Servicii sociale

Modele conceptual- metodologice

Modelul îngrijirii medicale
• Unicul model promovat până spre anii '50, modelul „îngrijirii
medicale”
• Se bazează pe o înţelegere reducţionistă a noţiunii de handicap.
Acesta era asimilat cu boala sau cu efectele acesteia, având un
caracter invalidant, pe viaţă, în consecinţă, persoanei cu handicap i
se atribuia statutul de pacient, ce necesita un plan de îngrijire şi
tratament, într-o instituţie de tip medical (spital sau azil), aflată cel
mai adesea în afara comunităţii.
• Planul de îngrijire şi tratament avea ca priorităţi curăţenia,
sănătatea şi siguranţa pacientului şi era controlat de un specialist,
de regulă medic.
• Procesul de furnizare a serviciilor trebuia să răspundă unor
standarde profesionale de practică medicală.
• Modelul re/abilitării
• A apărut ca urmare a recunoaşterii numeroaselor efecte
negative ale instituţionalizării persoanelor cu handicap:
dependenţa; pasivitatea; respingerea de către semenii
din afara instituţiei; segregarea fizică şi socială; lipsa
rădăcinilor, a sentimentului de apartenenţă la
comunitatea şi lipsa relaţiilor sociale normale; lipsa
libertăţii şi a controlului asupra propriei vieţi; lipsa
experienţei şi oportunităţilor de dezvoltare individuală;
deteriorarea imaginii de sine, etc.
• „Instituţionalizarea persoanelor care nu au comis nici un
act împotriva societăţii — scriau Larson şi Larkin - nu
poate fi permisă decât în situaţia în care persoana va
avea de câştigat dintr-o asemenea experienţă. “
• Modelul re/abilitării, deşi prezuma tot boala ca
factor de risc al handicapului, considera
persoana cu handicap drept client al unui
cuantum de opţiuni şi servicii de recuperare
oferite în cadrul comunităţii - case de grup,
ateliere protejate, şcoli sau clase speciale etc.
• „Clientul” beneficia de un plan individual de
re/abilitare, proiectat şi „controlat” de o echipă
pluridisciplinară. Standardele de calitate se
centrau pe aplicarea plan urilor şi
programelor individuale de re/abilitare
• Modelul re/abilitării individuale nu a determinat schimbări
semnificative privind calitatea vieţii
• Intervenţia viza, în continuare, individul (modificarea
comportamentului acestuia) şi ignora barierele fizice şi
sociale ale comunităţii, lipsa de acces a persoanelor cu
handicap la resursele obişnuite ale comunităţii (sănătate,
educaţie, muncă, cultură, etc.).
• „Pentru majoritatea oamenilor - comenta Walter Eiger -
dizabilitatea însăşi este o barieră minimă. Adevăratul
obstacol pe care îl au de înfruntat este consecinţa
atitudinilor discriminatorii, a politicilor, legilor şi
programelor care consideră persoanele cu dizabilităţi o
povară socială. “
• Modelul apartenenţei comunitare
• Configurat prin anii '80, modelul apartenenţei comunitare
se dezvoltă în strânsă corelaţie cu schimbarea viziunii şi
atitudinii asupra drepturilor civile ale omului în general şi
ale persoanei cu handicap în special.
• Conform noii concepţii, reflectată cel mai sintetic în „
Regulile Standard privind Egalizarea Şanselor pentru
Persoanele cu Handicap” (O.N.U. 1993), persoana cu
dizabilitate este în primul rând cetăţean cu drepturi
depline în societate, în această calitate, persoana cu
handicap trebuie să beneficieze de acces liber,
neîngrădit la toate resursele utilizate de ceilalţi membri ai
comunităţii.
• Nu individul trebuie să-şi modifice
comportamentul, să se re/abiliteze după
canoanele de sănătate, sociale, estetice sau
morale socialmente acceptate, ci societatea este
cea care necesită adaptări structurale ale
mediului fizico-social şi atitudinal, pentru ca toţi
membrii săi să poată duce o viaţă
independentă, altfel spus să deţină un control
efectiv şi responsabil asupra propriei vieţi.
• Beneficiarii serviciilor nu se mai conformează
unui plan individualizat de recuperare, ci îşi
proiectează un plan personal de viaţa/viitor.
• Serviciu social
• - în sens general, activitate organizată în vederea
realizării politicilor şi programelor de asistenţă socială (
exemplu: găzduire pentru persoane fără adăpost);
• - în sens particular, un ansamblu de resurse şi
activităţi organizate în conformitate cu o misiune
specifică, într-un cadru instituţional, în vederea
realizării politicilor şi programelor de asistenţă socială
(exemplu: cămin de bătrâni).
• - serviciile sociale, în funcţie de beneficiarii cărora le sunt
destinate, se clasifică în: 1. servicii sociale generale; 2.
servicii sociale specializate.
Servicii sociale generale (universale)
- sunt servicii sociale noncontributorii care se asigură în
mod nediferenţiat tuturor persoanelor care au dreptul
la asistenţă socială.
Servicii sociale specializate (categoriale/selective)
- sunt servicii sociale noncontributorii care se asigură în
mod diferenţiat unor categorii de persoane care
necesită măsuri speciale de asistenţă specială
(persoane cu handicap; copii; persoane victime ale
violenţei; persoane dependente de droguri etc.).
• Servicii sociale specializate pentru persoane cu
handicap
• - sunt servicii sociale specializate destinate persoanelor
cu dizabilităţi care necesită măsuri de protecţie
specială pentru satisfacerea unor nevoi speciale
individuale.
• - activităţi de:
• a) recuperare şi reabilitare;
• b) suport şi asistenţă pentru persoana cu handicap şi
familie;
• c) sprijin şi orientare pentru integrarea, readaptarea şi
reeducarea profesională;
• d) îngrijire social- medicală;
• e) mediere socială;
• f) consiliere;
• g) orice alte măsuri şi acţiuni care au drept
scop menţinerea, refacerea sau
dezvoltarea capacităţilor individuale pentru
depăşirea unei situaţii de nevoie socială
(Ordonanţa Guvernului României
nr.84/2004).
• Serviciile de protecţie specială nu mai au caracter de „îngrijire”
sau/şi „re/abilitare”, ci de sprijin pentru viată independentă. Noile
alternative sunt: locuire independentă; educaţie în şcoli obişnuite;
angajare în locuri de muncă de pe piaţa liberă a muncii etc.
• La baza acestor servicii stau principiile moderne ale protecţiei
speciale a persoanelor cu handicap:
• • egalizarea şanselor - acces liber şi egal la resursele comunităţii;
• • normalizarea - viaţă normală, prin şi pentru tiparele obişnuite ale
comunităţii;
• • includerea (incluziunea) - apartenenţă participativă la comunitate;
• • individualizarea - valorizare individuală în cadrul comunităţii de
apartenenţă
• - în sens particular, pot fi: a) centre de
îngrijire şi asistenţă; b) centre de
recuperare şi reabilitare; c) centre de
pregătire pentru o viaţă independentă; d)
centre de asistenţă temporară de tip
respite-care (centre de criză); e) centre de
primire în regim de urgenţă; f) locuinţe
protejate; g) centre de zi; h) centre care
acordă servicii de îngrijire şi asistenţă la
domiciliu
• Clasificarea serviciilor sociale specializate
pentru persoane cu handicap:
• a) Servicii de găzduire
• - asigură persoanelor cu handicap cazare în
condiţii adecvate nevoilor de viaţă şi asistenţă
ale acestora.
• b) Servicii de transport
• - asigură activităţi de transport pentru persoane
cu handicap, în condiţii adaptate nevoilor
speciale ale acestora.
• c) Servicii de îngrijire personală
• - asigură persoanelor cu handicap activităţi care, alături
de intervenţia terapeutică, conduc la diminuarea stării de
handicap, menţinerea conştientei, confortului psihofizic şi
demnităţii individuale.
• Activităţi specifice:
• • hrănire;
• • sprijin pentru deplasare şi mobilitate;
• • menţinerea igienei personale;
• • supravegherea şi menţinerea sănătăţii;
• • activităţi gospodăreşti.
• d) Servicii de recuperare
• - asigură persoanelor activităţi care au drept
scop restabilirea stării iniţiale de sănătate şi
funcţionalitate a acestora, pe două coordonate:
reabilitare (refacerea structurilor
morfofuncţionale alterate) şi abilitare (antrenarea
structurilor neafectate pentru a crea şi consolida
comportamente şi abilităţi noi, echivalente cu
cele deficitare). Activităţi specifice:
• evaluare psihologică;
• consiliere psihologică;
• terapie de recuperare neuromotorie
(kinetoterapie, terapie prin masaj, hidroterapie,
termoterapie, balneoterapie, fizioterapie);
• psihoterapie
• terapii de expresie şi ocupaţionale (artterapie,
meloterapie, terapie prin muncă-ergoterapie
etc.);
• formarea şi organizarea abilităţilor de trai
independent (educaţie perceptivă, igienă
personală, formare de deprinderi de autoservire
şi autogospodărire).
• e) Servicii de integrare - reintegrare socială
• - asigură persoanelor cu handicap, activităţi care facilitează accesul
şi participarea acestora la viaţa socială (familie, comunitate) în
calitate de cetăţeni cu drepturi depline.
• Activităţi specifice:
• • informare;
• • interpretare în limbaj mimico-gestual;
• • consiliere şi reprezentare juridică;
• • consiliere pentru adaptarea locuinţei;
• • asistenţă socială;
• • îndrumare vocaţională (sprijin pentru angajare, formare, orientare
şi încadrare în muncă);
• • angajare asistată;
• • educaţie permanentă;
• • socializare şi loisir.