Sunteți pe pagina 1din 9

Arta falsificarii

,,Opera de arta este materie inainte de a fi mesaj. Odata terminata, ea are o individualitate proprie, sinteza a gandirii, a sensibilitatii si a priceperii manuale a creatorului sau.1 Ideea de a produce falsuri nu s-a ivit intamplator. Ea a inceput sa incolteasca inca din antichitate, din pasiunea unor conducatori de a se inconjura de opere de arta impunatoare, create de artisti celebri. Cum insa numarul capodoperelor era limitat sau creatorii numai erau in viata, amatorii se multumeau cu copii sau interpretari dupa acestea, realizate tot de artisti foarte dotati. De exemplu, copiile romane create de Myron, Policlet, Scopas ce sunt raspandite prin numeroase muzee din Europa si America. Incepand cu epoca Renasterii tentatia de a produce falsuri castiga din ce in ce mai mult teren, mai intai prin imitarea aproape fidela a stilului unui mare maestru de catre elevii sai.

Definirea termenilor
Falsul este o copie dupa ceva original care exista deja sau despre care exista marturii scrise. In ceea ce priveste falsurile in opera de arta, ,,pot fi impartite in trei categorii: falsuri concepute pentru amatorii neavizati, realizate de artisti mediocri; falsuri realizate de artisti talentati capabili sa imite cu dibacie maniera de lucru a unui anumit maestru; falsuri celebre realizate pe baza unor analize minutioase ale operelor artistului vizat, de catre asi in arta manuirii penelului2. Contrafacerea este atribuirea unui fals persoanei care este autorul real al obiectului care a fost copiat. In cazul in care plastograful intentioneaza sa profite de pe urma contrafacerei, fie prin oferirea exemplarului contrafacut spre vanzare, atunci actiunea lui devine o infractiune.

Arta falsa
Operele de arta apartinand marilor maestri isi sporesc valoarea odata cu trecerea timpului. Multi maestri priceputi, satui de propriile lor insuccese, s-au reorientat catre mult mai profitabila activitate de contrafacere. Falsificarea si plagierea operelor de arta dateaza de multe sute de ani, si abia in secolul trecut s-au intensificat eforturile pentru depistarea contrafacerilor, iar aceasta din mai multe motive. De exemplu, in multe din atelierele artistilor, in special in secolele al XV-lea si al XVI-lea, se incuraja aducerea de copii, fie in scop de pregatire pentru ucenici, fie pentru a satisface cererea de piata. In consecinta, nu se putea face o deosebire neta intre creatia ,,originala si copie, mai ales daca maestrul le semna pe
1 2

Madeleine Hours, ,,Secretele capodoperelor, Editura Meridiane, 1982, pg. 116 Anatolie Teodosiu, ,,Din universul ascuns al operei de arta, Editura Meridiane, 1982, pg.113, cap. ,,Falsuri

amandoua. Cand, in secolul al XVIII-lea pasiunea de a colectiona opere de arta a devenit o moda, au fost tranzactionate multe copii, dar si falsuri, de obicei fara a avea vreun atestat privind originea lor. Timp de 200 de ani, contrafacerile au fost luate drept lucrari veritabile. Ba dimpotriva, imitarea stilului unui artist era considerata drept un omagiu, un act de pretuire pentru respectivul. Preturile platite la licitarea operelor de arta notorii au crescut astronomic in ultima suta de ani, facand din contrafacere o afacere mai mult decat profitabila. Cand este vorba despre facut bani, plagiatorii nu sunt diferiti de ceilalti oameni. Profitul ii stimuleaza puternic in eforturile lor de a-si perfectiona munca.

Falsificatorul
,,Arta falsificatorului presupune o cunoastere aprofundata a mestesugului, o studiere a tehnicii, el trebuind sa fie un bun pictor, capabil sa imite maniera maestrului pe care-l falsifica, pentru ca in felul acesta sa ii pacaleasca pe experti.3 Pictura este formata din elemente extrem de diferite, deci nu e usor sa fie redate perfect, conform originalului. Un tablou este compus din suport, un fond preparator, unul sau mai multe straturi de culoare. ,,Aceste elemente sunt constituite din materiale ce difera de la o epoca la alta; prin urmare, falsificatorul are de infruntat multe precum imbatranirea operei, chiar daca utilizeaza aceleasi materiale cu cele ale artistului. Prin imbatranire fortata nu se obtin niciodata rezultate asemanatoare cu cele obtinute in timp. Asadar falsificatorul este nevoit sa gaseasca acelasi panou vechi cu aceasi esenta, decupaj, grosime4. Falsificatorul are de infruntat cel mai mare impediment, precum imitarea imbatranirii lucrarii, imbatranirea manifestandu-se sub forma de alterari si cracluri. Craclura este opera vremii, ea apare intr-o forma sanatoasa care se usuca lent; ea este determinata de constitutia fizica a stratului pictural, de materialele care intra in compozitia lui, de felul cum a fost intins pe suport si fireste de climatul in care a fost pastrat tabloul. Pentru o pictura realizata recent, culoarea nu este intarita prea tare si asta se poate verifica prin faptul ca se dilueaza la contactul cu un tampon imbibat in solventi. Procesul de uscare al picturii in ulei, numit in limbajul chimistilor proces de polimerizare, e lent, si se desfasoara pe o durata mare in timp. Insa la picturile vechi, culoarea e tare si rezistenta. Este imposibil de imitat craclurile vechi, falsificatorul nu dispune decat de produse chimice si artizanale. Orice ar dori sa imite, falsificatorul trebuie sa se asigure sa procure mai intai materialul, in functie de scoala sau maestrul caruia trebuie sa-i fie atribuita imitatia. Odata rezolvata problema materialelor, incepe munca artistica caracterizata prin conceptie artistica, pastisa. Un element destul de important este pastisa <<pasticcio>>, prin care falsificatorul ia elemente de la maestrul care-l imita apoi le reuneste in stilul sau propriu.

3 4

Raoul Sirbu, ,,Cele doua aparente ale picturii, , Editura Miron, Bucuresti, 2001, pg. 318 Madeleine Hours,,Secretele capodoperelor , Editura Meridiane, 1982, pg. 95

Un exemplu de falsificator de arta este Van Meegeren, ce a falsificat 14 lucrari Vermeer, pe care le-a vandut mai departe unor negustori olandezi. Acest falsificator pentru a usca si intari stratul de culoare s-a folosit de bachelita, un amestec de formol si formaldehida, aplicandu-l in pigmenti doar in momentul in care picta. Prima coacere in cuptor a tabloului a dus la intarirea culorii, facand ca ea sa devina sticloasa si dura, ca la o pictura cu adevarat veche. Dupa cea de a doua coacere, a dus la intarirea acestuia, facandu-l sa aiba un aspect invechit.

Fig. 1 Femeie citind o scrisoare Vermeer Van Meegeren

Fig. 2. Femeie citind o partitur

Falsifiicarea operelor de arta nici nu a inceput nici nu s-a sfarsit cu Van Meegeren. Acesta activitate este foarte veche, chiar si unii mari artisti fiind implicati in falsificarea unor lucrari, mizand pe pasiunea colectionarilor ce doreau sa achitioneze lucrari ale anumitor maestri. Un alt pictor falsificator este Elmyr de Hory, ce a falsificat picturi ale unor artisti precum Modigliani, Degas, Picasso si Matisse. Cariera de falsificator a lui Elmyr de Hory a inceput cu adevarat in aprilie 1946, cand a reusit sa vanda un desen de "Picasso" pentru mai putin de 100 de dolari, azi o suma ridicola, dar pe atunci suficienta. Acesta a fost primul pas intr-o lunga cariera de falsificator Falsurile sale, surprinzator de bune, erau greu, mult prea greu de depistat, deoarece in loc sa copieze capodopere, ceea ce l-ar fi expus mai rapid, prefera sa imite stilul si sa creeze noi opere.

Figura 3. Celebrul falsificator Elmyr de Hory in atelierul sau Deja oferea si lucrari de Braque, Bonnard, Degas, Vlaminck. Falsificatorul isi extinsese afacerea, invata sa imite perfect noi si noi stiluri. Este fascinant cum de Hory reusise sa se extinda atat de mult, sa isi asigure unoeri complicitatea unor galeristi si experti si sa isi vanda lucrarile. Adesea prin posta, pentru a minimaliza riscul de a fi prins. Dupa moartea sa, lucrarile sale au inceput sa fie tot mai cautate la licitatiile de arta, pretul crescand de la un an la altul. Mai mult, au aparut si primele falsuri. Poate cea mai frumoasa lauda pe care o putea primi, postum, cel mai mare falsificator de arta al secolului XX.

Figura Gaugain fals

4.

Cel mai mare creator de imitatii a fost sculptorul italian Alceo Dossena. Desi nu a copiat in mod deliberat sculpturile vechi, el a folosit tehnicile vechilor greci, pe cele ale maestrilor din perioada medievala si renascentista. Prima lucrare imitata a fost sculptura in relief ,,Maica Domnului, pe care o mesterise in timpul liber. Si-a gasit cumparator in persoana unui giuvaergiu care si-a inchipuit ca el gasise obiectul de arta undeva, intr-o capela veche, povesteste Frank Arnau. Dossena a primit o suta de lire, iar negustorul s-a bucurat ca a pus mana pe un asemenea chilipir. Dar dupa o examinare atenta si-a dat seama ca, desi era frumoasa, lucrarea nu era veche. Parea numai veche. Iar negustorului i-a trecut prin cap ideea cum ca Dossena ar putea sa creeze si alte statuete mult mai "credibile". Ba chiar a reusit sa-l convinga pe acesta sa intre in afacere, fara a-i spune insa ca operele sale erau

vandute drept originaluri. Apoi Dossena a inceput sa primeasca tot mai multe comenzi.

Consideratii estetice privind falsificarea


Goodman este la curent cu afirmatia lui Frank Arman 5 privind dificultatile de a deosebi autenticul de falsificare datorita circumstantelor precum obiceiul artistilor de a realiza copii ale propriilor lucrari, (lucrarile de atelier fiind ele insele de o mare varietate in privinta raportului dintre aportul maestrului care isi semneaza lucrarile si pe cele ale ucenicilor), cazul restaurarilor (care degenereaza in falsificare sau contrafacere, generand probleme de gestionare a autenticitatii), fenomenul pastisei, al imitarii stilului marilor maestri. Goodman sustine ca in artele alografice (muzica, literatura), nu se pot produce contrafaceri. Se presupune ca sunt mai multe copii manuscrise si de editii al unei opere. Singurul lucru care conteaza in acest caz este identitatea ortografica a textului. Daca acest lucru este respectat, este o copie corecta iar opera originala nu este prin nimic superioasa celei copiate. Goodman precizeaza ca nu trebuie confundata autenticitatea cu valoarea operei, adica distinctia dintre original si contrafacere este importanta din punct de vedere estetic insa asta nu inseamna ca originalul este mai valoros decat contrafacerea. De exemplu ,,o pictura originala poate fi inferioara unei copii inspirate de un discipol genial, cum este cazul in Renastere.6 Relatia intre imanenta si manifestare Fie ca ne referim la obiecte sau evenimente care se supun simturilor, care sunt percepute prin vaz, auz, pipait, gust, miros sau orice combinatie a acestor simturi vorbim de regimurile de imanenta. Acestea se impart in doua categorii: autografic si alografic. Astfel, artele alografice sunt arte cu obiect ideal, includ coregrafia, muzica, arhitectura, teatrul, dar si dupa Genette gastronomia si croitoria, iar artele autografice sunt arte cu obiect material precum pictura, sculptura si arhitectura. Spre deosebire de operele autografice, unde distinctia intre imanenta si manifestari nu are sens, operele alografice au ca moduri de existenta imanenta ideala si manifestarea fizica7. Apar doua proprietati diferite precum proprietatile constitutive ce apartin obiectului de imanenta (textul poemului), cele contingente ce tin de obiectul de manifestare (cartea de exemplu). Deci se poate spune ca manifestarea contine imanenta, nu si invers.
5

Frank Arman, ,,Arta falsificatorilor-falsificatorii artei, Editura Meridiane, Bucuresti, 1970,pg. 7-11 si 327-343 6 Cazul lui Rafael, care tanar fiind, a realizat unele copii dupa maestrul sau Perugino, iar la 20 de ani realiza replica precum ,,Casatoria Feciorei, in care trimiterile la Perugino continua sa fie explicite atat ca schema compozitionala, cat si ca numarul personajelor, insa redarea perfecta a spatiului architectonic si natural probeaza depasirea maestrului. 7 Zaharia. D. N. ,,Estetica analitica-noi prefigurari conceptuale in artele vizuale, Editura Artes, Iai, 2007, pg. 320

La Genette, se observa ca relatia imanentei cu cele doua moduri de manifestare ce sunt figurate printr-un triunghi isoscel, unde in varf este obiectul de imanenta (text literar, text muzical) iar la baza este executia si denotatia, fiind moduri de manifestare. In cazul literaturii, accentul cade uneori pe executie ce consta in dictiune, denotatia fiind scriptiunea. In cazul literaturii, muzicii executia consta intr-un act iar denotatiile sunt lucruri materiale (manuscris, partitura), in cazul arhitecturii, croitoriei si gastronomiei se intampla invers, executia produce lucruri materiale (edificii, vesminte), in timp ce denotatiile pot lua aspectul unui eveniment. Gerard Genette spune ca o opera de arta este un obiect estetic intentional8. Imanenta codifica materialitatea, pe cind transcendenta indica extensia intelectuala, simbolica a artei. Prin urmare, arta trebuie imaginata ca o imanenta, a carei singura ratiune ramine transcendenta, capacitatea de a transporta intelectul in idealitate. Aceasta imanenta (prezenta) poate fi concreta (fizica) sau abstracta (ideala), in functie de domeniul artei in discutie. Astfel, avem zone estetice cu obiect de imanenta material (pictura si sculptura) si altele cu obiect de imanenta spiritual (literatura si muzica). Ele se diferentiaza prin natura materialitatii estetice, pictura sau sculptura de exemplu fiind, in starea lor imanenta, niste prezente fizice, spre deosebire de literatura ori muzica, aflate chiar si in planul concretetii . Apare o diferentiere intre Gerard Genette si Nelson Goodman, in ceea ce priveste opera cu o faza si cea cu doua. Astfel faza delimiteaza urmatoarea diferentiere intre artele alografice si autografice: in artele autografice sunt prezente produse multiple, in care modelul, plansa sau negativul produse de artist, preced probele ce se vor lua prin amprenta, iar in artele alografice, nu este o ordine prescrisa intre executie si notatie, nu sunt constituite din doua faze ci mai degraba din doua moduri de manifestare a caror ordine este indiferenta. Autenticitatea obiectului de imanenta Prima conditie de urmat consta in asigurarea obiectului de imanenta sa fie corect constituit. Genette ofera autenticitatii numele de stabilirea obiectului de imanenta ideal. Aceste operatii, de examinare, comparatie, critica si reconstituire sunt cerute de autentificarea operelor alografice fata de cele autografice, care pentru a fi autentificate, este suficient sa fie raportate cu certitudine la actul autorului lor. Dupa conceptia lui Genette, transferul este important pentru desfasurarea manifestarilor. Transferul poate fi de doua feluri mecanic, prin utilizarea unei matriti, iar cel de-al doilea semnalul, ce lasa o anumita libertate pentru copie. Exista o alta clasificare preferata de esteticianul francez in ceea ce priveste transferul:

Grard GENETTE, Opera artei (I). Imanenta si transcendenta, Traducere si prefata de Muguras Constantinescu. Editura Univers, Bucuresti, 1999

Fotocopia, cand se reproduce textul si majoritatea proprietatilor de manifestare a modelului. Copia facsimilara, cand executantul isi propune sa reproduca cat mai fidel caracteristicile modelului, inclusiv natura suportului (produsul are aproape toate proprietatile amprentei, dar ele sunt obtinute pe o cale cu totul diferita de a amprentei pe care o face posibila matrita). Transcrierea, este singurul procedeu care transmite doar textul, lasand la o parte trasaturile paratextuale ale modelului (modelul functioneaza ca semnal, nu ca matrita, ceea ce presupune competenta din partea executantului).

Descoperirea plagiatelor
Inainte sa apara metodele moderne, puteau fi utilizate numai doua criterii pentru a verifica autenticitatea unei opere de arta: stilul si provenienta. Provenienta consta in documentele ce s-ar putea obtine pentru a arata si urmari cum opera a trecut de la un proprietar la altul de-a lungul anilor pentru ca astfel sa i se poata confirma originalitatea. Stilul si temele unui maestru pot fi copiate cu meticulozitate de plagiator, insa daca expertul constata ca nu ,,arata cum trebuie, atunci lucrarea va fi catalogata drept fals. Pentru a examina o opera de arta, departamentele tehnice ale marilor galerii folosesc nenumarate metode, majoritatea lor fiind dezvoltate in secolul XX. Printre ele se numara folosirea ultravioletelor, a razelor infrarosii si razelor X; analizele chimice sofisticate, inclusiv spectrografia; termoluminiscenta si datarea cu izotopul de carbon 14. Sunt disponibile o multime de metode stiintifice pentru prinderea plagiatorilor ; din pacate, prea putini negustori au timpul si banii necesari pentru ca sa examineze atent lucrarile inainte de a le pune in vanzare. Ultravioletele pot revela imediat adaosurile sau modificarile unei picturi, pentru ca variatele straturi de culoare si lac stralucesc in nuante diferite. Marmura veche prinde o patina care straluceste intr-un verde ingalbenit, in timp ce marmura actuala sau o bucata veche care a fost taiata recent, va iriza intr-un violet stralucitor. Razele infrarosii pot descoperi daca artistii au pictat peste propria lucrare, sau daca semnatura artistului a fost acoperita cu cea a falsificatorului. Razele X pot fi utilizate in acelasi mod. La aceste raze se poate recurge in cazul in care se doreste a se perchezitiona o sculptura, pentru a se vedea interiorul, daca are structura metalica, ceea ce este evident o tehnica moderna. In cazul acesta avem de-a face cu un plagiat, razele X dovedesc daca bucatile de lemn au fost deja gaurite de cari inainte de a fi pictate si poleite. Analiza spectrografica Acesta analiza chimica necesita luarea unei mostre de culoare de pe opera. Dezvoltarea analizei spectrografice face ca mostra abia sa depaseasca marimea unui fir de praf. Astfel se produce un spectru care reveleaza caracteristicile fiecarui element aflat in componenta mostrei. Prin fotografierea acestui spectru se poate vedea care este ponderea fiecarui element. Uleiul folosit de pictor pentru a dilua pigmentii poate fi si el analizat.

Datarea vaselor prin termoluminiscenta este metoda folosita in special pentru datarea vaselor si altor obiecte de ceramica. Acesta se bazeaza pe faptul ca atunci cand vasul este ars, acesta isi pierde radioactivitatea. Cand se incalzeste o mostra de ceramica la peste 340 grade Celsius, aceasta straluceste. Cu cat este mai stralucitoare, cu atat este mai veche. Comparand intensitatea stralucirii cu cea produsa de materialele apartinand unei epoci cunoscute, expertii pot estima vechimea vaselor de ceramica testate. Datarea prin metoda carbon 14 poate depista vechimea obiectului respectiv. Datarea cu carbon nu se poate aplica la materialele cu o vechime mai mica de 50 de ani, dar poate da rezultate demne de incredere chiar si asupra mostrelor de peste 40.000 de ani vechime. Acesta analiza necesita distrugerea doar a unui fragment, de dimensiunea unui timbru postal din lucrare. Acest fapt este un pericol pentru piesa din acesta cauza datarea prin metoda carbonului este folosita destul de rar pentru examinare.

Concluzie
Activitatea falsificatorilor continua si in ziua de astazi, devenind tot mai laborioasa si cu un caracter tot mai stiintific, stimulata de preturile tot mai mari de pe piata artistica. Dar cercetarea autenticitatii nu sta nici e ape loc, dezvoltandu-se tot mai mult, cu tehnologii tot mai avansate. Razboiul continua

Bibliografie

1. Brian Innes, ,,Falsuri si contrafaceri; Adevarul despre delictele care au devenit cele mai mari inselatorii din istorie; Delicventi, mijloacele si victimele, Editura Mladinska Knjiga, Bucuresti, 2007 2. Anatolie Teodosiu, ,,Din universul ascuns al operei de arta, Editura Allfa, Bucuresti, 2001 3. Madeleine Hours, ,,Secretele capodoperelor, Editura Meridiane, Bucuresti, 1982

4. Raoul Sirbu, ,,Cele doua aparente ale picturii, , Editura Miron, Bucuresti, 2001 5. Frank Arman, ,,Arta falsificatorilor - falsificatorii artei, Editura Meridiane, Bucuresti, 1970 6. Grard Genette, ,,Opera artei (I). Imanenta si transcendenta, Traducere si prefata de Muguras Constantinescu, Editura Univers, Bucuresti, 1999 7. D. N. Zaharia (coord.), Dragos Patrascu, Atena Elena Simionescu, Constantin Tofan ESTETICA analitica : noi prefigurari conceptuale in artele vizual, Editura Artes, Iasi, 2007.

Sursa web pentru poze :


Fig. 1. si fig. 2. http://www.scribd.com/doc/63721698/Falsurile-Lui-Han-VanMeegeren Fig. 3. si fig. 4. http://www.artline.ro/Elmyr-de-Hory---marele-maestru-al-falsurilor13390-1-n.html