Raymond Aron

Democratie si totalitarism

Raymond Aron(s-a nscut la 14 martie 19O5 la Paris) a fost un filosof, sociolog si politolog evreu
francez. A studiat filosofia la prestigioasa cole Normale Supriure din Paris, unde a fost coleg cu
Jean Paul Sartre.
Si-a nceput cariera universitar n Germania, asistnd n mod direct la ascensiunea
nazismului. A participat la Rzboiul Ciudat, apoi n Exil la Londra. A fost redactor sef al ziarului La
France Libre. n aceeasi timp a fost jurnalist politic si de universitar.
Editorialist la Combat, apoi la Figaro si Express, a analizat conjunctura international si intern si
particip la dezbaterile ideologice ale Rzboiului rece. Profesor la mai multe facultti, devine titular
al catedrei de sociologie al Faculttii de Litere din Paris.
Opera sa , se mparte ntre filosofia istoriei si devenirea societtiilor noastre: devenirea
diplomatico-strategic si dezvoltarea economic. Pe tot parcursul carierei sale intelectuale, a
dialogat cu marii sociologi: Marx, Tocqueville, Pareto, Clausewitz.
A respins cu fermitate ideologiile totalitare si a cutat explicatii pentru atractia maladiv pe care
comunismul a exercitat-o asupra intelectualittii franceze.
Cel mai important sociolog francez al secolului XX si unul dintre cei mai importanti filosofi a
istoriei a acestui secol, poate fi descris cel mai bine prin propria sa caracterizare: Un spectator
angajat. El nu se temea s se implice n lumea din jurul su, o lume pe care resimtea tot mai
vulnerabil. El a crezut n necesitatea ca toti aceea care au curajul s si asume o gndire pozitiv,
original, s se implice n viata social si politic a lumii n care vietuiesc.

Raymond Aron n acest volum studiaz sistemul particular, care se numeste politic, pentru a vedea
n ce msur filosofii din trecut aveau dreptate s admit ideea c trstura fundamental a
colectivittiilor este organizarea puterilor.
Puterea politic se defineste prin capacitatea de a lua decizii si stabilirea , modificarea legilor.
Functia executiv sau politic este ceea ce juristii numesc executiv si legislativ. Aceste dou tipuri de
functii sunt exercitate de dou tipuri de oameni, ntruchipate n dou organizatii: functionarii si
birocratia, pe de alt parte oamenii politici si sistemul electoral.
Sistemul politic determin raporturile ntre cei guvernati si guvernanti, stabileste modul de
cooperare al oamenilor n gestionarea afacerilore publice, orienteaz actiunea statului, organizeaz
nlocuirea guvernantilor. Sistemul politic este cel care ne va permite s recunoastem trsturile
originale, specifice fiecrui regim.
De cnd mai multe partide au dreptul de a exista n mod legal, ele sunt n mod inevitabil n
competitie pentru exercitiul puterii. Fiindc exist mai multe partide n concurent, trebuie emise
reguli crora s se desfsoare aceast concurent.

Scriitorul prezint dou tipuri de regimuri politice: cu partid monopolist si cu partiduri

multiple. Descrie un regim n care exist reguli precise care fixeaz conditiile n care sunt alesi
guvernantii si n care se exercit puterea. Precizeaz n egal msur c este vorba despre dou
tipuri ideale. Vorbeste simultan despre pluralitatea partidelor , regulile constitutionale ale alegerii
guvernantilor, caracterul constitutional al exercitrii autorittii.

Apare o a doua categorie de regimuri cu partid monopolist : partidul fascist, care nu

urmrea initial rsturnarea ordinii sociale. Esenta ideologiei fasciste era afirmarea
autorittii statului, necesitatea unui stat puternic.
Partidele sunt esentiale pentru ndeplinirea unei functii a tuturor regimurilor
politice, alegerea guvernantiilor. Legitimitatea traditional dispare. Principiul
legitimittii pe care l reclam astzi aproape toate regimurile este democratic. Filosofia
clasic a stabilit ntotdeauna o clasificare a regimurilor dup numrul detintorilor
suveranittii: monarhia unul singur detine suveranitatea, oligarhie mai multi detin
suveranitatea, democratie toti sau poporul detine suveranitatea.
Puterea poate fi exercitat ntr-o manier contitutional, fr partide multiple sau
democratizare.
Raymond analizeaz regimurile de democratie occidental, regimurile pluralisteconstitutionale. n acelasi timp prezint comparatiile posibile ntre diferitele exemple
de regimuri pluraliste.
Regimurile constitutionale-pluraliste sunt oligarhice la fel ca toate regimurile politice,
dar mai putin dect majopritatea regimurilor cunoscute. Cei care exercit functiile cele
mai importante din punct de vedere politic nu sunt ei nssi oameni care detin pozitiile
cele mai importante din punct de vedere social.

Analizeaz problema coruperii regimurilor constitutionale-pluraliste si a formulat

trei ipoteze: autodistrugere, vulnerabilitate crescnd a regimului, absenta unei evolutii
orientate ntr-un sens determinat. La nivel politic, regimurile slbesc datorit uzurii, dar
se consolideaz datorit obisnuintei.
Analizeaz si regimul francez: este un regim corupt. ntr-o tar n care, zilnic,
ziarele afirm c regimul a ajuns n ultimul grad de descompunere, este un lucru
incontestabil, c avem de-a face cu un fenomen de criz. Un regim despre care toti
cettenii spun numai lucruri urte, prezint cel putin aceast caracteristic de corupere
de a nu se bucura de adeziunea celor pe care i guverneaz. nc o caracteristic de
corupere, vizibil pentru toti, este instabilitatea guvernelor.
Regimul comunist

Regimul comunist a fost adesea numit ideocratie pentru c el si invoc ideologia si

pretinde c i se conformeaz. A crede cu convingere ntr-o idee fals este uneori
suficient pentru a face ca aceast idee s fie adevrat.

Raymond arat diferenta ntre fictiunile constitutionale si realitatea din statul sovietic si
din cadrul partidului comunist. Regimul sovietic este un regim n esent oligarhic, chiar
si atunci cnd nu este un regim tiranic. Regimurile constitutionale-pluraliste reprezint o
traducere institutional a suveranittii populare. Acesta se exprim intermediul
alegerilor, care sunt ntotdeauna influentate de forte multiple.
Puterea oligarhiei comuniste poate fi o alt traducere a ideii democratice. Suveranitatea
poporului este delegat unui partid. Aceste dou tipuri de traducere sunt n egal
msur comparate si puse n opozitie.
Orice organizatie profesional , sindical, politic este expresia statului
consecint poart amprenta ideologiei oficiale. Statul este inseparabil de partid, asa
cum acesta este inseparabil de ideologia sa.
Raymond formuleaz probleme referitoare la fenomenul totalitar, opozitia dintre
diversele tipuri de totalitarism.
Evidentiaz sensul opozitiei dintre cele deou tipuri de regimuri si plaseaz aceast
opozitie n context istoric. Antiteza dintre regimul constitutional-pliralist si regimul
monopolist poate fi exprimat n patru moduri diferite: antiteza dintre concurent si
monopol, dintre constitutie si revolutie, dintre pluralismul grupurilor socialesi
absolutismul birocratic, si n fine, dintre statul de partide si statul partizan.

n carte, Raymond analizeaz gndirea lui Marx si Tocqueville. Autorii lui

preferati l-au oferit punctul de plecare al acestei sociologii a civilizatiei industriale.
Evidentiaz ceea ce unul si cellalt au remarcat si ceea ce unul si cellalt nu au
observat .
Cocluzia este c provizoriu nimic nu este transat, nu poate fi transat, pentru
c suntem ntr-o faz de inegalitate de dezvoltare, att economic ct si national.

 Bibliografie :
www.referat.ro/.../Raymond_Aron_72da4.html

Raymond Aron - Opiul intelectualilor

Denun?n anii 1950-1960, conformismul marxizant al intelighen?anceze, Raymond

Aron este vt, contextul disputei intelectuale a epocii respective, drept
principalul oponent al lui Jean-Paul Sartre, perceput ca un campion al
intelectualilor angaja?artea stii. In cartea sa Opiul intelectualilor, publicata
numai doi ani dupoartea lui Stalin, 1955, Aron condamndeziunea colegilor s
intelectuali la o filozofie totalitarAlcind o istorie a miturilor politice
franceze, o criticin perspectivilozofic marxismului ?i o sociologie a
intelectualilor, argumenta?convingare subliniazeriva "intelectualilor afla?
area unei religii", care au trt ceea ce ar fi trebui sonstituie ra?lor de a fi - c
area adevlui. Opiul intelectualilor este o carte esen?ea demonstreaz
nteligen?ultura nu iedicanatismul ?i propune o analizurprinzr de actual
contradic?stii franceze.

Raymond Aron (1905-1983) a fost filozof, sociolog, politolog ?i jurnalist. Odatu

ascensiunea totalitarismelor, a devenit un promotor neobosit al liberalismului:
"[Din mediul meu,] eram cel mai hott materie de anticomunism, de liberalism.
Dar abia dup945 m-am eliberat cu totul ?i definitiv de prejudecle stii" - scria
el Memoriile publicate 1983. Timp de treizeci de ani (1947-1977), a fost
editorialist la cotidianul Le Figaro, apoi, din 1977 p 1983, a condus revista
L'Express. tre 1970 ?i 1983, a fost profesor de sociologia culturii moderne la
College de France.

 Bibliografie:
www.artline.ro Prima pagina Carte Artline

Imagini Raymond Aron

De la Toqueville, la Raymond Aron

Dintre multele bune, ce ne-au tot dat ghes, inainte si dupa targul de carte
"Gaudeamus". Este vorba de "Amintiri"-le lui Alexis de Tocqueville ( Editura "Nemira",
2007) si faimosul candva, cam uitatul astazi si binevenit relansatul in spatiul romanesc,
"Opiul intelectualilor", al nu mai putin distinsului Raymond Aron. Doi dintre cei mai
importanti autori politici, chiar daca au trait in perioade diferite, iar noi le citim
gandurile si ideile in cu totul alt context. Si totusi nimic nou sub soare, parca ieri, ca si
azi, bunul simt si luciditatea, caracterul si o anume etica de uz intern sunt binevenite
oricand si oriunde. Cu reale efecte benefice, pe toate planurile. "Amintirile" lui
Tocqueville, traduse exemplar si adnotate chichirisit-erudit intr-un remarcabil studiu
introductiv de catre dr. Cristian Preda - ce voluptati ale imaginatiei ne putem oferi
gandindu-ne doar la momentele de prezentare ale volumului printre sepepistii de la
Cotroceni intr-o utila colectie de "Idei politice fundamenatele", coordonata de dr.
Catalin Avramescu, poate fi abordata cu folos si luate aminte. Lucrare doldora de
povesti istorice, cu portrete in culori tari si observatii dintre cele mai subtile, ale unui
om care a reusit sa-si depaseasca in viziune epoca si contemporanii lui. Amestec de
memorii si jurnal, eseu politic si chiar proza analitica pe alocuri, "Amintiri" -le lui
Tocqueville redeschid gustul pentru lectura celorlalte lucrari ale sale, extrem de
necesare celor care vor sa inteleaga ceva despre mecanismele jocului de-a democratia

Evocarile lui Tocqueville ar fi si un model pentru cei care scriu memorii astazi,
astfel ca posteritatea contemporanilor nostri sa beneficieze candva si altceva decat
se spune in mod curent in public. Despre una sau alta, despre unii sau altii. "Opiul
intelectualilor"(Editura Curtea Veche, 2007, traducere Adina Dinitoiu, Colectia
"Constelatii" coordonata de Vladimir Tismaneanu) este un bestseller politic al
anilor '50, cand in Franta, mai ales, se dadeau lupte crancene. Intre o stanga
dominata de Sartre si prestigiul Rezistentei si teoreticienii, ideologii, universitarii
unei drepte liberale, moderat-conservatoare, dar nu mai putin lucide si ferme in
optiunile sale. Transgresand multe din ideile si polemicile purtate in presa intr-o
inchegata lucrare extrem de bine armata sub raportul ideilor si al demonstratiei,
Raymond Aron demasca jocurile intelighentiei franceze si denunta, chiar taios pe
alocuri, concesiile facute unui stangism de opereta, pe fondul marilor crime ale
comunismului rus si chinez. O constiinta vie de "spectator angajat" (exista si acest
volum in romaneste, la "Nemira", in colectia lui Avramescu) si un ganditor-filozof
remarcabil isi dau mana sub pecetea unei bine sustinute rigori.

"Mituri politice", "Idolatrizarea istoriei" si "Alienarea intelectualior" sunt cele trei

parti care dau consistenta unui intreg ce si astazi ramane in cea mai stricta
actualitate. Cu atat mai mult aici, in estul Europei, unde fiecare generatie se vede
obligata sa descopere virtutile democratiei si liberalismului, chiar daca rotile nu
mai au spite, iar ravagiile ideologiilor au lasat urme greu de ignorat. Poate nu ar
strica sa avem in romaneste si "Memorii"-le lui Raymond Aron, o mare fresca a
vietii politice Europene a secolului XX. Grosimea volumului nu ar trebui sa sperie
editorii, consistenta lui fiind pe masura dimensiunilor fizice

stiri.rol.ro/de-la-toqueville-la-raymond-aron-98077.html

Pe marginea unei aniversari: Raymond Aron la 100

de ani de la nastere

Mai bine sa gresim cu Sartre decat sa avem dreptate cu Aron! Cine isi mai aduce
aminte astazi de aceasta butada care facea furori in cercurile pariziene in urma cu patru
decenii? Adepti ai unui incoerent existentialism marxizant care incerca sa combine
radicalismul filosofic al lui Nietzsche cu extremismul politic al lui Marx, admiratorii lui
Sartre aveau putine ratiuni sa-l stimeze pe Raymond Aron, autorul care demontase pe
pagini intregi sofismele politice ale idolului lor. Aron era vazut drept un rigid aparator al
valorilor capitalismului, un anticomunist inversunat, un spirit rece si plictisitor care nu
putea satisface in nici un fel setea de autenticitate a celor care credeau ca detin secretul
istoriei si nu se puteau multumi cu jumatatile de masura si libertatile imperfecte ale
lumii occidentale.
Din perspectiva lor de oameni revoltati si plictisiti de banalitatile societatii de consum,
moderatia politica a lui Aron aparea fie ca o forma de mediocritate burgheza, fie ca o
fateta a reactionarismului ce nu putea fi tolerat in cercurile progresiste. Pozitia ferma pe
care Aron a avut-o fata de Uniunea Sovietica, denuntarea razboiului din Algeria din
ratiuni economice (si nu morale), sau critica demonstratiilor studentilor din 1968 si
sprijinul pe care l-a acordat atunci generalului de Gaulle (pe care nu a ezitat insa sa-l
critice in alte ocazii) nu au facut decat sa adanceasca si mai mult imaginea sa negativa in
randul stangii franceze

Inspirata de exemplul lui Sartre, aceasta a refuzat multa vreme sa intre intr-un dialog
autentic cu autorul Opiumului intelectualilor. De aceea, calomniile la adresa lui Aron au
curs neincetat timp de aproape trei decenii. Peste Ocean, Susan Sontag, intr-unul din
puseurile sale radicale de tinerete din anii 60, nu se sfiise sa declare ca Aron nu era
nimic mai mult decat un spirit corupt de filosofia germana care a ales sa se
converteasca in mod oportunist la valorile empiricismului anglo-saxon.
Cat de mult s-au schimbat lucrurile intre timp! Astazi, cand aniversam o suta de ani atat
de la nasterea lui Aron (1905- 1983), cat si de la cea a lui Sartre (1905- 1980), balanta
pare a fi cu totul alta. Cu riscul de a soca, se poate spune ca Sartre a avut marea onoare
si norocul de a fi contemporanul lui Aron. Daca Sartre isi pastreaza locul meritat in
panteonul literaturii franceze (el ramane, orice s-ar spune, un mare scriitor), putini
cititori mai sunt astazi atrasi de judecatile si eseurile sale politice. Praful istoriei s-a
asezat necrutator peste paginile in care Sartre anunta raspicat, la intoarcerea sa de la
Moscova in 1954, ca libertatea de critica era totala in fostul lagar comunist sau peste
paginile in care denunta America drept leaganul unei noi forme de fascism.

Nu acelasi lucru se poate spune insa despre Raymond Aron, a carui stea se afla de
cateva decenii intr-o binemeritata si spectaculoasa ascensiune. Deopotriva
sociolog, filosof politic, analist politic, profesor si jurnalist (a scris pentru La France
libre in timpul razboiului, apoi pentru Le Figaro pana in 1977 si pentru LExpress
spre sfarsitul vietii), Aron a lasat in urma sa un numar impresionant de carti, dintre
care o buna parte au rezistat cu brio testului timpului, chiar daca au fost concepute
in focul dezbaterilor de idei ale epocii. Etapele gandirii sociologice, Introducere in
filosofia istoriei sau Opiumul intelectualilor sunt carti clasice care trebuie studiate
cu atentie de orice cercetator al stiintelor sociale. La fel de actuale raman si cartile
pe care Aron le-a dedicat razboiului (precum Clausewitz si Pace si razboi) si care iau adus o binemeritata notorietate in domeniul relatiilor internationale.
Democratie si totalitarism continua sa inspire prin mesajul sau lucid si corect, in
timp ce Memoriile lui Aron contin cateva lectii si reflectii remarcabile pentru toti
cei interesati de istoria politica a celei de-a doua jumatati a secolului trecut. Sa nu-l
uitam apoi pe Aron jurnalistul, ale carui editoriale publicate zilnic timp de trei
decenii in Le Figaro reprezinta un remarcabil exemplu de consecventa, pasiune si
responsabilitate.

Nu in ultimul rand, trebuie subliniat ca liberalul Aron a fost un critic si cunoscator

profund al operei lui Marx, spre deosebire de multi dintre admiratorii acestuia din
urma, care s-au multumit sa citeasca doar scrierile sale de tinerete fara a parcurge
cum se cuvine paginile sale de maturitate. Pentru Aron, adevaratul Marx poate fi
gasit nu in paginile Ideologiei germane, ci in volumul intai al Capitalului, cheie de
bolta a sistemului sau filosofic si politic.
Un spectator angajat
Raymond Aron este recunoscut astazi drept unul dintre putinele spirite lucide care
au denuntat la timp cu o uimitoare consecventa si perspicacitate ambele
totalitarisme ale secolului al XX-lea, adoptand in acelasi timp o pozitie sobra si
corecta in privinta virtutilor si limitelor societatilor liberale. El este omul care a
avut aproape mereu dreptate, analistul care nu si-a pierdut niciodata simtul
masurii in mijlocul unei lumi macinate de conflicte ideologice si razboaie totale.
Revenirea spectaculoasa a autorului Opiumului intelectualilor se datoreaza mai cu
seama exceptionalului sau simt politic si combinatiei sale unice de luciditate si
responsabilitate pe care cu greu o poti gasi in traditia politica franceza.

Aron a fost de-a lungul intregii sale vieti, dupa propria sa marturisire, un spectator
angajat care s-a opus in mod sistematic triumfului ideologiilor si oricarei forme de
fanatism. Marea eroare a intelectualilor care se angajeaza in politica, a aratat Aron,
este aceea de a adopta o atitudine romantica, profetica si doctrinara fata de
fenomenul politic, acompaniata uneori de o considerabila doza de metafizica
iresponsabila. Cel mai adesea, critica intelectualilor nu este una tehnica, de
detaliu, ci una ideologica si sentimentala ce tinde sa ignore sau sa distorsioneze
faptele pentru a le ajusta unor doctrine cu presupusa validitate universala.
Spre deosebire de confratii sai parizieni care vituperau impotriva inegalitatilor
lumii capitaliste fara a fi studiat cu adevarat mecanismele economice ale acesteia,
Aron a inteles din tinerete ca numai o perspectiva interdisciplinara ar putea da
seama de complexitatea lumii moderne. Asa se explica faptul ca el s-a aplecat cu
egala atentie asupra naturii societatii industriale si a operei lui Machiavelli, asupra
luptei de clasa si a religiilor seculare moderne. Mai presus de toate, Aron s-a
straduit sa gandeasca politic, intrebandu-se mereu Ce as putea face eu daca as fi
in scaunul ministrului?.

Fara a fi tentat cu adevarat sa intre in viata politica, a incercat sa inteleaga jocul politic
in profunzimea sa. Nu cred ca am avut vreodata calitatile necesare pentru a exercita
puterea, afirmase candid Aron in Memoriile sale. Prudent in scrierile mele, mi-a fost
mereu dificil sa-mi controlez vorbele. Or, un om politic trebuie sa-si controleze atat
limba, cat si stiloul. Condamnat sa traiasca intr-o epoca a extremismelor politice, Aron
a fost un spirit moderat in buna traditie liberala franceza initiata de Montesquieu si
continuata apoi de Tocqueville. Remarcabil este faptul ca Aron a fost in acelasi timp si
un fin cunoscator al traditiei filosofice si sociologice germane (s-a declarat a fi un
discipol al lui Kant, de la care a imprumutat rationalismul sau luminat), dar si un
admirator al liberalismului anglo-american. Paginile pe care Aron le-a dedicat Americii
sunt exemplare prin impartialitatea judecatii si simtul proportiilor. Daca Aron nu a ezitat
sa critice uneori initiativele politicii externe americane, el a facut-o insa cu moderatie,
neuitand nici o clipa ca societatea americana era pana la urma, in pofida limitelor sale,
una libera, ce nu putea fi pusa pe acelasi plan cu cea sovietica. Asa dupa cum Aron
afirmase in Opiumul intelectualilor, orice regim politic poate fi criticat si distrus daca
este raportat si comparat in mod rigid cu un ideal abstract de egalitate si libertate. Or, in
lumea politicii, nu avem de-a face in mod obisnuit cu o confruntare intre fortele raului si
binelui, ci avem de ales cel mai adesea doar intre ceea ce este detestabil si ceea ce e
preferabil. Alegerile pe care suntem chemati sa le facem nu trebuie sa se ghideze dupa
o reteta a fericirii viitoare sau salvarii extra-temporale, ci trebuie sa ia in calcul inainte
de toate antinomiile inerente lumii noastre

Altfel spus, in politica se cuvine sa ne conducem dupa o etica a responsabilitatii

mai degraba decat dupa una a scopurilor absolute.
Ultimul liberal autentic
Daca moderatia lui Aron a avut la origine un angajament ferm fata de valorile
societatii deschise ce protejeaza libertatile individuale si permite critica libera a
ideilor, el nu a fost niciodata un apologet doctrinar al capitalismului, asa cum s-a
intamplat, din ratiuni strict politice, cu multi liberali in timpul Razboiului Rece. In
recenzia pe care a facut-o Constitutiei libertatii a lui Hayek publicata in 1960, Aron,
care era de altfel un sincer admirator al autorului Drumului catre servitute, n-a
ezitat sa critice definitia pe care acesta din urma o daduse libertatii ca absenta a
constrangerii. In viziunea liberalului francez, pozitia lui Hayek trecea cu vederea
peste faptul ca nu exista o definitie obiectiva si etern valabila a constrangerii. Orice
forma de putere, afirmase Aron, implica un element al guvernarii omului de catre
om, ceea ce face ca libertatea sa nu poata fi definita in mod exclusiv in raport cu
domnia legii. In pofida afinitatilor dintre ei, Aron a criticat de asemenea
inversunarea cu care Hayek s-a opus oricarei forme a statului bunastarii sociale, in
care vedea o deriva totalitara.

In viziunea lui Aron, o doza moderata de asistenta sociala nu era incompatibila cu

principiile liberale ale statului de drept. Asa dupa cum remarcase odata prietenul
sau Allan Bloom, Aron a fost ultimul liberal autentic al secolului al XX-lea. El a
incarnat tipul de om care este atat de necesar intr-un regim democratic si care, din
pacate, apare atat de rar: intelectualul moderat si (cu adevarat) competent in mai
multe domenii, care evita tonul profetic sau recriminatoriu si cauta sa educe prin
propriul exemplu de modestie si profesionalism publicul si actorii politici, fara a
adopta vreodata pozitia de profet. Renasterea liberalismului ce a avut loc in Franta
la mijlocul anilor 70 nu ar fi fost posibila fara exemplul de responsabilitate
intelectuala al lui Aron, ale carui scrieri au inspirat un nou val de ganditori politici
precum Pierre Manent, Marcel Gauchet sau Alain Besanon (sa nu uitam ca Aron
avusese de altfel un rol decisiv in redescoperirea scrierilor lui Tocqueville in anii
50). O alta dovada a influentei sale a fost infiintarea Centrului de Studii Politice
Raymond Aron in cadrul universitatii pariziene cole des Hautes tudes en
Sciences Sociales (notez in treacat cu satisfactie ca specialisti romani, precum Sorin
Antohi, Cristian Preda, Daniel Barbu si Toader Paleologu, au avut si continua sa
aiba o excelenta colaborare cu membrii acestui centru).

In sfarsit, prestigioasa revista Commentaire, condusa astazi de J.-C. Casanova, continua

cu eleganta si competenta calea liberala deschisa in urma cu trei decenii de Raymond
Aron.
Faptul ca o parte dintre textele lui Aron au fost traduse si in limba romana in ultimul
deceniu si jumatate reprezinta o binevenita revenire in normalitate si o speranta ca
exemplul de responsabilitate politica oferit de ganditorul francez va da roade si in
spatiul romanesc, unde unii dintre intelectuali si jurnalisti continua sa practice
impenitent vedetismul si o puerila forma de nonconformism iresponsabil. Toti cei care
se simt chemati sa participe la dezbaterile de idei in sfera publica ar trebui, la intervale
regulate, sa-l reciteasca pe Aron si sa mediteze asupra limbajului sau sobru, prudent si
echilibrat, lipsit de invective gratuite sau puseuri resentimentare. Asa cum bine
afirmase recent Pierre Manent, Aron a fost profesorul nostru de igiena intelectuala,
un Cicero ratacit in secolul al XX-lea. Este adevarat ca e greu sa te entuziasmezi de
moderatie si prudenta, doua virtuti discrete si aparent nespectaculoase. Dar exemplul
luminos al lui Raymond Aron ne poate convinge, totusi, ca aceastea din urma sunt
virtuti alese (si dificile) pe care spiritele cu adevarat liberale sunt chemate sa le cultive
cu luciditate si responsabilitate oriunde si oricand

 www.revista22.ro/pe-marginea-unei-aniversari-raymond-aron-la-100-deani-de-la-nastere-1920.html

Raymond Aron si victoria luciditatii

Tin sa marturisesc de la bun inceput ca am fost si ramin indatorat modelului de

rationalism lucid, remarcabil intruchipat de Raymond Aron, ilustrul sociolog francez
nascut in 1905, in urma cu o suta de ani.
Imi amintesc cu melancolie de momentele in care, dupa aride seminare de materialism
istoric ori socialism stiintific, descopeream lumea de adevaruri atit de limpede
formulate de Aron. Oficial, Aron era inexistent in bibliografiile cursurilor Facultatii de
Filosofie. Atunci cind vorbeau despre Aron, corifeii "marxismului creator" se infierbintau
si ne spuneau ca era un indirjit "dusman al marxismului".
Pe cit incercau ei sa-l compromita in ochii nostri, pe atit eram unii dintre noi mai atrasi
de creatia sa sociologica si filosofica. Putine lecturi pot fi considerate mai relevante
pentru un ginditor est-european decit "Opiul intelectualilor", acea radiografie a iluziilor
marxiste si marxizante din lumea culturala occidentala. Scrisa cu multi ani inainte de
producerea "efectului Soljenitin", cartea lui Aron despre autohipnoza intelectualilor de
stinga a fost atacata drept "tendentioasa". Partizanatul era acceptabil doar de pe
pozitiile stingii prosovietice. Constiinta istorica era fatalmente falsa daca nu era a clasei
muncitoare, cristalizata in doctrina oficiala a partidului comunist. De la Lenin citire:
"Filosofie burgheza ori proletara, cale de mijloc nu exista".

Scrisa intr-o epoca in care Sartre nu se sfia sa declare marxismul drept "filosofia de
nedepasit a epocii noastre", cartea lui Aron indraznea sa rosteasca adevarul despre
vesmintele inexistente ale imparatului. Nu era vorba de o negare a marxismului ca
filosofie politica si ca teorie sociologica. Aron a fost intotdeauna convins ca unele dintre
conceptele lui Marx stau la baza teoriei sociale moderne. Era, mai degraba, vorba
despre curajul de a numi radicalismul bolsevic drept un instrument pentru degradarea
ratiunii. Aron se intilnea, in critica formelor de sclavie spirituala, cu analizele unor
Arthur Koestler (nascut si el in 1905) ori Czeslaw Milosz din "Gindirea captiva".
Increzator in virtutile ratiunii critice, Raymond Aron nu s-a temut sa visleasca impotriva
curentului si nu s-a lasat intimidat de efemerele, dar atit de spectaculoasele mode de
pe malul sting al Senei. Format in cea mai nobila traditie a metafizicii franceze,
indragostit de limpezimea ideilor si refractar la speculatiile incetosate, Aron a studiat, cu
atentie si cu reala ingrijorare, fenomenele totalitare ale veacului. Daca, in anii ?50, el
mai era dispus sa afle circumstante atenuante in intentia ideologica presupus nobila a
comunismului, diferita de cea explicit extermi-nista a nazismului, la sfirsitul vietii Aron
ajungea la concluzia ca cele doua orori totalitare au fost similare ca pra-ctici si
consecinte criminale.
In opera sa, Aron a luptat cu perseverenta impotriva cecitatii ideologice, a demistificat
doctrina marxista, luminind substratul irational al credintei totalitare pe care a definit-o
marxismul ca mesianism politic.

El a sfidat orice forma de absolutism intelectual si a pledat pentru toleranta si

onestitate (virtuti cu condescendenta neglijate de Sartre si Simone de Beauvoir). Tot asa
cum antifascismul fusese o datorie morala in anii ?30 si ?40, antisovietismul (ori, mai
bine spus, anticomunismul) ii aparea lui Aron drept un imperativ etic. Aron a ilustrat
exemplar natura, valorile si obligatiile liberalismului anticomunist. Unul dintre textele
sale cele mai pasionate a fost scris in 1966, cu prilejul implinirii a zece ani de la
Revolutia Maghiara. Iata cuvintele cu care isi incheia Aron acel eseu: "Revolutia
Maghiara, o tragedie istorica, un triumf in infringere, va ramine pe veci unul din acele
rare evenimente care refac credinta omului in el insusi si ii reamintesc, dincolo de
propriile suferinte, semnificatia pro-priului destin: adevarul".
Introducere in filosofia istoriei", "Democratie si totalitarism", "18 prelegeri asupra
societatii industriale", "Pace si razboi intre natiuni", "Marxisme imaginare", "Lupta de
clasa", "Spectator angajat", cartile si luarile de pozitie ale lui Aron erau intotdeauna
asteptate cu imensa curiozitate. Raymond Aron a promis mereu scrierea unei carti
consacrate exclusiv marxismului, acea doctrina "echivoca si inepui-zabila" pe care nu a
contenit sa o studieze si sa o demitizeze. Prelegerile publicate postum despre
"Capitalul" lui Marx marturisesc tocmai despre nazuinta sociologului francez de a
descoperi sursele erorii in chiar opera de virf a profetului revolutiei proletare.

"De la o sfinta familie la alta", acest extenuant si steril secol de internationa-lism

marxist a fost tema capitala a creatiei lui Aron. Fiecare pagina a operei sale
vorbeste astfel despre ambiguitatea funciara a unei doctrine care pretinde ca
exprima suprema rationalitate istorica si care a devenit garantia celor mai
deprimante forme de alienare si injustitie.
Aron nu a apucat sa fie martorul convulsiei finale a ordinii leni-niste. Revolutiile
din 1989 si apoi naruirea URSS au confirmat ipotezele sociologului francez. Ideile
lui Raymond Aron, inainte de toate respingerea riguroasa si sistematica a unui
istoricism fanatic si fanatizant, au contribuit semnificativ la acest deznodamint al
marii competitii a secolului al XX-lea. ?