LITIGII MARITIME Litigiul in Comertul International

Activitatea de cooperare economica internationala se realizeaza prin acte si fapte juridice de comert international care, la randul lor, constituie principalele izvoare ale raporturilor juridice comerciale internationale. Asemenea raporturi presupun drepturi si obligatii corelative ale subiectelor participannte. Apararea, respectiv indeplinirea lor trebuie sa dobandeasca eficienta prin posibilitatea recurgerii in sens foarte larg si in orice caz mult diferit fata de ordinea interna la o forta care sa sanctioneze neexecutarea de buna voie a obligatiilor, sau sa deduca toate consecintele ce ar putea decurge din ineficienta actului juridic de comert international. In comparatie cu frecventa si imensul volum al obligatiilor comerciale internationale, litigiile corelative sunt infime ca numar, fiind rare si adevarate exeptii de la regula indeplinirii promte si intocmai a indatoriilor ce revin participantilor la astfel de operatii. Ca virtualitate , posibilitatea recurgerii la o sanctiune jurisdictionala este si trebuie sa fie prezenta in orice raport juridic de comert international. De aceea, actualitatea de solutionare a eventualelor litigii ce s-ar naste intre participanti la rapoturile de drept al comertului international reprezinta un corolar al acestui tip de relatii, cunoasterea ei, sub aspectul particularitatilor si trasaturilor esentiale pe care le prezinta, fiind imperios necesare. In imensa majoritate a sistemelor de drept national, solutionarea litigiilor comerciale interenationale este data de competenta arbitrajului comercial international si instantele judecatoresti cu o repartizare diferita intre aceste organe de jurisdictie in functie de criterii proprii fiecarui sistem, precum si competenta altor entitati cu functii sau mai exact, si cu functii jurisdictionale. Clauze privind raspunderea partilor contractante Intreprinderile romane de comert exterior sunt obligate sa prevada in contractele externe clauze privind raspundrea si anume, in cele de export, prevedri privind sanctiunile aplicabile cumparatorului strain pentru nerespectarea obligatiilor de plata si clauze de exonerare de raspundere a vanzatorului, mai ales clauze de forta majora in care, cel putin, sa se defineasca forta majora si sa se precizeze modul de constatare si de notificare a acesteia (lit. (f) si (i) din Anexa 6 la Legea nr.3/1988). Pe de alta parte, in contractele de import trebuie inserate clauze de raspundere a partenerilor straini, mai ales sub forma de penalizari clauze penale (art. 32 alin. 2 din Legea nr. 12/1980 si art. 5 alin. 2 din Decretul nr.686/1973). Desigur, corelativ, in contracte se vor prevedea clauze de raspundere a partilor romane penrtu eventuala neindeplinire a obligatiilor contractuale, respectiv de exonerare de raspundere a partii straine. Date fiind problemele multiple si complexe pe care le ridica, clauzele privind raspunderea si celelalte aspecte ale institutiei raspunderii contractuale urmeaza a fi analizate separat. Partile pot insera in contract si clauze privind rezolutiunea pentru neexecutarea obligatiilor de catre oricare dintre ele (pacte comisori).

Clauze privind preantampinarea si solutionarea litigiilor In contractele externe, mai ales in cele complexe pe termen lung, partile pot insera clauze de preantampinare a litigiilor, prin care prevad organizarea unor intalniri periodice ale reprezentantilor lor, cu scopul de a examina stadiul indeplinirii obligatiilor reciproce, a analiza eventualele dificultati aparute si a lua masurile ce se impun pentru executarea intocmai a contractului. Pentru ipoteza in care litigiile nu pot fi evitate, partile trebuie sa stabileasca modul de solutionare a acestora (lit. (j) din Anexa 6 la Legea nr. 3/1988). In practica sunt relativ frecvente situatiile in care partile adopta o modalitate prealabila, cu caracter amiabil ( nejuridictional), de reglementare a litigiilor, si anume concilierea, inserand in contract o clauza in acest sens. In toate cazurile insa, intreprinderile romane de comert exterior sunt obligate sa prevada in contract o clauza de jurisdictie, in principiu sub forma clauzei de arbitraj ( lit. (j) din Anexa 6 la Legea nr. 3/ 1988 si art. 5 al .2 din Decretul nr. 686/1973). Clauza de arbitraj, ca acord de vointa al partilor (negotium juris), prin care acestea convin sa solutioneze un eventual litigiu viitor intre ele pe calea arbitrajului, inlaturand, astfel, competenta de drept comun a instantelor judecatoresti. In cuprinsul cauzei de arbitraj partile stabilesc, de regula, felul arbitrajului (institutionalizat cu aratarea organului competent sau ad hoc), puterile conferite arbitrului de a solutiona litigiul (in drept stict sau in echitate) si alte elemente necesare pentru solutionarea litigiului de catre arbitru. Mai ales in cazul in care clauza de arbitraj este sumara, partile pot sa incheie ulterior ivirii litigiul, un compromis de arbitraj, prin care sa determine aspectele suplimentare necesare desfasurarii arbitrajului. Compromisul este o alta forma a conventiei de arbitraj, ceea ce il deosebeste esential de clauza compromisorie fiind faptul ca aici acordul de vointa al partilor priveste un litigiu deja nascut. Compromisul de arbitraj constituie, asadar, prin definitie, un contract separat de cel principal. Regimul juridic al conventiei de arbitraj, sub cele doua forme ale sale clauza compromisorie si compromis a facut obiectul analizei in capitolul dedicat solutionarii litigiilor din comertul international. Clauze privind determinarea dreptului aplicabil contractului In mod uzual, partile insereaza in contract o clauza prin care desemneaza sistemul de drept pe care organul de jurisdictie urmeaza sa-l aplice in cazul ivirii unui litigiu cu privire la aspectele de fond ale contractului. Aceasta clauza materializata in contract, intelegerea partilor cu privire la legea aplicabila contractului, intelegere desemnata prin expresia pactum de lege utenda. Posibilitatea partilor de a face o alegere a dreptului (electio juris), stabilind care lege nationala va guverna cu titlu de lex causae, constituie o aplicare, pe planul dreptului international privat, a principiului general al libertatii contractuale (autonomiei de vointa a partilor). In cazul in care partile nu desemneaza legea contractului (lex contractus) prin vointa lor, ca lex voluntatis, aceasta va fi determinata de catre organul de jurisdictie, in urma unei localizari obiective, conform normei conflictuale aplicabile in speta. Determinarea legii autonomiei de vointa a partilor (lex voluntatis), ca si a legii aplicabile contractului in cazul localizarii obiective, face obiect de studiu al stiintei dreptului international privat.

Riscurile care afecteaza contractele pe termen lung Contractele de comert internetional incheiate pe termen lung, prin comparatie cu celelalte contracte externe, prezinta particulatitatea de a fi supuse, intr-o mai mare masura, intre momentul incheierii si cel al executarii lor, unor anumite riscuri care, in cazul in care se produc, pot influenta prestatia uneia sau chiar a ambelor parti, perturband echilibrul stabilit la data incheierii contractului. Privite in acest context, riscurile sunt evenimente posibile de a se produce dupa incheierea contractului, independent de culpa vreuneia dintre parti si care, daca se realizeaza, pot provoca pierderi pentru cel putin una din parti. Riscurile astfel definite sunt comerciale deoarece afecteaza o relatie comerciala. In functie de natura lor, riscurile comerciale sunt economice, politico- administrative, evenimente naturale. Riscurile eonomice se impart, la randul lor, im doua categorii : valutare si nevalutare. Riscurile valutare, privite prin prisma efectului lor asupra contractelor de comert international, mai ales cele pe termen lung, constau in modificarea cursului de schimb (eventual a paritatii oficiale) al (a)monedei de plata fata de moneda (monedele) de referinta (calcul). Riscurile nevalutare pot imbraca forma unor alte evenimente economice din cele mai variate. In acest context ne intereseaza numai acele riscuri care constau in modificari ale conjucturii economice pe o anumita piata comerciala, de natura a afectua prestatia uneia dintre parti ca, de exemplu, schimbarea pretului materiilor prime, materialelor, energiei, fortei de munca (salariatilor), a tarifelor de transport, primelor de asigurare, comisioanelor, dobanzilor, a procedeelor tehnologice, a raportului dintre cerere si oferta, deoarece acestea sunt specifice contractelor pe termen lung, iar pentru evitarea lor partile pot sa prevada clauze speciale. Alte categorii de riscuri economice nevalutare (de exemplu, insolvabilitatea sau falimentul debitorului, neexecutarea sau executarea necorespunzatoare a obligatiilor contractuale) nu sunt specifice contractelor pe termen lung si pot fi evitate prin clauze sau alte mijloace juridice de generala aplicare. Riscurile politico - administrative (de exemplu, conflictele armate, embargoul, blocada economica, modificarile regimului politic, grevele, neacordarea autorizatiei administrative de export/import, luarea de masuri restrictive vamale, antiduping sau alte masuri de protectie a concurentei) si evenimentele (calamitatile) naturale intereseaza regimul juridic al contractelor pe termen lung mai ales in cazul in care indeplinesc conditiile unor situatii de forta majora. atunci cand sunt privite in alternativa cu riscurile valutare, riscurile politico-administrativesi evenimentele naturale, alaturi de cele economice nevalutare formeaza categoria riscurilor nevalutare loto-sensu. Clasificarea si efctele generale ale clauzelor contractuale de asigurare impotriva riscurilor Pentru a preveni consecintele pagubitoare care pot apare in cazul producerii riscurilor, partile insereaza in contracte clauze asiguratorii. Clauzele asiguratorii sunt succeptibile de mai multe clasificari, in functie de diferite criterii. In primul rand, dupa felul riscurilor la care se refera cu prioritate, aceste clauze se impart in urmatoarele categorii : a) clauze de asigurare impotriva riscurilor valutare (de variatie a schimbului), in care intra aur, clauze valutare (inclusiv clauze de indexare monetara si de optiuni
3

a locului de plata), clauza de optiune a monedei liberatorii; b) clauze de asigurare impotriva unor riscuri nevalutare (de regula, de natura economica), care cuprind, mai ales, clauza de revizuire a pretului (de indexare nemonetara), de postcalculare a pretului, a ofertei concurente, a clientului cel mai favorizat, de hardship (impreviziune), clauzele preventive fata de diferite masuri de protectie a concurentei; c) clauza de forta majora, care urmareste, de regula, evitarea consecintelor nefavorabile ale unor riscuri politico- administrative sau ale calamitatilor naturale, atunci cand acestea indeplinesc anumite conditii specifice. Aceasta clasificare este relativa deoarece, in anumite cazuri, partile pot prevedea ca o clauza care, de regula, priveste o anumita categorie de riscuri sa aiba ca scop, in concret, prevenirea unor riscuri de alta natura (de exemplu, clauzele de hardship si de postcalculatie a pretului pot privi si fluctuatiile valutare). Aceasta este clasificarea pe care o vom urma in continuare pentru analiza fiecarei clauze asiguratorii in parte. In al doilea rand, clauzele la care ne referim pot fi clasificate in clauze de mentinere a valorii contractelor si clauze de adaptare a contractelor, aceasta clasificare fiind cea mai fregventa in literatura de specialitate, desi opiniile sunt uneori diferite, mai ales sub aspectul criteriului de dinstinctie intre cele doua categorii de clauze si, implicit, al clauzelor care intra in fiecare categorie. Dupa parerea noastra, care este si cea a majoritatii literaturii de specialitatea, principalul criteriu de distinctie intre cele doua categorii de clauze il constituie obiectul lor si, implicit, incidenta pe care o au asupra contractului. Astfel, clauzele de mentinere a valorii au un obiec tmai restrans, in sensul ca privesc exclusiv prestatia monetara (pecuniara) si urmaresc mentinerea acesteia deci a valorii contractului impotriva riscurilor valutare si nevalutare. In notiunea de prestatie monetara intra pretul, tariful serviciilor (inclusuv al transporturilor, de exemplu navlul, la cele maritime), primele de asigurare, comisionul, ratele de credit, dobanzile. Sunt cuprinse in categoria clauzelor de mentinere a valorii clauza de aur, clauzele valutare, clauza de optiune a monedei liberatorii, clauza de revizuire a pretului si cea de postcalculare a pretului. Clauzele de mentinere a valorii pot fi subclasificate, la randul lor, in functie de scopul pe care il urmaresc (natura riscurilor care trebuie evitate), in doua categorii : a) clauze pur monetare, care au ca scop evitarea riscurilor de fluctuatie a valorii de schimb a monedei de plata fata de moneda (monedele) de referinta, in aceasta categorie intrand, mai ales , clauza aur, clauzele valutare si clauza de optiune a monedei liberatorii; b) clauze de mentinerea puteriide cumparare a monedei de plata, care urmaresc prezervarea valorii functionale a acesteia, adica a corelatiei dintre cuantumul obligatiei pecuniare a uneia dintre parti si pretul real al bunurilor si serviciilor de pe o anumita piata. In aceasta categorie se include, in special, clauzele de revizuire a pretului si de postcalculare a pretului. Clauzele de adaptare a contractelor au, un obiect mai larg, privind nu numai prestatia monetara (desi, practic, aceasta este, cel mai fregvent, obiectul lor), ci si alte drepturi si obligatii ale partilor vizeaza, asadar, intreaga economie a contractului, putand duce la reasezarea globala a acestuia. In aceata categorie intra, mai ales, clauza ofertei concurente, a clientului cel mai favorizat, de hardship, de prevenire a masurilor de protectie a concurentei, de ajustare cantitativa si de forta majora.

Riscul contractului comercial international Consideratii generale. Executarea contractelor comerciale internationale poate fi afectata mult mai fregvent de anumite riscuri, fata de cele interne. Intre-adevar, pot exista mai multe imprejurari care sa capete semnificatia unor riscuri contractuale precum : evenimente politice (razboi local, lovitura de stat) instabilitate pe pietele internationale (fluctuatia cursurilor materiilor prime si deci ale costurilor de productie, variatii ale cursului de schimb) sau acte locale de guvernamant (refuz al autorizatiilor administrative de import sau de export, masuri de protectionism vamal, interdictii de transfer valutar). Daca asemenea evenimente afecteaza executarea obligatiilor izvorate dintr-un contract comercial international sinalagmatic, se pune problema riscului contractului, iar daca afecteaza mai rar in practica de comert international executarea unor obligatii izvorand dintr-un contract unilateral, se pune problema stingerii contractului pentru imposibilitatea fortuita de executare. Cine suporta riscul contractului. Ca principiu general aplicabil si in contractele comercial internationale, riscurile contractului sinalagmatic il suporta debitorul obligatiei imposibil de executat res perit debitori, in sensul ca el nu mai poate cere cocontractantului sau, debitor al unei obligatii posibil de executat, dar creditor al unei obligatii imposibil de excutat, sa-si execute prorpria sa obligatie. Spre exemplu, parte care inchiriaza cocontractantului sau un utilaj, daca nu mai poate asigura linistita folosinta a acestuia de catre cel care l-a inchiriat din cauza de forta majora sau caz fortuit, suporta nu numai riscul lucrului, in calitate de proprietar (res perit domino), dar si riscul contractului, in sensul ca pierde dreptul de a pretinde chiria aferenta ca debitor al unei obligatii imposibil de executat, creditor al unei obligatii plata chiriei posibil de executat. Totusi, este de retinut ca, prin exceptia de la aceasta regula, uneori, in contractele comerciale internationale riscul contractului sinalagmatic este suportat de creditor res perit creditori. Aceasta exceptie opereaza in ipoteza devalorizarii valutei contractuale, in sensul ca pierderea echivalenta cu scaderea paritatii intre data incheierii contractului si scadenta este in sarcina creditorului pretului ( daca, desigur, partile nu au prevazut in contract o cauza asiguratorie corespunzatoare). Problema capata rezolvari diferite pentru situatia in care este vorba de un contract comercial international sinalagmatic translativ de proprietate privitor la un bun individual determinat. Potrivit art.971 si 1295 C. civ., intr-o asemenea ipoteza dreptul de proprietate se transmite de la vanzator la cumparator in momentul realizarii acordului de vointa al partilor; cumparatorul devine proprietar chiar din acest moment, chiar daca nu a intrat in posesia bunului cumparat. Daca bunul piere fortuit intre momentul incheierii contractului si acela al predarii, riscul piere pentru proprietar res perit domino, deci pentru cumparator, care va fi tinut sa plateasca pretul lucrului . Deci el va suporta atat riscul lucrului, in calitate de proprietar, cat si pe acela al contractului in calitate de debitor al unei obligatii posibil de executat plata pretului si pe care va fi tinut sa o execute. De la aceasta regula exista unele exceptii. Astfel, daca obiectul contractului sinalagmatic translativ de proprietate este dat de bunuri viitoare sau de gen situatia cea mai fregventa in raporturile comerciale internationale, dreptul de proprietate asupra ecstor bunuri se transfera la dobanditor numai pe data individualizarii, de regula aceasta fiind data predarii, data pana la care transmitatorul este tinut de indeplinirea obligatiei de livrare.
5

De asemenea, este posibil ca partile, prin acordul, lor, sa stipuleze ca transferul dreptului de proprietate asupra bunului care formeaza obiectul contractului sa opereze la o data ulterioara incheierii lui. Aceasta ultima solutie cea mai fregvent intalnita in raporturile comerciale internationale, spre a se inlatura consecintele stanjenitoare ale preluarii proprietatii si a riscurilor de catre dobanditor din momentul incheierii contractului. Este motivul pentru care uzuantele uniforme standardizate INCOTERMS si RAFDT, leaga de regula, cel putin transmiterea riscurilor asupra marfurilor livrate de un alt moment, anume acela al indeplinirii obligatiei de predare a marfii, astfel ca pana atunci ele sunt suportate de catre transmitator. S-a aratat ca, independent de aceste prevederi legale sau contractuale, participantii la raporturile comerciale internationale urmaresc estimarea anticipata a riscurilor contractuale prin folosirea unor formule matematice, bazate pe calculul probabilitatilor.

COMPETENTA INSTANTELOR JUDECATORESTI

Instantele judecatoresti nationale au competenta generala in solutionarea litigiilor de comert international. O problema importanta o constituie determinarea instantei competente si a raportului de comert international cu element de extraneitate. Legislatiile nationale cuprind reglementari care determina competenta instantelor statelor respective. Astfel, potrivit reglementarilor Codului de procedura civila, in tara noastra, competenta in solutionarea unui litigiu cu element de extraneitate este instanta de la domiciliul paratului, respectiv de la sediul persoanei juridice parate. In anumite ipoteze competenta teritoriala a instantei de judecata sa solutioneze un litigiu cu element de extraneitate poate fi alta decat instanta domiciliului ori sediul paratului. De pilda, litigiile privind imobilele sunt de competenta instantei de la locul situarii bunului; in actiunile referitoare la anularea, rezolutiunea sau rezilierea unui contract, este competenta si instanta locului executarii obligatiei; in actiunile privitoare la cambie, cec sau bilet la ordin este competenta instanta de la locul platii titlului respectiv de credit; in cazul unui contract de transport, este competenta insa instanta de la locul de plecare sau de sosire a transportului, iar in actiunile pentru despagubiri in materie de asigurari, pe langa instanta domiciliului paratului, fie instanta locului situarii bunurilor asigurate, fie instanta locului producerii cazului asigurat. Procedura de solutionare a litigiilor de comert exterior in fata instantelor de judecata este stabilita de legea forului (lex fori), iar procedura executarii silite a hotararilor este stabilita de legea tarii de executare a acestora. Intrucat solutionarea litigiilor de catre instantele judecatoresti prezinta multe incoveniente, intr-o masura tot mai mare, in prezent, ele sunt supuse solutionarii arbitrajului de comert international. Codul nostru de procedura civila, insa, exclude din competenta arbitrajului anumite litigii pe care le da numai instantelor judacatoresti spre solutionare. Dar, cele mai relevante dispozitii de competenta jurisdictionala a instantelor romane, in procesele cu element de extraneitate, sunt cuprinse in Legea nr. 105/1992, art. 147-157.