Cursul 1

PROCESUL DE NURSING ÎN CHIRURGIA GENERALĂ

DATE GENERALE PRIVIND NURSINGUL ÎN CHIRURGIA GENERALĂ

Introducere:
Procesul de îngrijire al bolnavilor a luat naştere din timpuri străvechi, când
femeile îşi pansau bărbaţii răniţi, reîntorşi din războaie sau de la vânătoare.
Până la jumătatea secolului XX îngrijirile au depins de concepţiile religioase.
Istoria profesiunii de îngrijire a bolnavilor începe cu înfiinţarea primei şcoli de
către Florence Nightingale. Astfel, pentru prima oară în istoria îngrijirilor, practica începe
să se bazeze pe gândire, pe aspectele medicale, tehnice.
Definiţia dată de OMS spune că nursingul este o parte integrantă a sistemului de
îngrijire a sănătăţii ce cuprinde:
 promovarea sănătăţii;
 prevenirea bolii;
 îngrijirea persoanelor bolnave (fizic, mental, psihic, handicapaţi) de toate
vârstele, în toate unităţile sanitare, aşezările comunitare şi în toate formele
de asistenţă socială (1).
OMS precizează rolul nursei în societate şi anume: „Rolul nursei în societate
este să asiste indivizi, familii şi grupuri, să optimizeze şi să integreze funcţiile fizice,
mentale (psihice) şi sociale, afectate semnificativ prin schimbări ale stării de sănătate”.

Funcţiile asistentei medicale sunt de natură:

 independentă;
 dependentă;
 interdependentă.
 Funcţia de natură independentă, asistenta participă din proprie iniţiativă,
temporar sau definitiv la:
 îngrijiri de confort, atunci când pacientul nu îşi poate îndeplini singur
anumite funcţii;
 stabileşte relaţii de încredere cu persoana îngrijită şi cu aparţinătorii;
 transmite informaţii pacientului, învăţăminte, ascultă pacientul şi îl susţine;
 este alături de indivizi şi colectivitate în vederea promovării unor condiţii mai
bune de viaţă.

Funcţia de natură dependentă – la indicaţia medicului aplică metodele de
observaţie, de tratament sau de readaptare, observă la pacient modificările provocate
de boală sau tratament şi le transmite medicului.

Funcţia de natură interdependentă – asistenta colaborează cu alţi profesionişti

din domeniul sanitar (educatori, psihologi, logopezi, profesori), social, educativ,
administrativ, etc şi participă la activităţi interdisciplinare (1).
Alte funcţii:
a) funcţia profesională – este rolul cel mai important al asistentei, acela de a se
ocupa de pacient şi a face pentru el ceea ce el nu poate face.
Funcţiile din codul asistentei medicale sunt:
 promovarea şi menţinerea sănătăţii;
 prevenirea îmbolnăvirilor;
 îngrijirea bolnavilor şi recuperarea acestora.
b) funcţia educativă – rolul educativ reiese din relaţiile pacient-asistent şi din
relaţiile de muncă cu personalul din subordine, practicanţi, studenţi (educarea
personalului de nursing).
c) funcţia economică – de gestionare – gestionarea serviciului, organizarea
timpului, precizarea priorităţilor de aprovizionare.
d) funcţia de cercetare – asistenta, ca participantă în echipa de cercetare, alături
de medic, are atribuţia de identificare a domeniilor de cercetare de nursing (1).
 Domenii de activitate pentru asistenta generalistă cu pregătire pluridisci-plinară:
 servicii de sănătate – staţionar, ambulatoriu;
 învăţământ, cultură;
 educaţie, cercetare;
 alimentar, igienic;
 social, economic, administrativ.

Locul de muncă:
1) în comunitate şi ambulatoriu:
 dispensar urban, rural;
 policlinică;
 şcoli, grădiniţe, creşe, leagăne;
 cămine de bătrâni;
2) în staţionar – secţii de boli interne, chirurgie, pediatrie, obstetrică-ginecologie etc);
3) inspectoratele de poliţie sanitară – igienă.

Îngrijirile primare de sănătate:

Prin îngrijiri primare de sănătate înţelegem: îngrijiri esenţiale de sănătate,
accesibile tuturor persoanelor şi familiilor din comunitate, prin mijloace ce le sunt
accesibile, cu participarea acestora şi la un preţ de cost accesibil comunităţii şi ţării.
Îngrijirile primare de sănătate acoperă trei niveluri de intervenţie:
 îngrijiri de prevenţie primară;
 ingrijiri de prevenţie secundară;
 îngrijiri de prevenţie terţiară;
 îngrijiri de nivel 4 în cazul bolilor terminale.
Prin prevenţie primară se înţelege menţinerea şi promovarea sănătăţii, precum şi
prevenirea îmbolnăvirilor prin educaţie sanitară, vaccinări, profilaxia unor boli.
Prevenţia secundară are rol curativ şi anume tratarea bolilor şi prevenirea
agravării sau apariţia complicaţiilor. Rolul asistentei este de a descoperi la timp
problemele prin vizite acasa, în comunitate, prin controale periodice.
 Prevenţia terţiară urmăreşte recuperarea. Rolul asistentei este să susţină
persoana îngrijită pentru a se adapta la diverse dificultăţi cauzate de problemele de
sănătate, precum şi la recuperarea pacientului.

Competenţa asistenţei medicale presupune cunoştinţe şi elemente de

competenţă:
 cunoaşterea unui model conceptual de îngrijire (nursing);
 cunoştinţe acumulate;
 cunoaşterea demersului ştiinţific.

Atribuţiile asistentei medicale în staţionar:

- participă la efectuarea vizitei;
- respectă indicaţiile medicale cu privire la tratamentul prescris de medici;
- verifică regimul alimentar şi igiena bolnavului;
- administrează personal tratamentul;
- supraveghează şi notează permanent starea pacientului în foaia de observaţie
(temperatura, tensiunea arterială, pulsul, drenajul pe tuburile de dren, aspiratul gastric
pe sondă, diureza);
- programează şi însoţeşte pacientul la explorările paraclinice;
- prelevează produsele biologice pentru analizele curente indicate de medic;
- pregăteşte bolnavul pentru intervenţia chirurgicală (bărbierit, spălat etc.);
- răspunde de ordinea şi curăţenia în saloane;
- asigură buna utilizare a instrumentarului avut în grijă.

Atribuţiile asistentei medicale în blocul operator:

- primeşte bolnavul în sala de operaţie
- pregăteşte instrumentarul pentru intervenţia chirurgicală;
- după intervenţia chirurgicală pregăteşte instrumentarul pentru sterilizare;
- asigură şi răspunde de curăţenia sălii de operaţie;
- răspunde de bunurile din gestiune.
Atribuţiile asistentei medicale în camera de gardă:
- realizează primul examen al pacientului şi anunţă medicul de gardă
- acordă primul ajutor la nevoie, notează pacientul în registru şi întocmeşte
documentele necesare internării
- răspunde de corecta funcţionare a aparaturii şi de buna păstrare a
instrumentarului
- pregăteşte instrumentarul pentru sterilizare
- asigură materialele necesare intervenţiei medicale

Nevoile fundamentale:
Asistenta trebuie să ştie că o nevoie fundamentală este o necesitate vitală,
esenţială a fiinţei umane pentru a-şi asigura starea de bine, în apărarea fizică şi
mentală.
Cele 14 nevoi fundamentale sunt:
1 - a respira şi a avea o bună circulaţie;
2 - a bea şi a mânca;
3 - a elimina;
4 - a se mişca şi a avea o bună postură;
5 - a dormi şi a se odihni;
6 - a se îmbrăca şi a se dezbrăca;
7 - a-şi menţine temperatura corpului în limite normale;
8 - a fi curat, îngrijit, a-şi proteja tegumentele şi mucoasele;
9 - a evita pericolele;
10 - a comunica;
11 - a acţiona conform propriilor convingeri şi valori, a practica religia;
12 - a fi preocupat în vederea realizării;
13 - a se recrea;
14 - a învăţa cum să-ţi păstrezi sănătatea.

O altă clasificare împarte nevoile în 5 categorii:

1 - Nevoi fiziologice – a mânca, a bea, a te odihni, a comunica, a te distra, a
elimina, absenţa durerii, anularea suferinţei, nevoia de aer, apă, etc;
 2 - Nevoia de siguranţă – se manifestă în cazul agresiunii externe, cum ar fi
pierderea locului de muncă, schimbarea mediului, oraşului, catastrofe, război;
3 - Nevoia de apartenenţă – de a stăpâni situaţiile, nevoia de a aparţine unui
grup, de a fi recunoscut şi acceptat de către grup;
4 - Nevoia de recunoaştere – de iubire, de recunoştiinţă, de stimă, de recu-
noaşere a statutului, a competenţei, de respect;
5 - Nevoia de realizare – realizarea personalităţii, autodepăşirea, creativitatea
(1).

Nevoia de a respira - a respira reprezintă nevoia fiinţei umane de a capta

oxigenul din mediul înconjurător, necesar proceselor de oxidare din organism şi de a
elimina bioxidul de carbon rezultat din arderile celulare.

Etapele respiraţiei:
 ventilaţia – reprezintă pătrunderea aerului cu oxigen în plămâni şi eliminarea
aerului încărcat cu CO2.
 difuziunea gazelor este procesul prin care O 2 din alveolele pulmonare trece în
capilarele perialveolare şi CO2 din capilare trece în alveolele pulmonare.
 etapa circulatorie constă în conducerea O2 prin vasele arteriale la ţesuturi şi a
CO2 adus de la ţesuturi, prin vasele venoase, la plămâni, pentru a se elimina.

Factorii care influenţează satisfacerea nevoii de a respira:

 biologici: vârsta (la copii numărul de respiraţii pe minut este mai mare ca la
adult), sexul (la femei frecvenţa respiraţiilor este la limita maximă, la bărbaţi la
limita minimă), statura (la persoanele mai scunde numărul de respiraţii pe minut
este mai mare ca al persoanelor mai înalte, alimentaţia influenţează menţinerea
umidităţii căilor respiratorii;
 psihologici – emoţiile influenţează frecvenţa şi amplitudinea respiraţiei la fel ca
râsul şi plânsul;
 factorii ambientali – mediul ambiant (procentajul adecvat de O 2 din aerul
atmosferic (21%) favorizează respiraţia, umiditatea aerului inspirat de 50-60%
crează un mediu confortabil (1).
 Procesul de îngrijire comportă cinci etape:
1 - culegerea de date;
2 - analiza şi interpretarea datelor;
3 - planificarea îngrijirilor;
4 - realizarea intervenţiilor;
5 - evaluarea.

Culegerea de date este prima etapă a procesului de îngrijire, este un proces

continuu, astfel că pe tot parcursul muncii sale, asistenta nu încetează să observe, să
întrebe şi să noteze datele privind pacientul. Culegerea de date permite asistentei să să
stabilească acţiunile de îngrijire.
Tipuri de date culese:
 date obiective – observate de asistentă despre pacient;
 date subiective – expuse de pacient;
 date conţinând trecutul medical al pacientului;
 date conţinând informaţii actuale;
 date legate de viaţa pacientului, de obiceiurile sale, de anturajul său sau de
mediul înconjurător.

Informaţiile culese referitoare la pacient sunt de două feluri:

 date relativ stabile - generale: vârstă, sex, stare civilă, etc;
 individuale: rasă, religie, limbă, cultură, ocupaţie;
 obiceiuri: alimentaţie, ritm de viaţă;
 evenimente legate de sănătate: boli anterioare, sarcini, intervenţii chirurgicale,
accidente;
 elemente fizice: grup sangvin, deficiente senzoriale, proteze, alergii;
 reţeaua de susţinere a pacientului: familie, prieteni.
 date variabile - legate de starea fizică a pacientului (temperatura, tensiunea
arterială, funcţia respiratorie, apetit sau anorexie, diureză, scaun, mişcarea,
oboseală, durere, reacţii alergice, etc). De asemenea se obţin date legate de
condiţiile psihologice: anxietate, stres, confort, stare depresivă, stare de
conştienţă, grad de autonomie, capacitatea de comunicare.
 Surse de informaţie: directă - pacientul, indirectă – familia, anturajul, echipa
medicală, dosarul medical.
Mijloacele de a obţine informaţii: observarea pacientului, interviul pacientului,
consultarea surselor secundare (1).
 observarea este elementul principal pe care îl foloseşte asistenta pe parcursul
activităţii utilizând organele de simţ: vederea, auzul, atingerea, mirosul.
Asistenta trebuie să se ferească de subiectivism, judecăţi preconcepute, rutină
şi superficialitate, lipsa de concentrare şi continuitate.
 interviul este dialogul cu pacientul, se desfăşoară în intimitate, permite
depistarea nevoilor nesatisfăcute ale persoanei. Interviul trebuie efectuat în
momentul oportun pentru bolnav, să respecte ora de masă, momentele de
oboseală sau de repaus. În timpul interviului asistenta trebuie să menţină
contactul vizual cu pacientul, să aibă o expresie mimică senină, chiar
surâzătoare uneori, limbaj care să dovedească pacientului dorinţa de a-l
asculta. Asistenta trebuie să posede abilităţi în a pune întrebări adecvate,
abilităţi în a face o sinteză din spusele pacientului, capacitatea de a face o
ascultare activă prin reformularea conţinutului a ceea ce afirmă pacientul.

Interviul se desfăşoară în etape şi anume:

 începerea interviului: asistenta îşi prezintă numele, funcţia, explicând scopul
interviului şi asigurarea că acesta este confidenţial;
 desfăşurarea interviului: asistenta pune întrebări deschise („spuneţi-mi despre
problema care v-a adus la spital”), sau întrebări închise la care pacientul
răspunde prin da sau nu;
 concluzia interviului: „vă mulţumesc că mi-aţi răspuns la la aceste întrebări”,
„am înţeles care sunt problemele dvs.” (1).

Analiza şi interpretarea datelor

Analiza datelor se face prin: examinarea datelor, clasificarea datelor, stabilirea
problemelor de îngrijire. Interpretarea datelor înseamnă a explica originea sau cauza
problemei de dependenţă.
 Analiza şi interpretarea datelor vor conduce asistenta la stabilirea diagnosticului
de îngrijire. Dificultati în analiza şi interpretarea datelor provin din numărul mare de date
culese, din varietatea surselor de informaţii (pacient, familie, echipa de îngrijire, etc) sau
din caracterul adesea urgent şi grav al situaţiei.

Diagnosticul de îngrijire este o formă simplă şi precisă care descrie răspunsul

persoanei sau grupului la o problemă de sănătate. În 1990 a fost adoptată oficial
definiţia diagnosticului de îngrijire (de nursing) de către Adunarea Generală (ANADI):
„Enunţul unei judecăţi clinice asupra reacţiilor la problemele de sănătate prezente sau
potenţiale, la evenimentele de viaţă ale unei persoane, ale unei familii sau ale unei
colectivităţi”.
Componentele diagnosticului de îngrijire:
 prima parte a diagnosticului constă în enunţul problemei, care exprimă o
dificultate trăită de persoană, un comportament sau o atitudine nefavorabilă
sănătăţii sau satisfacerii nevoilor sale. După culegerea datelor, asistenta poate
să tragă o concluzie, explicînd situaţia şi definind problemele. De exemplu
alterarea stării de conştienţă, atingerea integrităţii pielii, alterarea integrităţii
fizice, alterarea mobilităţii fizice, alterarea eliminării intestinale – ocluzie.
 a doua parte a diagnosticului este constituită din enunţul cauzei – etiologia
problemei, adică a sursei de dificultate – o piedică (obstacol) în satisfacerea
unora sau mai multor nevoi fundamentale.

Există trei tipuri de diagnostice de îngrijire:

 diagnostic actual – când manifestările de dependenţă sunt prezente, obser-
vabile;
 diagnostic potenţial – când o problemă poate surveni, dacă nu se previne;
 diagnostic posibil – descrie o problemă a cărei prezenţă nu este sigură.