FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI ȘTIINȚE SOCIALE ȘI

PSIHOLOGIE

Specializare-Pedagogia Învățământului Primar și Preșcolar-Filiala Slatina

EDUCAȚIA-FACTOR AL DEZVOLTĂRII SOCIALE A COPILULUI

PREȘCOLAR

Student, an III
Căpeț Diana Maria

2024
 EDUCAȚIA-FACTOR AL DEZVOLTĂRII SOCIALE A COPILULUI
PREȘCOLAR

Copilăria timpurie reprezintă cea mai importantă perioadă din viața copilului, întrucât este
marcată de momente cruciale pentru succesul sau insuccesul de mai tărziu, de aceea
intervenția adultului asupra modului de percepere a lucrurilor este fundamentală pentru
copilul preșcolar.
Educația timpurie se realizează atât în mediul familial, cât și în instituțiile specializate,
iar din acest motiv atât mediul familial, cât și cel educațional trebuie să fie unul propice
pentru dezvoltarea psihică și socială a copilului.
Studiile de specialitate au demonstrat că toţi cei trei factori (ereditatea, mediul, educaţia)
interacționează formând personalitatea umană. În dezvoltarea psihică și socială a copilului
preșcolar, un rol extrem de important îl are educatorul care îi oferă copilului date de recepție,
noțiuni, cunoștințe, modele și norme de conduită, iar copilul, interiorizând aceste valori prin
procese de stocare și de prelucrare internă, devine competent pentru anumite performanțe
intelectuale și sociorelaționale, astfel că cele doua linii de evoluție se unifică în procesul
dezvoltării personalității copilului. Educaţia, se ştie, este un demers prin excelenţă teleologic,
orientat spre atingerea unui scop, ceea ce presupune stabilirea unor etape pentru a ajunge la
acele orizonturi dezirabile vizate de unii sau de alţii (educaţi, educatori, părinţi, societate etc.
Această afirmaţie poate constitui răspunsul la întrebarea ce înseamnă educația, dar și care
este scopul preșcolarității, respectiv, acela de a transforma și a perfecționa copilul sub
acțiunea influențelor externe.
Preșcolaritatea pregătește, dar și conduce copilul către informare, instruire, pregătire
intelectuală, iar educatorul nu se poate limita (în condițiile educației moderne), la rolul de
simplu transmițător de cunoștințe, ci trebuie să vizeze întreaga personalitate a copilului, în
special, dimensiunea socială a acestora. Astfel, educatorul trebuie să se centreze în cea mai
mare măsură pe copil, ajutându-l să se integreze în actul educațional, deoarece integrarea
educațională este abordată în strânsă legătura cu legile dezvoltării personalității şi în contextul
creativității copilului.
Copilul preșcolar necesită sprijin atât fizic, cât și intelectual în dezvoltarea sa, lucru
oferit nu doar de educator sau cadre didactice, ci și de mediile în care trăiește, familia fiind
primul exemplu din viața copilului. În condițiile educației moderne, educatorul nu mai este
doar persoana care propune conținuturi, ține lecții și cere anumite conduite, ci și persoana care
stimulează și întreține activismul investigator al copilului, se orientează către specificul
intereselor și capacităților copilului, fiind atent la realizările și creațiile acestuia. De
asemenea, este persoana care oferă afecțiunea pe care copilul o cere sau de care are nevoie
atât pentru dezvoltarea încrederii în sine, cât și pentru a crea legătura dintre acesta și copil.
Dezvoltarea psihică este un proces mixt, bidimensional, fiind de proveniență externă, prin
conținut, și internă, prin premise și mod de realizare. Asupra copilului sunt exercitate
numeroase influențe externe, interne, naturale, sociale, directe sau indirecte. Unele intră în
categoria factorilor cu acțiune determinată, altele – în categoria celor cu rol de condiție sau de
premisă. Ele pot fi grupate prin raportarea la trei noțiuni de bază, și anume ereditate, mediu,
educație. 185 Idealul educativ, într-o societate democratică, vizează realizarea unui model de
dezvoltare şi de manifestare deplină a personalităţii copilului – o personalitate complexă,
armonioasă, care să se adapteze la schimbările cerute de progresul social, tehnicoştiinţific,
cultural, etic contemporan.
 Dezvoltarea psihică este considerată un proces generic, cu legităţi interne proprii. Ea nu
trebuie redusă nici la un proces determinat filogenetic, dar nici la un proces determinat din
afară, de mediu şi de educaţie. Importantă este activitatea Eului, interacţiunile pe care
subiectul le are cu factorii din afara sa, prin care reuşeşte să asimileze, să recepteze, să
selecteze, să codifice şi să decodifice influenţele primite din mediul intern, precum şi
informaţiile educative, mesajele socioculturale din mediul extern. Astfel, toate intervenţiile şi
influenţele mediului, eredităţii şi educaţiei sunt filtrate şi mediate de activitatea Eului,
considerat subiect dinamic al dezvoltării psihice şi al împlinirii personalităţii sale.
Factorii dezvoltării personalității individului, așa cum am spus mai sus, sunt grupați în
trei noțiuni de bază, astfel că ereditatea reprezintă o însuşire biologică generală a
organismelor vii şi ea se manifestă prin transmiterea unor caractere morfofiziologice de la
ascendenţi la descendenţi. În acest sens, se vorbeşte de o ereditate generală (ereditatea
speciei), ce constă în capacitatea de a da naştere unui pui de om, şi de o ereditate specială,
care se manifestă prin transmiterea unor caracteristici individuale (fizice sau fiziologice). Prin
urmare, putem afirma că ereditatea reprezintă premisa naturală necesară şi obiectivă a
dezvoltării psihice în condiţiile mediului sociocultural.
Al doilea factor este mediul în care individul crește și se dezvoltă. Toate cercetările au
evidenţiat rolul mediului ca factor al dezvoltării copilului, acesta exercitând atât influenţe
pozitive, cât şi negative.
Trebuie reţinut şi faptul că doar mediul nu poate asigura dezvoltarea personalităţii umane
în afara interacţiunii sale cu ceilalţi doi factori, ereditatea şi educaţia.
Totodată, cercetările au demonstrat rolul mediului în activarea predispoziţiilor native ale
individului; rolul mediului în socializare, proces în cadrul căruia copilul învaţă să comunice,
să se joace, să înveţe, să muncească, să stabilească relaţii de cooperare, de colaborare cu
ceilalţi, să asimileze cultura comunităţii/societăţii în care trăieşte, să asimileze şi să
interiorizeze modele comportamentale etc.
Influenţele mediului social asupra formării şi dezvoltării personalităţii copilului sunt
sintetizate de Ioan Nicola astfel:
• păstrează sau depozitează experienţa umană concretizată în acte de cultură;
• declanşează şi actualizează predispoziţiile naturale ale individului;
• oferă posibilităţi nelimitate în vederea valorificării predispoziţiilor native ale
individului. Mediul poate acţiona ca o barieră sau ca un factor care favorizează dezvoltarea
psihică, dar n-o influenţează direct: relaţionarea construcţiei biologice ereditare a
organismului cu datele de construcţie furnizate de mediu se face prin intermediul educaţiei.
Dezvoltarea fiinţei umane ca personalitate este un proces ce se desfăşoară în
concordanţă cu legea automişcării universale, adică a succesiunii modificărilor stadiale
ireversibile sub raport structural şi informaţional, parcurgând drumul evoluţiei de la
simplu la complex, de la inferior la superior.
Creşterea, maturizarea şi dezvoltarea fiinţei umane sunt elemente stadiale ale formării
personalităţii.
Educabilitatea vizează disponibilitatea omului de a fi receptiv la influenţele educaţiei
(formale, informale şi nonformale) şi de a realiza acumulări progresive exprimate în
comportamentele sale psihosociale.
Dezvoltarea este un proces complex, care se realizează printro succesiune de stadii,
fiecare stadiu reprezentând o unitate funcţională cu un specific calitativ propriu. Sunt
evidenţiate trei niveluri ale dezvoltării: dezvoltarea biologică (transformările fizice,
morfologice, biochimice); dezvoltarea psihică (formarea şi restructurarea continuă a
proceselor, funcţiilor şi însuşirilor psihice); dezvoltarea socială (asimilarea şi interiorizarea
normelor, a modelelor socioculturale şi reglarea conduitei în acord cu acestea) .
 Dezvoltarea fiinţei umane se produce atât ca etapă de creştere, care este o evoluţie, în
principal, cantitativă, cât şi ca etapă de maturizare, care este, în principal, o evoluţie calitativă
– aşa cum ar fi, de exemplu, trecerea de la structura infantilă la structura adultă a
personalităţii. Desigur, între cele două etape – creşterea şi maturizarea – există relaţii,
interacţiune, în sensul că elementele maturizării sunt pregătite în timpul creşterii, maturizarea
perfectând elementele creşterii.
Dezvoltarea fiinţei umane ca evoluţie calitativă complexă de creştere şi maturizare este
privită în perspectivă filogenetică şi ontogenetică. Din perspectivă filogenetică, dezvoltarea
fiinţei umane este influenţată de evoluţia generaţiilor anterioare (arborele genealogic) prin
intermediul eredităţii.
Din perspectivă ontogenetică, dezvoltarea omului, îndeosebi ca personalitate, este
influenţată, într-o măsură importantă, de evoluţia sa în timpul vieţii sale individuale, de la
naştere până la moarte.
Pedagogia, pentru a elabora o teorie şi o strategie de valorificare eficientă a educabilităţii,
are nevoie să descopere vectorii sau factorii care să determine şi să contribuie la formarea şi
dezvoltarea personalităţii.
Educația este unul dintre cei trei factori în dezvoltarea socială a ființei umane, astfel că,
în accepţiunea sa cea mai largă, educaţia 188 poate fi definită ca ,,activitatea specializată,
specific umană, care mijloceşte şi diversifică raportul dintre om şi mediul său, favorizând
dezvoltarea omului prin intermediul societăţii şi a societăţii prin intermediul omului” Faure.
Prin intermediul educaţiei, copilul asimilează şi interiorizează – transferându-le în
comportamente proprii – modele, norme, valori, atitudini, cunoştinţe, ce asigură trecerea de la
realitatea biologică la cea socială umană. Datorită calităţilor, funcţiilor şi caracteristicilor ei
(printre care subliniem caracterul organizat, conştient, intenţionat, cu un conţinut selectat şi
îndrumat de specialişti anume formaţi şi selectaţi pentru instrucţie şi educaţie), educaţia, fără a
diminua cu nimic rolul celor doi factori cu care se intercondiţionează (ereditatea şi mediul),
are un rol principal în interacţiunea factorilor dezvoltării personalităţii.
Educația reprezintă un fel de evantai de intervenții, exercitate în mod organizat din
exterior în vederea formării personalității umane, potrivit unui model impus în virtutea unor
desiderate sociale .
În concluzie, idealul educației definește un tip de personalitate determinată psihosocial
pe termen lung, ceea ce demonstrează rolul esențial al educației în dezvoltarea socială a
copilului preșcolar care urmează să se integreze treptat în multe grupuri sociale diferite ca
organizare. Educația din instituțiile de învățământ preșcolar pregătește copilul pentru
adaptarea la diferite medii sociale, dezvoltându-l social; astfel, acesta va putea urma cu
succes etapele integrării psihosociale a nivelului său de vârstă.
 Bibliografie

1. Cristea, S., Cojocaru-Borozan, M., Sadovei, L., Papuc, L. Teoria și

praxiologia cercetării pedagogice. București: Editura Didactică și Pedagogica,
2016.
2. Cucoş I. Psihopedagogie. Iaşi: Polirom, 2009. 189
3. Curriculum pentru învățământul preșcolar (3 – 6/7 ani). București, 2008.
4. Dumitriu, C. Metodologia cercetării pedagogice. Bacău: Alma Mater, 2011.
5. Dumitriu, C. Psihologia educaţiei. Bacău: Alma Mater, 2014.
6. Nicola, I. Tratat de pedagogie școlară. București: Editura Didactică și
Pedagogică, 1996.
7. Nicola I. Tratat de pedagogie școlară. București: Aramis, 2003.