ANALIZA METAFOREI

Curs 8
Teoria metaforei (G. Lakoff şi M.
Johnson)
 În 1980, George Lakoff şi Mark Johnson au publicat teoria metaforei, care
permite descrierea structurilor cognitive din viaţa de zi cu zi, utilizând
modele lingvistice. Lucrarea lor stă la baza creerii unei metode de cercetare
calitativă bazată pe lingvistica cognitivă (după Schmitt, 2005).

 Pentru majoritatea metodelor de cercetare calitativă, limbajul este în acelaşi

timp subiect şi mediu de cercetare. Aceste metode caută referiri la conţinut
dincolo de limbaj: patternuri de relaţii, structuri latente de înţeles, strategii
de comunicare etc.

 Lakoff şi Johnson au meritul de a fi creat o punte interdisciplinară prin

formularea unui cadru de lucru pentru ceea ce astăzi numim „lingvistică
cognitivă”. Teoria metaforei propusă de ei a inspirat ulterior o mare varietate
de abordări de analiză a metaforei ca procedură de cercetare calitativă.

 Lakoff şi Johnson propun un concept al metaforei comprehensiv, care

permite reconstruirea strategiilor cognitive de acţiune.
Actualmente, putem diferenţia următoarele
patternuri în utilizarea metaforei în cercetarea
calitativă din ştiinţele sociale (după Schmitt, 2005):

1. Metafora ca instrument retoric. Metaforele individuale

sunt extrase din context fără o reconstrucţie sistematică,
fiiind utilizate şi criticate ca dovezi ale unei poziţii opuse.
Din această abordare lipseşte complet gândirea
metodico-empirică şi nu se face nici o referire la
posibilele limite ale gândirii metaforice.
  

2. Metafora ca metodă terapeutică. Utilizarea metaforei

în psihoterapie are o lungă tradiţie. În context terapeutic,
scopul terapeutului este de a dezvolta metafore şi alegorii
care să-i prezinte clientului problema într-un cadru
familiar şi să-l ajute să identifice soluţiile.
 Noile abordări susţin ideea că metaforele ce cuprind
soluţii trebuie să fie cât mai apropiate posibil de limbajul
clientului. Metaforele sunt privite ca instrumente pe care
terapeutul le utilizează intenţionat şi deliberat, adică
conştient. Această idee vine în contradicţie cu aceea că
metaforele sunt inconştiente.
 Noi însă, ca indivizi, avem patternuri de gândire

metaforică inconştiente. Teoria metaforei propusă de

Lakoff şi Johnson propune o modalitate de analiză a
acestor patternuri. Metaforele nu sunt instrumente, ci
formează o structură în care noi trăim. Analiza metaforei
nu-şi propune să aducă metaforele la nivel conştient, ci
doar de a le ilumina înţelesul.
3. Căutarea unor metafore specifice într-un material
– cercetătorul caută în datele culese prin interviu
expresiile legate de o anumită temă. Spre exemplu, într-
un studiu realizat în 2003, Super şi Harkness au analizat
metaforele ce aveau legătură cu teoria lui Popper
(formalism, mecanicism, contextualism, organicism) în
interviuri cu părinţi şi psihiatri care lucrau cu copii cu
devieri comportamentale.

4. Obţinerea de metafore explicite de la participanţii

la cercetare. O altă modalitate de a lucra cu metafore în
cercetarea calitativă este de a le obţine de la participanţi.
Principalele asumpţii făcute de Lankoff şi Johnson
(după Schmitt, 2005):

1. Conceptele metaforice. Metaforele nu apar izolate, ci formează

concepte metaforice, care pot fi reconstruite. Numărul
conceptelor metaforice fundamentale este limitat.
2. Modelele corporale. Metaforele îşi preiau structura din
experienţe fizice de tip gestaltist (ex: înălţime şi adâncime), pe
care o transferă ulterior la subiecte sociale complexe (ex: ajutorul
psiho-social). Sursele lor sunt adesea dimensiuni experimentate
fizic. Utilizarea modelelor ce exprimă experienţa fizică pentru a
categoriza fenomene noi şi complexe s-a dovedit o foarte bună
tehnică de interpretare a lumii. Metaforele furnizează schemele
pe care se adaugă ulterior detaliile, cu scop de clarificare.
3. Omogenitatea dintre gândire şi limbaj. Utilizarea şi legarea
metaforelor între ele nu ţine de şansă, ci indică faptul că intră în
acţiune patternuri ale gândirii, percepţiei, comunicării şi
activităţii. Lakoff şi Johnson pleacă de la premiza că există o
foarte puternică omogenitate între gândire şi limbaj.
Analiza sistematică a metaforei ca
metodă de cercetare calitativă

 Metodele de cercetare calitativă fac foarte greu

legătura dintre procedurile metodologice şi
subiectivitate sau auto-reflexie. Metoda de
analiză sistematică a metaforei îşi propune să
ilustreze factorii care apar în relaţia dintre
procedurile metodologice şi subiectivitate
(Schmitt, 2005).
 Analiza sistematică a metaforei îşi propune să
reconstruiască modele de gândire, limbaj şi
acţiune.
Metoda îşi are rădăcini multiple:
 În istoria filosofiei - scrierile care spun că modelele
metaforice determină gândirea;
 În practica terapeutică - unde metaforele utilizate în

comunicarea terapeut-client sunt un instrument vital cu

ajutorul căruia clientul este ajutat să înţeleagă sensul
situaţiilor dificile cu care se confruntă.
 În urma unui studiu de psihologie experimentală realizat

în 2001, Moser (citat de Schmitt, 2005) demonstrează

faptul că metaforele induc atât procese de direcţionare a
atenţiei, cât şi procese cognitive.
 La acestea se adaugă studiile din domeniul lingvistic

legate de rolul şi funcţia metaforei în limbajul scris şi

vorbit.
 Concluzia finală a acestor studii este că
metaforele furnizează o orientare
preconceptuală cu referire la gândire şi
experienţă care este greu acesibilă sau
accesibilă doar cu mijloace analitice într-o
discuţie raţională.
 Din acest motiv, noi trebuie să analizăm

metaforele printr-o metodă care să îmbine

sistematic percepţia, limbajul, gândirea şi
acţiunea.
Metoda analizei sistematice a
metaforei
 Pleacă de la modelul propus de Lakoff şi Johnson, la
care adaugă o reconstrucţie sistematică, pas cu pas, a
modelelor metaforice.
 Nu există însă o metodologie sistematică de extragere

şi interpretare a metaforelor. Metoda este de fapt o

artă aplicată (Schmitt, 2005).
 Pentru a înţelege imaginile lingvistice ale altei

persoane, cercetătorul trebuie să cunoască bine

persoana respectivă. Procesul de înţelegere este
limitat însă de caracterul, experienţa de viaţă şi nivelul
de educaţie al cercetătorului. Din acest motiv, metoda
poate constitui doar o parte a procesului de cercetare.
Paşii analizei sistematice a
metaforei (după Schmitt, 2005):
 A. Identificarea zonei ţintă a cercetării – determinarea topicii de
cercetare şi construirea unui plan de urmărire şi evaluare.

 B. Selectarea nesistematizată a metaforelor de bază – este o fază

pregătitoare a cercetării şi are ca scop documentarea cu privire la
necesitatea culturală de a descrie fenomenul respectiv. Cercetătorul
caută metafore într-o gamă largă de material bibliografic (enciclopedii,
jurnale, cărţi de inters larg etc.). De asemenea, este analizată literatura
de specialitate pentru conceptualizarea metaforică. Rezultatul este o
listă a conceptelor metaforice culturale care reflectă topica ce urmează a
fi studiată.

 C. Analiza sistematică a unui subgrup. Acest pas include analiza

expresiilor verbale ale unui subgrup cu scopul de a stabili ce metafore
sunt utilizate pentru a descrie aria de cercetare.
Etapa are două stadii:
C1: Identificarea metaforelor prin segmentarea textelor

 Analiza începe prin identificarea metaforelor conţinute în text.

Un cuvânt sau o propoziţie sunt identificate ca metafore dacă:
 pot fi înţelese dincolo de sensul literar din context;
 sensul literar vine dintr-o zonă de experienţă senzorială sau
culturală (zona sursă);
 sensul este transferat la o altă zonă, de regulă abstractă (zona ţintă).
 Procedura practică este de a copia iniţial metaforele utilizate
şi apoi de a le cuprinde într-o listă separată. Restul textului
rămas este ulterior scanat pentru a găsi şi a extrage toate
descrierile metaforice relaţionate cu topica cercetată, până
rămân doar cuvintele de legătură şi textul nerelevant pentru
tema cercetată.
 C2: Reconstrucţia conceptelor metaforice (sinteza modelelor metaforice
colective)

 Lankoff şi Johnson susţin că metaforele nu apar independent, prin şansă, ci

există reguli care leagă mai multe metafore în concepte care au în comun
atât zona sursă cât şi zona ţintă. Scopul analizei calitative a metaforei este
de a reconstrui aceste concepte sau modele metaforice.
 Toate metaforele care aparţin aceleiaşi imagini sursă şi care descriu aceeaşi

zonă ţintă sunt grupate în concepte metaforice sub acelaşi titlu. Astfel,
printr-un proces de sortare a materialului obţinut, sunt create conceptele
metaforice, astfel încât toate metaforele extrase din text să se regăsească
într-un concept.
 Formularea conceptelor metaforice necesită o abordare ce implică sinteză

creativă. Cercetătorul trebuie să dea dovadă de abilitate subiectivă pentru a

găsi constructele lingvistice cele mai potrivite şi pentru a identifica şi defini
clar conceptele metaforice. Este evident că acest proces de interpretare
depinde de factori personali cum sunt experienţa practică, nivelul de
cunoştinţe, capacitatea de a lua decizii şi de a le revizui, răbdarea etc.
 Cu alte cuvinte, reconstrucţia conceptelor metaforice, pentru care Lankoff şi

Johnson nu formulează nici o regulă, este o etapă mai subiectivă decât cea
anterioară.
D. Reconstituirea apariţiei individuale a
conceptelor metaforice – în această etapă se
compară rezultatele în interiorul grupului de
subiecţi studiaţi.
E. Interpretarea conceptelor metaforice – este de asemenea un proces
subiectiv, ce ţine de experienţa cercetătorului. Interpretarea se face
prin:

 Compararea conceptelor metaforice;

 Identificarea valorilor;
 Identificarea resurselor metaforice;
 Identificarea limitelor metaforelor – ce aspecte nu sunt
cuprinse în metaforă;
 Identificarea acţiunilor motivate de metafore;
 Identificarea conflictelor dintre modelele metaforice;
 Interpretarea absenţei modelelor metaforice;
 Rolul metaforelor în metacomunicare;
 Metaforele ca un ecran de proiecţie – spre exemplu i se cere
clientului să spună unde ar desena o linie care să delimiteze
momentul când a debutat problema cu care se confruntă.
 TEHNICA
INCIDENTELOR CRITICE
Tehnica incidentelor critice:
consideraţii generale
 Tehnica incidentelor critice a fost creată în timpul celui de-al
doilea război mondial de John Flanagan, şeful Programului
Psihologic al Aviaţiei SUA.

 Flanagan a constatat un nivel foarte ridicat de erori de pilotaj

în timpul antrenamentelor. În primă fază a studiat trăsăturile
de personalitate ale piloţilor, dar această metodă nu l-a ajutat
să identifice predictorii pentru o mai bună pregătire a
acestora. Ca alternativă, Flenagan a analizat incidentele de
reuşită şi de nereuşită din timpul antrenamentelor şi apoi a
identificat comportamentele specifice care duceau la rezultate
pozitive sau negative (Flanagan, 1954, citat de Fountain,
1999).
 Tehnica este cel mai bine descrisă de autorul ei, John
Flanagan, în articolul „The Critical Incident Technique”
publicat în „Psychological Bulletin” în iulie 1954.
 Prin incident înţelegem „orice activitate umană

observabilă care este suficient de completă pentru a

permite să se facă inferenţe şi predicţii despre
persoana care desfăşoară activitatea”.
 Pentru a fi critic un incident „trebuie să apară într-o

situaţie în care scopul sau intenţia acţiunii este clară

pentru observator şi în care consecinţele sunt
suficient definite pentru a lăsa foarte puţine dubii
referitoare la efectele sale” (Flanagan, 1954).
Procedura de aplicare a tehnicii
incidentelor critice
 Tehnica incidentelor critice nu constă dintr-un set rigid de
reguli de colectare a datelor privind comportamentul
indivizilor în situaţii definite. Ea trebuie privită mai degrabă
ca un set flexibil de principii care trebuiesc modificate şi
adaptate pentru a se potrivi cât mai bine situaţiilor
specifice în care utilizăm tehnica (Flanagan, 1954).
 Esenţa tehnicii constă în faptul că cercetătorul trebuie să

facă doar aprecieri simple şi obiective. Acurateţea şi

obiectivitatea aprecierilor depind de precizia cu care au
fost definite caracteristicile şi de competenţa
observatorului în interpretarea acestor definiţii în relaţie cu
incidentul observat.
 Flanagan descrie cinci paşi în aplicarea
tehnicii incidentelor critice (Flanagan,
1954):
1. Stabilirea scopului general al
activităţii studiate.
Condiţia de bază pentru orice activitate este formularea unei
descrieri funcţionale a activităţii şi o orientare în termeni de
scopuri ale activităţii.

Flanagan propune o listă de trei întrebări utile în stabilirea

scopului general al activităţii studiate:
 Propoziţie introductivă: Facem un studiu de ... (se specifică

activitatea). Considerăm că dv. sunteţi în măsură să ne spuneţi

despre ... (se specifică activitatea).
 Solicitarea scopului principal: Care consideraţi că este scopul

principal al .... (se specifică activitatea).

 Cererea pentru descrierea scopului: În câteva cuvinte, cum aţi

putea descrie scopul general al ... (se specifică activitatea).

2. Planificare şi specificaţii.
 Pentru a-şi centra atenţia pe acele aspecte ale
comportamentului care sunt cruciale pentru formularea
unei descrieri funcţionale a activităţii studiate,
observatorilor trebuie să li se dea instrucţiuni precise.
 De asemenea trebuie delimitat grupul de subiecţi pe
care se realizează studiul.
 Cea mai eficientă metodă de culegere a datelor este de
a obţine „înregistrări” ale incidentelor critice de la
persoanele implicate.
 Aceste incidente sunt comportamente extreme care
duc fie la o foarte bună realizare a scopului activităţii,
fie împiedică realizarea lui.
Atunci când descriem o situaţie critică trebuie să
culegem explicit următoarele tipuri de date:

1. delimitarea clară a situaţiei ce urmează a fi observată;

2. relevanţa cu scopul general al activităţii – odată ce am decis că o
situaţie particulară este potrivită pentru a fi observată, trebuie
să decidem dacă comportamentul observat este relevant pentru
scopul general al activităţii;
3. extinderea efectului asupra scopului general – cercetătorul
trebuie să decidă dacă incidentul studiat are un efect important
asupra scopului activităţii prin precizarea a două puncte pe
scala importanţei:
◦ nivelul de contribuţie pozitivă la scopul principal, prin includerea unui
exemplu;
◦ nivelul corespondent de efect negativ asupra scopului principal, exprimat
în termeni similari şi cu includerea unui exemplu.
4. persoanele care fac observaţia – precizări privind selecţia şi
antrenarea observatorilor.
Specificări privind observaţiile:
 Persoana care face observaţiile:
◦ Să aibă cunoştinţe privind activitatea observată;
◦ Să stabilească o relaţie cu indivizii observaţi;
◦ Să fie antrenată
 Grupurile ce vor fi observate:
◦ Descriere generală
◦ Locaţie
◦ Persoane
◦ Timpi
◦ Condiţii
 Comportamentele ce vor fi observate:
◦ Tipul general de activitate
◦ Comportamentele specifice
◦ Criteriile de relevanţă cu scopul general
 Criteriile de importanţă relaţionate cu scopul general (punctele
critice)
3. Colectarea datelor.
 Este foarte important ca datele culese prin observaţie
să fie evaluate, clasificate şi înregistrate cât sunt încă
proaspete în mintea observatorului. Este preferabil ca
aceste operaţii să se facă în timpul observaţiei, astfel
încât toate faptele să fie bine verificate.
 Tehnica incidentelor critice este adesea utilizată

pentru colectarea datelor din observaţii făcute

anterior şi reconstituite din memorie. Rapoartele sunt
cu atât mai valide cu cât evenimentul critic descris
este mai recent şi observatorii au fost motivaţi să facă
observaţii şi evaluări detaliate în timpul incidentului.
 O altă problemă practică ce apare în procesul
de colectare a datelor referitoare la
incidentele critice este legată de modul în
care ar trebui să obţinem datele de la
observatori.

 Flanagan descrie patru proceduri:

a. Interviurile individuale
 Se utilizează personal antrenat pentru a colecta datele de la
observatori.
 Li se dau observatorilor următoarele informaţii: instituţia care

realizează studiul, scopul studiului, grupul intervievat,

confidenţialitatea datelor.
 Întrebările care se pun observatorului sunt de tipul: „Spune-

mi cum s-a comportat angajatul care a cauzat o aşa de mare

scădere a producţiei”.
 Întrebările trebuiesc întotdeauna testate pe un grup mic de

observatori înainte de a fi utilizate pentru studiul propriu-zis.

 Întrebările sunt întotdeauna urmate de o conversaţie cu

observatorul, pentru a ne asigura că înţelegem bine sensul

evenimentelor.
Trebuie să avem grijă ca în cadrul interviului
să culegem următoarele tipuri de date:

 descrierea comportamentului;
 dacă a fost observat de cel ce raportează;
 dacă au fost furnizaţi toţi factorii relevanţi

pentru situaţie;
 dacă observatorul face aprecieri legate de cât

de critic este comportamentul descris;

 dacă observatorul spune clar de ce crede că

subiectul observat s-a comportat în acel fel.

b. Interviurile de grup.
 Datorită faptului că interviurile individuale sunt costisitoare
din punct de vedere al costurilor, timpului şi personalului,
Flanagan a dezvoltat o tehnică de interviu în grup.

 Aceasta păstrează avantajele interviurilor individuale în ceea

ce priveşte contactul personal, explicaţiile şi disponibilitatea
cercetătorului de a răspunde la întrebări, la care adaugă
posibilitatea de a verifica datele între observatori. Paşii sunt
următorii:
◦ cercetătorul face prezentarea introductivă a studiului;
◦ fiecărui observator i se cere să relateze în scris evenimentul critic,
răspunzând la o serie de întrebări de pe un formular prestabilit;
◦ cercetătorul citeşte pe rând răspunsurile observatorilor şi se asigură
de fidelitatea descrierilor.
c. Chestionarele. Dacă grupul de observatori
este mare, interviul de grup devine chestionar
aplicat în grup.

d. Descrieri scrise – li se cere observatorilor

să povestească cu cuvintele lor derularea
evenimentului critic.
 O altă problemă legată de faza de colectare a
datelor este dimensiunea eşantionului,
adică numărul de evenimente critice luate în
studiu.
 Flanagan susţine că dacă activitatea studiată

este una simplă este suficient să colectăm

între 50 şi 100 de evenimente critice.
 Apoi, pentru fiecare criteriu comportamental

adăugăm câte 100 de evenimente.

4. Analiza datelor.
 Scopul etapei de analiză a datelor este de a
sumariza şi descrie datele într-o manieră eficientă,
astfel încât să poată fi utilizate în scopuri practice.
 Paşii analizei datelor sunt următorii:

◦ selectarea unui cadru general de referinţă în funcţie de

care se clasifică incidentele;
◦ dezvoltarea inductivă a unui set de categorii; este o
activitate subiectivă ce ţine de experienţa şi cunoştinţele
cercetătorului; incidentele sunt grupate în categorii şi
subcategorii;
◦ determinarea celui mai potrivit nivel de specificitate-
generalizare pentru datele ce urmează a fi raportate.
5. Interpretarea şi
raportarea.
 Interpretarea rezultatelor este, ca în orice
cercetare calitativă, una descriptivă.
 În interpretare se descriu clar paşii anteriori şi

toate aspectele care ar putea influenţa

rezultatele (scopul general, observatorii,
grupul observat, procedurile de colectare a
dateloretc.).