile acţiuni infracţionale.
O primă tehnică de neutralizare apare atunci când delincventul se

consideră el însuşi ca fiind exonerat de responsabilitatea propriilor acţiuni
ca urmare a faptului că ar fi fost pus fără dorința sa într-o situație fără
ieșire.
20
21
H. Becker, Outsiders, Ed. A.M. Metailie, Paris, 1985, traduit de l'americain par J.P. Briand et. G.M.
Champoulie, p. 50, apud Valerian Cioclei, p. 116.
22
idem, p. 51, apud Valerian Cioclei, p. 116.
23
G.M. Sykes, D. Matza, Techniques of neutralization. A theory of delinquency, American Sociological
Review, 22 (Decizia 1957), p. 667-669, apud Valerian Cioclei, op. cit., p. 116.
6
O a doua tehnică de neutralizare se creează în legatură cu
prejudiciul produs prin infracţiune, prejudiciu care deşi este evident, în
viziunea infractorului nu ar fi existat, considerând că valoarea socială
vătămată nu ar exista în realitate (de exemplu, un furt considerat de
făptuitor un simplu împrumut).
A treia tehnică are în vedere împrejurarea în care delincventul

consideră că vătămarea pe care o produce este justă, cum ar fi de exemplu
agresiunile împotriva homosexualilor.
A patra tehnică implică o "condamnare a celor care condamnă",

adică un dispreţ faţă de organele de justiţie.
O ultimă tehnică de neutralizare constă în sacrificarea exigenţelor

sociale generale în schimbul salvării celor ale unui grup social restrâns.
În concluzie, în opinia lui Becker o persoană comite o faptă penală

fie deoarece nu este suficient de bine integrat în societate și prin urmare
nu are ce pierde, fie deoarece își găsește unele justificări pentru actele
sale de natură penală24.
24
7
lector univ. dr. Bogdan Vîrjan
CRIMINOLOGIE
CURS 13
D) Teoriile psiho-morale
Teoriile psiho-morale îşi propun, în mod special, studierea

mentalităţii criminalului, a modului în care se formează o astfel de
mentalitate şi a manierei în care ea poate fi deosebită de mentalitatea
noncriminală.
Aceste teorii consideră că factorii biologici și sociali nu prezintă

interes decât în măsura în care permit o mai buna înţelegere a modului în
care se structurează mentalitatea criminală.
Sunt împărțite în două categorii:

- teoriile psiho-morale de factură psihanalitică - aceste teorii poartă
influența psihanalizei freudiene;
- teoriile psiho-morale autonome - aceste teorii oferă explicații originale,
independente de psihanaliza freudiană, motiv pentru care sunt denumite
autonome.
D1) Teoriile psiho-morale de factură psihanalitică
Intră în această subcategorie acele explicaţii ale fenomenului

criminal care poartă amprenta psihanalizei freudiene. Pentru înțelegerea
acestor teorii va fi explicat în continuare pe scurt rolul lui Sigmund Freud
în dezvoltarea doctrinei criminologice
D1.1) Contribuţia lui Freud la dezvoltarea gândirii

criminologice
Sigmund Freud (1856-1939) este creatorul psihanalizei. Din

această perspectivă el a abordat, direct sau indirect, şi unele aspecte
legate de fenomenul criminal.
Se pot distinge trei aspecte ale contribuţiei lui Freud la dezvoltarea

criminologiei:
1
- explicații privind structura și funcționarea aparatului psihic;
- explicații privind etiologia și tratamentul nevrozelor;
- referirile la fenomenul criminal.
a) Explicaţiile privind structura şi funcţionarea aparatului

psihic
Aceste explicaţii parcurg două faze:
Iniţial, Freud a considerat că cele trei instanţe ale vieţii psihice sunt:
inconştientul, preconştientul și conştientul.
Ulterior, sinele, eul şi supraeul devin elementele structurante ale

psihicului. Eul reprezintă acea instanță ce are rolul de a adapta individul
la realitatea socială, de a stabili modalitatea de trecere la acțiune a
acestuia. Supraeul reprezintă instanța morală, superioară, iar sinele este
sediul tendințelor instinctuale și al tuturor refulărilor.
Aceste elemente au fost utilizate ulterior şi în cercetarea criminologică.
b) Explicaţiile privind etiologia şi tratamentul nevrozelor

Aceste explicaţii admit că există trei factori a căror acţiune
intervine la persoanele bolnave:
1. predispoziţiile ereditare;
2. influenţa unor evenimente din prima copilărie;
3. «renunţarea reală», unde sunt incluse diferitele frustrări provocate
persoanei de mediul social și moral în care a trăit.
Analiza freudiană se axează pe evenimentele din prima copilărie.

În această perioadă, instinctul sexual parcurge mai multe faze: faza orală,
faza anală și faza genitală. Parcurgerea acestor faze poate da naștere unor
«fixații ale libidoului» şi pe cale de consecinţă unor nevroze sau
perversiuni.
Tot în această perioadă a copilăriei apare şi se dezvoltă “complexul
lui Oedip”, considerat de Freud a fi nucleul nevrozelor. Acesta constă în
esență în atracția sexuală manifestată de individ în primele faze ale
copilăriei față de părintele de sex opus, și dorința corelativă de suprimare
a părintelui de același sex. Modul de rezolvare a acestui conflict este
considerat cheia diferențelor dintre o personalitate normală și o
personalitate nevrotică.
Explicaţiile cu privire la nevroze au fost utilizate de teoria
criminalului nevrotic iar explicațiile freudiene cu privire la evenimentele
din prima copilărie au influențat teoriile privind personalitatea
antisocială.
2
c) Referirile la fenomenul criminal
Referirile directe la fenomenul criminal nu abundă în opera

freudiană deoarece el nu s-a preocupat în mod nemijlocit de acest subiect.
Totuși, întâlnim astfel de referiri.
O primă categorie de referiri ce merită să fie semnalate le găsim în

lucrarea “Totem şi tabu”. Analizând câteva tabuuri, dintre care unele
având relevanță criminologică, cum ar fi incestul sau uciderea, Freud
consideră că încălcarea unor astfel de tabuuri reprezintă satisfacerea unor
dorințe refulate. Din aceste referiri rezultă că actul criminal are o origine
instinctuală. Crima apare ca o expresie a instinctului sexual greşit
canalizat, a complexului lui Oedip.
O altă categorie de referiri la fenomenul criminal o găsim în

studiile publicate de Freud în perioada de maturitate a creaţiei ştiinţifice:
« Dincolo de principiul plăcerii » şi « Eul şi sinele ». Se conturează aici
dualismul Eros-Thanatos. Noua viziune asupra instinctelor duce la o nouă
posibilitate de explicare a crimei. Pe lângă varianta sexuală apare şi
varianta morbidă potrivit căreia crima ar fi explicabilă prin tendinţa
umană spre agresiune şi distructivitate, expresii ale instinctului morţii
(Thanatos).
Într-o explicaţie directă cu privire la crimă, Freud vede în aceasta o

expresie a unui sentiment de culpabilitate tipic nevrozelor, adică rămas în
stare de inconştienţă şi anterior faptei. Crima explicată ca formă de
eliberare de sub presiunea unui sentiment de vinovăţie are tot o origine
instinctuală, dacă avem în vedere că sentimentul culpabil apare datorită
unor instincte condamnabile.
D1.2) Teoria criminalului nevrotic
Varianta cea mai cunoscută a acestei teorii aparţine criminologilor

Franz Alexander și Hugo Staub şi este expusă în lucrarea acestora,
« Criminalul și judecătorii săi » publicată în anul 1929 la Viena.
Conform acestei teorii criminalitatea poate fi clasificată în

următoarele trei categorii:
1) Criminalitatea imaginară, care transpare în vise, fantezii sau acte
ratate;
3
2) Criminalitatea ocazională, specifică persoanelor şi situaţiilor în
care Supraeul îşi suspendă instanţa sa morală, în urma unei
vătămări sau ameninţări iminente pentru Eu;
3) Criminalitatea obişnuită, care cuprinde trei tipuri de criminali:
a) criminali organici – personalitatea lor ține de domeniul
psihiatriei;
b) criminali normali – caracterizaţi prin aceea că sunt sănătoşi
din punct de vedere psihic, dar sunt socialmente anormali;
c) criminalii nevrotici – cei care actionează în funcţie de
mobiluri inconştiente; în cazul lor, Eul este învins de Sine,
care scapă determinarii Supraeului; sentimentul de
culpabilitate şi nevoia de pedeapsă explică (la fel ca la
Freud) actul criminal.
D1.3) Teoria personalităţii antisociale
Are la bază constatările psihanalizei freudiene cu privire la

evenimentele din prima copilărie, la care se adaugă cercetările obţinute de
alţi specialişti.
O variantă a acesteia a fost expusă de Kate Friedlander într-o

lucrare despre delincvența juvenilă.
Se consideră în esentă că, la origine, copilul este o fiintă absolut

instinctivă, dominată de principiul plăcerii. El urmează să se adapteze
principiului realității printr-un proces lent de modificare sau sublimare a
instinctelor. Procesul de adaptare parcurge trei etape:
1. faza primelor relații dintre copil şi părinţi - evoluţia instinctului
sexual şi rezolvarea complexului oedipian este aici de mare
importanţă; de rezolvarea acestuia din urmă depinde în mare
măsură și dezvoltarea ulterioară a personalității.
2. faza formării Supraeului – copilul încearcă să se identifice cu
părinţii şi are loc un proces imitativ; este foarte important mediul
familial în care se formează copilul în această perioadă.
3. faza formării relaţiilor de grup în cadrul familiei – are rolul de a
asigura adaptarea socială a copilului. Relațiile care se dezvoltă în
cadrul familiei vor fi foarte importante mai târziu în adaptarea
socială.
Rolul important al evenimentelor din prima copilărie în formarea unei

personalități antisociale a fost subliniat și în alte cercetări de psihologie
criminală, fiind pus accent pe carențele afective materne, care pot genera
4
lipsa de afectivitate a copilului, ducând în final la un comportament
criminal.
D2) Teoriile psiho-morale « autonome »
Intră în această categorie diverse explicaţii criminologice de factură

psiho-morală, unele eliberate total, altele doar parţial, de influenţă
psihanalitică.
D2.1) Teoria instinctelor
Apartine criminologului belgian Etienne de Greeff, care a fost

considerat fondatorul criminologiei clinice.
Pentru E. de Greeff personalitatea delincventului, ca şi

personalitatea umană în general, este determinată de instincte. Ansamblul
de tendinţe instinctive organizate potrivit preocupărilor inteligenţei
formează «structura afectivă».
În cadrul structurii afective se pot distinge două grupe

fundamentale de instincte: instinctele de apărare, care contribuie la
conservarea eului și au la bază agresivitatea şi instinctele de simpatie,
care funcționează sub semnul abandonului de sine și acceptarea totală a
celuilalt.
Există o opozitie permanentă între cele două categorii de instincte.

Viața psihică se desfășoară într-un permanent conflict între aceste
structuri afective.
Datorită conflictului dintre instinctele de apărare şi cele de simpatie

în structura afectivă se creează un echilibru precar iar în aceste condiții
« tulburările de caracter şi insuficienţele » inteligenţei vor favoriza
trecerea la actul criminal.
D2.2) Teoria personalităţii criminale
Aparţine criminologului francez Jean Pinatel.
Pinatel considera inutilă încercarea de a separa oamenii în buni şi

răi; nu există diferenţă de natură între oameni. Inexistenţa unei diferenţe
5
de natură între oameni nu excude însă existenţa unor diferenţe graduale în
privinţa pragului lor delincvenţial.
Unii indivizi au nevoie de instigări exterioare grave, iar alţii de

instigări lejere, pentru a prezenta reacţii delictuale, pentru a realiza
trecerea la act. Această diferenţă graduală este dată de anumite trăsături
psihologice care alcătuiesc « nucleul central al personalităţii criminale ».
Componentele nucleului personalităţii criminale, care comandă

condiţiile trecerii la act sunt :
- egocentrismul - reprezintă tendința individului de a raporta
totul la sine însuși;
- labilitatea - adică instabilitatea persoanei;
- agresivitatea - care desemnează o paletă foarte largă de
tendințe, pornind de la simpla afirmare a eului până la
ostilitate;
- indiferenţa afectivă - reprezintă acea trăsătură negativă prin
care individul nu poate să aibă emoții și sentimente altruiste,
fiind dominat de răceală și egoism în relație cu alte persoane.
CRIMINOLOGIA DINAMICĂ
Definiţia criminologiei dinamice: acea subramură a criminologiei

teoretice care se ocupă cu studierea fenomenului criminal, din punctul de
vedere al mecanismelor şi proceselor care însoţesc trecerea la act.
A) Trecerea la act ca prelungire a explicaţiilor etiologice
În literatura de specialitate se face distincţia între modelele

generale şi modelele particulare, de trecere la act. Vor fi prezentate câteva
dintre cele mai cunoscute modele particulare, după care va fi examinat un
model general mai reprezentativ.
A1) Modele particulare de trecere la act
Modelul Etienne de Greeff
6
Autorul consideră că sunt parcurse, în principal, de către
delincvent, trei etape:
1. etapa "asentimentului ineficace"; în această etapă, la un moment
dat, trăirile subterane ce tind spre crimă, pătrund spontan în zona
conştientului: apare ideea "dispariţiei" eventualei victime.
2. etapa "asentimentului formulat"; în această fază lucrurile se petrec
în mare parte de o manieră conştientă; este o etapă contradictorie,
de ezitări; individul oscilează între dorinţa ca o anumită persoană
să dispară fară contribuţia sa şi ideea că ar putea ajuta la această
dispariţie.
3. a treia etapa, "criza", presupune ca dispariţia să fie decisă şi
implicit implicarea subiectului; rămân de stabilit doar detaliile.
Drumul spre crimă poate fi oprit în oricare din cele trei etape, prin
acţiunea forţelor de inhibiţie interioare, care pot fi eventual stimulate de
împrejurari externe.
În acelaşi timp E. de Greeff admite că există acte criminale ce se

realizează total în afara schemei propuse, fără parcurgerea vreuneia din
etapele descrise.
Modelul Jean Pinatel
Modelul de trecere la act conceput de Pinatel este considerat a fi

obiectiv, în sensul că el descrie actul criminal aşa cum acesta este
perceput din exterior de către un observator care analizează "dinamica
personalităţii agentului".
Pentru J. Pinatel trecerea la act se explică prin acțiunea conjugată a

celor patru trăsături psihice esenţiale care alcătuiesc "nucleul
personalităţii criminale": egocentrismul asigură ignorarea oprobriului
social ; labilitatea permite ignorarea riscului pedepsei ; agresivitatea
asigură depăşirea obstacolelor materiale; indiferenţa afectivă împiedică
apariţia sentimentului că se produce un rău victimei.
În modelul de trecere la act conceput de Pinatel factorul afectiv

joacă un rol esenţial.
Modelul H. Becker
7
Becker pleacă de la ideea că explicaţiile anterioare privind trecerea
la act comit greşeala esenţială de a considera că "toţi factorii care
contribuie la producerea fenomenului acţioneaza simultan". Becker
apreciază că în realitate nu toate cauzele actionează în acelaşi moment, şi,
de aceea, este nevoie de un model care să ia in considerare faptul că
modurile de comportament se dezvoltă potrivit unei secvenţe ordonate.
Becker analizează diferitele faze pe care le parcurge un individ pentru a
deveni consumator de droguri. El constată că fiecare fază necesită o
explicaţie şi că reunirea tuturor acestor explicaţii contribuie la explicarea
comportamentului în ansamblu.
A2) Un model general (modelul “arborelui”)
Printre modelele cu caracter general, cel mai cunoscut pare a fi cel

elaborat de sociologul american Albert Cohen. Lucrarea acestuia
“Deviance and Control” îşi propune parcurgerea unei etape spre o teorie
generală a comportamentului deviant.
Cohen pune accentul pe influenţa factorilor sociali asupra

devianţei. El formulează o teorie a "subculturilor" delincvente.
Cohen concepe actul deviant ca pe o succesiune de etape, în

interiorul cărora “actorul” are oricând posibilitatea de a alege direcţia
(criminală sau noncriminală) în funcţie de situaţia exterioară ţi de propria
stare. Transpunând ideile lui Cohen intr-o schema grafică rezultă un
traseu principal, cel spre deviantă, din care se desprind, ca ramurile unui
arbore, celelalte trasee, nondeviante, spre care la orice moment, din
considerente diverse, individul poate să schimbe direcţia. Datorită acestei
reprezentări grafice modelul de trecere la act conceput de Cohen este
cunoscut în doctrină sub denumirea de "arbore".
B) Teoriile dinamice
Explică actul criminal în sine, în afara oricărei referinţe la trecutul

infractorului.
Aceste teorii au fost considerate a fi teorii principale ale actului

criminal.
8
B1) Teoria reţinerii
Autorul teoriei este Walter C. Reckless, care declară din start că

teoria sa reprezintă o explicaţie "non-cauzală".
Acesta propune ca, în general, ipotezele şi explicaţiile

criminologilor să nu mai recurgă la conceptul de cauză ori combinaţie de
cauze, şi apreciază că propria sa teorie reprezintă un substitut pentru o
teorie cauzală.
Explicaţiile lui Reckless se construiesc în jurul ipotezei potrivit

căreia există o structură socială externă de reţinere, precum şi un tampon
interior. Ambele au aceeaşi menire, de a asigura o apărare împotriva
devierii indivizilor de la norma legală ori socială.
Reckless enumeră componentele reţinerilor externe şi pe cele ale

reţinerilor interne. Atrage atenţia că aceste componente nu sunt cauze, ci
tampoane sau izolaţii cu rolul de a opri presiunile, atragerile şi puseurile
spre crimă.
În finalul explicaţiilor Reckless menţionează că din punct de vedere

al cercetării ştiinţifice teoria sa acoperă doar o zonă medie a fenomenului,
ea neputând fi aplicată extremelor delincvenţei.
Considerăm că între aserţiunile autorului şi argumentele care le

însoţesc există un decalaj important. Astfel, convingerea pe care autorul
reuşeşte să o inducă cititorului că teoria sa este o teorie noncauzală este
foarte slabă. De asemenea, limitele între care este fixată aplicabilitatea
teoriei sale reduc în mod considerabil ipotetica ei valabilitate.
În doctrina criminologică s-a insistat asupra faptului că

terminologia utilizată este vagă şi slab definită şi că « testarea empirică
este dificilă ».
În afară de ideea renunţării la demersul etiologic, teoria retinerii nu

aduce o modificare esenţială în peisajul general al gândirii criminologice.
În sfera mai restransă a explicaţiilor dinamice, teoria lui Reckless

nu este însă lipsită de semnificaţie.
B2) Teoria strategică
9
Autorul acestei teorii este Maurice Cusson. Acesta declara că s-a
inspirat din două surse :
- autobiografiile criminale;
- gândirea unor sociologi.
Pe baza acestor surse autorul efectuează o analiză strategică a

delincvenţei.
Autorul ia în calcul patru elemente esenţiale şi anume:

- comportamentul;
- rezultatele;
- rationalitatea;
- conflictele.
În esenţă Cusson apreciază că infractorul este un tip raţional care

calculează cu luciditate, pune în balanţă avantajele şi riscurile pe care le
presupune actul criminal. Dacă avantajele (câştigurile) sunt considerate
mari în raport cu riscurile asumate, are loc trecerea la actul criminal.
Analiza strategica refuză orice explicaţie de tip cauzal si afirmă a

nu fi interesată de trecutul şi personalitatea infractorului ci doar de actul
criminal în sine.
Un element important în analiza strategică îl reprezintă noţiunea de

scop, utilizată în sensul de rezultat propus de actor.
C) Stadiul actual al cunoştinţelor criminologice
Prezentarea anterioară a diverselor explicaţii criminologice scoate

în evidenţă marea varietate de puncte de vedere cu privire la
comportamentul criminal. În aceste condiţii, se poate consluziona că o
teorie general valabilă cu privire la fenomenul criminal este imposibilă,
motiv pentru care se impune conjugarea diverselor eforturi explicative
pentru înţelegerea fenomenului criminal.
Imposibilitatea unei teorii general valabile
După o jumătate de secol în care au dominat gandirea

criminologică, teoriile cauzale au devenit ţinta unor atacuri susţinute. În
10
ultimele decenii nici o teorie etiologică nu a mai reuşit să se impună în
doctrină.
Cele mai vehemente critici împotriva etiologiei criminale au venit

din directia criminologiei dinamice care a preluat iniţiativa cercetării
criminologice pe plan mondial.
Ca şi comportamentul uman în general, comportamentul criminal

este de o mare complexitate şi diversitate. Din această cauză, şi cu privire
la comportamentul criminal, o teorie general valabilă este imposibilă din
punct de vedere logic.
Nu există o conduită criminală în abstract, există diverse conduite

criminale concrete. Nici o crimă nu seamănă cu cealaltă. Fiecare crimă
reprezintă un « univers » în sine.
Tocmai extraordinara diversitate a comportamentelor criminale

face ca nici o explicație, fie în termeni cauzali, fie în termeni dinamici, să
nu fie universal valabilă. Aceasta nu înseamnă însă că nici o teorie nu este
nici măcar parțial valabilă şi că nu există nici o posibilitate de înţelegere a
fenomenului criminal. Dimpotrivă, cercetările criminologice, de la
începutul lor, au reprezentat etape necesare de căutări şi acumulări.
Teoriile criminologice trebuie în cele din urmă să fie considerate mai ales
ca nişte "instrumente metodologice de interpretare".
Păstrându-şi fiecare identitatea, diferitele teorii trebuie să

concureze la explicarea comportamentului cirminal, nu să se nege
reciproc. Valoarea unei teorii nu este asigurată doar prin desfiinţarea
alteia.
11

Curs Criminologie 1-13

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Criminologie 1-13

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea Titu Maiorescu

Facultatea de Drept din București

I. Aspecte generale privind dubla finalitate a cercetării criminologice

Criminologia este o materie interdisciplinară și nenormativă, care acoperă o

Această dublă finalitate a cercetării criminologice determină dublul său

lect. univ. dr. Bogdan Vîrjan

II. Caracterul interdisciplinar. Relația criminologiei cu alte științe

Caracterul interdisciplinar al criminologiei rezultă în primul rând din

În al doilea rând, nu trebuie pierdut din vedere că această știință se află în

Nu în ultimul rând, să nu uităm că criminalitatea a preocupat din cele mai

Prin urmare, cercetarea criminalității presupune în mod necesar o abordare

II.1. Relația criminologiei cu sociologia juridică

Printre preocupările sociologiei juridice întâlnim și studiul implicațiilor

lect. univ. dr. Bogdan Vîrjan

II.2. Relația criminologiei cu psihologia

Analiza comportamentului infracțional al unei persoane poate să scoată în

II.3. Relația criminologiei cu dreptul procesual penal

Dreptul procesual penal este în general interesat în cunoașterea, înțelegerea

În același timp, la rândul său criminologia culege și analizează datele pe care

II.4. Relația criminologiei cu dreptul penal

lect. univ. dr. Bogdan Vîrjan

Așa cum s-a arătat în literatura de specialitate10, dreptul penal abordează

Diferența esențială între criminologie și dreptul penal, ca știință, constă în

În timp ce dreptul penal studiază conţinutul abstract al normei penale

II.5. Relația criminologiei cu politica penală

lect. univ. dr. Bogdan Vîrjan

Politica penală analizează totalitatea informațiilor și datelor care sunt

În aceste condiții, în doctrină politica penală a fost definită ca un ansamblu

III. Controlul fenomenului criminal

Raporturile strânse existente între criminologie, dreptul penal și politica

lect. univ. dr. Bogdan Vîrjan

Astfel, necesitatea dreptului penal este determinată de:

În literatura de specialitate, dreptul penal este definit ca sistemul normelor

Obiectul dreptului penal îl constituie relațiile de apărare socială, de

În schimb, criminologia reprezintă ansamblul cercetărilor cu caracter

IV. Planul materiei

lect. univ. dr. Bogdan Vîrjan

Ulterior, vom prezenta câteva teorii și opinii care încearcă să explice

Astfel, materia va fi structurată după cum urmează:

Primele activități de cercetare științifică cu privire la fenomenul criminal au

Totuși, deși criminologia a apărut ca știință destul de târziu, mai multe

lect. univ. dr. Bogdan Vîrjan

Oamenii, ca ființe sociale, și-au stabilit în mod conștient anumite reguli

În doctrină au existat opinii numeroase și contradictorii atât cu privire la

Considerăm că statutul de știință autonomă și unitară a criminologiei rezultă

lect. univ. dr. Bogdan Vîrjan

Având în vedere toate aceste preocupări ale cercetătorilor, explicațiile pe

Pentru a putea înțelege ce este criminologia, în primul rând va trebui să

lect. univ. dr. Bogdan Vîrjan

A) OBIECTUL CERCETĂRII CRIMINOLOGICE

Scurte consideraţii introductive

În literatura de specialitate1 s-a arătat că, din punct de vedere etimologic,

Pornind de la sensul etimologic, în literatura de specialitate criminologia este

Pe de altă parte, nu trebuie uitat însă că cercetarea criminologică a fost şi

Prin urmare, crimonologia cunoaşte două obiecte de cercetare: fenomenul

Vom analiza în continuare cele două obiecte ale cercetării criminologice

lect. univ. dr. Bogdan Vîrjan

Așa cum am văzut, primul obiect al cercetării criminologice este fenomenul

Uneori, conţinutul expresiei fenomen criminal este redus la cel al noţiunii de

Alteori, se are în vedere doar aspectul macro-criminologic, prin utilizarea

Alți criminologi dau acestei expresii un sens foarte larg, considerând că în

Este incontestabil că nu putem să reducem fenomenul criminal doar la

În aceste condiții, în literatura de specialitate s-a arătat că pentru a stabili ce

lect. univ. dr. Bogdan Vîrjan