CULTURA IN EVUL MEDIU

Cultura orala, cultura scrisa

In evul mediu, numarul stiutorilor de carte este foarte mic, si dupa epoca migratiilor,
pentru citeva sute de ani, acestia se recruteaza aproape exclusiv din rindul clericilor. Acestia
stiu sa scrie, sa citeasca, sa vorbeasca in latina si detin prin aceasta monopolul asupra culturii
scrise, care pina prin secolul XII are un caracter savant. Numarul lor este foarte mic, citeva
procente din totalul popultiei, ei reprezentind o foarte subtire elita intelectuala.
Majoritatea populatiei are acces la cultura prin intermediul transm 323f57d iterii orale,
fie a operelor de expresie latina si cu continut esential religios, fie a lucrarilor in limbile
vernaculare (din secolele XI-XII). De aceea, este gresit a pune semnul egalitatii intre nestiutor
de carte si necultivat. Intr-o lume in care lectura se face prioritar cu voce tare si are un
caracter public (aceste caracteristici vor fi pastrate pina cel putin in secolele XVII-XVIII)
multi oameni iau contact prin intermediul altora cu o serie de productii culturale. De exemplu,
esentialul invataturii crestine este transmis oral, prin predicile preotilor si ale calugarilor, ceea
ce ingaduie oamenilor medievali sa fie foarte bine familiarizati cu continutul Bibliei fara a o fi
citit ei insisi vreodata. De asemenea, cintecele epice sau romanele cavaleresti, ca si poezia
curteneasca au beneficiat in primul rind de o transmitere orala, care se adresa atit aristocratiei
cit si celor de rind, uniti cu totii prin nestiinta de carte.
Cultura savanta, cultura populara
Trebuie de asemenea precizat ca se poate vorbi de o cultura savanta, in general a
clericilor, care foloseste ca vehicol limba latina (in Occident) si face apel la scris, in opozitie
cu o cultura populara, a marii majoritati a populatiei, care nu stie sa scrie si sa citeasca si/sau
nu intelege limbile de cultura. O astfel de cultura populara caracterizeaza nu doar paturile de
jos, ci si aristocratia, atita vreme cit membrii ei nu se mai indeletnicesc cu studiul literelor.
Cultura savanta a devenit din secolele VI-VIII apanajul oamenilor bisericii, excluzindu-i
aproape cu desavirsire pe laici, astfel incit in latina laicus era sinonim cu illiteratus,
nestiutorul de carte.
Cultura populara poate fi influentata de cultura savanta, mai ales prin intermediul
predicilor care ajung sa marcheze puternic spiritualitatea oamenilor meidevali. Pe de alta
parte, aceasta cultura populara se dezvolta si independent, hranindu-se din traditiile orale,
folclorice. Acestea, precum legendele celtice sau germanice, pot fi prelucrate intr-o literatura
specifica elitei (epopeile, chansons de geste, romanele cavaleresti), transpusa in scris, dar care
isi pastreaza si dupa aceea caracterul popular, care este dat mai degraba de destinatar decit de
caracterul mai mult sau mai putin elaborat. De aceea, opere cu caracter « popular » se pot
remarca printr-o virtuozitate stilistica evidenta.
Cultura rurala
Cultura din mediul rural este una orala, folclorica. Mediul rural este unul al basmelor
si legendelor transmise din generatie in generatie, cu riscul modificarilor sau chiar al
disparitiei daca nu sunt fixate in scris si daca la un moment dat ies din 'moda'. Acesta este o
lume a cintecelor si a dansurilor populare care initial erau comune atit taranilor cit si
aristocratilor. Treptat, elita, care in primele secole medievale rezideaza tot in mediul rural, isi
reconstituie o cultura proprie, prin care sa se diferentieze de neprivilegiati, ale carei
componente sunt fixate in scris si urmeaza deci un drum de acum diferit de cea folclorica.
Elementele folclorice continua sa influenteze insa aceasta cultura scrisa, mai ales la nivelul
literaturii si muzicii, si la rindul ei, cultura paturilor de sus constituie model si sursa de
inspiratie pentru cea a maselor neprivilegiate.
Un exemplu al acestei intrepatrunderi este oferit de legendele din ciclul Mesei
Rotunde, cu larga circulatie in spatiul celtic din Anglia si Bretania franceza, care au inspirat
numeroase romane cavaleresti. Unele legende se pare insa ca au fost la rindul lor inspirate fie
de aceste romane, fie de o pretinsa istorie a regilor Britaniei compusa in secolul al XI-lea.
Cultura orala ramasa predominanta contribuie la mentinerea vreme indelungata a unor
conceptii mitologice despre timp si spatiu, ca si a unor idei particulare despre lumea
supranaturala si raporturile ei cu cea reala. Lumea satului ramine mult timp una a credintelor
in balauri, diavoli, strigoi si vrajitoare, si doar interventia conjugata a bisericii si scolii a
eliminat aceste reziduuri ale mentalitatilor arhaice. In Europa rasariteana, unde biserica n-a
procedat cu aceeasi insistenta la vinatoarea de vrajitoare ca in Occident, lumea satului a mai
pastrat si in secolele XX-XXI structuri de gindire care au caracterizat in alte spatii evul
mediu.
Cultura urbana
Ocupatiile specifice, mentalitatea aparte dezvoltata la adapostul zidurilor si in peisajul
urban atit de deosebit s-au oglindit si intr-o cultura urbana specifica. La nivelul arhitecturii si
al artelor plastice, expresia ei cea mai desavirsita este catedrala, opera comunitara care
subliniaza cel mai bine identitatea orasului. In planul educatiei, trebuie amintita o relativa
laicizare a invatamintului, gazduit acum de scoli urbane care nu mai sunt patronate neaparat
de biserica si care sunt orientate spre formarea deprinderilor practice necesare unor cetateni
activi si priceputi intr-ale mestesugurilor, negotului si schimbului de bani (scris, citit,
cunostiinte matematice necesare contabilitatii,etc.). Literatura depaseste stadiul oralitatii,
fixind in scris productii tipice, precum cronicile si istoriile urbane, destinate glorificarii
orasului natal (exemplele cele mai cunoscute fiind ale lucrarilor lui Machiavelli sau opera lui
Villani). Fabliaux-urile, povestiri comice cu tenta moralizatoare sunt un alt produs specific
orasului, dupa cum tot in acest spatiu se afirma literatura de moravuri, de tipul Romanului
vulpii sau Decameronului lui Boccacio. Aceasta cultura ofera bazele dezvoltarii ulterioare a
umanismului si Renasterii, fenomene urbane prin excelenta, care proslavesc demnitatea si
libertatea omului, care in interpretarea lor apare insa aproape exclusiv ca un locuitor al
orasului.
Filosofia
Filosofia continua sa fie marcata de teologie, in slujba careia este pusa, conform
principiului credo ut intelligam, („cred ca sa inte-leg”). Scolastica, bazata pe studiul
autoritatilor in materie, ramane metoda privilegiata de analiza, chiar daca incep sa apara si
adepti ai promovarii experimentelor personale, precum Roger Bacon (+1292).
Secolele XII-XIII sunt marcate de redescoperirea, prin traduceri arabe, datorate in
principal lui Averroes, a majoritatii operelor lui Aristotel, din care Evul Mediu occidental
cunoscuse direct destul de putine. Aceasta a permis realizarea unui sistem filosofic coerent, bazat
pe opera Stagiritului.
Istoriografia
In scrierea istoriei continua unele din tendintele anterioare, precum redactarea in latina
a unor cronici universale, dar incep sa apara si fenomene noi, cum ar fi scrierea unor
lucrari monografice dedicate doar unor evenimente (cruciadele) sau personalitati
(biografii regale). Alt element de noutate este apelul la limbile vernaculare, care permit
accesul mai larg al publicului la lucrarile istorice, dar in acelasi timp le limiteaza spatial
circulatia si influenta la zonele in care limbile respective sunt intelese. Schimbari apar si in
ceea ce-i priveste pe autori, caci daca in primele secole medievale acestia erau cu
precadere clerici, acum exista din ce in ce mai multi laici stiutori de carte care realizeaza opere
istorice, marcand astfel o treptata, dar constanta diminuare a influentei conceptiei teologice.
Un gen foarte raspandit in epoca este cel al cronicii monastice; de asemenea, numeroase
sunt cronicile realizate in centrele episcopale, unde se putea utiliza la redactarea lor un bogat
material de arhiva.