Drept penal

Dreptul penal este ramura de drept public alcătuită din totalitatea normelor juridice care
stabilesc ce fapte constituie infracțiuni, condițiile răspunderii penale, sancțiunile și alte măsuri
care pot fi aplicate sau luate de către instanțele de judecată față de persoanele care au săvârșit
asemenea fapte, în scopul apărării valorilor fundamentale ale statului de drept.
Trăsăturile dreptului penal:
 Este o ramură distinctă, autonomă – are un obiect propriu de reglementare
 Stabilește faptele (acțiunile, inacțiunile) – condițiile tragerii la răspundere penală,
pedepsele/sancțiunile de drept penal
 Scopul dreptului penal – prevenirea săvârșirii faptelor care aduc atingere sau pun în pericol
valorile sociale fundamentale
Necesitatea dreptului penal:
 Necesitatea apărării valorilor sociale fundamentale
 Existența fenomenului infracțional și nevoia combaterii lui
 Necesitatea reglementării juridice a activității de apărare a valorilor sociale
Caracterele dreptului penal:
 Caracterul autonom – cuprinde un sistem propriu de reguli și de sancțiuni specifice
 Caracterul de drept public – reglementează relații sociale în care una dintre părți este statul
 Caracterul unitar – existența unor principii și instituții unitare aplicabile legislației penale
(Codul penal, legile penale complinitoare, legile extrapenale cu incriminări și pedepse)
Obiectul dreptului penal îl formează relațiile de apărare socială din care fac parte atât relațiile
de cooperare între oameni în asigurarea ocrotirii ordinii sociale, cât și relațiile de conflict între
titularii valorilor sociale ocrotite de legea penală și cei care au săvârșit fapte vătămătoare sau
periculoase împotriva acestor valori.
Scopul dreptului penal este apărarea împotriva infracțiunilor a valorilor sociale fundamentale.
Obiectul științei dreptului penal:
 Studiul exegetic – cunoașterea în parte a fiecărei reguli de drept
 Studiul dogmatic – cunoașterea principiilor (fundamentale, generale și speciale) ale
dreptului normativ
 Studiul critic – descoperirea imperfecțiunilor dreptului
Metodele științei dreptului penal: Metoda rațională sau logică, Metoda istorică, Metoda
comparativă, Cercetarea sociologică concretă, Metoda experimentului
Evoluția științei dreptului penal: Școala clasică, Școala pozitivistă, Școala apărării sociale, Școala
neoclasică
Principiile fundamentale ale dreptului penal
1. Principiul legalității incriminării
Este definit în art. 1 alin. (1). Oricât de gravă ar fi o faptă nu poate constitui infracțiune

dacă nu este prevăzută în legea penală
 Conform Constituției (art. 73 alin. (3) lit h) infracțiunile se pot stabili numai prin lege
organică
 Prin “lege penală” (art. 173) se înțelege orice dispoziție cu caracter penal cuprinsă în legi
organice, ordonanțe de urgență sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau
putere de lege
 Cerințe:
a) constatarea că în realitatea socială anumite fapte au fost săvârșite și există temerea
că s-ar putea repeta
b) claritatea/previzibilitatea textului de incriminare
c) accesibilitatea legii (posibilitatea oricărei persoane de a lua la cunoștință de
existența și conținutul normei penale)
 Art.1 alin. (2) – anterioritatea legii penale în raport cu data săvârșirii faptei. Nu se poate
reține ca infracțiune o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data când a fost
săvârșită (organele judiciare au obligația de a verifica dacă fapta săvârșită era descrisă într-o
lege organică sau ordonanță de urgență care era în vigoare la data săvârșirii faptei)

2. Principiul legalității sancțiunilor de drept penal

 Potrivit art. 2 alin. (1) numai legea penală poate prevedea pedepsele aplicabile și măsurile
educative față de persoanele care au săvârșit infracțiuni și măsurile de siguranță față de
persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală.
 Cerințe:
a) stabilirea sistemului și limitelor pedepselor, ale măsurilor educative și ale măsurilor de
siguranță (Există pedepse principale, accesorii și complementare. Limite generale →
închisoare minim 15 zile și maxim 30 de ani, iar pedeapsa amenzii este minim 30 de
zile-amendă și maxim 400 de zile-amendă)
b) stabilirea în fiecare normă de incriminare a naturii și duratei pedepsei principale
 Art. 2 alin. (2) prevede regula ca pedeapsa, măsura educativă sau de siguranță să fie
prevăzută în legea penală anterior săvârșirii faptei
 Art. 2 alin. (3) pedeapsa nu poate fi stabilită sau aplicată în afara limitelor generale ale
acesteia

3. Principiul prevenirii faptelor prevăzute de legea penală

 Prevenirea săvârșirii faptelor penale se realizează prin acțiunea de cunoaștere a acestora și
a pedepselor corespunzătoare, prin respectarea voluntară a regulilor de conduită de către
destinatarii legii penale, cât și prin luarea unor măsuri preventive prevăzute de lege
4. Principiul umanismului
 Legiuitorul și instanțele de judecată să pornească de la interesele și drepturile fundamentale
ale omului, de la asigurarea condițiilor de realizare și îmbogățire a personalității fiecăruia, în
concordanță cu cerințele societății moderne
 Constrângerea penală nu trebuia să conducă la cauzarea de suferințe fizice sau psihice
condamnatului

5. Principiul egalității în fața legii

 Art. 16 alin. (1) din Constituție garantează egalitatea cetățenilor în fața legii. Toți membrii
societății sunt egali în fața legii penale

Raportul juridic penal

Raportul juridic penal poate fi definit ca fiind acea legătură care se realizează, în conformitate
cu prevederile legii penale, între stat și toți ceilalți membri ai societății, în virtutea căreia statul
are dreptul de a impune respectarea regulilor de conduită instituite în vederea apărării
valorilor sociale ocrotite de lege și de a trage la răspundere penală pe cei care au săvârșit
infracțiuni, iar membrii societății, ca destinatari ai legii penale, au obligația de a se conforma
legii și de a suporta sancțiunile penale în măsura în care au încălcat regula de conduită
impusă de norma de incriminare.
Prin conținutul lor, raporturile juridice penale sunt raporturi de apărare socială și au ca
principală trăsătură faptul că nu apar ca rezultat al unui acord de voință, ci au un caracter
obiectiv, sunt produsul conviețuirii oamenilor.
Categorii de raporturi juridice penale: de conformare/cooperare și de conflict/contradicție
A. Raportul juridic penal de conformare → ia naștere din conformarea față de normele juridice
penale și constă în dreptul statului de a pretinde respectarea valorilor speciale ocrotite de
lege și obligația membrilor societății, ca destinatari ai legii penale, de a respecta conduita
descrisă în normele de incriminare
 Subiecte: statul și persoana fizică/juridică
 Conținut: dreptul statului de a pretinde destinatarilor legii penale să aibă conduita impusă
de normele de incriminare și obligația acestora de a se conforma cerințelor prevăzute de
lege
 Obiect: conformarea (adoptarea conduitei corespunzătoare exigenței normei penale)

 Raportul juridic penal de conformare se naște odată cu intrarea în vigoare a legii penale
 Modificarea raportului juridic penal de conformare se produce ca urmare a modificărilor
sau completărilor care intervin în conținutul normei de incriminare
 Durata de existență a raportului juridic penal de conformare nu este determinată, cu
excepția raporturilor ce decurg din legile temporare, în conținutul cărora se prevede expres
data la care vor ieși din vigoare
 Încetarea raportului juridic penal de conformare are loc odată cu ieșirea din vigoare a legii
penale care l-a generat

B. Raportul juridic penal de conflict → se naște între stat și infractor din momentul săvârșirii
infracțiunii și constă în dreptul statului de a aplica sancțiunea prevăzută de norma penală
încălcată (dreptul de a trage la răspundere penală) și obligația infractorului de a suporta
sancțiunea (de a răspunde penal), ca urmare a nesocotirii normei
 Subiecte: statul și infractorul
 Conținut: drepturile și obligațiile corelative ale subiecților acestui tip de raport juridic penal
 Obiect: aplicarea și executarea pedepsei principale, a pedepsei accesorii și
complementare, a măsurilor educative

 Raportul juridic penal de conflict ia naștere la data săvârșirii infracțiunii de către

destinatarul normei penale
 Modificarea raportului juridic penal de conflict:
a) Adoptarea și intrarea în vigoare a unei legi penale mai favorabile după săvârșirea
infracțiunii
b) Apariția unei legi de grațiere prin care se comută pedeapsa aplicată în una mai
ușoară (de ex, pedeapsa detențiunii pe viață este comutată în pedeapsa închisorii)
sau se reduce pedeapsa stabilită
 Stingerea raportului juridic penal de conflict
o Executarea pedepsei – modalitatea principală de stingere
o Apariția unei legi de amnistie după săvârșirea infracțiunii
o Apariția unei legi de grațiere totală
o Prescripția răspunderii penale
o Prescripția executării pedepsei
o Lipsa plângerii prealabile, retragerea acesteia și împăcarea
o Cauzele de nepedepsire generale sau speciale
o Legea dezincriminatorie sau decizia Curții Constituționale asimilată acesteia

Izvoarele dreptului penal

1. Izvor natural → realitatea obiectivă, adică nevoile, cerințele și aspirațiile vieții sociale
2. Izvor constitutiv (sursa politică) → voința puterii publice de a institui o anumită regulă de
conduită ca normă de drept penal
3. Izvorul formal (sursa juridică) → însuși actul legislativ care cuprinde norme de dr. penal
“Izvoarele formale” ale dreptului penal sunt acele acte normative care, în cuprinsul lor,
stabilesc faptele ce constituie infracțiuni, pedepsele care se pot aplica sau alte sancțiuni care se
pot lua, precum și condițiile răspunderii penale.

1) Constituția României
2) Legea penală, principalul izvor de drept penal → În sens larg (art. 173), orice dispoziție cu
caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanțe de urgență sau alte acte normative care,
la data adoptării lor, aveau putere de lege. În sens restrâns, actul normativ emis de
Parlament în condițiile prevăzute în Constituție, adică legea organică.
Clasificarea legilor penale
a) După sfera de incidență sau domeniul de aplicare
 Legea penală generală (Codul penal)
 Legea penală complinitoare (acte normative care conțin numai norme penale,
completând într-o anumită măsură și într-un anumit mod reglementările cuprinse în
Codul penal. Ex: Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în
materie penală, Legea nr. 546/2002 privind grațierea și procedura acordării grațierii, acte
normative prin care se acordă amnistia și grațierea)
 Legea penală specială (se abate de la regulile obișnuite, derogând de la legea penală
generală. Legea penală specială se aplică cu prioritate în raport cu legea penală generală.
Ex: legea penală aplicabilă unui militar, legea vamală, legi excepționale, legi care cuprind
numai norme de incriminare precum Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea și combaterea
spălării banilor și finanțării terorismului, Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea,
descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, Legea nr. 143/2000 privind prevenirea
și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri)
 Legea extrapenală cu dispoziții penale (reglementează un anumit domeniu de activitate,
cu caracter administrativ sau de altă natură)
b) După durata de aplicare sau a activității
 Legea penală cu durată de aplicare nedeterminată (este delimitat precis numai
momentul în care ea intră în vigoare, nu și cel al încetării activității ei. Ex: Codul penal,
Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, O.U.G.
nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, O.U.G. nr. 195/2005 privind
protecția mediului)
 Legea penală temporară sau cu durată determinată (are o aplicare limitată în timp care
poate să rezulte explicit din lege)
c) După caracter
 Legea penală ordinară (puterea legislativă o adoptă în condiții normale, obișnuite. Se aplică
în orice materie, cu privire la orice persoane și în orice împrejurări. De regulă, au o durată
nedeterminată. → Codul penal, legile complinitoare și legile nepenale cu dispoziții penale)
 Legea penală extraordinară sau excepțională (se adoptă în condiții deosebite, în condițiile
unei calamități naturale, ale stării de război, stării de asediu, etc. De regulă, este o lege
temporară)
3) Ordonanța de urgență a Guvernului, izvor extraordinar de drept penal
4) Decretul prezidențial, izvor de drept penal în cazul grațierii individuale
5) Alte acte normative care, la data adoptării lor, aveau putere de lege (acele legi care au fost
adoptate până la adoptarea noii Constituții a României, decrete, decrete-legi, acte
normative europene)
6) Tratatele și convențiile internaționale

Normele juridice de drept penal și structura acestora

Norma juridică penală este acea normă juridică prin care se prescriu regulile de drept penal,
precum și sancțiunile aplicabile în cazul încălcării acestora. Particularități:
 La norma de drept penal, în partea descriptivă nu este regula de conduită, ci chiar ilicitul
 La normele de drept penal sancțiunea este represivă (constă într-o pedeapsă impusă
celui care a săvârșit fapta incriminată), iar la normele extrapenale sancțiunea este, în
principiu, reparatorie (constă în restabilirea situației anterioare faptei ilicite)
 Intensitatea forței obligatorii a normelor penale în comparație cu a celor extrapenale
 Aplicarea sancțiunii în cazul încălcării normelor penale aparține societății

Structura normei juridice penale

Normele penale generale sunt alcătuite din: ipoteză, dispoziție și sancțiune
Normele penale speciale sunt alcătuite din: dispoziție și sancțiune

Clasificarea normelor juridice penale

A) După întinderea sau sfera domeniului de aplicare
 Norme penale generale → au sediul în Partea generală a Codului penal și reglementează
regulile sau principiile dreptului penal, condițiile în care se nasc, se modifică sau se sting
raporturile juridice penale și sancțiunile de drept penal. Se aplică în raport cu orice
normă de incriminare
 Norme penale speciale → au sediul în Partea specială a Codului penal, în legile penale
speciale ori în legile nepenale cu dispoziții de incriminare și prevăd condițiile în care o
anumită faptă constituie infracțiune și pedeapsa care se aplică săvârșirii ei
*Normele generale completează normele cu caracter special

B) După regula de conduită pe care normele o prescriu

 Norme penale prohibitive → interzic o anumită acțiune, iar în caz de încălcare se aplică
sancțiunea. Majoritatea normelor penale sunt prohibitive
 Norme penale onerative → impun o anumită conduită
C) După conținutul normelor
 Norme penale complete sau unitare → au prevăzute integral atât sancțiunea, cât și
dispoziția, în același articol de lege
 Norme penale divizate → lipsește fie dispoziția sau o parte din aceasta, fie sancțiunea,
care se regăsesc în alte texte
o Norme penale în alb sau cadru – are o dispoziție de incriminare cadru și o
sancțiune corespunzătoare, urmând ca prevederea faptei interzise să se facă
ulterior, prin alte acte normative
o Norme penale de referire și de trimitere – sunt incomplete sub aspectul dispoziției
sau sancțiunii și implică completarea lor cu elemente din alte norme. Norma penală
de referire împrumută dispoziția sau unele elemente ale acesteia, iar norma penală
de trimitere împrumută sancțiunea

D) După gradul de determinare a sancțiunii

 Norme penale cu sancțiuni absolut determinate → prevăd pedeapsa, determinând
natura și cuantumul fix al acesteia
 Norme penale cu sancțiuni relativ determinate → prevăd limita minimă și limita
maximă speciale, dau posibilitatea instanței să stabilească un cuantum de pedeapsă
între aceste limite
 Norme penale cu sancțiuni alternative → prevăd 2 pedepse principale de natură
diferită, dau posibilitatea instanței să aleagă una dintre ele
 Norme penale cu sancțiuni cumulative → prevăd 2 pedepse: una principală și una
complementară

Interpretarea legii penale

Interpretarea legii penale este acea operațiune logico-rațională care se efectuează cu ocazia și
în vederea aplicării normelor de drept penal și are ca scop descifrarea (descoperirea) voinței
legiuitorului exprimate în aceste norme cu privire la cazul concret.

Formele interpretării
A. Interpretarea autentică sau legală – făcută de legiuitor, are caracter general și poate fi
contextuală (făcută odată cu elaborarea normei) sau posterioară (făcută ulterior adoptării
legii interpretate, printr-un act normativ separat)
B. Interpretarea judiciară sau cauzală (cea mai frecventă) – făcută de organele judiciare,
determinate de varietatea de situații care apar în realitatea obiectivă
C. Interpretarea doctrinară – făcută de oamenii de știință în cadrul unor comentarii de speță,
în studii, tratate. Nu sunt obligatorii pentru legiuitor și nici pentru instanțele de judecată
Metodele sau procedeele de interpretare
1) Procedeul literal, gramatical – constă în căutarea voinței adevărate în înseși cuvintele prin
care se exprimă voința și presupune o analiză etimologică, sintactică și stilistică a normei
penale. Analiza etimologică = descifrarea înțelesului fiecărui cuvânt folosit de legiuitor,
având atât o semnificație obișnuită (la normele de drept substantial), cât și una științifică (la
norma de procedură). Sintactic = un cuvânt folosit la singular implică și pluralul și invers,
când un cuvânt poate fi și substantiv, și adjectiv sau adverb trebuie să se țină seama de
modalitatea în care este folosit. Stilistic = sensul cuvintelor în raport cu întreaga construcție
2) Interpretarea rațională sau logică – căutarea pe cale de raționament a voinței legiuitorului
se utilizează numai dacă folosirea celei literare nu a fost pe deplin eficientă.
 Raționamentul a fortiori – acolo unde legea interzice mai puțin, interzice, implicit, și
mai mult, iar acolo unde legea permite mai mult, implicit, permite și mai puțin
 Raționamentul per a contrario – dacă o dispoziție incriminează o faptă numai când
este săvârșită în anumite condiții sau împrejurări, înseamnă că incidența acelei
dispoziții la alte situații este exclusă
 Raționamentul ad absurdum – absurditatea ce ar rezulta dacă ar fi extinsă aplicarea
normei ori i s-ar da o altă interpretare decât cea propusă, conducând la consecințe
inadmisibile
 Raționamentul a pari – unde există identitate de situații, este rational să se adopte
același tratament juridic sau unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem
3) Metoda istorică – studiul comparativ al circumstanțelor istorice ale normei și al rațiunii
socio-politice care au determinat elaborarea ei. Se cercetează lucrările preparatorii ale
actului normativ, expunerile de motive, dezbaterile publice sau parlamentare, elemente de
legislație comparată
4) Interpretarea sistematică – este o variantă a interpretării logice, constă într-o explorare
aprofundată a corelației existente între norma interpretată și celelalte norme din aceeași
lege sau alte legi din cadrul sistemului dreptului penal
5) Interpretarea prin analogie – interpretează o dispoziție de drept penal mai clară pornind de
la o altă dispoziție de drept penal mai puțin clară, referitoare la o situație asemănătoare

Rezultatele interpretării legii penale

 Concordanță deplină între voința legiuitorului și felul în care a fost exprimată această voință
în norma penală interpretată → legea exprimă ceea ce a voit legiuitorul să spună →
interpretare declarativă
 Disconcordanță între voința leguitorului și ceee ce exprimă textul de lege → litera legii
spune mai mult decât a voit legiuitorul → interpretare restrictivă
 Neconcordanță între ce spune textul de lege și ceea ce a voit să exprime legiuitorul → litera
legii spune mai puțin decât a dorit legiuitorul → interpretare extensivă

Limitele interpretării: legile penale sunt de strictă interpretare.

 Aplicarea legii penale

Aplicarea legii penale = executarea sau îndeplinirea obligațiilor pe care aceasta le prevede

Aplicarea legii penale în timp (art. 3-7) = aplicarea prescripțiunilor sancționatoare ale acesteia
în raport cu momentul săvârșirii infracțiunii și cu cel al tragerii la răspundere penală a
infractorului

Principiul activității legii penale (art. 3) → răspunderea penală se stabilește după legea în
vigoare în momentul săvârșirii infracțiunii. Legea penală nu se aplică faptelor săvârșite înainte
de intrarea ei în vigoare, deci nu retroactivează. Legea penală nu poate fi extinsă asupra unor
fapte săvârșite ulterior, după ieșirea ei din vigoare, deci nu ultraactivează, afară de cazurile
prevăzute de lege.

Fundamentul principiului:
 O lege penală, pentru a fi aplicată, trebuie să fie cunoscută
 O persoană nu poate fi trasă la răspundere pentru o faptă care nu era considerată
infracțiune în momentul săvârșirii
 Nevoile apărării sociale sunt exprimate cel mai bine în legea penală în vigoare
 Considerente de echitate și umanitate pretind ca unei persoane să i se aplice numai legea
penală în vigoare la data săvârșirii infracțiunii

Determinarea legii penale active:

Intrarea în vigoare a legii penale nu coincide cu data adoptării ei și nici cu data publicării în
Monitorul Oficial. Legea intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară
prevăzută în textul ei (art. 78 din Constituție)
Vechimea legii are în vedere momentul adoptării ei, iar durata are în vedere data intrării în
vigoare
Intrarea în vigoare a unei ordonanțe de urgență a Guvernului presupune 2 condiții cumulative:
depunerea ei la Camera Parlamentului și publicarea sa în Monitorul Oficial.
Intrarea în vigoare a unei legi de amnistie ori a unei legi de grațiere (legi de clemență) – sunt
legi organice, intră în vigoare la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial, legiuitorul trebuie
să prevadă în conținutul lor data la care sunt incidente, dată ce se va situa anterior celei la care
au fost publicate în Monitorul Oficial.
Ieșirea din vigoare a legii penale – cea mai cunoscută modalitate este abrogarea.
Modalitățile abrogării:
 După întinderea ei: totală (scoasă din vigoare întreaga lege) sau parțială (scoase din vigoare
doar unele dintre dispozițiile legii anterioare). Abrogarea prin înlocuire este o modalitate
frecventă de scoatere din vigoare a dispozițiilor penale
 După modul în care operează: expresă (se precizează care lege sau dispoziții se abrogă) sau
tacită (noua lege reglementează aceeași materie ca și legea anterioară, fără a face vreo
mențiune în legătură cu cea anterioară). Abrogarea tacită poate fi totală sau parțială
Concursul de legi penale = coexistența a două sau mai multor legi penale care reglementează
concomitent aceeași materie. Cel mai adesea, apare între o lege penală care conține o
reglementare generală și o lege penală care conține o reglementare specială în aceeași materie.
Mai poate să apară între o dispoziție de incriminare cuprinsă în Codul penal, Partea specială, și o
lege extrapenală (se va aplica dispoziția din legea extrapenală)

Data săvârșirii infracțiunii → pentru ca unei fapte să i se aplice legea penală este nevoie să se
determine momentul comiterii infracțiunii, aplicându-se teoria acțiunii, potrivit căreia
momentul comiterii infracțiunii este momentul săvârșirii actului de executare, indiferent de
legea în vigoare la momentul producerii rezultatului
 Infracțiuni progresive – se consideră săvârșite la momentul comiterii acțiunii și nu la
momentul producerii celui mai grav rezultat
 Infracțiuni omisive (se săvârșesc printr-o inacțiune) – legea aplicabilă este legea în vigoare la
momentul când ar fi trebuit să se realizeze conduita cerută de lege
 Infracțiunea continuă – ca formă a unității naturale de infracțiune, acțiunea incriminată,
care constituie elementul material al acesteia, continuă în timp prin voința făptuitorului
până la încetarea definitivă a acesteia
 Infracțiunea continuată – ca formă a unității legale de infracțiune, făptuitorul săvârșește la
diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții și împotriva aceluiași subiect
pasiv, acțiuni sau inacțiuni ce prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni
 Infracțiunea de obicei – ca formă a unității legale de infracțiune, repetarea faptei
incriminate de un număr de ori suficient de mare pentru ca din această repetare să rezulte
că făptuitorul desfășoară activitatea infracțională respectivă din obicei, din obișnuință sau
din îndeletnicire

Principiul neretroactivității legii penale (art. 1 alin. (2) și art. 2 alin. (2)) → legea penală
este neretroactivă, nu se poate aplica decât faptelor săvârșite din momentul intrării ei în vigoare

Extraactivitatea legii penale

Situațiile tranzitorii = împrejurări care se ivesc ca urmare a intrării în vigoare a unei legi penale
noi sau a unei dispoziții modificatoare a unei legi penale, dispoziții care urmează să se aplice și
cauzelor penale care nu au fost încă judecate sau când judecata a fost reluată (de pildă, prin
admiterea unei căi extraordinare de atac).
Rezolvarea situațiilor tranzitorii, adică de trecere de la o lege penală veche la una nouă, se
realizează prin dispoziții tranzitorii.

Retroactivitatea legii penale

Retroactivitatea legii penale = extinderea imperiului legii sau a efectelor acesteia asupra unor
fapte comise înainte de intrarea în vigoare a legii penale respective.
Categorii de legi care au caracter retroactiv:
1. Legea penală dezincriminatoare → prin dispoziţiile sale face să înceteze caracterul penal al
unei fapte incriminate într-o lege penală anterioară. Dezincriminarea nu trebuie confundată
cu abrogarea unei incriminări întrucât este posibil ca o faptă prevăzută într-o anumită lege
penală să fie abrogată dar acea faptă să rămână incriminată în cuprinsul altei legi penale.
 Cadrul legal de reglementare a aplicării legii penale de dezincriminare → (art. 4): Legea
penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea
nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă
pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor
judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.
 Modalităţile de dezincriminare a faptei → O primă modalitate este reglementată în art. 4 în
ipoteza în care fapta constituia infracţiune potrivit legii penale anterioare, iar noua lege
penală nu o mai incriminează deloc. Deci este vorba despre o dezincriminare totală a acelei
fapte. A doua modalitate este cea reglementată în art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 şi
există în cazul în care o faptă determinată, concret săvârşită sub imperiul legii vechi, nu mai
constituie infracţiune, potrivit legii noi, datorită modificării elementelor constitutive ale
infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de legea nouă pentru existenţa infracţiunii.
 Efectele adoptării legii de dezincriminare → Dacă procesul penal pentru fapta
dezincriminată nu a început până la intrarea în vigoare a legii noi, acesta nu va mai începe,
iar dacă a început va lua sfârşit fie prin clasarea în faza de urmărire penală, fie prin achitare
în faza de judecată. Dacă dezincriminarea intervine după pronunţarea unei hotărâri
definitive de condamnare a faptei sub imperiul legii vechi, executarea pedepsei, a
eventualelor măsuri educative sau măsuri de siguranţă pronunţate nu va mai începe, iar
dacă a început, va înceta. Dacă pedeapsa a fost deja executată, vor înceta toate consecinţele
care ar decurge din condamnare.

2. Legea penală interpretativă → nu cuprinde incriminări noi, nu modifică normele din legea
penală anterioară, ci precizează voința legiuitorului exprimată în dispozițiile legii
interpretate. Poate să apară numai în situațiile în care normele normele în legea interpretată
sunt înțelese și aplicate în mod diferit de către instanțele de judecată, de aceea, nu aduce
atingere principiului legalității incriminării, întrucât nu este o lege cu incriminare ex novo. În
cazuri cu totul excepţionale, dacă unele dispoziţii din legea interpretativă ar conduce,
implicit, la modificarea unor norme de incriminare, aceste dispoziţii vor retroactiva numai
în măsura în care sunt mai favorabile

3. Legea de amnistie sau legea ori decretul de grațiere → Aceste acte normative, prin înseşi
natura şi finalitatea lor, au caracter retroactive, întrucât ele nu pot interveni decât cu privire
la fapte comise anterior intrării în vigoare.
4. Legea penală mai favorabilă → Când noua lege penală este mai favorabilă, ea are
obligatoriu caracter retroactiv, devenind aplicabilă faptelor comise înainte de intrarea ei în
vigoare. Retroactivează în baza art. 5 dacă a intervenit până la judecarea definitivă a cauzei
şi în baza art. 6 dacă a intervenit după judecarea definitivă a cauzei. Retroactivitatea legii
penale mai favorabile operează şi în cazul legilor declarate neconstituţionale, precum şi al
ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului, aprobate de Parlament cu modificări sau
completări ori neaprobate, dacă în timpul cât acestea s-au aflat în vigoare au cuprins
dispoziţii penale mai favorabile.

Ultraactivitatea legii penale = extinderea imperiului legii dincolo de momentul ieşirii din
vigoare. Au caracter ultraactiv următoarele legi penale:
 Legea penală temporară - art. 7 alin. (1) C. pen.: „Legea penală temporară se aplică
infracţiunii săvârşite în timpul când era în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau
judecată în acel interval de timp”. Legea penală temporară este acea lege penală care
prevede data ieşirii ei din vigoare sau a cărei aplicare este limitată prin natura situaţiei
temporare care a impus adoptarea sa.
 Legea penală mai favorabilă: Întotdeauna când legea veche este mai favorabilă, ea va
ultraactiva în baza art. 5, aplicându-se şi infracţiunilor săvârşite în timpul cât era în vigoare şi
care nu au fost definitiv judecate până la ieşirea ei din vigoare.

Principiul legii penale mai favorabile → Legea penală mai favorabilă conţine dispoziţii
mai favorabile celor implicaţi în raportul juridic de conflict. Principiul legii penale mai favorabile
(art. 15 alin. (2) din Constituție): legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai
favorabile.

Art. 5: în cazul succesiunii legilor penale sau a situaţiilor tranzitorii, se aplică infractorului, dintre
cele două sau mai multe legi succesive, legea penală mai favorabilă. Dacă mai favorabilă este
legea veche, sub imperiul căreia s-a comis infracţiunea, se va da eficienţă acesteia, caz în care
legea veche va ultraactiva. Dacă, dimpotrivă, mai avantajoasă pentru infractor este legea nouă,
se va aplica aceasta, caz în care, extinzându-şi efectul asupra unei fapte săvârşite anterior intrării
în vigoare, va retroactiva.

Art. 6: legea penală nouă, când este mai favorabilă, trebuie să se aplice şi cu privire la faptele
definitiv judecate sub legea veche, fiindcă legea nouă trebuie să reglementeze raporturile
juridice penale până la stingerea acestora prin executarea sancţiunilor aplicate, în aşa fel ca
faptele săvârşite sub legea veche să nu producă alte efecte decât acelea pe care le prevede
legea nouă mai favorabilă.
Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul faptelor pentru care nu a intervenit o
condamnare definitive. Condiţii:
 Să existe o succesiune de legi penale care să prevadă fapta ca infracţiune
 Legea succesivă să fie în vigoare la data pentru care urmează să se opteze cu privire la legea
penală mai favorabilă
 Legile penale care se succed să incrimineze fapta săvârşită sub incidenţa legii penale
anterioare
 Incriminarea ori sancţionarea faptei săvârşite sub legea penală anterioară să fie diferită în
legile penale care se succed

Criteriile de determinare a legii penale mai favorabile în cazul faptelor pentru care nu a
intervenit o condamnare definitive:
 Condiţiile de incriminare a faptei
 Condiţiile de tragere la răspundere penală
 Regimul sancţionator
Este necesar să se analizeze, prin raportare la cauza concretă în care urmează să se aplice legea
penală mai favorabilă, mai întâi, potrivit criteriului condiţiilor de incriminare a faptei în legile
penale succesive, apoi, dacă există în vreuna din legile succesive vreo cauză de înlăturare a
răspunderii penale sau o cauză de nepedepsire, şi, în lipsa acesteia, restabileşte legea penală
mai favorabilă potrivit sistemului sancţionator.
O regulă de bază în aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei o
constituie interdicţia creării, pe cale judiciară, a unei lex tertia, prin combinarea unor dispoziţii
mai favorabile din legile penale care se succed.

Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei → În cazul
condamnărilor definitive operează numai în modalitatea obligatorie şi în situaţia în care legea
nouă prevede o pedeapsă principală mai uşoară ca natură ori ca durată sau cuantum.

Condiţiile aplicării obligatorii a legii penale noi mai favorabile

 să existe o hotărâre definitivă de condamnare la o pedeapsă sau prin care s-a luat o măsură
educativă sau o măsură de siguranţă
 până la executarea pedepsei definitive ori până la stingerea executării acesteia prin orice alt
mod prevăzut de lege (graţierea totală ori a restului de pedeapsă, prescripţie a executării
pedepsei) ori chiar după executarea pedepsei, să fi intrat în vigoare o nouă lege penală care
să prevadă pentru aceeaşi infracţiune o pedeapsă mai uşoară ca natură ori de aceeaşi natură
(închisoare, amendă), dar să prevadă limite speciale mai reduse
 pedeapsa aplicată de instanţa de judecată sub incidenţa legii vechi să fie mai grea, ca natură
ori ca limite speciale, decât cea prevăzută de legea penală nouă
Ipotezele de aplicare obligatorie a legii penale noi mai favorabile
 După natura, durata sau cuantumul pedepsei principale aplicate
o Când pedeapsa aplicată definitiv pentru infracţiunea săvârşită sub incidenţa legii penale
anterioare este detenţiunea pe viaţă, iar legea penală nouă prevede doar pedeapsa
închisorii pentru aceeaşi infracţiune
o Când pedeapsa aplicată definitiv pentru infracţiunea săvârşită sub incidenţa legii penale
anterioare este închisoarea, iar legea penală nouă prevede pentru aceeaşi infracţiune
numai amenda
o Când pedeapsa definitivă aplicată sub imperiul legii vechi este închisoarea şi legea
penală nouă mai favorabilă prevede pentru aceeaşi infracţiune pedeapsa închisorii, dar
cu un maxim special mai redus decât pedeapsa aplicată, aceasta se va reduce la
maximul special prevăzut de legea nouă
o Când pedeapsa definitiv aplicată sub imperiul legii penale anterioare este amenda, iar
legea nouă prevede tot pedeapsa amenzii, dar maximul special al acesteia este mai mic
decât pedeapsa amenzii aplicată
 Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, în legătură cu
măsurile educative, măsurile de siguranţă şi pedepsele complementare
o Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei în legătură cu
măsurile educative
o Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, în legătură cu
pedepsele complementare şi cu măsurile de siguranţă
o Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor executate

Aplicarea legii penale în spațiu (art. 8-14) = nicio persoană care săvârşeşte o infracţiune,
indiferent de locul comiterii acesteia, nu se poată sustrage de la răspunderea penală.

Aplicarea legii penale faptelor săvârșite pe teritoriul țării

Principiul teritorialității (art. 8 alin. (1)) → legea penală, ca expresie a voinței suverane a statului
roman, se aplică pe întreg teritoriul țării pe care se exercită, oricare ar fi calitatea făptuitorului:
cetățean român sau străin, persoană fără cetățenie domiciliată în România sau în afara ei.
Teritoriul României (art. 8 alin. (2)): „Prin teritoriul României se înţelege întinderea de pământ,
marea teritorială şi apele cu solul, subsolul şi spaţiul aerian, cuprinse între frontierele de stat”.
 suprafaţa terestră – întinderea de pământ (uscat) existentă între frontierele politico-
geografice ale României
 apele interioare – apele curgătoare (fluvii, râuri) sau stătătoare (lacuri, bălţi)
 apele maritime interioare – suprafeţele de apă situate între ţărmul mării şi liniile de bază de
la care se măsoară întinderea mării teritoriale. Liniile de bază sunt liniile celui mai mare
reflux de-a lungul ţărmului sau, după caz, liniile drepte care unesc punctele cele mai
 avansate ale ţărmului, inclusiv ale ţărmului dinspre larg al insulelor, ale locurilor de acostare,
amenajărilor hidrotehnice şi ale altor instalaţii portuare permanente.
 marea teritorială – fâşia de mare adiacentă ţărmului ori, după caz, apelor maritime
interioare, având lăţimea de 12 mile marine (22.224 m), măsurată de la linia de bază
 subsolul teritoriului terestru şi acvatic (al apelor interioare, al apelor maritime interioare şi
al mării teritoriale) – zona subterană, fără limite în adâncime, având o întindere care
coincide cu limitele frontierelor de stat
 spaţiul aerian – coloana de aer de deasupra teritoriului terestru, a apelor interioare, apelor
maritime interioare şi mării teritoriale, fără limite în înălţime, până unde se poate ajunge cu
tehnica actuală. Asupra spaţiului cosmic nu se exercită suveranitatea vreunui stat, fiind un
spaţiu liber, supus normelor de drept internaţional.

Infracţiune săvârşită pe teritoriul României (art. 8 alin. (3) și (4)):

 Infracțiunea a fost săvârșită în întregime pe teritoriul României
 Infracțiunea a fost săvârșită în întregime pe o navă sub pavilion românesc ori pe o
aeronavă înmatriculată în România
 Pe teritoriul în accepțiunea legii penale/pe o navă sub pavilion românesc/pe o aeronavă
înmatriculată în România s-a efectuat un act de executare, de instigare sau de complicitate
ori s-a produs, chiar în parte, rezultatul infracțiunii
 Infracţiunea a fost comisă pe platformele de foraj maritim (situate în zona economică
exclusivă a României în Marea Neagră), fie în întregime, fie pe acestea s-a efectuat numai un
act de executare ori s-a produs rezultatul infracţiunii

Excepţii de la aplicarea legii penale potrivit principiului teritorialităţii

1) Imunitatea de jurisdicţie (art. 13): „Legea penală nu se aplică infracţiunilor săvârşite de
către reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau de alte persoane care, în conformitate
cu tratatele internaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei penale a statului român”. Statul român
poate să ceară statului străin judecarea şi sancţionarea lor ori le poate declara „persona non
grata”, obligându-le să părăsească teritoriul statului român
 Reprezentanţii diplomatici ai statelor străine: ambasadorii, miniştrii plenipotenţiari,
consilierii, secretarii, ataşaţii de ambasadă ori legaţie sau orice altă persoană străină
posesoare a unui paşaport diplomatic
 „Alte persoane”: şefii statelor străine aflaţi în ţara noastră sau în trecere prin ţara
noastră, şefii guvernelor străine şi alte persoane oficiale al căror statut juridic este
stabilit prin convenţii internaţionale
2) Infracţiunile săvârşite în sediile misiunilor diplomatice: În baza Convenţiei de la Viena din
1961, se bucură de imunitate de jurisdicţie şi localul sau sediile reprezentanţelor
diplomatice, care sunt inviolabile. În situaţia săvârşirii de infracţiuni în cadrul acestor localuri
sau sedii, organele statului de reşedinţă nu pot pătrunde, în vederea efectuării unor acte de
urmărire sau percheziţii, decât cu consimţământul sau la cererea şefului misiunii diplomatice
3) Infracţiunile săvârşite de personalul armatelor străine aflate în trecere sau staţionate pe
teritoriul României: În acest caz, se aplică legea statului căruia îi aparţin acele trupe.
4) Infracţiunile săvârşite la bordul navelor sau aeronavelor străine aflate pe teritoriul
României:
 Infracţiunile săvârşite la bordul navelor sau aeronavelor militare ori guvernamentale
străine aflate pe teritoriul României nu cad sub jurisdicţia statului nostru – se aplică
legea pavilionului. Nu se aplică legea penală a ţării noastre, nici faptelor săvârşite de
persoanele care fac parte din echipajul sau personalul specializat al acestor nave sau
aeronave pe timpul cât ele se află în porturi ori în apele maritime interioare sau în marea
teritorială a României, respectiv în aeroporturi.
 Când infracţiunile sunt săvârşite la bordul navelor ori aeronavelor comerciale aflate în
porturile sau aeroporturile româneşti ori de către personalul acestora la locul de
acostare, aterizare, aceste fapte cad sub incidenţa legii noastre penale.
 Infracţiuni săvârşite la bordul navelor comerciale străine aflate pe teritoriul României ori
de către personalul acestora, se disting două situaţii, după cum nava se află în porturile
româneşti sau în apele maritime interioare ori în trecere prin marea teritorială.
Jurisdicţia penală a României se aplică cu privire la orice infracţiune săvârşită pe teritoriul
român de către persoane îmbarcate la bordul navelor străine folosite în scopuri
comerciale, precum şi cu privire la orice infracţiune săvârşită la bordul unei asemenea
nave, pe timpul când aceasta se află în porturile româneşti sau în apele maritime
interioare.
Conform art. 26 alin. (2) din Legea nr. 17/1990, republicată, jurisdicţia penală a României nu
se va exercita la bordul unei nave străine folosite în scopuri comerciale care trece prin marea
teritorială, cu privire la o infracţiune săvârşită la bordul acesteia, cu excepţia cazurilor când:
 infracţiunea a fost săvârşită de un cetăţean român sau de o persoană fără cetăţenie care are
domiciliul pe teritoriul României
 infracţiunea este îndreptată împotriva intereselor României sau împotriva unui cetăţean
român ori a unei persoane rezidente pe teritoriul României
 infracţiunea este de natură să tulbure ordinea şi liniştea publică în ţară sau ordinea în marea
teritorială
 exercitarea jurisdicției române este necesară pentru reprimarea traficului ilicit de
stupefiante sau de substanţe psihotrope
 asistenţa autorităţilor române a fost cerută, în scris, de căpitanul navei ori de un agent
diplomatic sau un funcţionar consular al cărui pavilion îl arborează nava

5) Legea penală nu se aplică potrivit principiului teritorialităţii, în temeiul prevederilor art.

12 C. pen., dacă se dispune altfel printr-un tratat internaţional la care România este parte
 Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului internaţional, adoptată la Geneva în
anul 1936
 Convenţia pentru suprimarea traficului de persoane şi a exploatării persoanelor care se
prostituează, adoptată de O.N.U. în anul 1949
 Convenţia internaţională contra luării de ostatici, adoptată la New York la 17 decembrie
1984
Aplicarea legii penale faptelor săvârșite în afara teritoriul României

Principiul personalităţii legii penale (art. 9) → „Legea penală română se aplică infracţiunilor
săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean român sau de o persoană juridică
română, dacă pedeapsa prevăzută de legea penală română este detenţiunea pe viaţă ori
închisoarea mai mare de 10 ani. (2) În celelalte cazuri, legea penală română se aplică
infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean român sau de o persoană
juridică română, dacă fapta este prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost
săvârşită ori dacă este comisă într-un loc care nu este supus jurisdicţiei niciunui stat”.

Condiţii de aplicare
 Infracţiunea să fie săvârşită în întregime în afara teritoriului ţării
 Subiectul activ al infracţiunii să fie un cetăţean român sau o persoană juridică română
 Pentru infracţiunile la care legea penală română prevede pedeapsa închisorii de cel mult
10 ani sau pedeapsa amenzii, aplicarea legii penale române este condiţionată de dubla
incriminare (a legii penale române și a legii penale a statului pe teritoriul căruia a fost
săvârșită). *În cazul infracțiunilor cu pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii
mai mare de 10 ani, nu se mai cere dubla incriminare
 Să nu existe un tratat internaţional la care România este parte care să dispună astfel
 Pentru punerea în mişcare a acţiunii penale este necesară autorizarea prealabilă a
procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei rază teritorială se
află parchetul mai întâi sesizat sau, după caz, a procurorului general al parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Principiul realității legii penale (art. 10 alin. (1)) → „Legea penală română se aplică
infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean străin sau o persoană fără
cetăţenie, contra statului român, contra unui cetăţean român ori a unei persoane juridice
române”.

Condiţii de aplicare (cumulative)

 Infracţiunea să fie săvârşită în întregime în afara teritoriului ţării
 Infracţiunea să fie săvârşită de un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie
 Infracţiunea să fi fost îndreptată contra statului român, contra unui cetăţean român ori
contra unei persoane juridice române
 Să fi intervenit autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie
 Fapta să nu facă obiectul procedurii judiciare în statul pe al cărui teritoriu a fost săvârşită
 Să nu existe în vigoare un tratat internaţional la care România este parte şi care să conţină
prevederi referitoare la un alt mod de soluţionare a acestor cause
Principiul universalităţii legii penale (art. 11 alin. (1)) → „Legea penală română se aplică şi altor
infracţiuni decât celor prevăzute în art. 10, săvârşite în afara teritoriului ţării de un cetăţean
străin sau o persoană fără cetăţenie, care se află de bunăvoie pe teritoriul României în
următoarele cazuri:
a) s-a săvârşit o infracţiune pe care statul român şi-a asumat obligaţia să o reprime în temeiul
unui tratat internaţional, indiferent dacă este prevăzută sau nu de legea penală a statului pe al
cărui teritoriu a fost comisă;
b) s-a cerut extrădarea sau predarea infractorului şi aceasta a fost refuzată”.
Condiţii de aplicare
 Infracţiunea să fie comisă în întregime în afara teritoriului ţării
 Infractorul să fie cetăţean străin sau persoană fără cetăţenie
 Infracţiunea să nu fie dintre cele pentru care se aplică legea penală potrivit principiului
realităţii
 Infractorul să se afle de bunăvoie pe teritoriul României
 Infracţiunea comisă să fie dintre cele pe care statul român şi-a asumat obligaţia să o reprime
în temeiul unui tratat internaţional
 S-a cerut extrădarea sau predarea infractorului şi aceasta a fost refuzată

Cooperarea internațională pentru reprimarea criminalității

Formele de cooperare între state în lupta împotriva criminalităţii prevăzute de Codul penal şi
de Codul de procedură penală:
 Aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite în străinătate de străini sau apatrizi, în
temeiul principiului universalităţii legii penale (art. 11 C. pen. în vigoare)
 Incriminarea în legea penală română a unor fapte periculoase ca urmare a aderării sau
ratificării de către România a unor convenţii internaţionale
 Recunoaşterea potrivit legii penale a efectelor hotărârilor judecătoreşti pronunţate în
străinătate, în sensul scăderii din durata pedepsei aplicate de instanţele române a perioadei
de reţinere, arestare preventivă ori a părţii din pedeapsă executate în străinătate
 Consacrarea recidivei internaţionale în art. 41 alin. (3) C. pen. în vigoare
 Transmiterea, în temeiul reciprocităţii, între state, de informaţii şi date privitoare la
antecedentele unor infractori, copii sau extrase de pe hotărârile penale, cazierul judiciar sau
orice alte date care interesează statele în lupta lor comună contra criminalităţii
 Extrădarea – formă de bază a cooperării între state în reprimarea fenomenului infracțional
Formele de cooperare judiciară internaţională în materie penală reglem de Legea nr.
302/2004
 extrădarea
 mandatul european de arestare
 transferul de proceduri în materie penală
 recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale şi a actelor judiciare
 transferarea persoanelor condamnate
 asistenţa judiciară în materie penală
Extrădarea = act bilateral, politic și juridic, prin care statul pe al cărui teritoriu se află un
infractor străin îl predă, la cerere, statului unde s-a săvârșit infracțiunea ori statului ale cărui
interese au fost afectate prin comiterea faptei sau al cărui cetățean este, în vederea tragerii la
răspundere penală ori a executării unei sancțiuni de drept penal în statul respectiv
Caracteristicile extrădării:
 act de asistenţă juridică internaţională (reprimarea fenomenului criminalității)
 este un act bilateral (între 2 state)
 are şi un conţinut politic (convenții internaționale)
 are un pronunţat caracter juridic (reglementată prin norme de drept)
Cetăţenii români nu pot fi extrădaţi, străinii pot fi extrădaţi numai în baza unei convenţii
internaţionale sau în condiţii de reciprocitate; extrădarea se hotărăşte de justiţie. (art. 19 din
Constituție)
„Prin derogare de la prevederile alin. (1), cetăţenii români pot fi extrădaţi numai în baza unei
convenţii internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de
reciprocitate”.
Extrădarea se acordă sau poate fi solicitată numai în baza unei convenţii internaţionale sau în
condiţii de reciprocitate:
 pe bază de convenţie internaţională – România are în prezent stabilite relaţii convenţionale
interesând extrădarea cu 61 de state, dintre care 46 sunt state părţi la Convenţia europeană
de extrădare, iar cu celelalte 15 state, România are încheiate convenţii bilaterale de
extrădare, cum sunt, de exemplu, cele cu Algeria, Armenia, R.P. Chineză, Cuba, Egipt, Maroc,
SUA, Canada, Tunisia etc.
 în absenţa unei convenţii internaţionale – România acceptă să predea, la cererea de
extrădare a unui alt stat, în virtutea curtoaziei internaţionale şi cu asigurarea scrisă a
reciprocităţii dată de autoritatea competentă a acelui stat

Extrădarea pasivă (extrădarea din România)

Condiţiile privitoare la persoana supusă extrădării
 să fi săvârşit o infracţiune pentru care statul solicitat are competenţa principală de a-l
urmări, judeca sau condamna pe infractor ori de a-l căuta în vederea executării unei
pedepse sau a unei măsuri de siguranţă în statul respective
 să nu fie exceptată de la extrădare

Condiţiile privitoare la faptă

 să fi fost săvârşită pe teritoriul statului solicitant ori împotriva intereselor acestuia sau de
către un cetăţean al acestui stat
 să nu fie aplicabilă legea penală română potrivit principiului teritorialităţii sau a principiului
realităţii
 să fie prevăzută ca infracţiune atât de legea statului solicitat, cât şi a statului solicitant –
dubla incriminare. Această condiţie nu operează dacă s-a stabilit altfel printr-o convenţie
internaţională la care România este parte
 în materie de taxe şi impozite, de vamă şi de schimb valutar, extrădarea va fi acordată
potrivit convenţiilor internaţionale aplicabile, numai pentru fapte cărora le corespund,
potrivit legii statului român, infracţiuni de aceeaşi natură

Condiţii privitoare la natura şi gravitatea pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea

săvârşită sau aplicate de instanţa de judecată printr-o hotărâre definitivă
 pentru infracţiunea săvârşită, legea statului solicitant, cât şi legea română să prevadă o
pedeapsă privativă de libertate de cel puţin un an, dacă extrădarea este acordată de
România în vederea urmăririi penale sau judecăţii, iar când extrădarea este acordată în
vederea executării unei pedepse privative de libertate, aceasta să fie de cel puţin 4 luni
 când fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu moartea de către legea statului
solicitant, extrădarea nu poate fi acordată decât cu condiţia ca statul respectiv să dea
asigurări considerate îndestulătoare de către statul român că pedeapsa capitală nu se va
executa, urmând să fie comutată
 persoana condamnată la pedeapsa privativă de libertate cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei sau persoana față de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei poate
fi extrădată în caz de suspendare parţială, dacă fracţiunea de pedeapsă rămasă de executat
este de cel puţin de un an şi nu există alte impedimente legale la executare
 pedeapsa aplicată infractorului a cărei extrădare se solicită să nu fi fost graţiată de statul
solicitant

Condiţii care vizează urmărirea penală sau executarea pedepsei

 infracţiunea să nu fie dintre acelea pentru care, potrivit legislaţiei române, cât şi legislaţiei
statului solicitant, acţiunea penală poate fi angajată numai la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate, iar această persoană se opune extrădării
 să nu fi intervenit, potrivit legislaţiei române ori potrivit legislaţiei statului solicitant, o
cauză care înlătură răspunderea penală ori consecinţele condamnării (amnistia, prescripţia)
 persoana extrădabilă să nu fie judecată în statul solicitant de un tribunal care nu asigură
garanţiile fundamentale de procedură şi de protecţie a drepturilor la apărare sau de un
tribunal naţional instituit anume pentru cazul respectiv ori dacă extrădarea este cerută în
vederea executării unei pedepse pronunţate de acel tribunal
 În cazul în care se solicită extrădarea unei persoane în vederea executării unei pedepse
pronunțate printr-o hotărâre dată în lipsă împotriva sa, statul român poate refuza
extrădarea în acest scop, dacă apreciază că procedura de judecată a nesocotit dreptul la
apărare recunoscut oricărei persoane suspectate sau acuzate de săvârșirea unei infracțiuni
Condiţii privind cererea de extrădare → Autoritatea competentă a statului străin se adresează
Ministerului Justiţiei din România, direct sau pe cale diplomatică, cu o cerere de extrădare
formulată în scris. În sprijinul cererii se vor prezenta:
 originalele sau copiile autentice ale hotărârii de condamnare definitive, cu mențiunea
rămânerii definitive, deciziilor pronunțate ca urmare a exercitării căilor legale de atac,
mandatului de executare a pedepsei închisorii, respectiv originalele sau copiile autentice ale
mandatului de arestare preventivă, rechizitoriului sau ale altor acte având putere egală
 o expunere a faptelor pentru care se cere extrădarea, a calificării lor juridice, cu indicarea
exactă a datei şi locului săvârşirii lor, precum şi a dispoziţiilor legale aplicabile
 o copie a dispoziţiilor legale aplicabile sau, dacă aceasta nu este cu putinţă, o declaraţie
asupra dreptului aplicabil, precum şi semnalmentele cele mai precise ale persoanei
extrădabile şi orice alte informaţii de natură să determine identitatea şi naţionalitatea
acesteia
 date privind durata pedepsei neexecutate, în cazul cererii de extrădare a unei persoane
condamnate care a executat o parte din pedeapsă

Procedura extrădării pasive Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, îndeplineşte

următoarele activităţi:
 primirea cererii de extrădare
 examinarea cererii de extrădare şi a actelor anexate acesteia, din punctul de vedere al
regularităţii internaţionale, în condiţiile prevăzute de lege
 transmiterea cererii de extrădare şi a actelor anexate acesteia procurorului general al
parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei circumscripţie domiciliază ori a fost
semnalată prezenţa persoanei extrădate sau, când nu se cunoaşte locul unde se află
persoana, procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti
 restituirea motivată a cererii de extrădare şi a actelor anexate acesteia, în cazurile în care
se constată neîndeplinirea condiţiilor de regularitate internaţională
 punerea în executare, în colaborare cu Ministerul Administraţiei şi Internelor, a hotărârii
definitive prin care s-a dispus extrădarea
 comunicarea către autoritatea centrală a statului solicitant a soluţiei date cererii de
extrădare sau a cererii de arestare provizorie în vederea extrădării, pronunţată de
autoritatea judiciară competentă.
Procedura judiciară de extrădare este de competenţa curţii de apel în raza teritorială a căreia
a fost localizată persoana extrădabilă şi a parchetului de pe lângă aceasta.
Hotărârea pronunţată asupra cererii de extrădare poate fi atacată cu contestație de procurorul
general competent şi de persoana extrădabilă, în termen de 5 zile de la pronunţare, la Secţia
penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Procurorul general competent poate declara recurs
din oficiu sau la cererea Ministrului Justiţiei.
Examenul de regularitate internaţională → Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate,
efectuează, în termen de 3 zile lucrătoare de la data primirii cererii, examenul de regularitate
internaţională, pentru a examina dacă:
 între România şi statul solicitant există norme convenţionale ori reciprocitate pentru
extrădare
 la cererea de extrădare sunt anexate actele prevăzute de tratatul internaţional aplicabil
 cererea şi actele anexate acesteia sunt însoţite de traduceri în limba română sau în limba
engleză ori franceză
 există una dintre limitele acordării cooperării judiciare prevăzute de lege
De asemenea, se verifică existenţa reciprocităţii în privința extrădării propriilor cetățeni

Extrădarea voluntară → Persoana extrădabilă are dreptul să declare în faţa instanţei că renunţă
la beneficiile pe care i le poate conferi legea de a se apăra împotriva cererii de extrădare şi că îşi
dă consimţământul să fie extrădată şi predată autorităţilor competente ale statului solicitant

Efectele extrădării pasive → Odată acordată extrădarea pasivă, statul român, ca stat solicitat,
este obligat să îl predea pe cel extrădat. În acest sens, statul solicitant va fi informat despre locul
şi data predării, precum şi asupra duratei arestării în vederea extrădării executate de persoana
reclamată. Locul predării va fi un punct de frontieră al statului român. Ministerul Afacerilor
Interne al României va asigura predarea, comunicând apoi despre aceasta Ministerului Justiţiei
şi curţii de apel competente. Persoana extrădată este predată şi preluată sub escortă. Dacă
statul solicitant nu l-a preluat pe extrădat la data stabilită de statul român, acesta va putea fi pus
în libertate după 15 zile şi obligatoriu după 30 de zile.

Extrădarea activă (solicitată de către România)

În cazul în care autorităţile judiciare române competente au emis faţă de o persoană un mandat
de arestare preventivă sau un mandat de executare a pedepsei închisorii ori căreia i s-a aplicat o
măsură de siguranţă vor solicita extrădarea statului străin pe teritoriul căruia aceasta a fost
localizată, în toate cazurile în care sunt întrunite condiţiile legii de extrădare.
În afara condiţiei privind gravitatea pedepsei prevăzute de lege, există şi o condiţie suplimentară
pentru ca România să poată solicita extrădarea unei persoane în vederea efectuării urmăririi
penale, şi anume ca împotriva acelei persoane să fie pusă în mişcare acţiunea penală în
condiţiile Codului de procedură penală.
Competenţa de a întocmi şi transmite cererile de extrădare în numele statului român revine
Ministerului Justiţiei.
Procedura extrădării active → Instanţa de executare sau instanţa care a emis mandatul de
arestare preventivă stabileşte, printr-o încheiere motivată, dacă sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de lege pentru a solicita extrădarea. Încheierea poate fi atacată cu recurs de procuror,
în termen de 24 de ore de la pronunţare.
Încheierea definitivă prin care s-a constatat că sunt îndeplinite condiţiile pentru solicitarea
extrădării, însoţită de actele necesare, se comunică de îndată Ministerului Justiţiei. Încheierea
definitivă prin care s-a constatat că nu sunt întrunite condiţiile pentru a se solicita extrădarea se
comunică Ministerului Justiţiei în cel mult 3 zile de la pronunţare. Ministerul Justiţiei, în termen
de cel mult 3 zile de la primirea încheierii definitive prin care s-a constatat că sunt întrunite
condiţiile pentru solicitarea extrădării, prin direcţia de specialitate, efectuează examenul de
regularitate internaţională.

Efectele extrădării active → Când extrădarea a fost acordată la cererea statului român, persoana
extrădată va fi adusă în ţară şi predată de urgenţă, după caz, penitenciarului sau autorităţii
judiciare competente.

Regula specialităţii (art. 74 din Legea nr. 302/2004, republicată) - persoana predată ca efect al
extrădării nu va fi nici urmărită, nici judecată, nici deţinută în vederea executării unei pedepse,
nici supusă oricărei alte restricţii a libertăţii individuale, pentru orice fapt anterior predării, altul
decât cel care a motivat extrădarea, în afară de cazul în care statul care a predat persoana
extrădată consimte la aceasta.
Nu se aplică regula specialităţii în situaţia în care persoana extrădată nu a părăsit, în termen de
45 de zile de la liberarea sa definitivă, teritoriul României, deşi avea posibilitatea să facă acest
lucru, ori dacă a revenit în România după ce a părăsit teritoriul statului român.

Reextrădarea către un al treilea stat (2 extrădări succesive cu privire la aceeași persoană) → un

stat remite, la cererea de extrădare a unui alt stat interesat, o persoană urmărită sau
condamnată penal, persoană ce se găseşte pe teritoriul său ca urmare a unei extrădări obţinute
de la un alt stat. în afara situaţiei în care persoana extrădată a devenit liberă, consimţământul
statului român este necesar pentru a îngădui statului solicitant să predea unui alt stat persoana
care i-a fost predată şi care este căutată de statul terţ pentru infracţiuni anterioare predării

Extrădarea simplificată → se aplică în relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene, fără
verificarea condiţiilor privitoare la formularea cererii de extrădare şi a actelor însoţitoare ale
acesteia, ori de câte ori sunt îndeplinite condiţiile referitoare la extrădarea voluntară. Aceste
dispoziţii privitoare la extrădarea simplificată au intrat în vigoare la data aderării României la
Uniunea Europeană.