CURS NR.

1
Metode de realizare a explicatiei in stiintele sociale

1.Metoda comparativa.
2.Metoda istorica.
3.Metoda genetica.
4.Metoda functionala. Notiunea de functie. Reprezentanti (B. Malinowski, R.K. Merton). Functionalism si
cauzalitate. Functionalism si ideologie.
5.Structuralismul. Notiunea de structura. Definitii. Principalele conceptii.
Structuro-functionalismul.
6.Analiza sistemica. Definitii si orientari. Extensiunea si limitele utilizarii analizei sistemice.
7.Metoda dialectica. Dialectica si empirism. Limitele metodei dialectice.

Metoda, ca mijloc de descoperire a unui aspect al adevarului, de a raspunde mai exact intrebarii “cum?”, este
legata problemei explicatiei. Expunerea diverselor metode se loveste de ambiguitatea adesea subliniata a notiunii, dar
si de diferentele de nivel la care acestea se situeaza, de amploarea explicatiilor pe care acestea le vizeaza si, in sfarsit,
de diversele momente ale procesului de cercetare carora li se aplica.
Demersurile intelectuale cele mai importante, care prezinta tipuri de explicatie mai mult sau mai putin
complete si care, din aceasta cauza, sunt adesea numite metode, sunt:
1. Metoda comparativa.
2. Metoda istorica.
3. Metoda genetica.
4. Metoda functionala.
5. Structuralismul.
6. Analiza sistemica.
7. Metoda dialectica.

1. Metoda comparativa.
Istoric.
In opinia primilor sociologi organicisti, societatea nu poate fi supusa studiului metodei experimentale.
Ramânea astfel metoda comparativa. Imposibilitatea experimentarii a facut din comparatie unica modalitate permitand
sociologului sa analizeze concretul, sa evidentieza elementele constante, abstracte si generale, în abordarea explicatiei
sociologice.
Caracteristicile metodei.
Metoda comparativa tinde a sistematiza o tendinta naturala a spiritului nostru: impulsul (natural si
spontan) ce ne impinge sa comparam ceea ce vedem.

1. Metoda comparativa nu dipune de o procedura tehnica proprie si este utilizata de toate stiintele
sociale.
2. Este folosita in toate etapele cercetarii.
3. Isi gaseste locul la toate nivelele cercetarii.

Limitele metodei.
1. Rigurozitate redusa atat a definitiei cat si a metodei.
2. Adesea este evocata metoda comparativa fara a se preciza conditiile elaborarii tipurilor sau
elementelor de comparare.
3. Problemele conditiilor de validitate: care sunt criteriile de comparatie valabile, ce unitati de
comparare ar trebui alese, cum sa fii sigur ca sunt comparate elemente asemanatoare.

Progrese recente.
Absoluta extindere a notiunii de comparatie isi are originea in imperfectiunile sale. Dezvoltarea
cercetarilor la nivel international a suscitat o ameliorare a metodei in ceea ce priveste rigurozitatea ei: folosirea
indicatorilor internationali, utilizarea informaticii, ceea ce a facilitat lucrul cu o masa importanta de informatii, dar
mai ales a obligat la o normalizare a datelor culese si a permis constituirea arhivelor, ca izvor important pentru analize
secundare si comparatii internationale.
Unificarea Europei implica cercetari comparative.
Concluzii.
Metoda comparativa este utila, insa validitatea sa depinde de rigurozitatea cu care sunt definiti
termenii.
Fiind un mijloc de a descoperi raporturi, metoda poate suscita ipoteze, insa nu poate constitui prin ea insasi o
veritabila explicatie, atasata unei teorii.

2. Metoda istorica.
Explicatia, in mod special, face ca reconcilierea dintre istorie si sociologie sa fie indispensabila. De fapt, se
considera ca istoria este singurul concurent al sociologiei, in studiul fenomenelor sociale fatale in curs de desfasurare.
Sociologia, pentru ca s-a dezvoltat recent in cadrul cercetarilor limitate, concrete si actuale, s-a indepartat
prea des atat de istorie, cat si de teorie. Propriile sale progrese, necesitatea acesteia de a ajunge la nivelul explicarii o
readuc astazi catre cele doua.
In realitate, cele doua discipline trebuie sa se completeze, deoarece sociologia furnizeaza istoriei cadrele
conceptuale, tipuri, structuri, conjuncturi, iar istoria, la randul ei, furnizeaza sociologiei materialele concrete cele mai
indispensabile, fiind izvorate din realitate.

3. Metoda genetica.
Metoda genetica cerceteaza geneza evenimentelor, adica antecedentele. Este vorba de o explicare diacronica
deoarece vorbim de un proces ce se deruleaza in timp. Dificultatile geneticii sunt acelea ale cercetarii unei cauzalitati.
Reprezinta metoda cea mai corecta, mai ales ca anunta inca din denumirea sa scopul: de a gasi cauza initiala,
faptul generator. Dar in stiintele sociale, acest tip de recunoastere, descoperire este dificil datorita prea multor
evenimente ce ar fi putut concura la conceptia a ceea ce se studiaza.

4. Metoda functionala.
Notiunea de functie.
Dificultatea de a observa cauza a orientat o serie de sociologi catre interpretatea faptelor sociologice prin
notiunea de functie. Dupa Robert Merton1, “analiza functionala este in acelasi timp cea mai fecunda si, fara indoiala,
cea mai putin codificata dintre metodele de interpretare sociologica”.
Notiunea de functie este ambigua. In limbajul popular se retine aspectul social al functiei si acesta
este confundata cu profesia… Publicitatea, utilizeaza in mod constant temenul in sensul sau util, adaptat scopului. In
limbajul matematic, funcţia desemneaza o variabila studiata in raport cu una sau mai multe variabile, in functie de care
aceasta poate fi exprimata sau de care depinde valoarea ei. Ambiguitatea notiunii implica anumite niveluri in
conceptiile functionaliste.
Reprezentanti. B. Malinowski.- estre considerat tatal functionalismului.
Postulatele conceptiei sale:
1. Funcţia este conceputa in raport cu intregul sistem social.
2. Toate elementele sociale si culturale indeplinesc functii sociologice.
3. Aceste elemente sunt indispensabile.

R.K. Merton- reprezentantul eminent al functionalismului. El a demonstrat contradictia dintre

postulate si realitate:
1. Obiceiurile si sentimentele sociale pot fi functionale pentru unele grupuri si nu pentru altele din aceiasi
societate.
2. Al doi-lea postulat are drept scop justificarea rolului ramasitelor sociale, a obiceiurilor ce aparent nu mai
au nici o functie de indeplinit. Merton propune o diferentiere intre functiile manifeste(dorite de catre
participanti la sistem) si functiile latente(care nu sunt nici intelese, nici dorite, dar despre care nu se poate
spune ca exista mai putin; acestea sunt uneori indeplinite de riturile stravechi care, precizandu-si rolul,
substituie scopului lor initial o alta functie, cel mai adesea de coeziune sociala).
3. Al trei-lea postulat- care noteaza necesitatea interpretarii functionaliste- este cel mai ambiguu. Merton s-a
intrebat ce anume trebuie recunoscut ca indispensabil: funcţia insasi sau elementul acesteia sau ambele?
(trebuie oare admis ca functiile religioase sunt necesare sau doar anumite rituri constituind rezultatul

1
Robert K. Merton, (1959), Trad.1965, <<Elements de methode sociologique>>, Plon, 516p. (p.65)
 functiilor religioase?). Realitatea ne indica rezultatul: nevoi umane si sociale ce pot fi satisfacute in
diferite moduri, un element singular putand indeplini mai multe functii tot asa cum o singura functie
poate fi indeplinita de catre elementele permutabile, numite de Merton ”substitute sau echivalenti
functionali”. R.Merton a mai distins, pe langa functii, disfunctiile, care inhiba adaptarea la sistem.

Functionalism si cauzalitate.
Ideea de functie permite a analiza situatii, a furniza observatii, insa ea ramane totusi la un nivel limitat de explicatie.
Dupa cum afirma Emile Durkheim, “Cand incercam a explica un fenomen social trebuie cautata separat cauza
eficienta care il produce fata de funcţia pe care acesta o indeplineste”. Faptul ca este utila cutare sau cutare institutie,
intr-un sens sau altul, nu ne arata neaparat motivul care a determinat-o. De multe ori, funcţia consta in a “mentine
cauza preexistenta de la care deriva faptele”. R. Bastide 2 a scris ca “Functionalismul explica foarte bine de ce subzista,
dainuiesc lucrurile, insa el nu explica de ce acestea se schimba”.
Functionalism si ideologie.
In ciuda lacunelor, a limitelor sale, functionalismul a avut succes. Modernizat si relativizat de catre Merton, structurat
de Parsons, el a avut o mare influenta si un rol important în stiintele sociale americane.Teorie a dinamismului
(deoarece functioneaza), a utilitatii(deoarece foloseste), a echilibrului linistitor si a optimismului(deoarece se
neglijeaza disfunctiile), functionalismul reunea intr-adevar calitatile adaptate la mentalitatea americana.
Functionalismul este o teorie a echilibrului si a integrarii. A.V. Gouldner considera functionalismul
ca pe o teorie de “sustinere” a regimului existent, care ar conveni la fel de bine si unui regim socialist.

5. Structuralismul.
Notiunea de structura.
Ideea si cuvantul “structura” sunt foarte vechi. Succesul structuralismului este legat de dezvoltarea diverselor
discipline care, elaborand teorii fundamentate pe interdependenta elementelor constitutive ale obiectului lor, au utilizat
tocmai din acest motiv notiunea de structura.
In sociologie, se pare ca Marx a utilizat acest termen pentru prima oara si cam in acelasi timp cu
sociologul Spencer. Notiunea datoreaza succesul discutiilor pe care le-a suscitat in randul etnologilor si faptului ca
raspunde unui numar insemnat de preocupari practice si teoretice comune tuturor stiintelor sociale. George Gurvitch 3 a
rezumat motivele acestui succes astfel: dorinta de a se debarasa de opozitia dintre ordine si progres, static si dinamic si
intre termenii de “institutie” si “organizare”, apoi, influenta conceptiilor lui Marcel Mauss (fenomenele totale) si a
“gestalt teoriei”4 si, in sfarsit, necesitatea descoperirii unui instrument conceptual care ar permite progresul in
intelegerea fenomenelor sociale.
Definitia cea mai cunoscuta a fost data de J.Piaget 5 “Intr-o prima aproximare, o structura este un
sistem (prin opozitie cu proprietatile elementelor), si in care se conserva sau se imbogateste, prin insasi jocul
transformarilor sale, fara ca acestea sa ajunga in afara granitelor sale sau sa faca apel la elemente externe. Intr-un
cuvant, o structura contine asadar cele trei caractere de totalitate, de transformare si de autoreglaj. Intr-o a doua
aproximare,[..] structura trebuie sa poata face loc unei formalizari”.
Succesul structuralismului este de asemenea legat de dezvoltarea diverselor discipline care, elaborand
teorii fundamentate pe interdependenta elementelor constitutive ale obiectului lor, au utilizat tocmai de aceea notiunea
de structura in acelasi timp cu cea de sistem.

Definitii.
In opinia lui R. Boudon, echivocurile legate de notiunea de structura tin mai ales de faptul ca acest
cuvant apare in doua contexte foarte diferite:

2
R.Bastide, (1956), << La causalite externe et la causalite interne dans l`explication sociologique>>, Cahiers
Internationaux de Sociologie, vol.21, pp.77-99.

3
G.Gurvitch, (1955), <<Le concept de structure sociale>>, Cahiers Internationaux de Sociologie, pp.3-44.

4
Teoria structurii in psihologie.

5
J. Piaget, (1968), <<Le structuralisme>>, P.U.F., <<Que Sais-je?>>, 124p, p.8.
 1. Definitia volitionala (intentionala). In acest caz, vorbindu-se de structura, se insista asupra faptului ca e
vorba de un ansamblu de caractere interdependente: structura comportamentului, a organismului etc. Regasim in
obiectul de studiat ceea ce evoca insasi termenul de structura si pe care un sinonim precum cel de sistem l-ar putea
inlocui. Cuvantul “structura” denumeste asadar obiectul identificat cu un sistem. Acest gen de definitie volitionala
comporta in general o enumerare de caractere, structurale, cel mai adesea aparente si marcand in general o distinctie in
raport cu altele(grupuri structurale opuse grupurilor nestructurale).
2. Definitia efectiva. In acest caz nu mai e vorba doar de a califica obiectul structurii, ci de a-i determina
structura. Din moment ce Levi Strauss (in antropologie) si Spearman (in psihologie) utilizeaza termenul in domenii
diferite precum rudenia si analiza factoriala, aceasta inseamna ca exista ceva comun lor si ca in cele doua cazuri autorii
au descoperit o constructie logica, dand seama de caracteristicile aparente ale sistemului. Nu mai este vorba acum de a
spune ca “exista o structura”, ci de a-i defini elementele; de a se referi adesea chiar si la ceea ca este mai presus de
observabil, la o structura subordonata.”O structura este intotdeauna teoria unui sistem si nimic mai mult. Acestea fiind
spuse, aceste teorii se pot situa la niveluri de verificare variabile, care depind in mod esential de caracterele sistemului
considerat, de populatie, de sistemele cu care ne putem compara si de alti factori fata de care libertatea de interventie a
cercetatorului este limitata.”6
Cum sugereaza si R.Boudon, speram sa descoperim structura invocand-o.
Principalele conceptii.
Din ansamblul opiniilor exprimate, H.Lefebvre 7 desprinde trei conceptii principale. Doar prima insa
corespunde unei definitii efective, celelalte doua, in ciuda diferentelor, relevand definitia volitionala:

1. Structura este o conceptie. Ea se situeaza deasupra fenomenelor si relava din studiul acestora un sistem de relatii
coerente. Structura constituie modelul (cf. Levi-Strauss), adica reprezentarea formala a unui grup de relatii, construit in
scopul studierii unui ansamblu de fenomene si a unei probleme privitoare la acestea.
2.Structura reprezinta esenta sau inteligibilul. In aceasta conceptie, izvorata mai mult sau mai putin explicit din
“Gestalt teorie” –teoria formei-, funcţia, structura se identifica, acesti termeni fiind considerati aproape echivalenti cu
cel de “totalitate”.
3. Structura este un soi de statornicie relativa. Ea nu se situeaza nici la nivelul unei realitati, nici al unei abstractii
construite. Structura este un echilibru instabil intre forte opuse, care o modifica in cursul unei perpetue miscari de
structurare, restructurare, in timp ce alte forte, superioare, o caracterizeaza.

Structuro-functionalismul.
In acest caz, punctul de plecare il constituie societatea. Care sunt functiile esentiale ce trebuie
indeplinite pentru ca aceasta sa existe? Modalitatea aceasta de a intreba este evident functionala, analiza este
structurala, pentru ca elementele componente ale societatii sunt considerate ca apartinand unui sistem global in care
tind a perpetua echilibrul necesar persistentei societatii.
T. Parsons este ilustrul reprezentant al acestei tendinte caracterizate prin cercetarea imperativelor functionale a caror
lista variaza: socializarea membrilor, reglarea expresiei afective, scopurile comune etc. Structuro-functionalismul
marcheaza o prima etapa in analiza sistemica.

6. Analiza sistemica.
Interdependenta partilor in raport cu intergul constituie fundamentul notiunii de sistem. Aceasta, ca si
celelalte de structura si de functie, a fost dintotdeauna utilizata in sociologie. Daca de mult timp societatea a fost
comparata cu organismul uman, si cele mai vechi cosmogonii au vazut-o ca pe un sistem.
In scrierile sale, P.Sorokin8 trece in revista diferitele religii sau teorii ce fac apel la aceasta notiune. Incepand cu
secolul al-XIX-lea (cf. Spencer, Pareto), sub influenta progreselor din biologie, ale teoriei informatiei si in general a
sistemelor, sunt precizate conditiile aplicarii analizei sistemice.
Definitii si orientari.
In opinia lui Madelene Grawitz, cercetarea sistemica are drept scop constructia unui model sau cadru teoretic
adaptat analizei sistemului sociocultural. Unul din obiectivele miscarii numite “general systems research” consta in a
delimita asemanarile si deosebirile dintre diferitele tipuri de sisteme.
6
R. Boudon, (1968), << A quoi sert la notion de “strucrure” >>, Gallimard, 244p., (p. 204)
7
H. Lefebvre, (1966), <<Claude Levi-Strauss ou le nouvel eleatisme>>, in “ L`homme et la societe”, no. 1-2.

8
P. Sorokin, (1928), Trad.1938, <<Theories sociologique contemporanes>>, Payot, 525p.
 Este dificil a da o definitie incontestabila si precisa a termenului de “sistem”, deoarece este intotdeauna
definit in functie de notiunile carora le este atasat. Putem insa distinge doua tendinte:
1. Definitiile izvorasc dintr-o orientare structuro-functionalista, inspirata de scrierile lui Parsons si ale elevilor
sai. Pentru acestia legaturile parte-intreg, sunt privilegiate, devenind astfel criteriul definirii sistemului. Inconvenientul
acestei definitii este acela de a fi fundamentata pe proprietati definite “a priori”, ceea ce le confera un caracter,
tautologic.
2. Analizele sunt inspirate din teoria informatiei si a ciberneticii. Cei mai cunoscuti autori: K. Deutsch, D.
Easton si Francois L.Melh. Acestia considera analiza sistemului si cibernetica precum doua aspecte ale aceleiasi
constructii teoretice.

Extinderea si limitele utilizarii analizei sistemice. In absenta unei definitii precise este dificil a sti din ce moment se
poate vorbi de analiza sistemica. Organizare, structura, sistem sunt notiuni utilizate adesea fara rigurozitate,
abuzandu-se chiar. Astfel, W. Buckley9 rezuma ceea ce poate aduce analiza sistemica in randul stiintelor umane: “un
vocabular comun, o tehnica de analiza a marilor organizatii, o apropiere sintetica, acolo unde exista interactiuni
numeroase, substituirea notiunii dinamice a relatiilor cu fostele entitati statice, posibilitatea descoperirii esentei vietii
sociale in termeni de comunicare si informare, in sfarsit un mijloc de studiu optional al notiunilor de scopuri, nevoi,
simboluri, constiinta de sine, procese socioculturale.” Din pacate, pentru moment, aceasta nu aduce decat un limbaj.
In masura in care analiza sistemica incita la o rigoare care nu este cea a preciziei cantitative specifice cercetatorilor
empirice, ci o rigoare conceptuala si logica, se poate spera in contributia ei la dezvoltarea stiintelor umane.

7. Metoda dialectica.
Dialectica si empirism. In opinia lui Madelene Gravitz10, “Dialectica este cea mai completa, cea mai bogata si, se
pare, cea mai slefuita dintre metodele ce conduc la explicatie in sociologie. Ea porneste de la simpla constatare a
contradictiilor ce ne inconjoara…” Recunoscand limitele gandurilor noastre, partizanii metodei dialectice declara ca
aceste limite nu sunt suficiente pentru a explica prezenta contradictiilor, care exista in insasi realitate. Asadar, gandul
omului trebuie sa depaseasca un dublu ecran, cel al propriilor limitari si contradictii, si cel al incoerentei lucrurilor.
Metoda dialectica apare astfel pentru M. Grawitz ca metoda cea mai completa, chiar “Marea Metoda”, considerând
ca ea corespunde exigentelor fundamentale ale insesi notiunii de metoda. Mai intai, ea reprezinta o atitudine vis-à-vis
de obiect, empirica si deductiva, impunand o anume modalitate de culegere a datelor concrete. Apoi, ea reprezinta o
tentativa de explicare a faptelor sociale, adica este direct legata de notiunea de totalitate”. 11
G.Gurvitch12, repovestind istoria empirismului si a dialecticii, declara ca aceasta a fost dintotdeauna mai mult
sau mai putin aservita scopurilor ideologice, dat fiind ca, prin definitie, ea este un mod de cercetare a adevarului, o
modalitate de “a deschide calea”. In opinia mai multor autori, dialectica este o cale. De altfel, in insasi
cuvantul “dialectica" se regaseste ideea de “dia”, de-a curmezisul, peste. Mai degraba, dialectica este o cale decat un
punct de plecare sau de sosire. In fapt, orice realitate este dialectizata prin insasi interventia spiritului uman pe cale de
a o sesiza. Declarand ca dialectica este empirica, inseamna ca vrem sa o legam de experienta care este
intotdeauna umana.

Limitele metodei dialectice. Ea nu este “operatorie” in sensul curent al termenului: nici conceptele sale teoretice, nici
legile, si regulile sale nu permit aranjarea, clasificarea, separarea, disecarea si aranjarea, ajustarea a ceva. Cu atat mai
putin nu se poate vorbi de a explica, o opera o reconstructie sau chiar o sinteza, prin devenirea istorica.

9
W. Buckley, (1967), <<Sociology and Modern Systems Theory>>, Prentice Hall, 227p.

10
Madelene Grawitz,(1993), <<Methodes des Sciences sociales>>, Edition Dalloz, 842p. (pp.383-
384).

11
Madelene Grawitz,(1993), <<Methodes des Sciences sociales>>, Edition Dalloz, 842p. (pp.383-
384).

12
George Gurvitch, (1953), <<L`hyperempirisme dialectique, ses applications en sociologie Cahiers Internationaux de
Sociologie, vol XV, pp3-33.
Concluzii. In opinia lui G.Gurvitch (1956), de fiecare data, explicatia ramane din nou de gasit si autorul ofera “lipsa
teoriei generale” ca motiv preponderent al dificultatii de abordare a explicatiei in sociologie. Pe de alta parte, in
volumul “La place du desordre” (“Locul dezordinii”), Raymond Boudon a aratat motivele pentru care ambitia de a
elabora o Teorie Generala este astazi abandonata. Sistemele sociale nu se supun Legilor Istoriei susceptibile de a fi
extinse asupra unui ansamblu de societati mai mult sau mai putin vaste, deoarece aceleasi cauze nu produc in mod
necesar aceleasi efecte.(R.Boudon. 1984)

.Conceptul de metoda in sociologie

Sociologia este stiinta despre societate care cunoaste realitatea sociala in temeiul unei teorii, dar si pe baza
cercetarii concrete prin masurarea frecventei sau intensitatii faptelor sociale. La fel ca orice stiinta ea dispune de o
metodologie a cercetarii, de metode si tehnici de cunoastere a realitatii sociale.
O importanta parte a cercetarii sociologice o reprezinta descrierea. Sociologul isi pune intrebari despre
tipurile de societate, despre modul de viata. Descrierea faptelor si proceselor sociale trebuie sa fie cat mai exacta. Dar
sociologia nu se limiteaza numai la descriere. Este adevarat ca teoria neconfirmata de fapte ramane la stadiul de
speculatie, dar o buna teorie organizeaza faptele intr-o structura coerenta. Stiinta sociologica se construieste pe fapte,
insa colectarea lor nu este suficienta pentru intelegerea societatii. De plida, este necesar sa stim de ce oamenii au
anumite obiceiuri si nu altele, de ce intr-o societate exista o anumita stratificare sociala si intr-o alta societate fiinteaza
un alt tip de diferentiere sociala. Cercetarea sociologica inseamna cautarea explicatiilor la fenomene si procese sociale,
supuse permanent verificarii prin metode specifice.
Metoda este unul din elementele ce caracterizeaza orice stiinta. Sociologia se distinge printr-un sistem
complex de metode de cercetare pe baza carora se investigheaza viata sociala, diagnoza si prevederea evolutiei
fenomenelor sociale.
Sociologia explica realitatile sociale concepute ca fapte stiintifice. O cercetare sociologica are ca premise:
1. existenta obiectiva a societatii independenta de cercetator;
2. realitatea sociala este structurata in relatia cauza – efect, iar evolutia ei este guvernata de principiul
determinismului;
3. adevarul stiintific deriva din analiza obiectiva prin mijloace de observare si de masurare. Rezulta ca
scopul cercetarii sociologice consta in descoperirea acelor informatii despre realitatea sociala ce pot fi
utilizate in predictii despre evenimente si procese sociale.
Am subliniat rolul explicatiei in cercetarea sociologica. Ce este ea? Este un raspuns la o problema pe baza
unei viziuni teoretice si urmare a cercetarii empirice a acesteia. De altfel, fiecare sociolog isi construieste o
metodologie adaptata scopurilor teoriei proprii, E. Durkheim a enumerat reguli ale cercetarii sociologice adecvate
studiului faptelor sociale, M. Weber a conceput o metodologie de cercetare sociologica pentru viziunea sa despre
societate.
Se cuvine sa discutam, fie si succint, relatia dintre teorie si metoda in sociologie, date fiind tendintele de
accentuare a teoriei sau a metodei in cercetarea sociologica. Unii sociologi manifesta interes pentru ideile sociologice
si interpretarea lor, acordand mai mica atentie tehnicilor de investigare empirica. Intervine, intr-o asemenea optiune,
un complex de factori extrastiintificilegat de posibilitatile financiare si materiale de organizare a unei cercetari
empirice. Alti sociologi, cu mare disponibilitate pentru metodologie si cercetare empirica, se implica in realizarea de
investigatii concrete.Cu toate aceste diferente dintre cele doua orientari este clar ca in orice cercetare este nevoie de o
metodologie, si orice metodologie trebuie sa aiba un cadru teoretic. Dupa cum vom constata mai jos, tehnicile de
cercetare in cadrul unei cercetari se stabilesc in temeiul unei conceptii despre realitaqtea studiata.
Metodologia cercetarii sociologice are insa o relativa independenta fata de teoria sociologica prin faptul ca
teoria sociala nu este in nici un fel reductibila la metodologie, iar aceasta din urma nu este un obstacol in afirmarea
virtutilor imaginatiei sociologice din cauza existentelor tehnice si normative. De altfel, in succesiunea fazelor unei
cercetari sociologice, cea cu privire la metodologie decurge logic din modul de formulare a temei si a ipotezei, din
operationalizarea conceptelor si din exegeza teoretica. Oricat de rafinate ar fi tehnicile de cercetare, ele nu pot descifra
sensurile adanci ale unui proces social decat daca deriva dintr-o perspectiva teoretica. Constituirea fondului teoretic al
metodologiei sociologice este o conditie obligatorie a dezvoltarii cercetari, dar si un efect al acesteia. In acelasi timp,
nu se poate nega dificultatea intampinata de o metodologie sociologica in cazul unei viziuni teoretice precare, cu
efecte in proiectarea cercetarii pe o tema anume, mai ales in ce priveste generalizarile asupra realitatii studiate, lipsite
de orice suport faptic. Intrucat cercetarea sociologica urmareste testarea unor ipoteze, tehnicile de cercetare se
adapteaza la contextul teoretic. Pe buna dreptate s-a subliniat (L. Vlasceanu, Metodologia cercetarii sociale):
“Cunoasterea stiintifica si cunoasterea conditiilor si practicilor de producere a ei sunt aspecte corelate ale anuia si
aceluiasi proces de dezvoltare a sociologiei. Ignorarea acestei necesare complementaritati se manifesta uneori prin
transformarea metodologiei cercetarii sociologice intr-o orientare eminamente critica si normativa, care formuleaza
acele principii ideale de producere si reproducere ale cunoasterii sociologice pe care nimeni nu le poate aplica in mod
consecvent, dar oricand pot fi invocate in ipostaza de standarde sau instante critice”.metoda de cercetare in sociologie
nu poate fi desprinsa de valorile si adevarurile esentiale acumulate de-a lungul evolutiei stiintifice.

Metodologia cercetarii in stiintele sociale (Methodologie de la recherche en sciences sociales). Stiinta, fara a se
confunda cu cunoasterea, dar fara a o depasi, nici exclude, se localizeaza in aceasta si structureaza anumite obiecte ale
sale: ea ni se prezinta ca “un ansamblu de cunostinte si de cercetari, avand un grad suficient de unitate si de
generalitate si fiind susceptibile sa conduca oamenii care li se consacra la concluzii concordante ce nu rezulta nici din
conventii arbitrare, nici din gusturile sau interesele individuale comune, ci din relatii obiective, care sunt descoperite
gradat si sunt confirmate prin metode de verificare” (A. Lalande, 1976, p. 954). Apar doua exigente: neutralitatea si
dezinteresul. Ignorand rasa, culoarea sau religia, un asemenea demers se vrea “rational”, adica impartial si riguros.
Deviza propusa de Royal Society: Nullius in verba (“Nu credeti pe nimeni pe cuvant”) este o ilustrare perfecta a celor
spuse mai sus.
Daca este incontestabil ca aceasta abordare isi pastreaza in zilele noastre intregul interes (mai ales pe plan pedagogic),
se impun cateva precizari saau adaugiri. Printre contributiile cele mai notabile vom retine diferitele tentative ce vizeaza
aprecierea validitatii stiintelor sociale (M. Foucault,1966). Sociologia este o disciplina relativ recenta: ce legitimitate I
se poate acorda? Cum sa conciliezi aprecierea faptelor si raportarile la valori? De ce “ cunostinte dobandite”
dispunem? Rezultatele obtinute sunt oare conforme cu sperantele initiale? Nu exista un conflict al interpretarilor?

In demersul stiintific al cercetarii sociologice se impune dispunerea de catre sociolog a unui minim de cunostinte
despre problema studiata, necesare in delimitarea temei si in formularea ipotezelor. Avem de a face cu o analiza
prealabila, operatiunea de trecere de la experienta comuna, de la imaginea confuza despre realitatea sociala la notiuni
si concepte conturate si definite. In aceasta faza de analiza prealabila un rol esential il are capacitatea sociologului de a
generaliza si intelege fenomenele si procesele sociale (L. Vlasceanu, 1983).
Un prim stadiu al analizei prealabile este formalizarea verbala, adica redarea verbala a ceva pe baza unor
exemple reale: “adolescentul X este delicvent deoarece a agresat pe colegul sau Y”. In acest stadiu, primele cunostinte
despre un fapt social sunt prezentate verbal pornind de la experiente cunoscute. In a doua faza se realizeaza o analiza
conceptuala a acestor observatii nemijlocite si singulare, si se introduc indicatori care exprima un raport intre fapte si
concepte, operatie ce se concretizeaza in elaborarea unei clasificari empirice in temeiul diferentelor clare intre
fenomene. In a treia faza se realizeaza o selectie a imaginilor si indicatorilor principali cu privire la o situatie data.
Urmeaza unificarea indicatorilor intr-un indice, cum ar fi de pilda, nivelul de instructie, calitatea vietii, etc.
Un alt demers il reprezinta operationalizarea conceptelor, act de transformare a predictiilor teoretice in
proportii care pot fi verificate prin masurare. Definitia operationala este o descriere a producerii uilizate in masurare.
Cercetarea sociologica descifreaza relatia cauzala prin testarea anumitor legaturi intre variabile. Variabila este o
trasatura a unui fenomen sau proces social care se schimba in anumite conditii, si este studiata ca marimi, niveluri sau
forme. Studiile sociologice folosesc variabile cum sunt sexul, varsta, nationalitatea, zona istorica sau culturala, nivelul
de instructie, etc. Trebuie facuta distinctia dintre variabila independenta si variabila dependenta. Prima este
variabila care determina un efect, cea de a doua este o variabila influentata. Variabila independenta precede in timp
variabila dependenta. Variabilele sunt fie realitati sociale manifestate adica observabile direct, fie stari latente, adica
ele nu pot fi masurabile ecat prin alti indicatori in mod nemijlocit observabili.
Stabilirea variantelor se face si in functie de ipoteza cercetarii. Ipoteza este o afirmatie despre relatia dintre
doua sau mai multe variabile ce urmeaza a fi testate prin fapte supuse observatiei sistemice. Formularea ipotezei este
una dintre cele mai dificile operatiuni ale unei cercetari. Trebuie spus ca nu orice enunt despre existenta unei relatii
intre doua sau mai multe variabile poate fi considerat ca fiind o ipoteza, ci numai acela care este supus verificarii
printr-o cercetare empirica.
Intre variabile exista anumite corelatii pe care cercetatorul trebuie sa le descopere. Corelatia fiinteaza numai
daca o modificare produsa intr-o variabila sau de acea variabila se asociaza cu schimbari in alta variabila. Intre nivelul
de trai si bunastare exista o corelatie sau intre gradul de pregatire scolara si rezultatele la examene se instituie o relatie
de dependenta.
 CURS NR.2
Etapele cercetării sociologice
Metoda ştiinţifică este o succesiune sistematică şi organizata de etape care asigură obiectivitate maximă şi
consecvenţa in cercetarea unei probleme. Metoda de cercetare sociologică urmăreste studierea proceselor şi faptelor
sociale intr-o manieră obiectivă prin parcurgerea unor faze în studierea acestora.
Schema unui plan de cercetare sociologică presupune următoarele etape obligatorii13 :
1. Definirea şi delimitarea problemei cercetate reprezintă prima fazşăa unei cercetări sociologice. O
cercetare nu poate aborda o temă în totalitatea. E.g., dacă ne propunem să cercetăm problema comportamentului
politic în România este necesară o delimitare a temei derivate din această vastă problemă. In această fază cercetătorul
operaţionalizează conceptele aferente temei şi, pe această bază, selectează subiectele care merită să fie studiate şi care
pot fi examinate prin metode ştiinţifice. Odată definită problema de studiu se impune formularea obiectivelor şi a
scopurilor cercetării deoarece orice investigaţie urmăreste să realizeze ceva cu aceasta cercetare şi, totodată, işi
propune să studieze pentru ceva anume, ea nu se desfaşoară intâmplător.
2. Documentarea în literatura de specialitate este următoarea fază din planul de cercetare. Cunoaşterea
principalelor lucrări din domeniul temei, pentru evitarea unor greşeli şi a nu repetă descoperirile deja făcute. Despre
comportamentul electoral s-au scris multe studii, iar cunoaşterea lor ne permite să decelăm acele subiecte tratate mai
puţin sau investigate insuficient
3. Formularea ipotezei este faza în care cercetătorul aşează relaţiile dintre variabile intr-o formă care
permite măsurarea prin fapte semnificative observabile. O cercetare poate să testeze mai multe ipoteze, în funcţie de
tema şi obiectivele ei.
4. Stabilirea eşantionului (lotului) de cercetat. O cercetare nu se poate realiza asupra întregii colectivităti
sau asupra unei întregi categorii (sociale, profesionale, religioase, politice, etc.). Din populaţia totală se selectează un
eşantion reprezentativ, pe baza unor metode statistico-matematice, un număr de persoane considerate probabilistic
reprezentative care urmează a fi subiecţii cercetării.
5. Tehnicile şi metodele de cercetare sunt stabilite în raport de tema, ipoteze şi eşantion. Inainte de
aplicarea tehnicilor de cercetare pe eşantion este necesară pretestarea acestora, pentru a cunoaşte cu mai multă
exactitate virtuţile şi limitele lor, pe care in perioada cercetării propriu-zisă să le valorificăm sau să le inlăturăm. După
pretestarea instrumentelor de cercetare, acestea vor fi modificate pentru creşterea acurateţii informaţiei.
6. Recoltarea datelor se face conform planului de cercetare şi pe baza tehnicilor de cercetare stabilite.
Important este că instrumentele de cercetare să se aplice pe eşantioanele selectate conform criteriilor enunţate de către
echipa de cercetare.
7. Prezentarea datelor şi comentarea lor. Se impune înregistrarea în raportul cercetării a tuturor datelor
relevante, chiar şi a celor pe care cercetătorul le analizează mai puţin, pentru a lăsa astfel posibilitatea altor specialişti
să le studieze. Este necesară o prezentare a datelor din care apoi să rezulte firesc concluziile cercetării.
8. Interpretarea datelor cercetării se realizează în scopul analizei informaţiilor empirice în raport cu
cadrul teoretic, de problematica investigată şi de ipoteze. Interpretarea inseamnă formularea de explicaţii la situaţiile
13
în literatura de specialitate apar numeroase formulari ale etapelor unui plan de cercetare, care în principiu sunt echivalente; apud Constantin
Schifirneţ, Sociologie, Ed Economică, Bucureşti, 1999, p. 36-39.
desprinse din cercetarea empirică, care trebuie să demonstreze condiţiile de manifestare a relaţiilor de determinare
între procesele sau fenomenele care au făcut obiectul investigaţiei.
9. Concluziile sintetizează principalele date şi idei ce s-au conturat pe parcursul cercetării şi interpretării.
Ele trebuie sa fie concise, clare şi în concordanţa cu tema şi scopul cercetării. Una sau mai multe concluzii vizează
ipotezele cercetării şi trebuie să consemneze dacă ele s-au confirmat sau au fost infirmate de cercetare.
Evaluarea utilităţii investigaţiei incheie raportul de cercetare. Este prezentată modalitatea de valorificare a
rezultatelor şi concluziilor cercetării prin publicarea în revistele de specialitate, elaborarea de cărţi sau comunicări
ştiinţifice, stimularea unor noi cercetări care să adâncească problematica respectivă. Raportul de cercetare poate
cuprinde sugestii concrete, cu trimitere directă la procese şi fapte sociale reale, şi strategii privind optimizarea
domeniului cercetat, adresate instituţiilor care gestionează problemele semnalate de o investigaţie empirică.

CURSUL NR. 3
 METODE DE CERCETARE ÎN DOMENIUL SOCIOUMANULUI

Disciplinele socioumane folosesc în principal cinci metode fundamentale de investigare a universului empiric:
- experimentul; - observaţia (propriu-zisa); - analiza documentelor; - ancheta; - interviul.

1. Observaţia. Taxonomie şi caracteristici. Observaţia de tip cantitativ.

Observaţia reprezintă metoda primară şi fundamentală în cunoaşterea realităţii înconjurătoare. În activităţile
practice curente, oamenii observă, fac comparaţii şi îşi organizează viaţa în funcţie de aceste informaţii. Toate ştiinţele
naturii au debutat cu observaţii riguroase de la care s-a trecut apoi la experiment, alături de care, însă, observaţia, ca
metoda specifică, continuă să fie una principală.
În domeniul socioumanului, fiind actori şi constructori ai lui, prin definiţie, noi observăm tot timpul, suntem
“condamnaţi” la a observa ce se întâmplă în jurul nostru. Deşi văzul este, desigur, elementul central al procesului
observaţional, observaţia ca mecanism psihologic este o activitate complexă, plurisenzorială, fiind însoţită automat de
procesarea informaţiilor la nivel abstract (prin raţionamente şi interpretări implicite). Putem vorbi, aşadar, apropo de
clasificarea observaţiei, de o observaţie spontană, la nivel cotidian, fără o intenţie specifică. În acelaşi cadru al vieţii
sociale practice, constatăm şi observaţii intenţionate nesistematizate, făcute cu scopul de a înţelege un fenomen sau o
situaţie, dar fără un studiu aprofundat. Ele se mai pot numi şi impresionistice. Aş include aici atât pe cele ale
oamenilor obişnuiţi, de genul “du-te întâi să vezi ce se întâmplă”, “observă cum e acolo”, cât şi ale unor profesionişti,
care prin natura activităţii lor - ziarişti, reporteri etc. - recurg şi la o documentare “la faţa locului”. Evident că între cele
două forme de observaţie impresionistică subzistă desebiri în ce priveşte pertinenţa constatărilor şi, mai ales,
importanţa lor socială - impactul celei de-a doua prin mass-media fiind considerabil. Când observaţia este realizată cu
scopul expres de-a culege date cu caracter ştiinţific, cu mijloace specifice şi de către persoane cu pregătire specială, ea
se numeşte ştiinţifică sau sistematică. Între observaţia spontană, impresionistică, şi cea ştiinţifică (sistematică) există
diferenţe de esenţă, dar primele două nu trebuie bagatelizate cu prea mare uşurinţa, şi aceasta nu numai din motivul ca
ele constituie piesa de bază a deciziilor şi activităţilor în viaţa mundana, ci şi pentru că sunt un potenţial rezervor de
sugestii, idei şi ipoteze ale cercetării sistematice (inclusiv ale experimentului şi anchetei). Neîndoielnic, pe de altă
parte, ca în cazul autenticului cercetător al socioumanului, observaţia spontană şi impresionistică are întotdeauna alte
conotaţii de cunoaştere fiind oarecum automat pusă în slujba interesului ştiinţific.
În cadrul observaţiei de tip ştiinţific (sistematic) se disting două mari tipuri: observaţia structurată
(cantitativă) şi observaţia nestructurată (calitativă), care îndeobşte este cea participativă. prima presupune o grilă de
categorii comportamentale dinainte stabilită , actul observaţional constând în clasarea în respectivele categorii a
materialului empiric vizat. În formele mai pretenţioase, observaţia de tip cantitativ lucrează cu scheme (legături) de
variabile, urmând testarea acestora în condiţii de viaţa reală şi nu de laborator, ca fenomen provocat. Observaţia
participativă, de tip calitativ, înseamnă studierea “din interior” a unei comunităţi, prin participarea pe o perioada mai
lungă de timp - la activităţile ei, fără a avea o schemă prestabilită de categorii sau ipoteze ştiinţifice, aceasta urmând a
fi elaborată pe parcursul cercetării sau la sfârşitul acesteia, ţintind înspre descrieri şi explicaţii cât mai complexe şi
integrale.
 În toate variantele ei, şi cu precădere în cea calitativă, observaţia are următoarele caracteristici relevante, care
reprezintă şi avantajele ei comparativ cu alte metode:
1. Prin ea se înregistreaza comportamentul efectiv al oamenilor, ceea ce realmente ei fac, şi nu numai ce spun
ca fac, or, se ştie bine ce diferenţa enorma poate fi între fapte şi relatarea lor (prin chestionar şi interviu).
2. Comportamentul indivizilor este studiat în context natural, adica: este surprinsa multitudinea de factori ce
determina şi condiţionează acţiunile şi interacţiunile umane: e posibila descrierea şi explicarea vieţii sociale ca proces
viu, unde factorii şi “variabele” - obiective-structurale şi de ordin subiectiv-simbolic - se influenţează reciproc pe axa
timpului, inclusiv după mecanisme de feed-back, de retroacţiuni şi retrocorecţii, ceea ce nu e depistabil prin celelalte
metode ale investigaţiei socioumane.
3. Fiind, de regula, nonobstructivă (nu provoacă răspunsuri), şi, în general, de lungă durată, observaţia
priveşte acţiunile şi interacţiunile fireşti, comportamentul obişnuit al subiecţilor, tipic pentru viaţă cotidiană şi nu
artificializată de experiment (sau interviu şi anchetă).
4. Mai cu seamă observaţia participativă angajează şi folosirea altor metode, în particular interviul şi analiza
de documente.
Principalele probleme pe care le ridică observaţia structurată (de tip cantitativ) pot fi formulate astfel:
1. Cu toate că sistemul de codare prealabil, ce poate cuprinde categorii propriu-zise (scale nominale),
dar şi scale de evaluare comportamentale şi atitudinale (scale ordinale), reprezinta operaţionalizarea
unor concepte şi ipoteze şi are - de regulă - în spate cercetări anterioare, el este pândit de pericolul ca:
a. să fie prea detaliat, şi atunci scade mult validitatea de conţinut, fiindcă se pierde, se dizolvă esenţa
conceptelor operaţionalizate;
b. să fie prea stâns, sumar, şi atunci poate da naştere la un mai mare arbitrar în încadrarea comportamentelor
într-o clasă sau alta, micşorându-se fidelitatea.
2. De altfel, deşi standardizarea în observaţia cantitativa s-a introdus tocmai pentru a înlatură caracterul
“impresionist” (subiectivist) - pe care cantitativiştii îl atribuie nu doar observaţiei cotidiene, ci şi celei calitative -
operaţia de codare nu e ferită deloc de subiectivism. S-au constatat dezacorduri semnificative între observatori (ai
aceleiaşi realitaţi) atât în ceea ce priveşte numărul de unităţi codate, cât şi reprezentările lor în categorii prestabilite. S-
a remarcat, de asemenea. că natura şi calitatea (datelor de observaţie) depind de reprezentările observatorului despre
grupul său sistemul social în cauză, de pildă, dacă el trebuie schimbat sau nu (Reiss, 1971).
3. Problemele suplimentare apar atunci când prin observaţia structurată se tinde la studierea unor realitaţi mai
complexe şi la relaţia dintre planul comportamental şi cel al subiectivităţii. Se ridică în acest fel serioase dificultăţi în
stabilirea eşantionului de comportament, a categoriilor de clasificare, a codajelor şi a interpretării secvenţelor concrete
de conduită. Este vorba aici de două laturi strâns legate între ele: pe de o parte, de a circumscrie unitateă
comportamentală cu sens - pentru ca acelaşi act de detaliu poate intra în diferite scheme integrate de conduită - şi, pe
de alta parte, de a vedea semnificaţia acelei unitaţi pe planul conştiinţei, al reprezentărilor şi intenţiilor, al valorilor
atitudinilor.
O metodă eficientă de operaţionalizare a interpretării conexiunii dintre actele de conduită şi registrul
atitudinal îl reprezintă tabelele de analiză comportamentală (apud Radu, 1974). Datele observaţiei sunt condensate
într-un tabel cu două intrări, în care într-o parte se trec faptele de conduită, iar în cealaltă, semnificaţiile, atitudinile
posibile dezvăluite de aceste fapte. Consemnându-se (în căsuţele de intersecţie) atitudinile exprimate de fiecare fapt de
conduită, din tabel se desprind atitudinile care sunt confirmate mai des pe planul conduitei. Ataşarea unei unităţi
comportamentale la o anumită atitudine se face în termeni de plauzibilitate, ceea ce poate fi menţionat în tabel prin
marcaje diferite. Gradul de obiectivitate în interpretare sporeşte prin consultareă mai multor observatori sau persoane
care cunosc bine subiecţii vizaţi.
4. Recurgând la grile de categorii, scări de evaluare, tabele de analiză, se ajunge la gruparea şi sistematizarea
datelor observaţiei. Nu de mute ori este însă posibilă depăşirea nivelului taxonomic şi calcularea unor indici şi
indicatori statistici.
5. Remarcile (critice) de mai sus la adresa observaţiei de tip cantitativ vin din interiorul paradigmei pozitivist-
cantitativiste, care solicită şi din partea observaţiei o mai mare rigoare (cuantificare). În comparaţie cu observaţia
calitativistă ea este mai riguroasă - se asigură validitatea şi fidelitatea - şi subiectivismul cercetătorului e mult mai bine
temperat. Obiecţia de fond care se aduce însă observaţiei cantitativiste de către calitativişti este că ea “înghesuie” şi
fragmentează realitatea sociala atât de policromă, în categorii prestabilite, lăsând pe dinafară dimensiuni şi aspecte
importante şi neputând reda complexitatea şi fluiditatea interacţiunii umane.
2. Observaţia de tip calitativ (participativă)
Diferenţa majoră a observaţiei de tip calitativ, specifică cercetărilor etnografice, faţă de cea cantitativistă, nu
consistă, aşadar, atât în aceea că prima este “impresionistică”, adică nu sistematizează materialul observat, şi a doua e
“ştiinţifică”, cât în faptul ca sistematizarea şi codificarea lui se face pe parcursul cercetării, alegându-se ceea ce este
relevant pentru viaţa de ansamblu a colectivităţii sau pentru conturul fenomenului cercetat. Observatorii calitativişti
“... caută tendinţe majore, pattern-uri şi stiluri de comportament” şi se deosebesc deci de cei cantitativişti nu numai
prin modul în care observă”... dar şi prin tipul de întrebări pe care le pun (Adler şi Adler, 1994, p.378).
Grila de categorii şi ipotezele generate au un caracter flexibil, fiind reluate şi modificate în timpul derulării
cercetării prin confruntarea cu noi date.
Gradul de implicare al cercetătorului şi raportul observaţie-participare pot lua diverse forme, dintre care patru
sunt mai importante : participant complet, participant ca observator, observator ca participant şi observator complet
(Gold, 1958). După cum e uşor de dedus, ultimă ipostază nu este observaţie părticipativă, ci este observaţia, de tip
etnografic său naturalistic, “din exterior”, practicată şi de Şcoală de la Chicago, prin luarea de notiţe despre “tot ce se
întâmplă”, care ia astăzi şi în sociologie forma înregistrării audio şi video, fotogrăfii, uneori combinându-se cu alte
metode şi constituie pilonul “sociologiei vizuale”, în care unii investesc o foarte mare încredere.
Principalele etape ale observaţiei calitative pot fi descrise astfel:
1. Etapa iniţială a observaţiei, care, se înţelege, e precedată de alegerea locului (settlement) cercetării (şcoală,
localitate mică, etc.) şi acceptarea de catre locuitori a cercetătorului, presupune mai întâi o “inspecţie generală” a
contextului de cercetat. Ideea este că cercetătorul trebuie să apară fresh, fără scheme cătegoriale şi ipoteze prealabile.
Spre deosebire de confratii lor pozitivişti-cantitativişti, calitativiştii nu vorbesc despre o fază prealabilă de
documentare în legătură cu locul şi populaţia selectată. Deschiderea epistemică maximă în etapa de început nu
înseamnă că lipseşte orice fel de ghidaj teoretic al observaţiei. Niciodată faptele nu vorbesc de la sine, iar cercetătorul
nu poate fi niciodată total naiv. El îşi propune anumite întrebări generale, cum ar fi: “Ce se petrece, de fapt aici ?, “Ce
îi face pe oameni să se comporte astfel ?, “Pe ce principii implicite este organizat microuniversul lor social ?”. De la
observaţia de ansamblu se ajunge astfel la o observaţie focalizătă pe anumite aspecte şi dimensiuni ale practicilor şi
interacţiunilor umane şi, eventual, pe o anumita categorie de subiecţi.
2. Odată fixat măi clar obiectivul investigaţiei, urmează observarea şi consemnarea minuţioasă, care să
cuprindă referiri la trăsăturile indivizilor, acţiunile şi interacţiunile lor, aspecte de rutină şi ritual, elemente tradiţionale
şi caracteristici instituţional-organizatorice ale locului studiat. Deci, chiar dacă se folosesc mijloace audio-vizuale de
înregistrare, sunt indispensabile notiţele, consemnările de teren scrise. Aici se impun două cerinţe:
a) A nota minuţios nu trebuie confundat cu a înregistra totul sau orice, deoarece asemenea material ar fi greu,
dacă nu imposibil de prelucrat şi analizat. H. Wolcott (1990) remarcă în acest sens: “Sarcina critică în cercetările
calitative nu este de a strânge toate datele pe care le poţi strânge, ci de a putea citi cât mai mult din ce ai strâns.
Această pretinde un examen constant de selectare a lor” (p.35);
b) Inclusiv calitativiştii recunosc că în consemnările făcute trebuie să primeze descrierile şi nu impresiile,
sau, oricum, cele două paliere să apară distincte.
3. În etapă de observaţie focalizată minuţioasă, se conturează un sistem de codare şi unele ipoteze. Precizarea
şi consolidarea categoriilor şi ipotezelor generative ar constitui cea de a treia fază. D. Silverman (1993) o numeşte
chiar “testarea ipotezelor”. Deci aici, “testare” semnifică un proces flexibil de tatonări, completari, reveniri.
4. Se ajunge astfel la genul de observaţie ce urmareşte “saturarea teoretică a datelor”, adică la construcţia
teoriilor întemeiate (grounded theory), ce leagă conceptele şi teoriile într-un întreg.
Relativ la etapele observaţiei calitative, e de subliniat că, pe de o parte, ele se suprapun considerabil, pe de
altă parte, că, deşi observaţia este “artileria grea” a investigaţiei de teren, această din urmă înglobează, pe lângă fazele
observăţiei, şi alte aspecte şi etape - în special cea de elaborare a raportului de cercetare.
Problemele şi dificultăţile - şi încercările de soluţionare - ce se ridică în legătură cu observaţia calitativă ar
putea fi grupate în trei mari clase:
1. Cele de ordin epistemologic şi metodologic se referă, în primul rând, la validarea şi fidelitatea datelor
culese. Am văzut că şi în cazul observaţiei structurate, unde lucrează cu instrumente standardizate, nu întotdeauna se
obţine o mare constanţă a rezultatelor, şi cercetătorii îşi fac griji vizavi de acurateţea datelor. Problema are desigur o
acuitate mult sporită pentru observaţia calitativă. Şi din perspectiva calitativistă se încearcă unele soluţii în a oferi
credibilitate datelor observaţionale, printre care: folosirea de observatori multipli (preferabil de sexe şi vârste diferite)
şi a observaţiilor repetate pe aceeaşi realitate; testarea şi modificarea grilelor categoriale în cadrul inducţiei analitice şi
generării teoriei întemeiate; folosirea în descrierile prezentate a unui asemenea stil încât să trănspună cititorul în
universul sociouman cercetat, să creeze senzaţia de verosimil şi autentic.
2. În al doilea rând, şi nu fără legătură cu cele de mai sus, conceptul observaţiei calitative mizează pe
caracterul natural, firesc, al comportamentului obişnuit al oamenilor. Or, prezenţa cercetătorului poate afecta acest
natural, inducând efecte în observaţie, în două direcţii majore: ştiindu-se observaţi, subiecţii, conştient sau nu, îşi
denaturează comportamentul; în cazul grupurilor mici, adaugarea a încă unei persoane (a cercetătorului) face ca
situaţia şi interacţiunile să nu mai fie aceleaşi pe care le presupune iniţial observaţia.
 Efectele acestea însă nu trebuie supradimensionate. Chiar în împrejurarea că subiectul (sau grupul) este
conştient că i se urmăresc actele de conduită, observaţia - dacă este de lunga durată - prezintă un caracter mai
“obiectiv” decât tehnicile bazate pe autodescriere, deoarece cu cât repertoriul de manifestări este măi întins şi timpul
de expunere mai mare, cu atât se reduc posibilităţile de simulare şi creşte transparenţă autenticului.
3. Observaţiei calitative (participative) i se reproşează că este mult prea costisitoare (ca timp, personal
calificat, financiar) în raport cu importanţa socială a rezultatelor obţinute. Şi fără îndoială că oricât entuziasm ar avea
sociologii şi antropologii, ei au nevoie şi de susţinere materială. Calitativiştii sunt preocupaţi, de aceea, şi de politică
investigaţiilor, atât în sensul cât şi cum cercetatorii îşi transpun crezurile în demersul lor ştiinţific, cât şi de o politică
ce priveşte relaţii cu instituţii ce alocă fonduri şi burse pentru cercetări.
4. Mai mult decât alte metode, observaţia, în particular cea calitativă, angajează probleme etice. Mai ales
atunci când subiecţii nu ştiu că sunt studiaţi. Iar cercetătorii recurg la a-şi ascunde identitatea de cercetători tocmai
pentru a contracara “efectele de observaţie”. Chiar dacă e greu de închipuit ca oamenii nu îşi dau seama că sunt
intervievaţi sau experimentaţi, în actul observaţional acest lucru se poate întâmplă şi s-a întâmplat.
Răspunsul la întrebarea dacă cercetătorii au dreptul moral să culeagă şi să publice informaţii despre oameni şi
activităţile lor, fară ca aceştia să ştie şi să fie de acord, nu este simplu. S-au formulat atât argumente în favoarea unor
atari cercetari, cât şi de interzicere a lor.
Concepţia interdicţională are ca argument principal dreptul oamenilor la viaţă privată şi intimitate. La aceasta
se adaugă împrejurarea că, de obicei, observaţia deghizată se face în locuri şi pentru activităţi indezirabile social, ba
chiar condamnabile. Exista, în acest fel, riscul că prin cercetări şi prin publicarea rezultatelor, ele să focalizeze atenţia
publicului larg, şi mai grav, a instituţiilor punitive (poliţia, judecatoria).
Unul dintre argumentele pro, puţin cam cinic, dar fară temei, este acela că, în comparaţie cu riscurile de
transparenţă, de “spionare” cotidiană la care suntem supuşi frecvent, studierea noastră de catre persoane avizate, care
acordă o mare atenţie păstrării anonimatului şi secretului profesional, ofensele şi răul produs sunt insignifiante.
Complementar este argumentul că în condiţiile în care e asigurată protecţia identităţii indivizilor, ceea ce nu se
întâmplă întotdeauna în cazul poliţiei şi al mass-media, cercetările de acest fel fac lumină asupra unor “teritorii
ignorate şi întunecate” ale realităţii socioumane.
În concluzie decizia de a întreprinde sau nu cercetari de acest gen e bine să fie luată pe baza cântăirii atente a
raportului dintre beneficiile ştiinţifice şi eventualele costuri pentru cei investigaţi. Iar dacă decizia luată e în favoarea
efectuării crcetării, se impun a fi respectate o serie de restricţii - consemnate în coduri deontologice ale asociaţiilor
profesionale din domeniul socioumanului. Aceste restricţii pot fi specifice sau generale, dintre ele cu totul importantă
fiind aceea că informaţiile obţinute nu trebuie folosite în nici un fel împotriva celor de la care au fost obţinute şi/sau la
care ele se referă. Ea se aplică, evident, şi la interviu, cu care, observaţia participativă este mai intim asociată.

CURSUL NR.4
 Interviul

Definţie.
Se consideră că, dacă observaţia este anatomia, scheletul cognitiv al cunoaşterii cotidiene, discuţiile şi
convorbirile reprezintă fiziologia ei, sângele şi hormonii. Abordarea calitativist-fenomenologică are în analiza
dialogurilor cotidiene un obiect preferat de studiu.
Termenul “intrevedere“ pare a desemna, in româneşte, traducerea literală a anglo-saxonului “interview”.El
are o nuanţă utilitară, un element de aranjament (după cum indică expresia “a organiza un interviu”-“manage an
interview”).

Termenul “conversaţie”(“intreţinere”) corespunde mai bine noţiunii englezeşti de “interview”. Interviul, in limbaj
curent, acoperă un aspect jurnalistic, adesea spectaculos, in timp ce conversaţia conţine sau conservă caracterul serios
şi confidenţial. Elementul comun care ne interesează este că, în ambele cazuri avem de a face cu un tête-à-tête, şi cu un
raport oral intre două persoane, dintre care una transmite celeilalte informaţiile. Rigurozitatea tehnicii distinge
conversaţia(“interview”) de sensul utilizat in mod curent.
In sens tehnic, se dă interviului următoarea defintie: procedeul de investigaţie stiinţifică, utilizând un proces
de comunicare verbală, pentru culegerea de informaţii, in funcţie de un scop determinat.
Clasificarea interviurilor.
Nu putem considera tehnica interviului in abstracto, ci in funcţie de tipul de comunicare, de informaţia vizată
şi de cercetarea în care se inserează această. Utilizarea a cutare sau cutare tip de interviu va depinde aşadar:
-fie de momentul cercetării respective (debutul anchetei, fază exploratorie cer o tehnică diferită de cea a unei
cercetări asupra unor variabile deja determinate).
-fie de tipul de cercetare şi de scopul urmărit (anchetele prin sondaj asupra faptelor, opiniilor, permiţând o
distribuţie cantitativă în mijlocul populaţie date, necesită un tip de interviu diferit de anchetele de motivaţie a
comparării sau a celor ale atitudini mai aprofundate).
Interviurile ce vizează o cercetare sau o aplicare imediată (selecţia sau angajarea lucrătorilor într-o
intreprindere diferă de interviurile terapeutice de intervenţie şi de interviurile pur şi simplu de informare.
Putem oare, printre aceste interviuri situate în contexte atât de variate (uzină, spital, stradă, domiciliu etc.),
având finălităţi diferite (terapie, informare), care in realitate nu se exclud (orice interviu trebuie să informeze), a găsi o
clasificare ce evidenţiază diferenţele fundamentale care ar permite, chiar arbitrar, recunoaşterea măcar a tipurilor de
interviu?
Aceste diferenţe esenţiale există. Ele depind de doi factori ce modifica elementul fundamental al interviului:
comunicarea. Aceştia sunt gradul de libertate, şi nivelul profunzimii şi ei conferă comunicării conţinutul său deosebit,
particular şi permit distingerea diverselor tipuri de interviuri.
Gradul de libertate acordat interlocutorilor se traduce prin prezenţă şi formă intrebărilor. Nivelul informaţiei
primite se exprimă în bogăţia şi complexitatea răspunsurilor. Obiectivul urmărit este cel ce va determina libertatea
acordată anchetatorului şi anchetatului, precum şi profunzimea informaţiilor culese, adică tipul de interviu de
preconizat. Libertatea si profunzimea determină şi alte caracteristici: durată, număr de interviuri, numărul anchetatilor,
elemente analizabile etc. Nu se realizează un interviu psiho-terapeutic pe baza unor intrebări scurte şi prevăzute
dinainte, expediate rapid după cum nu putem organiza o anchetă de opinie, bazată pe două mii de interviuri, lăsându-i
pe anchetatori liberi să intervieveze după bunul plac, existând riscul de a ne găsi în faţă unor rezultate imposibil de
comparat.
Putem clasifica interviurile pe o axa având la cele două extremităţi tipurile cele mai distincte: polul maxim-
libertatea, polul minim-profunzimea.
Intre aceşti doi poli se situează gradul tipurilor intermediare. Avem atfel următore clsificare:
-Interviul clinic ( psihoanaliză, psihoterapie);
-Interviul in profunzime (studiul de motivaţie);
-Interviul cu răspunsuri libere;
-Interviul centrat sau “focused interview”;
-Interviul cu intrebări deschise;
-Interviul cu intrebări inchise.
Sunt detectabile, ca la observaţie, trei tipuri majore ale interviului, în funcţie de scopul şi gradul lor de
elaborare:
1. Interviurile spontane, prezente în derularea vieţii de zi cu zi, neorganizate şi fără intenţia de a obţine
informaţii speciale;
2. Interviurile deliberate, semiorganizate, dar fără scop ştiinţific;
3. Interviul ca metodă în disciplinele socioumane, organizat şi efectuat după anumite rigori, cu scopul de a
obţine informaţii cât mai autentice, destinate cunoaşterii sistemice, deci interviul ştiinţific (sistematic).
Categoria de mijloc este foarte diversificată, începând de la practică cotidiană, unde se spune: “voi avea o
discuţie cu el (sau ea) pe această temă” sau “îl voi întreba în legătură cu acest lucru”, trecând prin interviurile
organizate pentru ocuparea unui post sau câştigarea unui concurs, şi până la interviurile publice - reportericeşti -
efectuate de mass-media.
Un gen aparte de interviuri îl constituie cele clinice, de mare profunzime, utilizate în psihodiagnostic şi
psihoterapie, care pretind, din partea celui care le realizează, un înalt grad de pregătire teoretico-metodologică şi o
experienţă bogată în domeniu. Interviurile de mare intensitate, profunzime şi durată - deşi numite clinice - s-au extins
şi în afară practicii medicale şi a psihologiei aplicate, fiind utilizate şi în cercetări fundamentale.
Interviul (sistematic) a fost asumat de disciplinele socioumane ca metodă principală, din două motive
esenţiale: prin el se accede direct şi interactiv la subiectivitateă umană, ceea ce nici una din celelălte metode - cu
deosebire când e vorba de un aspect cu totul relevant al acestei subiectivităţi, şi anume intenţiile de viitor - nu o fac;
interviul, şi chestionarul standardizat, desigur, permit strângerea de informaţii despre conduite umane foarte greu şi
costisitor de obţinut altfel (să ne gândim numai la consumul alimentar sau comportamentul sexual).
Clasificarea interviurilor se face potrivit mai multor criterii, obţinându-se mai multe tipuri, aşa cum se poate
vedea pe larg în lucrarea lui S. Chelcea (1996), dintre care mai importante sunt urmatoarele: interviurile faţă în faţă
(după genul convorbirii); interviuri structurate, semistructurate şi nestructurate (dupa gradul de libertate în formularea
întrebărilor de către cercetător în cursul convorbirii); individual şi de grup (după numărul de participanţi). Combinând
cele trei criterii de mai sus, se poate obţine teoretic mai multe tipuri mixte de interviu, nu toate având însă o viabilitate
practică.
Interviul structurat sau de tip cantitativ înseamnă că întrebările şi ordinea lor sunt dinainte stabilite, de obicei
sunt date şi alernativele de răspunsuri, subiectul având sarcină de a alege varianta sau variantele de răspuns ce i se par
potrivite. Într-o formă drastică, în anumite anchete şi sondaje, pretenţia este că nu doar protocolul de interviu să fie
total standardizat, ci şi comportamentul celui ce adresează întrebările să fie la fel; să nu pună întrebări suplimentare, să
nu răspundă la întrebările subiecţilor, să păstreze ăcelaşi ton .
Dacă în cazul interviului structurat, al anchetei orale, întrebările şi ordinea lor sunt dinainte stabilite, în
interviul semistructurat prestabilite sunt doar temele în jurul cărora se va purta discuţia. Aşa se face că operatorul va
pleca pe teren cu un ghid de interviu şi nu cu un instrument elaborat în detaliu (chestionar). Această nu înseamnă,
desigur, că sarcina intervievatorului va fi mai uşoară decât cea a operatorului de anchetă, ci, dimpotrivă, nu este deloc
simplu să obţii răspunsuri consistente la întrebările deschise şi, cu atât mai mult, doar la punerea unor teme în discuţie.
E nevoie de multă iscusinţă (inteligenţă, abilităţi empatice, experienţă) din partea celui ce conduce un interviu pentru a
ajunge la date relevante. Ghidurile de interviu cunosc o mare varietate de forme, începând de la unele ce cuprind doar
câteva teme mai generale, până la altele cu o listă lungă de subiecte şi întrebări specifice. Forma ghidului depinde şi de
cât de familiară îi este cercetătorului problema şi populaţia de investigat; dacă ele sunt mai puţin cunoscute, se
porneşte cu un ghid mai sumar, dar nu superficial. fiindcă, indiferent dacă interviul semistructurat se utilizează în
studiul pilot, paralel cu anchetă sau postanchetă, ghidul de interviu trebuie şi el pregatit.
Din cauză că interviurile structurate sunt integral construite de la început, elaborarea chestionarului este o
muncă foarte pretenţioasă, contând conţinutul întrebărilor, forma lor de expresie, ordinea, cum sunt aranjate în pagină
şi multe alte elemente. În însăşi construcţia chestionarului zac latente surse de distorsiune a răspunsurilor, care se pot
manifesta şi implementa în procesul interacţiunii instrument (chestionar) - operator - respondent. În toate lucrările
despre anchete şi sondaje, figurează un spaţiu destinat erorilor ce pot surveni, erori tratate în funcţie de cele trei
entităţi (chestionar, operator, subiect), dar care, de fapt, se nasc la intersecţia lor.
Pentru mulţi calitativişti problema erorilor de care sunt îngrijoraţi cantitativiştii nici nu se pune, întrucât ea se
referă la corespondenţa dintre faptele existente real şi ceea ce declară oamenii despre aceste fapte. (Faptele, în
accepţiunea largă de aici, înseamnă şi faptele de conştiinţă, motivaţii, trăiri, percepţii etc.). Pentru ei, realitatea relevata
prin interviu este una construită prin interacţiunea intervievator - intervievat. În viziunea lor, marea eroare a
căntitativiştilor este aceea de a obliga mintea subiecţilor să răspundă la întrebările prestabilite, prin variante fixe şi, pe
deasupra, de a mai şi acuza, uneori exclusiv sau preponderent, tot subiecţii că nu răspund sau că răspund incorect.

CURS NR 5
Tipuri de interviu
 Pentru anumiţi calitativişti, conţinutul celor spuse de subiecţi în cadrul interviului nu trebuie raportat la un
referenţial ontic, adică să nu ne punem problema dacă ele sunt adevarate sau false în raport cu anumite date ale
realului, ci trebuie considerate în sine, ca expresii ale unor reprezentări şi practici simbolico-culturale ale subiecţilor.
Mulţi cercetători adoptă în această privinţă punctul de vedere al complementarităţii dintre cantitativ
(raportarea răspunsurilor la referenţialul exterior) şi calitativ (analiza internă a structurii răspunsurilor şi a semnificaţiei
lor culturale).
Interviul este o conversaţie, practică conversaţiei este una cotidiană atât pentru subiect, cât şi pentru savant
(intervievator). Interviul trebuie văzut, aşadar, ca o activitate normală de interacţiune în care amândouă părţile îşi
angajează cunoştiinţele cotidiene despre organizarea, structura şi dinamica vieţii sociale. Sarcina cercetatorului este de
a analiza proprietăţile interacţiunii intervievator-intervievat, ca interacţiune socială practică şi concretă.
Interviul individual
Interviul individual calitativ (nestructurat) presupune că cercetătorul poartă discuţii total libere cu anumiţi
membri ai comunităţii (populaţiei) vizate, pe una sau mai multe probleme. Uneori nici problemele nu sunt date
prealabil, urmând ca ele să fie descoperite şi definite prin intermediul unor ăstfel de discuţii. Interviurile nestructurate
(nondirecte sau de profunzime, cum se mai numesc) se desfăşoară, de obicei, în mai multe întâlniri, iar o întâlnire
poate dura mai multe ore.
Conţinutul şi forma interviului difera în funcţie de problemele discutate, de caracteristicile socio-demografice
ale populaţiei (intervievarea copiilor, de exemplu, reclamă anumite procedee şi comportamente ale intervievatorului),
de locurile în care se desfăşoară (locuinţă, şcoală, birou etc.). La încrucişarea diverselor criterii se pot desprinde multe
tipuri de interviuri individuale. Prin generalitatea şi importanţă lor, urmatoarele modalităţi sunt de menţionat:
· Interviul calitativ de tip clăsic utilizat în cercetările etnografice (din antropologia culturală, dar şi din sociologie),
unde el este consubstanţial observaţiei participative, şi unde cercetătorii, luând parte la viaţa şi activitaţile unei culturi,
realizează automat şi convorbiri informale, spontane, dar, de cele mai multe ori, ei şi provoacă discuţii cu caracter mai
organizat, centrate pe anumite subiecte.
· Studiile de istorie orală au ca suport metodologic tot interviul nestructurat, diferenţa faţă de utilizarea lui curentă
fiind aceea că se urmareşte în mod expres reconstituirea, pe cale orală, din relatările părticipanţilor, a unor evenimente,
episoade sau profiluri de personalităţi istorice. De remarcat însă că “istoria orală” înseamnă şi surprinderea
autobiografiilor profesionale şi materiale sau ale altor aspecte din viaţă de zi cu zi a oamenilor obişnuiţi, aspecte
relatate în conexiune cu date istorice.
La modul mai difuz, ‘istoria orală” s-a practicat de multă vreme, ca o alternativă sau completare la studiul
documentelor scrise, dar organizarea cercetărilor sistematice cu această tehnică a început, în 1948, cu “Proiectul de
istorie orală de la Universitatea Columbia”, datorat lui Allan Nevins. Preocupările din domeniu au avansat continuu,
vizând şi grupuri marginalizate sau uitate (cow-boy, mineri, prostituate etc.) Mai recent, cu deosebire în SUA,
mişcarea feministă îşi asumă şi ea metoda istoriei orale, aducând ca argument suplimentar faptul că istoria scrisă a fost
redactată precumpănitor de bărbaţi.
 J. Douglas14 (1985), dorind să sublinieze caracterul deschis al interviului nestructurat, necesitatea adaptării lui la
situaţii şi persoane diverse, propune expresia de interviu creativ. Se recomanda că deopotrivă intervievatorul şi
intervievatul să renunţe la orice regulă de gândire şi conduită formală, să uite toate convenienţele, să se exprime cât
mai liber şi creativ. depăşind ca extensiune interviul nestructurat obişnuit, interviul creativ se apropie de metoda
istorisirii vieţii personale (life history).
Preocupările postmoderniste în legătură cu interviul merg pe linia de a prezenta cât mai “crud”, autentic, fără
intervenţia deformatoare a cercetătorului, relatările şi interpretările subiecţilor investigaţi. Astfel, prin interviul
polifonic se urmăreşte ca spusele fiecărui subiect să fie înregistrate cât mai fidel şi perspectivele distincte ale oricărui
intervievat să se regăsească în raportul final de cercetare. Acest raport n-ar trebui să fie, aşadar, o glossa, o prelucrare
sintetică a cercetătorului, în care s-au pierdut pe drum vocile subiecţilor.
Tot în cadrul mişcării postmoderniste se susţine că prin interviul interpretativ, alături de caracterul creator şi
polifonic, trebuie să se insiste pe momentele considerate de subiecţi ca fiind cruciale în traiectoria lor de viaţă.
Epifaniile - cum se numesc astfel de momente, cu o expresie împrumutată de la James Joyce (în româneşte s-ar numi
“boboteze”) - destructurează şi restructurează experienţele de viaţă trecute ale oamenilor şi le determina pe cele de
viitor. De aceea, e necesar ca ele sa fie exploatate la maxim în convorbirile cu subiecţii.
În viziunea calitativistă, interviul nici măcăr nu trebuie să urmeze reguli fixe, ci trebuie doar să fie flexibil şi
inteligent condus în acord cu împrejurările şi persoanele concrete. Dacă interviul în general este o artă, cel calitativ
(nestructurat) este astfel prin excelenţă. Această însă incumbă o întinsă şi variată experienţă.
Interviul de grup şi focus group
Prin interviul de grup se înlătură ceea ce în literatura metodologică se numeşte greşală atomistică (atomistic fallacy),
adică de deducere a stării de spirit colective din agregarea statistică - oricât de rafinată ar fi ea - a opiniilor individuale.
Este clară diferenţă dintre interacţiunea statistico-matematică a opiniilor şi interacţiunea reală a acestora în procesul
viu al discuţiilor în dinamică de grup, unde intervin ample fenomene de controversa, de persuasiune, de autoritate etc.
Ca şi interviul individual, interviul de grup se poate realiza în cele trei forme: structurat, semistructurat şi
nestructurat. Dar dacă în cazul celui individual, structurat înseamnă, aplicarea chestionarului standardizat, situându-ne
deci în perimetrul anchetei ca metodă cantitativă, interviul de grup, chiar în versiunea structurată, cu întrebări
specifice dinainte formulate, este o metodă călitătivă, pentru că presupune interacţiunea participanţilor, schimbul de
replici, de opinii şi idei, pe marginea acestor întrebări, întrebări care sunt, evident, deschise, alfel n-ar mai avea sens o
discuţie de grup. Interviul în general, şi cel de grup în mod deosebit, reprezintă o metodă călitătivă şi pentru făptul că
aici nu ne interesează, în primul rând, câţi spun un lucru sau altul, ci ce anume spun oamenii, cum o spun, cum se
modifică pe părcurs cele spuse etc.
Unii autori consideră că la intersecţia a patru condiţii - (1) a fi grup natural; (2) a discuta liber (fară întrebări
prestăbilite); (3) o problemă din viăţă grupului; (4) sub conducereă unei persoane competente (cercetător, animator
etc.) - rezidă specificitatea interviului de grup faţă de alte genuri de convorbiri de grup.
În discutarea colectivă de către membrii unui grup natural a unei probleme din viaţă grupului respectiv,
sarcină intervievatorului este deosebit de complexă şi delicată, deşi intervenţiile sale trebuie reduse lă minimum, adică
14
J.D. Douglas, Creative interviewing, Beverly Hills, C.A. Sage, 1975
să nu depăşeăscă 20% din totalul schimburilor verbale. Intervenţiile se referă la sublinierea şi reformularea unor opinii,
precum şi la sinteze progresive, cel ce conduce interviul trebuind să realizeze ceea ce se numeşte “ nedirijare asupra
fondului şi dirijarea formei ”. Adică, să-şi trădeze cât mai puţin propria părere faţă de tema discutată, dar să ştie să
stăpânească grupul, să depăşească momentele dificile, cum ar fi cele create de participanţii care monopolizează
schimburile de replici, să ştie să-i încurajeze pe cei timizi şi să fie căpăbil să aplaneze tensiunile ce se vor ivi.
S-ar putea crede că situaţia de grup ar inhiba exprimarea unor opinii şi atitudini de mare profunzime.
Afirmaţia conţine o cotă de adevăr. Punerea faţă în faţă a membrilor unui grup are însă şi efecte de facilitare a emiterii
opiniilor. Această deoarece participanţii la interviu, cunoscându-se bine între ei, se simt oarecum obligaţi să-şi
formuleze parerile. Mai mult, schimbul de opinii şi părerea celorlalţi într-un cadru special organizat îi ajută pe oameni
la traducerea trăitului în reflectat, la conştientizarea atitudinilor şi a valorilor personale şi de grup.
Pentru o cât mai bună reuşită a interviului de grup, sunt necesare câteva condiţii importante dintre care nu
sunt de neglijat cele materiale, exterioare, dar cu implicaţii psihologice deosebite: la ce ora se realizează (este
contraindicată reunirea membrilor grupului după orele de muncă sau de clasă şi deci înaintea mesei); locul unde se
desfăşoară şi numărul de părticipanţi (schimbul optim de replici se poate asigura cu un număr de 10-15 persoane);
calitatea participanţilor (nu e bine să fie prezente persoane cu un înalt statut socio-profesional, deoarece au un efect
inhibant).
Rezultatele interviului de grup depind şi de felul în care s-a asigurat pregatirea lui psihologică, ceea ce
înseamnă cu precădere realizarea acceptării intervievatorului de către grup şi “convorbirile preparătorii” ale acestuia
cu participanţii. Acceptarea reprezintă stăbilirea sentimentului de încredere faţă de cel ce vă conduce interviul,
considerarea lui că o persoană căreia i se poate spune tot ceea ce e autentic trăit şi care este capabilă să înţeleagă şi să
fie obiectivă.
Conversaţiile preparatorii constau în întrevederile particulare ale intervievatorului cu viitorii participanţi, în
timpul cărora li se anunţă tema interviului, durată (cea optimă fiind de 1,5-2 ore), precum şi faptul că este
indispensabilă exprimarea opiniei personale a fiecaruia. Este indicat să se realizeze convorbiri libere (nedirijate) asupra
subiectului ce se va discuta. Scopul acestor convorbiri este triplu: de a induce o relaţie personală de încredere şi stimă
reciprocă; de a “deblocă” persoană intervievată şi de a facilita exprimarea opiniilor sale în cursul reuniunii ce va avea
loc, deoarece ea se va afla atât într-o situaţie de siguranţă (a formulat deja opiniile sale), cât şi de oarecare stres
(prezenţă celui care a ascultat-o o dată o “obligă” oarecum să-şi repete părerile); în intervalul convorbirii individuale-
reuniune, participantul reflectează asupra temei şi îşi clarifică mai bine punctele de vedere. Experienţa arată ca acest
gen de convorbiri nu afectează spontaneitatea, supleţea şi bogăţia discuţiilor în grup, dinamica proprie reuniunilor
implicând o situaţie inedită cu efecte sinergice animatoare.
Interviurile de grup clasice se utilizează atât în traducerea trăitului în reflectat, în clasificarea valorilor şi
atitudinilor grupale şi individuale, în rezolvarea eventualelor tensiuni şi ajungerea la soluţii, cât şi în fază de
preanchetă, pentru construirea unor chestionare standardizate.
Interviuri total nestructurate pot fi considerate şi reuniunile de brainstorming, care au ca scop producerea de
idei şi soluţii pe marginea unei probleme. Într-un fel, întâlnirile şi discuţiile de grup, utilizate ca tehnică terapeutică,
pot fi clasate tot ca interviuri de grup nestructurate. În respectivele tipuri de discuţie însă, ca şi în altele, participanţii
pot să nu facă parte dintr-un grup natural, faptul acesta constituind uneori chiar o condiţie pentru reuşita interviurilor.
Interviul de grup structurat s-a concretizat în ceea ce de multă vreme se practică în SUA - şi, mai recent, şi la
noi - sub denumirea de focus group (interviu de grup focalizat). El a fost şi este asiduu folosit, mai ales în studiile de
marketing, în implementarea şi evaluarea unor programe sociale şi în proiectarea sau completarea unor cercetări
sociologice. În acest din urma scop, el a fost utilizat de R.K. Merton şi colaborătorii sai (1956), care i-au conferit şi
numele, în lucarea The Focused Interview.
Organizarea şi conducerea focus group-ului presupun în general aceleaşi principii şi probleme ca şi interviul
de tip clasic. diferenţa majoră este, desigur, aceea că, în cazul primului, există întrebări dinainte formulate, ceea ce
angajază unele cerinţe în plus faţă de interviul de grup nestructurat. Dintre acestea, experţii în focus group recomandă
ca foarte importante:
1. Întrebările să fie relativ puţine (7-10), altfel durata discuţiei - în condiţiile în care fiecărui participant i se
alocă în jur de două minute pentru a răspunde la fiecare întrebare sau a face eventuale comentarii pe marginea ei - ar fi
nepermis de mare, ceea ce înseamnă, până la urmă, eşecul interviului. Cercetătorii începatori în astfel de interviuri au
tendinţa de a veni în faţă participanţilor cu un număr mare de întrebări.(De exemplu un asemenea “ghid de interviu
focalizat”, ce cuprinde nu mai puţin de 23 de întrebări, dacă numărul participanţilor ar fi numai 10, durată interviului
ar trebui să fie de peste 7 ore (23 x 10 x 2 = 460 minute).
2. Cu atât mai mult cu cât (comparativ cu interviul individual) întrebările trebuie să fie reduse ca număr, ele
necesită să fie foarte bine alese şi formulate. Acoperirea cât mai deplină a unei teme cu întrebări cât mai puţine, dar
clare, este o sarcină greu de realizat doar prin reflecţia unei singure peroane (fie chiar un specialist cu experienţa) şi cu
atât mai mult printr-o formulare în grabă a ghidului de interviu de către cei mai puţin iniţiaţi. De aceea, este aproape o
necesitate consultarea cu alţii, preferabil cu experţi în anchete şi interviuri, sau, şi mai profitabil, organizarea unor
discuţii de grup pentru elaborarea ghidului. Altfel spus, un interviu de grup nestructurat în vederea realizării optime a
unuia structurat.
3. Oricât de bine ar fi proiectat ghidul de interviu, în desfaşurarea discuţiei propriu-zise, din dinamică proprie
grupului, cercetatorul-moderator va ajunge să constate că se impun ca importante anumite întrebări ce nu au fost
dinainte stabilite. Este unul dintre punctele în care el trebuie să dea dovadă de ingeniozitate şi flexibilitate, fiindcă
aceste noi întrebări, neprevazute din start, pot bulversa mersul interviului, în special datorită mărimii duratei lui. Se
recomandă că întrebărilor neprevăzute în ghid să li se rezerve 10-15 minute la sfârşitul interviului.
Faţă de interviul de grup clasic, mai intervine o deosebire esenţială: participanţii nefăcând parte din acelaşi
grup natural, nu se cunosc între ei. Particularitatea temei puse în discuţie determină compoziţia celor ce iau parte la
interviu (care, ca numar, e indicat să fie în jur de 10), dar principiul este că, în interiorul unei categorii de public, cei
convocaţi să fie cât mai diferiţi ca status şi rol. De pildă, dacă focus group-ul urmăreşte să evidenţieze cum este
perceput un nou produs, eveniment sau program, vor fi intervievate grupal numai persoane expuse direct la impactul
acestora. Se constituie astfel un public a carui singură caracteristică regăsită la toate persoanele ce formează grupul
este aceea că ele sunt afectate de o aceeaşi problemă, şi atunci, pentru a asigura o oarecare reprezentativitate, este de
dorit ca invitaţii la discuţii să fie diferiţi sub aspectul altor caracteristici. Bunăoară, dacă interesează percepţia şi reacţia
locuitorilor unui cartier faţă de construcţiă unui aşezământ cultural, participanţii vor fi locuitori ai cartierului (trăsătură
comună), din diferite puncte ale acestuia, de diferite profesii şi vârste etc. (caracteristici de diferenţiere).
Interviuri de grup structurate se pot realiza şi cu experţi, acest tip de interviu fiind cunoscut în literatura
americană ca tehnica Delphy şi a grupurilor nominale. Spre deosebire de focus group şi de alte forme de interviuri de
grup, aici scopul este de a ajunge la o soluţie a unei probleme. În consecinţă, se urmăreşte ajustarea opiniilor
individuale şi realizarea unui consens. Moderatorul trebuie să ăibă deci şi calităţi de negociator, fiind vorba, într-un fel,
de luarea unei decizii în grup.
În practică obişnuită de cercetare şi intervenţie şi în desfăşurarea lor concretă, cele mai multe interviuri de
grup se înscriu undeva între polii total structurat şi total nestructurat, fiind altfel spus, de tip semistructurat, în sensul
că discuţiile se poartă în jurul câtorva idei sau teme prestabilite, dar acestea au doar rolul de ghidaj. Un exemplu de
acest fel este şi tipul de cercetare numit în literatură de specialitate clarificarea valorilor. Procedeele de clarificare, de
conştientizare vizeaza discutarea de către elevi, studenţi sau alte categorii de tineri, împreună cu psihologul şcolar sau
altă persoană competentă, a rezultatelor obţinute de ei şi de colegii lor la o suită de probe de examinare a valorilor cum
ar fi testul: ”Cine eşti ?”, ”Ce lucruri îţi plac să făci mai mult ?”, ”Drumuri de viaţă”, completarea de fraze. Important
este că părticipanţilor li se cere să evalueze şi consecinţele, avantajele şi dezavantajele unei alegeri: costul şi beneficiul
financiar, aprobarea sau dezaprobarea societăţii etc.
Utilizarea succesivă si combinată a diverselor tipuri de interviu.
Diversele tipuri de interviu, atat de diferite in formele lor extreme, nu se opun totusi. Trebuie înteles corect ca
fiecare tehnică, deosebită, se adaptează naturii informatiei pe care trebuie să o cerceteze si că fiecare nu dezvăluie
decât un singur aspect. Pentru că fiecare din tehnici se referă la fragmente de informatii, le putem utiliză succesiv, ca si
cum am fotografia din mai multe unghiuri: fotografii de ansamblu ale individului, clisee mărite si detaliate ale chipului
sau si ale expresiei fetei sale, radiografii limitate ale organelor interne si in sfarsit tomografii. Fară indoială, dacă fixăm
dinainte natura informatiei cautate, putem utiliza direct forma de interviu cea mai adecvată. Insă frecvent, cand nu stim
ce gen de probleme vom intâlni, este preferabil a proceda pe etape, fiecare etapă definind zonele de explorat,
pregătind-o pe următoarea.
După cum au scris specialistii in interviu, problema de inceput este intotdeuna cea a determinării adevăratului
mod în care subiecţii percep datele studiate. Este vorba de a determina unităţile de percepţie utilizate de către aceştia,
modălităţile lor de sesizare şi ordonare, cadrul de referinţe şi caracterizarea acestora.
La nivelul explorării individuale, se poate folosi, după caz, interviul non-directiv, uneori chiar tehnici
proiective. Dacă este vorba de ansambluri mai importante, de anchete prin eşantionare sau de anchete pe teren,
chestionarele vor fi in general precedate de câteva interviuri individuale non-directive, asigurându-se astfel decelarea
problemelor. Numai când conţinutul informaţiilor este precizat ştim la care nivel se situează acesta, în ce măsură
anchetatul însuşi accede la acel nivel şi posibilele deformări ale informaţiei respective şi ne putem propune a culege
date aproape standardizate şi comparabile, prin intermediul unor chestionare mai structurate.
Specialiştii propun următoarele etape:
1. Faza de explorare. In cazul domeniilor slab cunoscute:” interviu non-directiv”. Analiza permite
enunţarea unor ipoteze provizorii şi enunţarea factorilor ce par importanţi.
 2. Elaborarea unui ghid de interviu permiţând verificarea şi precizarea ipotezelor, percum şi
elaborarea unui chestionr.
3. Faza studiului cantitativ, prin chestionar, reprezentativ pentru populaţia eşantionului.
P. Lazarsfeld şi R.K.Merton15 preconizează insă o altă tehnică:
1. Faza de explorare; Interviu centrat sau cu răspunsuri libere pentru un eşantion restrâns, permiţând
a descoperi aspectele problemelor si a elabora chestionarul.
2. Aplicarea chestionarului asupra intregului eşantion.
3. Revenirea la eşantionul restrâns, prin interviul centrat, pentru a aprofunda punctele cele mai
semnificative evidenţiate de analiză rezultatelor chestionarului. Această formulă va obţine adeziunea celor ce efectuâd
o anchetă de tip extensiv, au simţit nevoia de a reveni la interviuri mai limitate şi aprofundate in scopul aprofundării
ipotezelor lor.
Interviul de grup are o serie de avantaje, mai importante fiind cele ce decurg din dinamică opinională şi
decizională proprie grupului că entitate. De asemenea, comparativ cu ancheta trebuie menţionat costul mai redus.
Dezavantajele provin din faptul că cel ce conduce un astfel de interviu trebuie să fie o persoană cu multe abilităţi de
intervievator, dar şi de moderator şi chiar de negociator, calităţi ce nu e uşor să fie întrunite de aceeaşi persoană. Pe de
altă parte, oricât de calificată ar fi această persoană, e posibil să apară fenomene distorsionate precum dominarea
discuţiei de către unul-doi subiecţi sau fenomenul de gândire de grup, groupthink, adică o consensualitate necritică în
emiterea de idei şi soluţii, participanţii
cedând, mai mult sau mai puţin voluntar, presiunii unor condiţii cum ar fi timpul limitat, autoritatea unei persoane,
teamă de consecinţe ulterioare.cedând, mai mult sau mai puţin voluntar, presiunii unor condiţii cum ar fi timpul
limitat, autoritatea unei persoane, teamă de consecinţe ulterioare.
Interviul nestructurat, atât cel de grup, cât şi cel individual, pe lângă valoarea lui intrinsecă, ca metodă
calitativ independentă, potenţează şi valoarea altor metode. În raport cu observaţia, prin interviu se accede la
motivaţia, definiţia şi semnificaţia pe care actorii sociali o acordă acţiunilor lor şi, eventual, la fecvenţa unor tipuri de
comportamente. Interviul are, apoi, importante funcţii legate de anchete şi sondaje. Ele ar putea fi grupate în trei
categorii, dupa modul cum interviul se plaseaza, logic şi temporal, faţă de anchetă: preanchetă, co-anchetă,
postanchetă.
În preanchetă, prin interviu se pot rezolvă, în principal, următoarele aspecte: alegerea întrebărilor şi
ameliorarea formulării lor (ce întrebări sau propoziţii sunt mai relevante relativ la o temă şi o populaţie, ce limbaj
trebuie folosit etc.); testarea chestionarului elaborat (în ce puncte se poate întâmpina o rezistenţă, cât durează aplicarea
lui, cum pot fi găsiţi uşor respondenţii etc.).
În calitate de co-anchetă, interviul se utilizează în obţinerea de date empirice referitoare la tema cercetată,
paralel cu desfaşurarea anchetei propriu-zise. Această se înscrie în cerinţa metodologică de a culege acelaşi gen de
date cu metode diferite, în vederea sporirii validitaţii.
În fine, în varianta de postanchetă, interviul se foloseşte în două modalităţi:

15
Merton (R.K.), Lazarsfeld (P.), <<Continuities in social research>>, Glencoe III, Free Press, 1950, 265p.
a. Ca discuţie cu unele persoane din populaţia anchetată (inclusiv informatori-cheie), în vederea lămuririi,
adâncirii şi completării unor informaţii rezultate din anchetă de bazată pe chestionar, fiind deci un fel de prelungire a
acesteia;
b. Ca discuţie cu experţii, pentru interpretarea datele condensate în procente, tabele, grafice etc. În cazul unor
probleme sociale mai complexe - care nu sunt deloc puţine - ideal ar fi că asemenea interviuri să fie
interdisciplinare. Rezultatele unei anchete cu privire la condiţia şi perspectivele copiilor abandonaţi familial s-
ar preta, de exemplu, la un astfel de interviu, cu participarea alături de sociologi şi asistenţi sociali şi a altor
specialişti (jurişti, medici ş.a.)
 CURS NR.6
Ancheta şi sondajul

Principalele metode de investigare a fenomenelor sociale

Ancheta - şi, implicit, sondajul, ca formă specifică a acesteia - reprezintă doar una dintre metodele
sociologiei, ea nu are aplicabilitate universală, utilizarea sa fiind benefică doar în anumite situaţii de cercetare, ea are
limite serioase ce pot fi depăşite prin utilizarea în paralel şi a altor metode.
Sociologii nu pun semnul de egalitate între anchetă şi cercetarea sociologică. În câmpul sociologiei un loc
important ocupă literatura de factură metodologică, puţine discipline sociale fiind atât de severe cu ele însele, în
privinţa validităţii rezultatelor obţinute.
Practic, fiecare autor de manual de Metode în ştiinţele sociale (ca să folosim titlul probabil cel mai des întânit
pe coperţile tratatelor de factură generală metodologică, dintre care să amintim pe cele ale lui Duverger (1964),
Festinger şi Katz (1963) încearcă o clasificare originală a metodelor din câmpul respectivelor discipline,
argumentându-şi uneori pe larg propria opţiune. Cu siguranţă că acesta este un simptom al dificultăţilor de a delimita
cu argumente foarte solide diversele metode de abordare a socialului, multe dintre acestea fiind suficient de apropiate
unele de altele pentru a se ridica probleme în definirea exactă a specificului fiecăruia. Într-o lucare mai recentă,
Ghiglione şi Matalon (1992) susţin existenţa a patru metode în ştiinţele sociale: observaţia, ancheta, experimentul şi
analiza “urmelor”(des traces), aceasta din urmă fiind un fel de observaţie “amânată” (différée) şi cuprinzând: analiza
documentelor, a statisticilor oficiale şi a urmelor materiale; în esenţă ea este tipul de metodă nonreactivă.
Metode, tehnici şi instrumente de cercetare. În principu, această înşiruire a celor trei noţiuni merge de la
general spre particular. Metoda este modalitatea generală, strategică (din punctul de vedere al mijloacelor de cercetare
şi nu al teoriei) de abordare a realităţii. Tehnicile sunt formele concrete pe care le îmbracă metodele, fiind deci posibil
ca una şi aceeaşi metodă să se realizeze cu ajutorul unor tehnici diferite (de pildă, putem vorbi de tehnica
experimentului cu grup de control, ca o formă concretă de punere în aplicare a metodei experimentale). În fine
instrumentul este un mijloc, ce poate îmbrăca o formă mai mult sau mai puţin materială, cu ajutorul căruia se
realizează “captarea” informaţiei ştiinţifice, e cel care se impune între cercetător şi realitatea studiată. Multitudinea
tehnicilor prin care se aplică o aceeaşi metodă derivă şi din diversitatea instrumentelor de cercetare şi a modului diferit
de folosire a lor. Cu alte cuvinte, prezentarea unei tehnici de investigare presupune, de regulă, specificarea
instrumentelor cu care se lucrează şi a modului concret de utilizare a acestora.
Ştiinţele umane uzează, în principal, de cinci metode fundamentale de investigare a universului empiric:
 experimentul,
 observaţia (propriu-zisă),
 analiza documentelor,
 interviul,
 ancheta,
ultimele patru fiind, variante ale observaţiei, dar care, datorită diferenţelor mari dintre ele, pot fi considerate ca metode
de sine stătătoare.

Specificul metodei anchetei

Interviul şi ancheta se constituie ca metode în cercetarea socialului datorită particularităţii că realitatea

respectivă conţine elemente - indivizi umani - cu care cercetătorul poate intra într-o relaţie de comunicare directă prin
limbaj. Unii cercetători apreciază acest lucru ca fiind un mare avantaj, din cauza faptului că se realizează mai rapid şi
mai uşor culegerea unei informaţii foarte bogate la care altfel cu greu s-ar putea ajunge; alţii, în schimb, susţin
contrariul sau, cum spune Bourdieu, “este un blestem ca ştinţele umane să aibă de a face cu un obiect care
vorbeşte ...”. Această poziţie vrea să atragă atenţia asupra capcanelor în care se poate foarte uşor cădea atunci când
spusele oamenilor sunt luate ca atare, când nu sunt parcurse etapele necesare construcţiei teoretice a discursului
ştiinţific şi sunt încadrate direct în el elemente ale discursului obişnuit al oamenilor obişnuiţi. De altfel, sociologul
francez amintit a pledat mult, îndeosebi în operele de tinereţe şi, cu deosebire, în Le métier de sociolog (1968), pentru
depăşirea empirismului indus de proliferarea rapidă, pe solul Europei, a metodei anchetei şi a sondajeor de opinie
importate din America.
În fapt, această relaţie de comunicare - ce este caracteristică interviului şi anchetei - este puternic asimetrică,
în sensul că cercetătorul este cel ce concepe, formulează şi adresează o serie de întrebări la care aşteaptă răspuns din
partea subiecţilor chestionaţi sau, altfel spus, el stimulează producerea unui comportament verbal a cărui interpretare îl
ajută să descopere alte tipuri de comportamente ale indivizilor, sistemul de atitudini şi valori, caracteristici ale
mediului social etc. Ca urmare, rareori subiectul este perfect conştient de “rostul” întrebărilor ce i se adresează şi, drept
urmare, comportamentul lui verbal nu va fi dependent doar de conţinutul întrebării ci şi de modul în care el însuşi
interpretează scopul pentru care i se adresează o anumită întrebare şi nu alta. Deocamdată să reţinem acestă trăsătură
comună anchetei şi interviului - comunicarea cu subiecţii cercetării şi crearea unei situaţii de interacţiune care
influenţează răspunsul celor chestionaţi uneori tot atât de mult ca şi situaţia de fapt, existentă dincolo de starea creată
de cercetare - şi să recunoaştem că ea este suficient de puternică pentru a-i face pe mulţi autori să considere cele două
modalităţi ca fiind o singură metodă. Să reţinem, de asemenea, că, în ciuda tuturor limitelor acestor metode, ele sunt
indispensabile, nu numai pentru că oferă o cale eficientă de obţinere a unei informaţii bogate, ci şi pentru că există
aspecte ale vieţii sociale ce nu pot fi abordate prin metodele clasice de observaţie, deoarece nu se materializează în
efecte înregistrabile prin mijloacele de simţ sau, dacă o fac, acestea nu dobândesc nici o semnificaţie independent de
acţiunea actorilor care au participat la producerea lor.
Cunoscutul sociolog român Septimiu Chelcea, consideră ancheta ca fiind metodă generală, în a cărei aplicare
concretă se regăsesc două forme: chestionarul şi interviul.
În clasificarea metodelor ştiinţelor socioumane care fac apel la schimbul de informaţii prin mijloace
lingvistice cu indivizi umani, membrii ai colectivităţii vizate de cercetare, există, logic, două posibilităţi principale de a
opera: fie facem distincţia între proceduri de comunicare orală şi în scris, fie facem distincţia între procedee
“cantitative” (structurate, “închise” etc.) şi “calitative” (nestructurate, interpretative etc.).
 Distincţia dintre anchetă şi interviu se bazează pe o serie de trăsături distinctive, atât de natură formală (de
realizare a cercetării), de natura conţinutului problemelor studiate, cât şi de natura populaţiei direct investigate.
Probabil că singură nici una dintre trăsăturile respective nu este decisivă, dar luate împreună, ele ajung să marcheze o
deosebire de esenţă, şi nu doar de suprafaţă, între cele două metode.
Principalele diferenţe, remarcate de autori şi metodologi sunt:
1. Tehnicile de realizare a anchetelor au un evident caracter standardizat, în sensul că numărul, ordinea şi
formularea întrebărilor pentru efectivele de persoane cărora li se adresează aceste întrebări sunt stabilite foarte clar de
la bun început şi nu sunt permise decât arareori abateri de la schema de realizare a anchetei. Desfăşurarea interviului
depinde mai mult de modalitatea concretă de interacţiune dintre cei aflaţi faţă în faţă, de ceea ce răspunde şi de felul
cum răspunde subiectul şi mai puţin de schema de investigaţie construită anterior.
2. Pe aceeaşi linie, apare diferenţa în privinţa instrumentelor de investigare. Ancheta uzează, prin definiţie, de
chestionar, ca instrument de cercetare, chiar şi în cazul celor mai simple forme de realizare a ei. interviul se poate
desfăşura pe baza unui ghid de intervu, sau chiar fără un instrument de lucru construit dinainte. Construcţia, folosirea
(aplicarea) şi exploatarea chestionarelor se face în maniere cu totul specifice, diferite de cele ce se folosesc în cazul
ghidului de interviu.
3. Ancheta urmăreşte, prin modul de alegere a persoanelor investigate, să satisfacă cerinţa de
reprezentativitate, în sensul statistic al termenului, a eşantionului în raport cu o populaţie incomparabil mai mare.
Altfel spus, alegerea indivizilor anchetaţi trebuie să respecte o serie de reguli statistice pentru a putea transfera, cu o
marjă de eroare rezonabilă şi cu un risc acceptabil, constatările obţinute pe eşantionul de indivizi la nivelul populaţiei
vizate de cercetare. Tipurile de indivizi din eşantionul anchetat trebuie să acopere corect tipurile ce apar în populaţie,
pe când cei din loturile intervievate posedă trăsături care, de regulă, îi particularizează vizavi de masa mare a celorlalţi;
sunt intervievaţi lideri formali sau informali, persoane ce deţin poziţii privilegiate sau au avut parte de experienţe de
viaţă neobişnuite, deţinând deci informaţii pe care ceilalţi nu le au etc. Exagerând un pic, se poate spune că individul
anchetat este individ mediu, obişnuit, iar cel intervievat este cel deosebit, atipic.
4. Pentru a se asigura o reprezentativitate satisfăcătoare, ancheta se realizează, de regulă, pe eşantioane mari,
în vreme ce interviului îi sunt supuşi un număr mult mai redus de indivizi. Eşantion mare înseamnă de ordinul sutelor
sau, mai frecvent, miilor de persoane; loturile supuse interviurilor cuprind, cel mai frecvent, câteva zeci de persoane
sau chiar mai puţine. Concluziile unei anchete se întemeiază pe legile statisticii matematice şi ale teoriei
probabilităţilor (chiar şi atunci când eşantionul nu respectă întocmai cerinţele probabilistice), în speţă pe “legea
numerelor mari”, ceea ce înseamnă că trebuie să ne asigurăm că sunt destui indivizi în categoriile de analizat pentru ca
să se manifeste legităţile statistice.
5. Investigând direct un număr atât de mare de indivizi, urmează imediat că ancheta nu pate urmări decât
colectarea unor informaţii relativ simple. Mai exact, standardizarea instrumentului presupune acest gen de
uniformizare spre o formă cât mai simplă, pentru a putea fi aplicat corect de către cât mai multe persoane cât mai
multor persoane. Întrebările din chestionar se referă la aspecte din viaţa omului sau din mediul său înconjurător despre
care acesta posedă informaţii şi le poate reda şi este dispus să o facă fără mari dificultăţi şi de o manieră
nedistorsionată. Aspectele sunt simple pentru că sunt generale, la nivel de eşantion sau subeşantion. Interviul încearcă
sondarea în profunzime a universului spiritual al celor studiaţi. Se urmăreşte astfel obţinerea nu a unor cunoştinţe tip
“fotografie”, ci descifrarea mecanismelor acţiunilor oamenilor, descoperirea motivaţiilor, a sistemului de valori la care
aderă, descrierea unor componente relevante din colectivitate, pe baza experienţei de viaţă a celui intervievat. Altfel
spus, ancheta este o metodă de tip extensiv, iar interviul este una de tip intensiv.
6. Prelucrarea datelor unei anchete se realizează folosindu-se procedurile statistice standard, care toate se
bazează pe calculul frecvenţelor cu care apar diferite variante de răspuns ale fiecărei întrebări. Din acest motiv,
răspunsurile libere la întrebările numite “deschise” (cele fără variante de răspuns prestabilite) trebuie aduse, după
efectuarea investigaţiei la forma “închisă” şi prelucrate ca şi acestea.Valoarea informaţiei obţinute prin anchetă se
exprimă şi prin gradul de reprezentativitate al eşantionului anchetat. Deci ancheta presupune şi o evaluare statistică a
măsurii în care rezultatele obţinute (medii, proporţii, coeficienţi de corelaţii etc.) aproximează pe cele din populaţia
de referinţă. În cadrul interviului, calculul frecvenţelor se face doar în situaţii cu totul deosebite iar problema
reprezentativităţii statistice nu se pune.
7. Interviul este o metodă ce uzează prin excelenţă de tehnici orale, de preferinţă, faţă în faţă (şi mai greu prin
telefon), pe câtă vreme ancheta se poate realiza şi în scris, în sensul că subiectul răspunde completând chestionarul
primit, fie că e vorba de întrebări la care trebuie să dea răspunsuri mai lungi, elaborate, fie că i se cere doar încercuirea
unor coduri. Fireşte că între cele două mari genuri de tehnici de anchetă, cele orale şi cele în scris, există diferenţe
substanţiale, în ceea ce priveşte realizarea lor practică, construcţia chestionarului, natura informaţiei culese şi
interpretarea ei. Pledăm pentru a nu se confunda ancheta orală cu interviul.
8. Dacă prin definiţie, ancheta se realizează strângând informaţia de la persoane luate în mod individual,
interviul poate îmbrăca şi forma interviului de grup. Desigur că şi în cazul anchetei pot “colabora” mai multe persoane
la completarea unui chestionar (în ancheta în scris), dar acest lucru este considerat ca o abatere de la regula stabilită
sau e vorba de nişte întrebări la care nu are mare importanţă care anume persoană răspunde (de pildă, dacă cerem
informaţii factuale despre modul de trai al membrilor unei familii, important e nu cine răspunde, ci ca informaţiile să
fie corecte). Interviul de grup însă are ca principiu obţinerea de informaţii, de o anumită natură (opinii, în speţă), care
sunt “elaborate” într-un anumit mediu colectiv, unde interacţiunile dintre persoanele ce-l compun sunt esenţiale (deci
care n-ar putea fi obţinute prin interviuri individuale). Există şi tehnici de aplicare a unor chestionare la indivizi grupaţi
(nu grupuri !), dar acolo grija fundamentală a celui ce realizează cercetarea este tocmai să nu se producă nici un fel de
efect de interacţiune între participanţi.
Această distincţie nu este numai una formală; ea poate reproduce diferenţe profunde în modul strategic de a
privi, concepe, descrie şi explica realitatea socială. Ancheta fiind prin definiţie individuală nu poate să reproducă decât
un set de date referitoare la indivizii ce populează un mediu social şi nu la societate ca atare sau măcar la subunităţi
ale ei (grupuri). Prin interviul de grup se urmăreşte, într-un fel sau altul, depăşirea acestei perspective atomistice
indusă de anchetă.
9. Ancheta se realizează, de regulă, cu personal auxiliar, operatorii de anchetă (numiţi de multe ori şi
“operatori de interviu”, tocmai din cauza faptului că ancheta orală este asimilată interviului), în vreme ce interviul nu
poate fi făcut decât de persoane cât de cât calificate, de preferinţă, membrii ai echipei de cercetare. Operatorii de
anchetă e bine să fie persoane care nu au nici un interes, ştiinţific sau de altă natură, faţă de tema studiată, deci oameni
cât mai “neutri”, ale căror singure calităţi cerute sunt capacitatea de a provoca reacţiile verbale potrivite ale subiectului
şi de a înregistra corect aceste manifestări. Interviul este realizat de cunoscătorii temei şi obiectivelor cercetării, adesea
luând parte doi sociologi, unul având în sarcină întreţinerea şi stimularea discuţiei (mai exact a discuţiilor, căci
sociologii se dublează în special în cazul interviului de grup), iar celălalt având ca sarcină înregistrarea reacţiilor
verbale şi de altă natură ale subiecţilor.
10. Sintetic vorbind, ancheta face parte din cadrul procedurilor care, în sens larg, poartă numele de
cantitative, ţinând de modelul nomotetic de abordare a realităţii, în vreme ce interviul este o metodă calitativă, fiind
agreat ca metodă de investigaţie de sociologii de orientare comprehensiv-interpretativistă. Lucrul este evident relativ la
fiecare moment al desfăşurării cercetării cu aceste metode, începând cu construcţia instrumentului de cercetare şi
terminând cu analiza şi interpretarea datelor obţinute.
Anumite tehnici ale anchetei se apropie de interviu, cum ar fi, de pildă, cazul celor ce îmbracă o formă orală,
cu un chestionar ale cărui întrebări pot fi puse în ordinea dorită de operator şi când acesta din urmă are şi libertatea de
a discuta cu subiectul ceea ce crede necesar pe marginea oricărei întrebări (să dea explicaţii asupra sensului întrebării,
asupra rostului ei în cadrul cercetării, să se intereseze de motivaţiile răspunsului etc.). La fel, interviurile cu un număr
mai mare de persoane şi conduse cu instrumente relativ rigide (repetându-se practic aceleaşi întrebări) se apropie de
anchetă, nu doar prin acest caracter formal al lor, ci şi pentru că ele dobândesc şi alte caracteristici ale acesteia (o
anumită reprezentativitate, de exemplu).

Ancheta şi sondajele de opinie

Termenul de “sondaj” este, în general, sinonim cu cel de “cercetare selectivă” sau de “eşantion(are)”.
Cumpărătorul alege prin sondaj un obiect dintr-o mulţime spre a-i testa calităţile, profesorul verifică prin sondaj câţiva
elevi să vadă dacă au înţeles lecţia predată etc. Ideea sondajului este deci aceea de a reduce populaţia statistică efectiv
cercetată la o parte (mică) a ei, capabilă să reprezinte caracteristicile întregului.
În domeniul investigaţiilor sociale, se utilizează frecvent expresia de “sondaje de opinie” sau “sondaje de
opinie publică” pentru a se desemna un anume gen de anchetă, şi anume cea efectuată pe diferite probleme de mare
interes public şi care urmăreşte, în principal, să surprindă opiniile (părerile, atitudinile, evaluările etc.). Sondajele de
opinie sunt specii ale anchetei sociologice.
Ce deosebeşte totuşi un “sondaj de opinie” de o “anchetă sociologică” ? Unele note caracteristice:
a. Sondajele de opinie, aşa cum le arată numele, sunt centrate - dacă nu exclusiv, cel puţin cu preponderenţă -
pe aspectul opinional, subiectiv al realităţii sociale. Ele urmăresc să evidenţieze ceea ce “cred”, “gândesc”, “simt”,
“apreciază”, “intenţionează să facă” oamenii. Cel mai adesea prin sondaje se testează gradul de satisfacţie faţă de
activitatea diferitelor organisme sau persoane cu funcţii în stat, notorietatea personalităţilor politice, opţiunile
electorale, raportarea la anumite sisteme de valori etc.
b. Sondajele de opinie sunt centrate pe probleme ce suscită un larg interes de public; astfel de probleme apar fie
în dezbaterile mediatizate, fie în preocupările mai mult sau mai puţin mărturisite ale unor organisme, instituţii politice,
administrative, ştiinţifice etc.
c. Sondajele de opinie sunt anchete sociologice cu un pronunţat caracter descriptiv. Ele nu numai că nu au
ambiţii explicative, dar, foarte adesea, însăşi descrierea fenomenelor este realizată doar în linii foarte generale, fără
detalieri şi particularizări.
d. Sondajele de opinie sunt anchete realizate într-un timp foarte scurt, cu chestionare simple şi clar structurate
şi pe eşantioane care să asigure o reprezentativitate rezonabilă pentru evaluările cu caracter general urmărite.
e. Rezultatele sondajelor sunt prezentate beneficiarului sau publicului larg într- formă simplă, fără a se recurge
la mijloace sofisticate de prelucrare şi interpretare a informaţiei.
f. Sondajele de opinie se realizează, de regulă, la comanda unui beneficiar ale cărui interese sunt altele decât
cele ştiinţifice sau sunt făcute de anumite institute cu acest profil în momentele când o problemă stârneşte un mare
interes iar, prin publicarea rezultatelor, instituţia respectivă se face mai bine cunoscută publicului larg.
g. Sondajele de opinie sunt, într-o societate democratică, nu doar o componentă a cunoaşterii ştiinţifice a
socialului, ci parte inseparabilă din viaţa societăţii respective, un reper în evaluarea diverselor elemente ale
“mecanismului” social şi puncte de sprijin pentru ajustarea strategiilor şi tacticilor forţelor politice. Toate deciziile
majore - sau unele chiar de mai mică anvergură - ale organelor executive naţionale sau locale sunt supuse judecăţii
cetăţenilor cu ajutorul acestei forme simple, rapide şi eficiente de recolare a opiniilor. În nici o societate cu adevărat
democratică nu este pusă la îndoială utilitatea sondajelor iar forţele politice nu-şi pot permite să ignore rezultatele
acestora şi, cu atât mai puţin, să agreseze instituţiile care au pus pe piaţă cifrele statistice care nu le sunt favorabile.
Deci, sondajul este o formă “populară” de anchetă, axată pe o problematică ce stârneşte un interes general şi
ale cărei rezultate sunt aduse la cunoştinţa publicului sub o formă accesibilă, utilizându-se, de regulă, reprezentări
grafice ale frecvenţelor exprimate procentual.
 CURS NR. 7
Tehnici de anchetă
Ancheta, ca metodă specifică ştiinţelor socioumane, presupune un schimb de informaţii, mai exact, o
comunicare între cercetător şi anumite “elemente” (indivizi umani) ale “realităţii sociale” investigate, primul fiind cel
care, prin intermediul chestionarului, provoacă un comportament verbal din partea celor din urmă. Transmiterea
informaţiei de la persoanele chestionate spre cercetător se poate realiza, în principiu, prin două modalităţi fundamental
diferite atât prin actul de comportament pe care-l presupun cât şi prin inducerea unor probleme metodologice specifice,
a căror cunoaştere este esenţială pentru ca rezultatele anchetei să nu fie afectate. Este vorba de calea orală de
comunicare şi de cea prin scris. În primul caz vom avea de a face cu ancheta orală sau directă (în sensul că mesajul
este transmis direct receptorului); în cel de al doilea vom vorbi de anchetă în scris sau indirectă sau de anchetă prin
autocompletarea (autoadministrarea) chestionarului. Cum se înţelege, ancheta orală presupune ca subiecţilor să le fie
citite, pe rând, întrebările din chestionar, la care aceştia dau răspunsuri orale, răspunsuri ce sunt înregistrate de
persoanele care efectuează ancheta în teren, aşa-numiţii operatori de anchetă. În ancheta în scris, comunicarea este
indirectă, în sensul că subiectul citeşte el însuşi întrebările din chestionar şi răspunde la ele fără a se angaja un proces
direct de comunicare cu persoana care-i înmânează instrumentul de cercetare. este limpede că o relaţie implicată de
ancheta directă facilitează comunicarea, dar, în acelaşi timp, ea crează un element nou, suplimentar al mediului social
în care omul se găseşte şi reacţionează. Reacţiile individului uman la acelaşi stimul (întrebare) pot fi foarte diferite
după cum el se găseşte faţă în faţă cu un operator care-i pune întrebarea, se află la capătul unei linii telefonice sau se
găseşte singur cu o foaie de hârtie în faţă. De aceea, trebuie cumpănită bine alegerea tehnicii adecvate, în funcţie de
scopul cercetării. Mai mult, întregul design al anchetei va depinde de tehnica aleasă.
Etape comune tuturor tipurilor de anchetă
1.Etape preliminare
1.Pregătirea intelectuală
a) Ideea de anchetă. O anchetă poate face parte dintr-un plan de cercetare mai larg, dintr-o problemă imediată
( ex. situaţia muncitorilor străini) sau din nevoia de informare urgentă( ancheta de opinie politică, studiul de piaţă…).
În privinţa domeniilor explorate, un factor inportant îl constituie curiozitatea cercetătorului, gusturile personale,
sistemul său de valori, pe scurt elementele foarte subiective, care cel puţin în domeniul ştiinţelor sociale riscă să
orienteze şi să influenţeze interpretarea anchetei. Este deci necesar ca cercetătorul să fie el insuşi conştient de motivul
care îl incită să facă o anchetă.
Pe de altă parte, fară să mai vorbim de finanţare, putem spune că originea anchetei( comandă privată sau
guvernamentală) influenţează derularea acesteia.
b) Obiectivul anchetei. Precizarea obiectivului este etapa esenţială a anchetei, aceea de care vor depinde toate
demersurile ulterioare. Alegerea scopului determină în acelaşi timp populaţia care va fi studiată( un eşantion
reprezentativ dintr- un grup mare sau din contră, totalitatea dintr-un grup restrâns) şi mijloacele cercetării, tehnicile
folosite( interviuri, teste, observarea grupului, studiul documentelor…). Ideea anchetei presupune existenţa unor
probleme iar obiectivul anchetei cere ca acestea să fie formulate.
c) Construirea obiectivului.
d) Criteriile de reţinut şi definiţiile. Necesitatea de a preciza obiectivul este în general prost înţeleasă de
cercetătorii fără experienţă care se mulţumesc deseori să indice ideea anchetei atunci când definiţia chiar provizorie,
este indispensabilă.
Să presupunem că o organizaţie de ajutor social se interesează se problema condiţiilor de trai ale oamenilor în
vârstă. Avem o idee de anchetă dar pentru a face un plan e necesar să definim subiectul studiului şi scopul. Trebuie
precizat ce înţelegem prin: oameni în vârstă, condiţii de trai( venituri, cheltuieli locuinţe, hrană, genul de viaţă, relaţii
familiare, comportament.) Mai trebuie stabilită zona de studiat: rurală, urbană, o comparaţie între cele două.
În cazul unei anchete de tip calitativ, cercetătorul trebuie, după ce a precizat obiectivul, să ţină cont de
imperativul măsurii, pentru a prevedea factorii influenţi şi a determina variabilele accesibile şi măsurabilele în funcţie
de scopul propus.
e) Limitele anchetei. Construirea unui eşantion limitează populaţia de studiat când este cazul unui sondaj.
Precizarea obiectivului cercetării înseamnă determinarea a ceea ce vrem să fie descris sau măsurat, definirea a cees ce
reţinem dar şi înlăturarea unui anumit număr de probleme, adică stabilirea limitelor anchetei. Trebuie de asemenea
stabilit un echilibru între posibilităţile materiale( timp, bani, personal, materiale) ale anchetei şi necesitatea de a-I da o
anvergură suficientă pentru ca rezultatele să fie semnificative.
f) Necesitatea emiterii unor ipoteze verificabile în vederea obţinerii unor rezultate generalizabile.
Posibilitatea verificării ipotezelor emise plecând de la fapte observate este o caracteristică a oricărui demers ştiinţific.
Ea separă de exemplu, în ştiinţele politice, descrierea jurnalistică sau reportajul de ancheta veritabilă. Anchetatorul
experimentat se situează mereu la un nivel dublu: studiul cazului particular, individual, dar înlocuit într-un context
general.
g) Alegerea şi numărul variabilelor Pentru ca ipoteza să fie verificabilă trebuie ca variabilele studiate să fie în
număr suficient şi ca cele mai importante dintre ele să fie reţinute. Variabila nu a doar un factor care acţionează în
timpul anchetei, este un factor care se modifică în funcţie de ceilalţi şi chiar aceste fluctuaţii constituie obiectul
cercetării.
Variabila dependentă este aceea careia cercetătorul încearcă sa-I explice variaţiunile, de exemplu eşecurile la
examen. Variabila independentă este aceea a carei influenţă asupra variabilei dependente se încearcă a fi măsurată şi
înţeleasă. Dificultatea constă deseori în izolarea factorilor de influenţă.( tip de teste, corectură, materii, vârstă).
Atunci când ancheta proiectată se adresează unui domeniu deja observat, este mai uşor să emitem ipoteze. Este
vorba mai ales de verificare. Însă când ancheta are un domeniu de aplicare nou, ea va fi mai ales descriptivă, va
acumula materiale pe baza cărora se vor sugera ipoteze sau noi direcţii de cercetare. Tipurile de anchetă diferă în ceea
ce priveşte gradul de previziune şi de precizie.
Ceea ce este important este nu să fi prevăzut totul ci să fi ţinut cont de imprevizibil pentru a putea, în cursul
anchetei să restrângem sau să dezvoltăm studiul anumitor factori.
 h) Pre-ancheta.Constă în a încerca pe un eşantion redus instrumentele( chestionare, analiza documentelor). Dacă
există îndoieli în privinţa unei tehnici, se poate explora intr-o manieră limitată problema de studiat, înainte chiar de a
preciza definitiv obiectivele.
i) Rolul pregătirii anterioare şi al bibliografiei. Un spirit nepregătit va fi mai liber în emiterea ipotezelor, dar
riscul de a reîncepe un lucru deja făcut sau de a neglija sursele utile pare de asemenea important. Se pare că în
momentul în care e precizat obiectivul, este prudent să luăm cunoştinţă de bibliografie, fie de aceeaşi problemă tratată
în alte locuri, fie despre probleme diferite, dar studiate în acelaşi loc şi care pot sugera date similare.
j) Rolul documentelor este de a completa, rectifica şi sprijini ipotezele sugerate de tehnicile active. O reflecţie
asupra documentelor poate ajuta să explicăm interpretarea pe care indivizii în cauză o acordă în legatură cu o situaţie
trăită.
2. Chestiuni practice

a) Informarea Este necesar să ne informăm de la cei ce cunosc mediul sau problema, e recomandabil să nu ne
limităm la câteva personalităţi oficiale, intervievând şi pe cei susceptibili de a avea puncte de vedere diferite ( unii au
norocul de a descoperi persoana informată sau documentul important). Nu trebuie să existe în aceste cazuri idei
preconcepute. O stare de spirit liberă trebuie să ghideze căutarea informaţiilor.
b) Recomandaţiile Cercetătorii trebuie să aibă grijă să nu apară ca reprezentantul unei clase sau a unui grup
social. El este reprezentantul ştiinţei.
c) Autorizaţiile şi informaţiile O autorizaţie patronală în cazul unei anchete într-un atelier nu e suficientă
întrucât, pentru a nu apare suspect muncitorilor, el trebuie să obţină acordul şi suportul cadrelor sindicale.Anchetatorul
trebuie să fie conştient de faptul că munca sa îl conduce deseori la a interveni în intimitatea anchetaţilor. El trebuie să
ia în consideraţie consecinţele acestei intervenţii şi să reducă efectele traumatizante.
Ceea ce este comun tuturor tipurilor de anchetă este spiritul de prudenţă, de respect pentru celălalt şi de
informare.
3. Bugetul anchetei
a) Originea fondurilor Problema finanţării are o influenţă capitală asupra anchetei fiindcă ea o condiţionează
şi o limitează. O anchetă ia cel puţin dublul bugetului prevăzut şi triplul timpului prevăzut.
b) Diferite tipuri de buget. Costul unei cercetări depinde de dimensiunea zonei de acoperit, de numărul
variabilelor de studiat şi de tehnica folosită pentru a o face.
c) Cauzele depăşirii bugetului prevăzut provin din dificultatea stabilirii previziunilor. J. Marcus-Steiff,
sociolog, spunea: " Practicianul trebuie să fie vânzător pentru a obţine un contract, cercetător pentru a efectua studiul
ştiinţific, pedagog pentru a explica rezultatele şi diplomat pentru a face ca acestea să fie acceptate." Supus celor care-l
finanţează, cercetătorul depinde de aceştia şi în ceea ce priveşte timpul.
Punctul de vedere al cercetătorului, preocupat de aspectul ştiinţific al cercetării şi cel al utilizatorului,
preocupat să obţină la un preţ cât mai mic o soluţie rapidă la dificultăţile sale, sunt diferite şi pun problema coordonării
şi a unui compromis delicat.
 2. Etapele terminale ale cercetării

1.Analiza şi interpretarea rezultatelor anchetei cere cea mai mare competenţă, rigoare şi intuiţie. Stadiu
delicat, este cel mai dificil de tratat în termeni abstracţi şi generali căci nu există 2 anchete ale căror rezultate pot fi
analizate în acelaşi fel. Două idei sunt esenţiale:
-pe plan tehnic interdependenţa etapelor cercetării
-

- pe plan metodologic analiza şi interpretarea rezultatelor depinde de aplicarea riguroasă a metodei

ştiinţifice dar şi de inteligenţa, experienţa, imaginaţia şi intuiţia cercetătorului.
a) Ancheta de tip calitativ
- Datele de tip calitativ ridică noi probleme
- Datele de tip calitativ pun în vedere fapte care revelă fenomene mai importante şi uneori inaccesibile în
mod direct. Analiza calitativă a rezultatelor cere, pe de o parte să fie făcute observaţii interesante dar pe de altă parte
cere şi reflecţia asupra semnificaţiei lor. Aceste observaţii pot viza obiceiuri, fapte gesturi, comportamente şi chiar
cuvinte.
- Datele de tip calitativ sugerează corelaţii sau procese. Pot apare concordanţe între un număr mic de
variabile sau raporturi cauză-efect.
- Datele de tip calitativ sugerează o idee centrală. Analiza observaţiilor calitative permite nu numai
emiterea unor ipoteze precise în lagătură cu raporturile cauză-efect, dar şi propunerea unor explicaţii mai generale,
uneori sub forma unor teorii limitate.
b) Ancheta de tip cantitativ.
Prezentarea statistică.
E vorba de o prezentare cantificată a rezultatelor, o simplă descriere statistică: distribuţia vârstelor, procentajul
unui anumit tip de profesie etc.
Când este vorba de anchete care au ca scop de a atribui unei populaţii mai vaste rezultate obţinute pe un
eşantion, problemele sunt exclusiv statistice( în ce condiţii extensia e justă şi legitimă, neutralizarea erorilor obţinute
pe un eşantion). Deci generalizarea trebuie făcută în mod prudent. Noţiunea de caracter tip nu e suficient de completă
pentru a permite generalizări sigure.
În ceea ce priveşte erorile, când declarăm, comparând 2 eşantioane că diferenţa nu e "în mod statistic
semnificativă" înseamnă că ea se datorează hazardului în compoziţia eşantionului. Cum aceste erori sunt legate de
dimensiunea eşantionului. odată cu mărirea acestuia riscul diferenţei creşte tinzând să devină "statistic semnificativă.
Analiza secundară şi corelaţiile multiple.
R.K. Merton şi P. Lazarsfeld( 1950) disting între analiza primară şi analiza secundară. În prima, cea mai simplă,
variabilele privesc o singură ipoteză, prevăzută înainte. Verificarea acesteia implică faptul că materialele culese indică
dacă variabilele observate merg în sens opus.
 Analiza primară e bazată pe reguli bine stabilite şi se derulează în funcţie de obiectivul iniţial al anchetei.
Analiza secundară e supusă unor indicaţii mai puţin cunoscute, mai puţin precise şi mult mai variate. Ea se
caracterizează prin căutarea semnificaţiilor, a interpretărilor materialelor cantificate culese într-o optică mai largă.
Pentru ca analiza secundară să fie posibilă, trebuie ca datele interesante să fie culese, adică cercetătorul să nu se
limitete să acumuleze numai materialele legate strâns de o ipoteză prematură. Acumularea datelor, stocarea lor prin
tehnicile moderne permit o utilizare crescândă a analizei secundare.
Corelaţiile
Căutarea corelaţiilor, a regularităţilor sau chiar a cauzalităţii la nivelul analizei rezultatelor seamănă cu
ezperimentarea de tip ex post facto
(descoperire posterioară). În măsura în care avem elemente cantificate pe care vrem să le interpretăm, tablourile cu
două intrări fac să apară relaţiile între factori. Analiza multivariată are drept scop izolarea factorilor. Durkheim a dat
un exmplu simplu în legătură cu sinuciderea, izolând factorii unul după altul: sex religie, stare civilă, pentru a le
verifica influenţa.
P. Lazarsfeld( 1951) propune chiar tablouri cu trei intrări, care permit să verificăm dacă un factor presupus
inoperant este într-adevăr aşa sau dacă e legat de ceea ce vrem să măsurăm. Putem constata o relaţie între satisfacţia la
locul de muncă şi nivelul de calificare. Ne putem întreba dacă un alt factor, salariul, legat de nivelul de calificare, nu
are şi el importanţa sa. Se pare că în analiza secundară, descoperirea relaţiei cauzale se loveşte cel mai des de două
dificultăţi: eliminarea variabilelor şi situarea în timp a apariţiei variabilelor, căci relaţia cauză-efect presupune, evident,
anterioritatea cauzei.

2. Efectele anchetei Ancheta nu e niciodată un lucru indiferent. Ea face mereu mai mult sau mai puţin ca oamenii
să reacţioneze. În general adresarea întrebărilor îl face să gândească pe cel care răspunde. Ancheta poate tulbura sau
cristaliza opinia celor anchetaţi, dar cunoaşterea rezultatelor poate fi şi mai explozivă.
Se numeşte feed-back reacţiile mediului anchetat, conştientizarea problemelor atunci când rezultatele anchetei
sunt comunicate. Aceste reacţii sunt uneori în mod deliberat folosite pentru a obţine modificări de atitudine şi
constituie elemente active ale intervenţiei psihosociologice.

3.Proprietatea, publicarea şi prezentarea rezultatelor anchetei.

a) Proprietatea rezultatelor anchetei

Libertatea investigării Faptul de a fi plătit ancheta dă tot dreptul asupra rezultatelor investigării? Cercetările
finanţate de organismele străine nu pot uneori să îmbrace un aspect de spionaj politic sau sociologic? Deontologia
cercetării n-a luat încă poziţie asupra acestui aspect.
Limitele dreptului de utilizare a rezultatului Proprietatea datelor culese dă dreptul de a păstra rezultatele
secrete sau de a le publica, niciodată de a le folosi într-o maniară tendenţioasă.
 b) Publicarea anchetei
În general cercetătorul responsabil de o anchetă doreşte sa-i fie cunoscute rezultatele. O problemă
importantă e aceea a intervalului de timp între sfârşitul anchetei şi apariţia acesteia.
Rezumatul anchetei Spiritul în care trebuie conceput rezultatul anchetei este în funcţie de tipul de cercetare
efectuată dar mai ales de publicul căruia i se adresează, de nivelul său de cunoştinţe, de aspectul problemei care îl
interesează. Cititorii rezumatului anchetei pot fi împărţiţi în trei grupe:
- oamenii de ştiinţă( chiar dacă nu în domeniul respectiv)
- publicul( cei care nu au cunoştinţe tehnice)
- utilizatorii( cei care au comandat ancheta într-un scop practic)
Nu există reguli sau reţete pentru elaborarea raportului anchetei. Este mai întâi indispensabilă prezentarea clară
şi precisă a obiectivului anchetei pentru că acesta este esenţial.
În ceea ce priveşte rezultatele este mai bine să fim modeşti şi să nu generalizăm în mod excesiv. Este folositor
totuşi să prezentăm concluziile, să indicăm care poate fi prelungirea anchetei în plan practic şi să semnalăm către ce
noi cercetări este permisă orientarea.
Trebuie să precizăm şi limitele muncii efectuate, atât în ceea ce priveşte scopul dar şi mijloacele de care
dispunem, numărul anchetatorilor, calificarea lor.
Metodologia Natura anchetei şi importanţa pe care cercetătorul o acordă problemelor respective îl vor duce la
conceperea unei expuneri metodologice mai mult sau mai puţin completă. Două atitudini sunt posibile: expunerea
către cititor a tuturor demersurilor, detaliilor, modului de a proceda… sau a sacrifica partea metodică în mod total sau
parţial.
Într-o anchetă de experimentare partea metodică trebuie să fie foarte completă. O lucrare destinată publicului se
va mulţumi, din contră, să indice în mod rapid felul în care au fost culese materialele. O formulă comodă este de a
pune în anexă părţile tehnice.
Informaţiile metodologice sunt utile pe plan ştiinţific, ca garanţie a validităţii anchetei, dar sunt şi mai
interesante şi indispensabile ca experienţă metodologică.
Limbajul O problemă importantă e cea a limbajului şi nu numai cea a stilului. Uneori este indispensabilă pentru
a acoperi noi concepte, crearea neologismelor sau folosirea unor cuvinte străine. Însă este îngrijorător ca, sub pretextul
tehnicităţii, să se creeze confuzie. Este deci de dorit să se scrie într-o manieră simplă şi clară.
Limba şi stilul depind apoi şi de tipul de anchetă şi de publicul căruia aceasta i se adresează.
Utilizatorii Rapoartele sunt scrise pentru utilizatori. Trebuie să se ţină cont de diferenţa de puncte de vedere
între cercetători şi utilizatori.Primul trebuie să omită detaliile tehnice sau teoretice ale cercetării sau să le includă într-
un text aparte.
Trebuie să se aibă în vedere şi vulgarizarea rezumatelor anchetei de către ziare care le pot folosi într-o manieră
mai mult sau mai puţin partizană. De aceea este de dorit ca responsabilul anchetei să poată controla rezultatele
acesteia.
 a. Ancheta orală sau directă
Este tehnica de anchetă cea mai des folosită sau, mai exact, cea mai des folosită în anchetele cu mare audienţă
la public (anchete electorale, sondaje ad hoc sau probleme sociale de interes general etc.), adică acele ale căror
rezultate sunt prezentate şi comentate de mijloacele de informare în masă. Avantajele dar şi dezavantajele anchetei
directe provin din situaţia de interacţiune dintre persoana care chestionează şi cea chestionată.
Tehnica anchetei orale îmbracă două variante principale de realizare:
 ancheta faţă în faţă şi
 ancheta prin telefon.
Prima formă se realizează fie la domiciliu, fie la locul de muncă (pentru persoanele ocupate) sau în şcoli,
facultăţi (pentru elevi şi studenţi), pe stradă sau la ieşirea de la manifestări colective: spectacole, concerte, meciuri etc.
Alegerea uneia sau alteia dintre posibilităţile enumerate mai sus depinde de: populaţia vizată de cercetare, de
procedura de eşantionare, de tematica cercetării, de mijloacele materiale şi umane avute la dispoziţie de cercetător.
Exceptând anchetele a căror tematică impune în mod obligatoriu alegerea unor categorii restrânse de persoane, definite
în genere prin participarea lor la anumite activităţi (elevi sau studenţi, muncitori sau alţi salariaţi ai unor întreprinderi
şi instituţii, spectatorii unei manifestări culturale etc.), în cea mai mare parte a cazurilor se utilizează ancheta prin
vizita operatorilor la domiciliul persoanei anchetate, această formă având o serie de avantaje ce nu sunt deloc de
neglijat.
1. Ancheta la domiciliu se impune foarte adesea din motive ce ţin de procedura de eşantionare, care porneşte
pentru a ajunge la indivizii umani ce vor fi anchetaţi, de la locuinţa (gospodăria) acestora. Pentru alegerea
eşantioanelor cărora li se pot aplica legităţile statistico-probabilistice este nevoie ca fiecare unitate a “populaţiei
statistice” să poată fi identificată (să aibă o probabilitate calculabilă de a intra în eşantion). Deficienţele în înregistrarea
curentă a situaţiei fiecărui individ uman fac mult mai uşoară identificarea locuinţelor, de pe un anumit areal, în care
trăiesc grupurile familiale şi abia apoi, prin discuţia cu un membru al familiei sau gospodăriei, se poate trece la
alegerea individului potrivit, în conformitate cu regulile de selecţie adoptate. E clar că acest procedeu ne obligă,
aproape întotdeauna, să sunăm la uşa locuinţelor în care sperăm să găsim indivizi cu care vom sta de vorbă.
Ancheta orală este preferabilă atunci când chestionarul de aplicat este relativ lung. Pe stradă sau la ieşirea
de la spectacol, omul nu poate fi abordat pentru o discuţie ce ar putea dura mai mult de 3-5 minute, dat fiind că
oamenii sunt grăbiţi şi nu au, în astfel de circumstanţe, disponibilitatea de a răspunde la un set lung de întrebări; nici
operatorul nu poate manevra în asemenea condiţii chestionare prea lungi şi cu modalităţi mai sofisticate de înregistrare
a răspunsurilor. Nici la locul de muncă şi în timpul muncii situaţia nu este mai bună, din punctul de vedere al timpului
avut la dispoziţie. La domiciliu, chiar dacă e necesară o reprogramare a vizitei, operatorii nu întâmpină dificultăţi
serioase în realizarea unor întrevederi cu o durată de până la 30-40 minute sau chiar mai lungi.
2. Calitatea rezultatelor este, probabil, cea mai bună în această variantă tehnică a anchetei. Discutând cu omul
în casa lui, după ce acesta a avut amabilitatea să te poftească înăuntru şi să accepte dialogul, aflându-se deci în mediul
său obişnuit de viaţă şi simţindu-se oarecum “stăpân pe situaţie”, subiectul este mai puţin stresat decât în alte
împrejurări. În comparaţie cu ancheta prin telefon, avem aici avantajul de a ne găsi faţă în faţă cu cel cu care discutăm,
fiindu-ne deci mai uşor să-i observăm şi să-i controlăm reacţiile, să ne dăm seama dacă ascunde ceva sau chiar dacă
este cel care susţine că este. Ancheta aceasta poate fi coroborată cu observaţia directă, ceea ce constituie un mare
avantaj atunci când tema cercetării impune culegerea unor informaţii mărunte dar foarte numeroase cum ar fi cele ce
privesc modul de trai al persoanei chestionate. Când ne interesează opiniile, atitudinile, scopurile, motivaţiile sau alte
elemente ce ţin de trăirile subiectului, de universul său interior, o discuţie faţă în faţă realizată la locuinţa celui
chestionat ne conduce la rezultate superioare celor obţinute în alte situaţii.
3. Se apreciază în majoritatea lucrărilor metodologice că ancheta directă, faţă în faţă, deci inclusiv cea la
domiciliu, este cel mai puţin afectată de fenomenul de nonrăspuns. Nonrăspuns înseamnă şi refuzul de a fi primit în
casă pentru realizarea chestionării şi evitarea răspunsurilor la anumite întrebări din chestionar şi imposibilitatea găsirii
unei persoane alese în eşantion într-un timp dat şi cu eforturi rezonabile etc. Ancheta orală la domiciliu înlătură practic
nonrăspunsurile parţiale (refuzul de a răspunde la unele întrebări sau părţi din chestionar), îndeosebi datorită presiunii
psihice pe care o exercită prezenţa operatorului sau capacităţii acestuia de a crea o relaţie de încredere cu subiectul. În
general, în anchetele orale ponderea nonrăspunsurilor este mai redusă decât în cele în scris.
Madeleine Graviz (1986) consideră că, în general, succesul anchetei - din punctul de vedere al proporţiei
mari a persoanelor ce acceptă să răspundă - ar putea fi explicat pe baza a trei factori principali, dintre care ultimul
joacă un rol efectiv în favoarea celei directe şi, în speţă, a celei faţă în faţă la domiciliu:
a. Reflexul de politeţe. Este greu să refuzi să-i vorbeşti cuiva care ţi se adresează politicos, te roagă să-l ajuţi în
realizarea muncii pe care o are de îndeplinit, care a bătut drumul până la uşa ta.
b. Dorinţa de influenţare. Cu cât subiectului i se sădeşte o convingere mai puternică asupra faptului că prin
răspunsurile sale va putea contribui la schimbarea unor situaţii, la ameliorarea unor stări de lucruri care-l privesc
direct, el va fi dispus într-o măsură mai mare să se angajeze în discuţie şi să te invite în casă.
c. Nevoia de a vorbi. Nevoia de comunicare, de a te face înţeles de către celălalt, este una dintre nevoile de bază
ale omului, dar realizarea ei, în anumite privinţe, a fost drastic limitată de societatea modernă, prin izolarea individului
şi scoaterea de sub influenţa grupului comunitar căruia îi aparţine.
b. Ancheta indirectă (în scris sau prin autoadministrarea chestionarului)
Există şi aici mai multe varinte de realizare a acestei tehnici însă manualele de specialitate insistă asupra uneia singure:
ancheta prin poştă (sau “chestionarul poştal”, expresie utilizată de cei ce nu vor să folosească termenul de anchetă).
Motivele pentru care se evidenţiază mai ales acest procedeu ţin nu doar de frecvenţa cu care ea se utilizează sau de
gradul mare de diversitate a problemelor ce pot fi abordate (comparativ cu altele), dar probabil şi de faptul că aceasta
este tehnica ce presupune o comunicare la cea mai mare “distanţă”, în sensul că aici cercetătorul şi cel anchetat nu vin
deloc în contact direct, fiind deci forma cea mai îndepărtată de anchetă orală.
Dacă încercăm să urmărim care sunt modalităţile de realizare a anchetei indirecte, vom observa imediat că
deosebirea faţă de ancheta orală nu este întotdeauna foarte rigidă, aşa cum cred cei care fac din ele două metode
deosebite. Oricine a aplicat un chestionar în viaţa lui ştie că, ajungând în casa omului, operatorul evaluează nivelul de
inteligenţă şi cultură al celui cu care discută şi, dacă are de a face cu o persoană cu un nivel intelectual mediu sau
ridicat, nu se va mai obosi să-i citească toate întrebările şi, mai ales, liste lungi cu variante de răspuns, lăsându-l pe om
să se uite pe chestionar şi să aleagă variantele potrivite (fireşte, atunci când procedura descrisă de aplicare a
chestionarului îi permite acest lucru). De aici până la a-i înmâna subiectului de la început chestionarul distanţa nu e
prea lungă.
O primă formă de aplicare în scris a chestionarului este similară anchetei la domiciliu, persoana solicitată
putând completa chestionarul pe loc, în prezenţa operatorului, sau operatorul putând reveni după o zi sau mai multe
pentru a recupera chestionarul completat. O altă variantă tehnică utilizată cu destul de mare frecvenţă este cea a
aplicării simultane de chestionare unui număr mai mare de indivizi strânşi într-o sală: persoane cu acelaşi loc de
muncă, elevi, studenţi, oameni aflaţi la o reuniune etc. A treia variantă principală este cea amintită deja: ancheta prin
poştă. În fine, o a patra variantă, dar care are o mult prea redusă aplicabilitate în studiile cu caracter ştiinţific pentru a
o lua în considerare, este ancheta realizată prin chestionar publicat în ziare şi reviste. Avantaje:
1. Comparativ cu ancheta orală, cea prin autoadministrare are avantajul costului mult mai redus. Chiar şi în
prima variantă, când chestionarul se lasă la domiciliu, cheltuielile sunt mai mici căci durata vizitei operatorului este
foarte scurtă şi nici nu e nevoie să se găsească acasă persoana căutată. astfel, un operator poate împrăştia într-o zi zeci
de chestionare, pe care le va recupera în altă zi. Costurile scad şi mai mult în cazul variantei a doua, când mai mulţi
indivizi pot fi grupaţi şi, de asemenea, în ancheta prin poştă.
2. Un al doilea argument în favoarea anchetei în scris este natura conţinutului informaţiei şi se referă la faptul că
prin procedeul respectiv se înlătură influenţa perturbatoare a operatorului, diminuându-se până la dispariţie acel efect
de interacţiune care crează o componentă a trăirilor individului determinată de prezenţa celuilalt, adică de cercetare.
Altfel spus, persoanele care răspund singure la chestionar nu sunt influenţate în răspunsurile lor de prezenţa, atitudinile
şi acţiunile operatorului şi, de asemenea, din acest punct de vedere, ele reacţionează toate, în mod identic, un acelaşi
mesaj (uniformizarea “stimulului”), adică răspund efectiv la aceleaşi întrebări. Desigur, un alt lucru este că repectivele
întrebări pot avea o rezonanţă semantico-conceptuală diferită în subiectivitatea indivizilor.
3. Al treilea argument, de aceeaşi natură, se leagă de înregistrarea răspunsurilor. La întrebările libere, fără
variante de răspuns, în ancheta orală cel care transcrie (de regulă, rezumând, concentrând, stilizând etc.) răspunsurile
subiectului este operatorul, care, din neatenţie sau dintr-o neînţelegere a sensului acordat de subiect întrebării, poate
deforma conţinutul răspunsului. În scris, omul se va strădui să-şi rezume cât mai fidel ceea ce crede că e necesar să
răspundă. Prin urmare, se înlătură greşelile de înregistrare şi interpretare datorate operatorului, adică se înlătură o
verigă perturbatoare în procesul de comunicare.
4. Al patrulea argument este cel al anonimatului. Îndeosebi forma de aplicare în colectiv asigură un anonimat
total. Lucrul acesta este deosebit de bine apreciat de subiecţi, care, în general, nu doresc să-şi asume nici un risc.
5. Apoi, vom observa că acest gen de culegere a informaţiei lasă omului timp de gândire pentru formularea
răspunsurilor. Aceasta constituie un evident avantaj atunci când genul de informaţie solicitată presupune rememorarea
unor evenimente, consultarea unor documente personale, coroborarea propriilor cunoştinţe cu cele ale altor membrii ai
familiei, colegi de muncă etc.
6. Unele forme ale tehnicii discutate aici, în speţă cea prin poştă, permit, analog anchetei telefonice, o dispersie
teritorială mai mare a subiecţilor aleşi, ceea ce înseamnă nu doar avantaje de cost, ci şi de reprezentativitate a
eşantioanelor alese iniţial.
 Dincolo de aceste note pozitive, la care probabil se pot adăuga şi altele, ancheta în scris are şi o serie de
neajunsuri, care trebuie bine cunoscute pentru a nu uza de un procedeu tehnic acolo unde rezultatele sale sunt
îndoielnice sau chiar fără nici o valoare. Iată câteva observaţii în acest sens. Dezavantaje:
a. În primul rând prin anumite forme ale anchetei în scris nu avem nici o certitudine că persoana aleasă de noi
este cea care răspunde la chestionar. Doar atunci când chestionarul se autoadministrează sub supravegherea
operatorului (acasă sau în grup) există şanse ca răspunsurile să fie individualizate. Altfel, s-ar putea să răspundă altă
persoană, care are mai mult timp liber sau un grad de instrucţie mai ridicat, ori s-ar putea chiar ca răspunsurile să
capete o elaborare în colectiv (în familie). Aspectul este esenţial când dorim (şi, de regulă, în anchetă dorim acest
lucru) să generalizăm răspunsurile obţinute pe eşantion la întreaga populaţie şi să facem analize ale răspunsurilor după
caracteristicile personale (sex, vârstă, ocupaţie etc.) ale subiecţilor.
b. Posibilitatea elaborării pe îndelete a răspunsurilor şi aceea de a vedea dinainte toate întrebările chestionarului,
devin, în cazul multor probleme supuse cercetării, obstacole de netrecut, care fac improprie utilizarea anchetei în scris.
Se pierde spontaneitatea răspunsurilor, esenţială pentru multe întrebări de opinie, se “confecţionează” răspunsuri în
conformitate cu ceea ce subiectul crede că se aşteaptă de la el şi se pierde posibilitatea ca, printr-o aranjare adecvată
a întrebărilor în chestionar, să se elimine efectele de contaminare a răspunsurilor la diferite întrebări. Chiar mai mult,
o întrebare sensibilă, “dificilă”, care în ancheta orală se adresează spre finalul discuţiei, poate aici provoca o reacţie de
refuz, ratându-se întreg chestionarul.
c. În general, această tehnică de anchetă generează o proporţie mai mare de nonrăspunsuri, comparativ cu cea
orală. Lucrul este perfect valabil dacă ne referim la nonrăspunsurile parţiale, adică la “golurile” de răspunsuri în
chestionare completate, dar şi la nonrăspunsurile totale: refuzuri de a primi spre completare chestionare şi, mai ales,
greutatea cu care se completează şi se returnează chestionarele primite. Acest din urmă aspect este deosebit de serios
în cazul anchetei prin poştă.
d. Prin autoadministrarea chestionarului se pierde o mare cantitate de informaţie, îndeosebi la întrebările
deschise, datorită faptului că oamenii au mult mai scăzute abilităţi de a răspunde în scris decât sub formă orală. În
genere, foarte multă lume - şi nu doar populaţia cu şcolaritate redusă, cum s-ar crede - priveşte scrisul ca o corvoadă şi
cei care au aplicat chestionare de această natură ştiu că nu se pot aştepta la texte prea consistente în spaţiile afectate
răspunsurilor libere.
e. Mai există şi teama de răspunsuri în scris. “Verba volant, dar scrisul rămâne şi nu se ştie niciodată cine va
citi ceea ce am scris eu...” îşi zic probabil unii atunci când au de a face cu întrebări mai incomode.
f. Ancheta în scris trebuie să se bazeze pe un chestionar foarte bine construit, cu întrebări vizând probleme
simple şi formulate în cuvinte simple. Aceasta înseamnă că nu orice problemă poate fi abordată pe o asemenea cale şi
că, în restul condiţiilor egale, ancheta în scris produce mai multe erori generate de chestionar decât cea orală.
g. În ancheta în scris, nu avem nici o şansă de a elimina ambiguitatea, imprecizia,inconsistenţa sau
incompletitudinea unor răspunsuri. Altfel spus, cercetătorul este în întregime la mâna subiectului şi nu mai poate
interveni, ca în cazul discuţiei prin viu grai, pentru a completa şi clarifica răspunsurile primite.
În sinteză, vom reproduce, preluând de la de Vaus (1996), o schemă, realizată prin contribuţia mai multor
autori şi cu unele modificări efectuate de Petru Iluţ, care evidenţiază, în termeni de “bună”, “satisfăcătoare”, “slabă”,
calitatea celor trei tehnici principale de anchetă - orală-faţă în faţă, orală-prin telefon şi în scris-prin poştă - în funcţie
de diferiţi parametri relevanţi pentru evaluarea unor asemenea proceduri. Conform multor autori consacraţi, rata
răspunsurilor la întrebările trimise prin poştă este net inferioară celor adresate oral, ceea ce l-a făcut pe P. Iluţ să
modifice calificativul “bună” aşezat de de Vaus în primele două căsuţe ale ultimei coloane a tabelului în “slabă” şi
“satisfăcătoare”.( Vezi Tabel nr.2)
 CURS NR.8
CHESTI O N A R U L
Construcţia chestionarului.

Una dintre cele mai frapante caracteristici ale cercetării empirice în domeniul ştiinţelor socioumane - ale metodei
anchetei, în special, - este aceea că, practic, cu ocazia fiecărei noi investigaţii, cercetătorul este obligat să-şi
construiască propriul instrument de cercetare, a cărui utilizare este deci limitată de obiectul studiului în cauză şi la
momentul respectiv. De aici rezultă:
1. obligaţia de a construi de fiecare dată un nou instrument, fapt ce presupune costuri materiale şi de personal,
pierderea unui timp preţios, mai ales când fenomenul vizat este efemer sau când rezultatele cercetării sunt aşteptate să
apară foarte rapid;
2. necesitatea testării prealabile a instrumentului, care însă întotdeauna este incompletă, de unde:
3. incertitudinea asupra validităţii şi fidelităţii lui şi, prin urmare, asupra calităţii rezultatelor cercetării;
4. dificultăţile ce apar aproape mereu atunci când se urmăreşte compararea rezultatelor obţinute de doi
cercetători diferiţi şi, în genere, atunci când se doreşte realizarea unor analize secundare sau metaanalize.
De aici necesitatea acordării unei atenţii cu totul speciale alcătuirii chestionarului, ca operaţie prealabilă
fundamentală a unei anchete sau sondaj. O astfel de grijă nu este niciodată exagerată, operaţia de construcţie a
chestionarelor e departe de a fi o îndeletnicire simplă. Necunoaşterea şi nerespectarea unor norme metodologice - deşi
nu foarte stricte şi care suportă multe excepţii sau nuanţări, în funcţie de context -, antrenează consecinţe grave asupra
rezultatului cercetării şi o pot compromite.
Faţă în faţă Prin telefon Prin poştă
Rata răspunsurilor

Eşantioane Bună bună slabă

generale

Eşantioane Bună bună satisfăcătoare

specializate

Reprezentativitatea
eşantionului

Evitarea Bună bună slabă

distorsiunilor
datorate refuzului

Control asupra Bună satisfăcătoa slabă

celor care răspund re
la întrebări

Accesul la Satisfăcătoar bună bună

persoanele e
selectate

Localizarea Satisfăcătoar bună bună

persoanei selectate e

Efecte asupra
construcţiei
chestionarului

Posibilitatea de a
folosi :

Chestionare lungi Bună satisfăcătoa satisfăcătoare

re

Întrebări Bună slabă satisfăcătoare

complexe

Întrebări Bună satisfăcătoa slabă

plictisitoare re

Întrebări filtru Bună bună satisfăcătoare

 Întrebări de Bună bună slabă
control

Întrebări deschise Bună bună slabă

Calitatea
răspunsurilor

Minimizarea Slabă satisfăcătoa bună

dezirabilităţii re
sociale

Capacitatea de a
evita distorsiunile
datorate :

Caracteristicilor Slabă Satisfăcăto bună

operatorului are

Opiniilor Satisfăcătoar Satisfăcăto bună

operatorului e are

Influenţei altor Satisfăcătoar bună slabă

persoane e

Existenţa Satisfăcătoar slabă bună

posibilităţii de a se e
consulta (pentru
formularea de
răspunsuri
coerente, exacte)
 Realizarea
cercetării

Uşurinţa de a Slabă bună bună

constitui echipa de
cercetare

Rapiditate Slabă bună satisfăcătoare

Cost Slabă Satisfăcăt bună

oare

Sursa: Iluţ Petru, 1997

Tabel nr.2 Avantajele şi dezavantajele diferitelor tehnici de anchetă: faţă în faţă, prin telefon şi prin poştă (Adaptat
după de Vaus, 1996)

Logica întocmirii chestionarelor.

In construcţia unui chestionar trebuie să parcurgem mai multe etape,cum ar fi:
I etapa-delimitarea obiectului
a.-se definesc noţiunile care vor sta în centrul anchetei pentru a găsi indicatori adecvaţi
ex. dacă dorim să facem o anchetă despre ce inseamnă timpul liber în opoziţie cu munca, va trebui să definim
noţiunea de timp liber pentru diferite categorii investigate
b.definirea obiectului trebuie să corespundă cât mai bine obiectivării definite de Emil Durkheim:
comportamentele trebuie abordate din exterior , evitându-se judecăţile introspective

II. A doua etapă este aceea a identificării indicatorilor, care sunt mijloace de a măsura noţiunile definite
Ex. studiul despre prudenţă
Se descriu unele comportamente caracteristice prudenţei:
1-încheie asigurări
2-nu pariază într-o cursă totul pe acelaşi cal
3-nu se lansează într-o afacere fără un studiu de piaţă preliminar
Implicit se vor contura şi intebările care vor fi legate de anumiţi indicatori
-conducerea automobilului, sume economisite, tipul de plasament ,felul de a vorbi, forme de gândire şi de
implicare
 Distingem astfel în mersul anchetei 3 niveluri principale:

Nivelul Instrumente de Operaţionalizări

operare
Nivelul teoretic Noţiuni Prudenţa
Nivelul intermediar Indicatori Conducerea
automobilului
Nivelul economiilor
Tipul de plasament
Felul de a vorbi
Judecăţi asupra lumii
Nivelul realităţii Intrebări
Răspunsuri

De obicei, în demersul de construire a chestionarului, este recomandată utilizarea a unui număr cât mai mare
de indicatori din două premise:
 imperfecţiunea măsurării, date fiind condiţiile desfăşurării anchetei
 imperfecţiunea indicatorului,dat fiind faptul că nici o intrebare nu poate acoperi în întregime
noţiunea.
Ex. indicator al sistemului de valori al persoanei interogate:raportarea la religie ,întrebarea referitoare la
prezenta la slujba la biserică poate fi suficientă. Dacă obiectul se referă la practicarea religiei catolice în Franţa este
greşit să ne limităm numai la o astfel de intrebare, deoarece trebuie să descompunem identitatea catolică a francezilor
în mai multe dimensiuni :
1.-practici religioase indicatori:-numărul de impărtăşanii intr-o lună indice 0-4
-importanţa acordată căsătoriei religioase
-faptul de a se ruga
-faptul de fi botezat etc.
2.- credinţe şi atitudini faţă de credinţa catolică
3.- activităţile religioase
4.- atitudinile faţă de heterodoxie.

Construcţia oricărui chestionar trebuie să înceapă cu specificarea foarte clară şi detaliată a problemei de
cercetat. Problemele sociale au, de regulă, un grad de complexitate care impune descompunerea lor în mai multe
dimensiuni. Aceste dimensiuni se cer traduse în indicatori, deci în modalităţi empirice de detectare a prezenţei/absenţei
sau a stării sau a intensităţii unor caracteristici. În cazul anchetei, indicatorii vor fi aduşi, până la urmă, sub forma unui
text, a unei întrebări ce va apare în chestionar. Întrebarea - fiecare întrebare din chestionar - reprezintă un indicator,
dar un indicator prelucrat, tradus, ajustat etc. de aşa manieră încât el să fie valid şi funcţional în procesul comunicării
dintre cercetător şi subiect.
Astfel, o întrebare de genul:
Cât timp aţi petrecut ieri privind la televizor ?
este traducerea verbală a indicatorului “timp alocat, în ziua X, vizionării programelor de televiziune”, care, împreună
cu mulţi alţi indicatori de aceeaşi natură, contribuie la creionarea dimensiunii “consum cultural”, parte, de exemplu, a
unei problematici mai generale privind stilul de viaţă.
Uneori indicatorul este identificabil în mod clar în întrebare, aşa cum este cazul exemplului de mai sus.
Alteori întrebarea poate să aibă un conţinut ce nu trimite explicit spre un indicator sau indicatorul este derivat din
conţinutul întrebării printr-o procedură interpretativă mai elaborată, necoincizând deci cu cel pe care-l poate percepe
subiectul la prima vedere. Astfel, întrebând pe cineva dacă a minţit vreodată, nu urmărim să delimităm, prin răspunsul
“Da”, pe cei sinceri şi, prin “Nu”, pe cei nesinceri, ci chiar invers, “Da”-ul va fi un indicator de nesinceritate. Cele
două situaţii deosebite aici se găsesc, în literatura metodologică, în distincţia care se face între întrebările directe şi
întrebările indirecte. Ca orice clasificare dihotomică, o astfel de împărţire e prea rigidă. Este clar că cercetătorul va
opta pentru utilizarea de întrebări cu caracter mai puţin direct ori de câte ori consideră că o întrebare foarte directă
provoacă subiectului reacţii ce alterează validitatea instrumentului de cercetare.
După inventarierea dimensiunilor principale şi a indicatorilor fiecăreia, se trece, în cele mai multe cazuri, la
introducerea unor noi variabile, mai mult sau mai puţin complexe, despre care se presupune că influenţează sau sunt
influenţate de fenomenul central studiat, lucru ce implică, de fapt, o ipoteză asupra unui model cauzal sau de influenţe,
în baza căruia acest factor central al studiului primeşte o explicaţie corespunzătoare. Noile variabile pot fi, şi ele,
descompuse în dimensiuni şi exprimate în indicatori sau, pur şi simplu, pot să coincidă chiar cu un singur indicator-
întrebare, cum se întâmplă cu factorii simpli de genul unor comportamente, precum mijlocul de transport cu care
persoana activă se deplasează la serviciu, tipul de localitate unde-şi are rezidenţa etc.
Sub forma cea mai generală exprimând lucrurile, vom presupune deci că problema noastră centrală, A, se
descompune în k dimensiuni, A1 , A2 , ... Ak şi că fiecare dintre acestea generează un număr de întrebări, să zicem, în
medie m. Să mai admitem că va fi necesar să mai distingem un număr, r, de factori compleşi B, C, D, ... , necesari
pentru explicarea fenomenului A sau prezentând interes pentru cercetare, fiecare reclamând descompunerea în s
dimensiuni, a câte t indicatori (întrebări), în medie. În fine, să mai adăugăm că, practic, orice chestionar mai conţine un
număr de v întrebări numite de identificare sau variabile personale, prin care se determină caracteristicile de bază ale
statutului social al indivizilor - sex, vârstă, şcolaritate, ocupaţie etc. -, factori despre care experienţa ne învaţă că
intervin aproape întotdeauna în determinarea comportamentelor, opiniilor, atitudinilor, aspiraţiilor, evaluărilor etc. ale
subiecţilor cercetaţi.
Cu notaţiile de mai sus, se poate calcula numărul n, de întrebări din chestionar astfel:
n=kxm+rxs xt+v
Considerând, ca pur exerciţiu de calcul, că mărimile k, m, r, s, t iau în medie valoarea 5 (deci că avem 5
dimensiuni ale lui A, că mai există alţi 5 factori, fiecare cu câte 5 dimensiuni şi că fiecare dimensiune este traductibilă
în 5 întrebări) şi că lui v îi acordăm valoarea 10, atunci numărul întrebărilor se va ridica la:
n = 5 x 5 + 5 x 5 x 5 + 10 = 25 + 125 + 10 = 160,
cifră deloc neobişnuită pentru cercetările sociologice cât de cât serioase.
Procesul de selecţie a indicatorilor ce trebuie traduşi în întrebări de chestionar este destul de complex, fiind
necesar, cel puţin un set de ipoteze, dacă nu o teorie, cu privire la explicaţia fenomenului social cercetat. Într-adevăr,
pachetele de întrebări ce corespund unor dimensiuni şi fenomene sunt rezultatul elaborării teoretice a schemelor de
influenţă şi determinare. Orice întrebare din chestionar are un “rost”; ea derivă, în cel mai nefericit caz, dintr-o ipoteză
neexplicitată privind o relaţie dintre două fenomene. De pildă, cercetând opţiunile electorale ale unui public şi solicitând
vârsta respondenţilor, se presupune că aceste opţiuni sunt valabile după vârstă.
O formă oarecum deosebită de anchetă, cu destul de mare arie de răspândire, o constituie cea care se bazează
pe chestionare omnibuz, adică instrumente ce nu se centrează pe o anumită problemă, ci urmăresc culegerea de
informaţii de naturi diferite, în scopuri diferite şi chiar pentru beneficiari diferiţi. De pildă, institutele de sondaje
uzează de astfel de instrumente pentru a răspunde mai uşor solicitărilor mai multor beneficiari. În astfel de cazuri,
structura logică a setului de întrebări se aseamănă cu cea descrisă anterior, cu deosebirea că ceilalţi factori complecşi,
B, C, ... , nu se aleg pentru explicarea lui A, ci devin subunităţi de sine stătătoare din punct de vedere al problematicii.
Astfel, în loc să efectueze cheltuieli cu mai multe anchete, instituţia respectivă rezolvă totul printr-o singură descindere
pe teren. Lucrul este posibil, fireşte, dacă la nivelul aspectelor de urmărit se rămâne, în bună măsură, doar la faza
descriptivă, folosind pentru explicaţie numai variabile individuale de identificare şi încă vreo câţiva factori simpli.
În altă ordine de idei, trebuie să observăm că universul indicatorilor unui fenomen social nu are o existenţă
bine determinată, în sensul că ar fi constituit dintr-un număr dat şi fix de elemente; dimpotrivă, el e practic nelimitat şi
nedeterminat. În consecinţă, cel ce întocmeşte un chestionar este chemat, pe de o parte, să construiască indicatori-
întrebări şi, pe de alta, să selecteze cei mai potriviţi indicatori, din mulţimea acestora, care este, aproape nemărginită,
operaţie dificilă şi riscantă, ce poate afecta validitatea instrumentului. Dacă pentru selectarea eşantionului de persoane
din populaţie există reguli clare, furnizate de statistică şi matematică, pentru alegerea “eşantionului de indicatori” este
necesară o intuiţie şi o imaginaţie sociologică, bazate pe lecturi şi pe o deosebită experienţă de cercetare.
O modalitate de a controla şi depăşi subiectivismul individual în construcţia chestionarului este folosirea
experţilor în selectarea itemilor şi în aprecierea valorii lor în economia instrumentului. Metoda este însă costisitoare,
dar consultarea altor specialişti, în faza elaborării chestionarului, este de dorit, chiar dacă se realizează în forme mai
puţin sofisticate.
Construcţia chestionarului are la bază, întâi de toate, o cunoaştere prealabilă a problematicii vizate de anchetă,
eficienţa instrumentului depinzând, evident, de soliditatea acestor cunoştinţe. Faptul nu exclude, desigur, posibilitatea
ca orice persoană să poată elabora un chestionar, căci, fiecare dintre semenii noştrii practică o sociologie la nivelul
simţului comun, care nu este altceva decât un ansamblu de noţiuni, descrieri de fenomene, ipoteze şi “teorii” asupra
relaţiilor dintre acestea. Numai că un chestionar elaborat de un amator va rămâne la nivelul propriilor cunoştinţe şi
scheme explicative - de regulă, precare şi grevate de prejudecăţi şi idei preluate fără discernământ -, nereuşind să
surprindă decât într-o măsură foarte aproximativă universul indicatorilor relevanţi.
Pe de altă parte, apare o problemă cel puţin tot aşa de grea ca şi selecţia indicatorilor, chestiune ce constă în
traducerea indicatorilor în întrebări şi aşezarea întrebărilor în chestionar, adică cea care ţine de “tehnologia”
redactării unui chestionar. Într-adevăr, prin hăţişul problemelor de conţinut, cercetătorul, şi cu deosebire cel fără
experienţă, riscă să scape din vedere multitudinea capcanelor de această natură ce-l pândesc la tot pasul, începând cu
formularea întrebărilor şi terminând cu punerea în pagină a chestionarului.
Subliniem grija pe care trebuie să o avem ca, atunci când construim un chestionar, să folosim un limbaj care
să fie înţeles de toată lumea şi să fie înţeles de toată lumea la fel. Această cerinţă elementară, ce derivă din necesitatea
de a putea comunica cu toţi subiecţii şi din aceea de a-i supune pe toţi la aceiaşi “stimului” (căci n-are rost să le
comparăm “reacţiile”), nu este uşor de realizat. Toate manualele de metodologie insistă asupra folosirii celor mai
simple cuvinte, celor mai simple expresii şi a unor fraze cât se poate de scurte. Cuvintele, expresiile şi frazele trebuie
înţelese în acelaşi sens de către toţi interlocutorii, indiferent de sex sau vârstă, de nivelul lor cultural, de zona
geografică de rezidenţă sau de alţi factori ce ar putea influenţa procesul de comunicare, recepţionarea univocităţii
mesajului.
În construcţia chestionarului, se va ţine seama şi de populaţia căreia îi sunt adresate întrebările. Acest lucru
este valabil, mai întâi, la nivel general, de ansamblu al cercetării, când populaţia supusă studiului este definită prin
anumite caracteristici ce-i sunt proprii, dar şi la nivelele particulare, generate respectiv de logica interviului. Este vorba
aici de faptul că nu toate întrebările unui chestionar trebuie adresate tuturor persoanelor din eşantion. În funcţie de
răspunsurile la o întrebare, se obţin diferite subcategorii de populaţie, cu caracteristici specifice, cărora vom fi nevoiţi
să le adresăm întrebări specifice. Apar, aşadar, în majoritatea chestionarelor aşa-numitele întrebări filtru, care
generează bifurcări în succesiunea întrebărilor, trimiţând operatorul sau subiectul la întrebarea ce urmează a fi
adresată, în funcţie de răspunsul la întrebarea filtru. (Am spus “bifurcări”, deşi în principiu pot fi trimiteri spre trei sau
mai multe locuri printr-o singură întrebare, numai că astfel de întrebări filtru complexe se folosesc mai rar, din cauza
complicaţiilor pe care le creează.) O întrebare filtru poate fi, de pildă, cea prin care se delimitează persoanele ce se
declară dispuse să meargă la urne, cu ocazia viitoarelor alegeri, de cele care nu doresc să meargă la vot. primelor li se
va adresa, fireşte, un set de întrebări (cu scopul de a afla cu cine vor vota, cât de bine cunosc candidaţii, care sunt
motivaţiile alegerii etc.), iar celorlalte un alt set (din care să aflăm motivaţia acestei opţiuni şi alte aspecte legate de
ea).
Cele două mari tipuri de probleme ce trebuie rezolvate în această fază a anchetei - cele de conţinut, adică cele
legate de alegerea indicatorilor (necesari şi suficienţi) pentru descrierea fenomenului şi a relaţiilor sale esenţiale cu alţi
factori sociali, şi cele de formă, adică de transpunere a indicatorilor în întrebări standardizate, privitor la învelişul lor
verbal, la modul de adresare şi la cel de înregistrare a răspunsurilor - presupun genuri de cunoştinţe diferite: primele
teoretice iar celelalte metodologice.

CURS NR.9
TIPOLOGIA INTREBARILOR SI ESANTIONAREA
Criterii de clasificare
 1. O clasificare tradiţională a întrebărilor după conţinutul informaţiei vizate este cea care distinge trei mari
categorii: întrebări factuale, de opinie şi de cunoştinţe.
În cazul întrebărilor factuale, informaţia priveşte elemente de comportament ale indivizilor anchetaţi, ale
semenilor din jurul lor sau situaţii ce caracterizează viaţa subiecţilor sau a comunităţilor în care trăiesc. În principiu,
toate aceste aspecte se materializează în fapte comportamentale sau situaţionale şi ar putea fi înregistrate prin metoda
observaţiei, dacă o asemenea investigare n-ar presupune eforturi extrem de mari. Câte seriale a urmărit omul în ultima
săptămână la televizor, la ce oră s-a sculat în dimineaţa zilei respective, câţi bani cheltuie familia pe lună cu hrana,
unde şi-a petrecut concediu, la ce vârstă a avut primul contact sexual etc. iată câteva mostre de indicatori cu un clar
conţinut factual, dintr-o gamă extrem de amplă şi de diversă, ce conduc la întrebări întâlnite în orice chestionar. Se
vede deci că răspunsul la aceste întrebări poate fi judecat în termeni de adevărat sau fals, întrucât ele se referă la o
situaţie obiectivă şi verificabilă prin alte mijloace.
Conţinutul întrebărilor de opinie vizează aspecte ce ţin de universul interior al individului, cum ar fi părerile,
atitudinile, credinţele, aşteptările, proiectarea în viitor, evaluările, ataşamentul faţă de valori, explicaţiile fenomenelor
din jurul său, justificările şi motivaţia acţiunilor etc. Termenul de opinie este luat într-un sens mult mai larg decât cel
în care se foloseşte în mod curent. Caracteristicile informaţiei conţinută în răspunsul la aceste întrebări este faptul că
ea nu poate fi obţinută în mod direct prin alte metode decât cele ce fac apel la comunicarea verbală cu subiecţii şi,
deci, că verificarea celor afirmate de aceştia este o întreprindere dificilă, posibil (uneori) de realizat doar prin metode
indirecte.
“De ce”-ul?
Există întrebări care vizează obţinerea unor explicaţii de la intervievaţii înşişi, în legătura cu opiniile sau conduita lor.
Insă în acest caz, trebuie să se ţină seamă de diferitele accepţiuni ale întrebării de tipul “de ce?” care poate atrage
răspunsuri conţinând informaţii foarte variate.
“De ce-ul”, care ar părea cercetătorului novice un mijloc foarte simplu de a obţine o explicaţie din partea
anchetatului, este un exemplu reuşit al necesităţii unei conceptualizări născute din obiectivele anchetei şi din adaptarea
întrebărilor la acestea.
P. Lazarsfeld16 citează cazul unui chestionar în care se cerea subiecţilor să spună de ce au fost să vadă
cutare film. Unul ar fi putut răspunde în termeni de dispoziţie generală ( că merge în fiecare seară la cinema); altul,
dimpotrivă, ar fi putut explică de ce a fost la film în acea seară: nu aveam nimic de făcut sau, din întâmplare, l-a invitat
un amic. Iar alţii ar fi putut declară că au citit un articol elogios despre filmul respectiv etc. Intrebarea “de ce?” face că
fiecare anchetat să evoce în răspunsul sau aspectul deciziei care i-a venit mai întâi în minte. El însuşi poate nu este
conştient de adevăratul motiv care l-a determinat să acţioneze.
Aşadar, intrebarea “de ce?” nu este bună, deoarece capătă răspunsuri cu un conţinut prea variat, datorate
unor raţiuni diferite, dificile de clasificat pentru anchetator. Intrebând pur şi simplu “de ce?” riscăm sa obţinem prea
des un soi de justificare a deciziei sau opiniei, decât o analiză.

16
Lazarsfeld (P)., 1960,<<The art of askiing why>> in Katz, Publi opinion and Propaganda, N.Y, , Holt and Cie, 779p., pp 675-686.
 Dacă vrem sa rămânem la un nivel de explicaţie mai superficial decât adevăratul studiu de motivaţie, este
mai prudent să întrebi:”Cum aţi fost determinat să…?”, “Cum aţi ajuns la…?”, fapt ce inclină răspunsurile spre o
cauza mai exterioară.
Al treilea tip de întrebări, anume întrebările de cunoştinţe, au şi ele un specific foarte clar, ce nu permite nici
o confuzie cu celelalte, în speţă cele factuale, cu care par a se asemăna. O întrebare de genul:
Unde este înmormântat Mihai Eminescu ?
nu are drept scop să ne furnizeze o informaţie necesară sporirii cunoştinţelor noastre despre poetul naţional, ci una care
să ne ajute să caracterizăm persoana anchetată. Rostul acestor întrebări - evident de aceeaşi natură cu cele folosite în
orice situaţie de examen - nu este, pentru sociolog, în primul rând, acela de a măsura în mod cât mai corect nivelul
cunoştinţelor oamenilor într-un domeniu oarecare. Ele evidenţiază preocupările intelectuale ale indivizilor în anumite
domenii, ca urmare a unor interese sau a unor situaţii de viaţă specifice. Aplicând, de exemplu, recruţilor un chestionar
cu întrebări de cunoştinţe din domeniul diferitelor obiecte studiate în treptele şcolare obligatorii, vom putea să evaluăm
calitatea învăţământului general. De asemenea, prin intermediul unor întrebări de cunoştinţe, putem evalua interesul
oamenilor pentru anumite domenii ale artei şi, chiar despre sistemul lor de valori, credinţe, atitudini etc. Întrebările de
cunoştinţe pot furniza informaţii şi despre anumite comportamente, cum ar fi, de pildă, lectura scrierilor religioase ori
frecventarea bisericii.
Ele pot fi utilizate şi ca întrebări de control. Aşa cum o arată şi numele, acest gen de întrebări nu sunt
adresate pentru a aduce o informaţie propriu-zisă din partea respondentului, ci pentru a verifica, a controla acurateţea
răspunsurilor sale la alte întrebări. Printre altele, ele pot fi folosite pentru a testa sinceritatea subiectului. În acest caz,
într-un limbaj mai tehnic, ele sunt considerate şi ca “itemi de minciună” (lie items), cel mai tare dintre aceşti itemi
constituindu-l chiar întrebarea ce-i cere subiectului să spună dacă a minţit sau nu vreodată, pe care am mai invocat-o
mai sus. dar şi o listă de titluri fictive de cărţi sau de nume de autori, din care subiectul este pus să menţioneze ceea ce
a citit, constituie un indicator al onestităţii răspunsurilor sale în general.
O specie aparte de întrebări o constituie cele de motivaţie, care sunt, în înţelesul foarte larg întrebări de
opinie, dar de o distinctivitate sporită. Relevanţa lor derivă din aceea că sondează o zonă a subiectivităţii umane de o
importanţă capitală, şi anume cea a universului cauzal-motivaţional al aprecierilor, deciziilor şi acţiunilor umane. Deşi
există un strat motivaţional mai superficial şi schimbător, putem vorbi şi de o infrastructură motivaţională mai solidă şi
mai stabilă, pe baza căreia se pot face predicţii comportamentale şi se pot deci estima schimbări în opţiunile
oamenilor. Dacă, bunăoară, cunoaştem motivele pentru care indivizii simpatizează cu un partid sau cu o personalitate
politică, putem anticipa mai bine ce alte partide ori personalităţi ar putea intra în aprecierea acestor indivizi şi/sau ce ar
trebui să facă partidele şi personalităţile respective pentru ca să se întâmple acest lucru.
Întrebările de motivaţie aduc, în principiu, la cunoştinţa cercetătorului explicaţiile şi interpretările subiectului
cu privire la opiniile şi faptele sale, în corelaţie cu stările mediului social înconjurător şi cu evaluările acestor stări, pe
care individul le realizează necontenit. Înregistrarea răspunsurilor la respectivele întrebări necesită precauţii sporite,
fiind necesară consemnarea fidelă a declaraţiilor celor chestionaţi, adică utilizarea întrebărilor deschise.
Pe de altă parte, este cât se poate de clar că răspunsurile la întrebări de genul:”De ce ?”, “Motivaţi răspunsul”,
“Ce v-a determinat să ... ?” etc. nu trebuie luate de cercetător ca atare, ci se impune o interpretare a lor. Aceasta,
întrucât motivaţia, din punctul de vedere ce ne interesează aici, se structurează pe trei paliere principale: motivele
reale, motivele conştientizate de subiect şi motivele declarate de acesta (în particular, cu ocazia anchetei sau
interviului). Din mai multe cauze, între cele trei planuri nu există corespondenţă deplină. Cu deosebire de la Freud
încoace, psihologia - în speţă, psihodinamica şi psihanaliza - insistă asupra distanţei dintre motivaţia reală şi cea
conştientizată, acordând inconştientului un rol aproape suveran.
2. După forma de înregistrare a răspunsurilor, se face, în principiu, o distincţie între întrebările închise şi
cele deschise, primele fiind acelea care oferă subiectului variante de răspuns prefabricate, respondentul urmând doar
să o aleagă pe cea care se potriveşte situaţiei sau opiniei sale, iar celelalte reclamând înregistrarea, cât mai fidelă şi cât
mai completă, a răspunsului dat de subiectul chestionat. În cazul anchetei şi, mai ales, al sondajului de opinie,
culegerea şi interpretarea datelor sunt realizate din perspectivă statistică; aceasta înseamnă că prelucrarea informaţiei
dobândite printr-o întrebare deschisă trebuie efectuată, finalmente, în acelaşi mod ca şi pentru una închisă, deci
pornind de la stabilirea de categorii în care este introdus conţinutul răspunsurilor. Deosebirea este că aceste categorii
se stabilesc după efectuarea anchetei iar clasificarea răspunsurilor se face de către cercetător, pe baza analizei textului
răspunsului.
În faza de construcţie a chestionarului cercetătorul trebuie să decidă, în esenţă, asupra următoarelor două
aspecte:
 dacă este posibil şi preferabil să se stabilească şi să se expliciteze dinainte categoriile de răspunsuri şi, în caz
afirmativ;
 dacă e posibil şi preferabil ca subiectul să fie cel care alege cea mai adecvată formă de rezumare a răspunsului
său, folosind grila de categorii propusă.
Cele două întrebări combinate dau trei soluţii posibile, pentru fiecare întrebare din chestionar:
a. se stabilesc a priori categoriile de răspuns şi subiectul alege;
b. se stabilesc a priori categoriile de răspuns iar operatorul, în funcţie de răspunsul subiectului, alege varianta
“potrivită”;
c. se stabilesc a posteriori categoriile de răspuns, urmând a clasifica “la birou” conţinutul răspunsurilor.
Grafic întrebările deschise se evidenţiază în chestionar prin aceea că, după textul propriu-zis al întrebării,
apare un spaţiu liber în care operatorul sau subiectul (când e vorba de autocompletare) marchează răspunsul. Limitele
de intervenţie permise operatorului sunt, de obicei, destul de reduse, lui cerâdu-i-se reproducerea cât mai fidelă a
discursului subiectului. Doar atunci când subiectul nu poate fi ţinut în frâu şi el ne oferă de o manieră mult prea amplă
răspunsul, este permisă înregistrarea selectivă sau rezumată.
Pentru întrebările închise, formele de prezentare grafică a variantelor de răspuns sunt destul de diferite. În
cele mai numeroase situaţii, variantele sunt aşezate una sub alta, după textul întrebării, şi sunt numerotate. Alegerea
variantei potrivite se face prin încercuirea numărului - cu funcţie de cod - din faţa variantei respective. De regulă, prin
forma şi fontul caracterelor, se evidenţiază în mod clar diferenţa între întrebarea propriu-zisă şi variantele de răspuns.
Sistemul de variante al oricărei întrebări închise trebuie să satisfacă un număr de condiţii elementare:
a. El trebuie să fie complet, în sensul că orice răspuns posibil trebuie să-şi găseacă locul în gama variantelor
prevăzute.
b. El trebuie să fie discriminatoriu, înţelegând prin aceasta că două situaţii semnificativ diferite trebuie surprinse
în variante de răspuns diferite.
c. El trebuie să fie univoc, adică unui răspuns să-i corespundă o singură variantă dintre cele oferite.
Cel mai simplu sistem de răspuns la o întrebare închisă este cel cu două variante de răspuns, care, de regulă,
pot fi interpretate în termenii Da/Nu. Folosirea acestui gen de întrebări este posibilă şi la întrebările factuale, când se
cere precizarea existenţei sau inexistenţei unui lucru, efectuarea unei acţiuni etc., şi la cele de opinie, când subiectului i
se pretinde o formă foarte tranşantă de exprimare a părerii: e de acord sau nu cu ceva, are o opinie favorabilă sau
nefavorabilă în legătură cu altceva ş.a.m.d. În cele mai multe cazuri însă, dacă e vorba de opinii, lucrurile sunt mai
complexe, evantaiul de răspunsuri formând o scală ordinală, care încearcă să surprindă gradual intensitatea unei opinii:
măsura în care oamenii sunt satisfăcuţi de un aspect al vieţii lor, tăria cu care cred în ceva, nuanţele în aprecierea
activităţii unei personalităţi publice sau a unei instituţii etc. Un exemplu de asemenea întrebare este următoarea:
Cum credeţi că veţi trăi peste un an ?
Mult mai bine
Ceva mai bine
Aproximativ la fel
Ceva mai prost
Mult mai prost
Există cazuri când cercetătorul crede într-o capacitate de autoanaliză a subiectului superioară celei implicate de
folosirea câtorva cuvinte pentru a desemna stările respective. Atunci, el îi va cere acestuia să-şi plaseze opinia pe o
scală abstractă, marcată cu valori numerice, semnificaţie lexicală atribuindu-se doar valorilor din capete. Iată un
asemenea exemplu:

Cât de mulţumit sunteţi de salariul pe care-l primiţi ?

0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

Total nemulţumit Total mulţumit

O lungă şi veche dezbatere opune partizanii folosirii celor două tipuri de întrebări. Practica cercetării - şi, în
mod deosebit, extinderea sondajelor de opinie, ale căror rezultate trebuie să apară într-un timp foarte scurt - a făcut ca,
încetul cu încetul, întrebările închise să ajungă net predominante, aproape în toate tipurile de anchete. Utilizarea celor
deschise rămâne, aşa cum deja o recomanda, cu o jumătate de secol în urmă, Paul Lazarsfeld, doar o chestiune
ocazionată de insuficienta cunoaştere a problematicii cercetate - deci în cercetări cu caracter explorativ, în anchete
pilot etc. -, de necesitatea de a se completa, detalia, preciza conţinutul răspunsurilor unor întrebări închise mai
deosebite, de dorinţa de a obţine detalii asupra motivaţiilor invocate de subiecţi etc.
 Utilizarea atât de frecventă a întrebărilor închise - şi, nu numai în cazul sondajelor de opinie - se datorează
unei serii de avantaje incontestabile pe care le oferă acestea. Dintre cele mai importante atuuri ale întrebărilor închise
menţionăm:
a. Rapiditatea şi uşurinţa prelucrării rezultatelor. Este o chestiune ce nu mai necesită nici o explicaţie, acest
avantaj fiind decisiv atunci când rezultatul unui sondaj trebuie transmis beneficiarului în timp de câteva zile de la data
comandării lui.
b. Uşurinţa completării chestionarului, adică rapiditate şi atractivitate pentru subiecţi. Este un avantaj, de
asemenea, extrem de puternic îndeosebi în cazul anchetelor în scris, subiectului revenindu-i sarcina doar de a înconjura
nişte coduri sau a pune X-uri în căsuţe, operaţii ce solicită eforturi mentale şi motrice mult mai reduse decât
completarea unui text.
c. Precizarea conţinutului întrebării, dat fiind faptul că variantele întregesc textul ei propriu-zis.
d. Uniformitatea întrebării şi a înregistrării răspunsurilor este avantajul de cunoaştere cel mai important al
întrebărilor închise.
e. Evitarea erorilor generate de operaţiile de postcodificare
f. Întrebările închise facilitează găsirea răspunsului potrivit. Avantajul derivă din cunoscuta lege a psihologiei
conform căreia oamenilor le este mult mai uşor să recunoască ceva decât să-şi amintească şi să reproducă acel lucru.
Referindu-ne la întrebările de opinie, putem spune că omul mai uşor şi mai repede se regăseşte într-un model decât să
definescă acel model ce-i este propriu.
Esenţa disputei între adepţii folosirii uneia sau alteia din cele două categorii de întrebări :
“Partizanii folosirii întrebărilor deschise argumentează că acestea permit subiecţilor să spună ceea ce
realmente există în mintea lor, fără a fi influenţaţi prin sugestii din partea cercetătorului, în vreme ce întrebările închise
plasează subiecţii într-un evantai limitat de posibilităţi de alegere. Ei consideră întrebările închise ca fiind, în mod
tipic, decontextualizate şi oferind un set închis şi incomplet de opţiuni de răspunsuri arbitrare, ceea ce conduce la
distorsionarea răspunsurilor. Cercetătorii din zona sondajelor, pe de altă parte, cred că întrebările deschise tind să
furnizeze un material ce este extrem de variabil, cu o slabă fidelitate (reliability) şi dificil de codificat”(W. Foddy,
1993, p.127)

Numărul şi ordinea întrebărilor în chestionar.

Întrebarea referitoare la numărul optim de întrebări ce ar trebui să formeze un chestionar, întrebare pe care
orice persoană fără experienţă de cercetare şi-o pune sau e tentat să o pună altora mai versaţi în realizarea unor astfel
de studii, este, în sine, fără obiect, dat fiind că un asemenea optim - dacă există - depinde de o serie de prea mulţi
factori pentru a se putea discerne o regulă generală. Generală este poate doar constatarea că, de cele mai multe ori, din
dorinţa de a “acoperi” cât mai bine conţinutul conceptelor prin indicatori, tendinţa cercetătorului este de a formula
mai multe întrebări decât ar recomanda-o condiţiile concrete de desfăşurare a anchetei.
Factorii principali care fac să întâlnim, în practică, un evantai extrem de larg de tipuri de chestionare, de la
cele compuse doar din câteva întrebări până la altele ce cuprind 200-300 de întrebări sau chiar mai multe, sunt, în
principal următorii: obiectul cercetării (problema studiată), tipul cercetării, finalitatea acesteia, beneficiarul
rezultatelor, tehnica de anchetă, felul întrebărilor, resursele materiale de care dispune cercetătorul, calitatea şi numărul
operatorilor avuţi la dispoziţie, timpul de care se dispune şi genul de populaţie căreia i se adresează chestionarul.
Referitor la tipul cercetării, adesea se face distincţia între studii “explorative” şi studii “explicative”. Primele
vizează mai curând aspectele descriptive ale fenomenului şi deci nu pretind introducerea prea multor factori
suplimentari în cercetare, efectându-se, prin urmare, de obicei, cu chestionare mai simple.
Orice cercetare se face cu un anume scop şi se adresează unui “beneficiar”. În genere, putem distinge
anchetele făcute în scop pur ştiinţific, de pe urma cărora rezultă articole ştiinţifice sau cărţi de care beneficiază întreaga
comunitate a specialiştilor, şi altele pur aplicative, comandate de o instituţie, un partid, un ziar etc. într-un scop foarte
precis, cele cunoscute, de regulă, de publicul larg ca “sondaje de opinie”. De obicei, aceste din urmă studii, ce sunt şi
foarte strict circumscrise în timp, utilizează chestionare mai simple, cu un număr mai mic de întrebări.
Referitor la natura întrebărilor, se poate aprecia că utilizarea întrebărilor închise, cu un număr mai mic de
variante de răspuns, este un factor ce favorizează evident posibilitatea de a spori mult numărul de întrebări.
În general, la stabilirea numărului de întrebări din chestionar este necesar să se evalueze timpul mediu
reclamat de completarea efectivă a lui, parametru ce nu poate depăşi, fără riscul unor erori mari, anumite limite. De
pildă, un chestionar aplicat “în piciare” (pe stradă, să spunem) nu poate să răpească subiectului mai mult de 5-10
minute. Ancheta clasică desfăşurată la domiciliu poate dura, fără probleme deosebite, chiar şi o jumătate de oră, dar nu
se recomandă depăşirea unei durate de 45 de minute decât în anumite circumstanţe speciale, când subiecţii sunt
stimulaţi să coopereze folosindu-se diferite recompense. Ancheta prin telefon, de asemenea nu se poate extinde peste
durata câtorva minute, decât dacă subiectul a fost contactat în prealabil şi s-a fixat un moment de timp la care să poată
fi sunat pentru a susţine o discuţie telefonică mai lungă.
Ordinea întrebărilor în chestionar nu trebuie - şi nici nu este bine - să reproducă structura tematică a
chestionarului. În stabilirea succesiunii întrebărilor e nevoie să se ţină seama de o serie de aspecte care favorizează
comunicarea şi stimulează cooperarea subiectului. De pildă, în debutul chestionarului se recomandă folosirea uneia sau
mai multor întrebări “uşoare”, la care oamenii răspund cu plăcere, cu scopul de “a sparge gheaţa” cât mai repede şi de
a antrena subiectul în dialog. Dacă dintre întrebările-indicatori nu există nici una care să satisfacă astfel de cerinţe, se
pot construi câteva în mod special cu această destinaţie, chiar dacă, altfel, nu sunt cu nimic utile cercetării.
Aşezarea întrebărilor în chestionar într-o formă “logică” este evidentă pentru motivul că aceasta generează un
efect de consecvenţă sau de consonanţă a răspunsurilor, care depăşeşte cu mult gradul de consonanţă reală a opiniilor
oamenilor.
Ordinea în care sunt întrebările aşezate într-un chestionar capătă o importanţă deosebită în ancheta orală.
Întrucât răspunsul la fiecare întrebare a chestionarului depinde nu numai de ceea ce a făcut omul sau de ceea ce a
gândit înainte de a intra în contact cu cercetătorul, ci şi de modul în care se stabileşte această relaţie subiect-cercetător,
de felul cum subiectul o percepe şi îi evaluează consecinţele pentru propria viaţă, este clar că ordinea întrebărilor
devine o chestiune relevantă numai în acest gen de anchetă, cea orală, în cadrul căreia subiectul descoperă succesiv
problemele privitor la care este chestionat. Astfel, cu fiecare întrebare ce i se adresează, imaginea sa asupra situaţiei în
care se găseşte pus de anchetă se modifică şi deci şi răspunsurile la anumite întrebări - care răspunsuri sunt
semnificativ influenţate de această percepţie - pot fi altele decât atunci când întrebarea avea un alt loc în acelaşi
chestionar sau era plasată în cadrul altei succesiuni de întrebări sau al altui chestionar, diferit ca şi conţinut al
întrebărilor.
Un exemplu este cel al lui H. Schuman(1983):
Ex. inversarea a două intrebări adresate americanilor
1. Gânditi că SUA să accepte ca ziariştii comunişti să vină aici şi să trimită articole despre ce au văzut.
2. Gânditi că o ţară comunistă trebuie să accepte ca ziariştii americani să meargă acolo şi să trimită în SUA
note despre ce au văzut?
Se observă modificarea răspunsurilor: nr. de “Da” variază la I1 de la 44% când e pusă prima la 77% când e pusă a
doua.

Problema non-răspunsurilor.

Pe langă intervievaţii care nu pot răspunde fie pentru că nu ştiu să scrie sau să se exprime, fie pentru că nu
sunt suficient de informaţi, există şi cei ce nu vor să răspundă sau uită. Ce reprezintă aceste răspunsuri care nu au fost
date?
Putem oare considra ca cei care au răspuns sunt cei mai bine informaţi, cei mai interesaţi, cei mai obişnuiţi
cu scrisul, cei mai puţin neglijenţi sau cei mai cooperanţi? (Să admitem că într-o anchetă nu obţinem decât 50% dintre
răspunsuri. Ce parte a eşantionului o reprezintă cei 50% care nu au răspuns? Sunt probabil cei mai tineri sau cei mai
săraci. Dacă cei ce nu au răspuns diferă de cei ce au răspuns, rezultatele stabilite în funcţie de cei din urma nu vor fi
exacte din punct de vedere statistic. Aşadar, o anchetă prin intermediul chestionarului scris riscă problema non-
răspunsurilor. Practic, cum se poate mări numărul răspunsurilor? Şi cum se poate evalua semnificaţia non-răspunsuri?
Interpretarea non-răspunsurilor.
Trebuie să ne intrebam în ce măsură non-răspunsurile falsifică reprezentativitatea eşantionului, altfel spus
care sunt cei ce răspund şi cum diferă faţă de cei ce răspund.
Aceasta problemă este gravă dat fiind ca nivelul non-răspunsurilor este adesea ridicat. Decesele, maladiile,
schimbările de adresă reprezintă o parte importantă din totalitatea cauzelor ce determină non-răspunsurile. In ce parte a
eşantionului se află acestea? Putem utiliza mai multe sisteme pentru a afla.
1. Primul constă în a grupa răspunsurile primite în funcţie de data lor de sosire: răspunsul primit într-o
săptămână, în 15 zile sau în trei săptămîni. Apoi, se trimit scrisori de reamintire, chemare, atenţionare sau cărţi poştale
conţinînd un minim de intrebări închise ce ne vor ajuta la caracterizarea întârziaţilor. Acest procedeu permite decelarea
parţială a celor ce se află cel mai aproape de cei ce nu au răspuns. Să ne imaginăm ca 40% dintre răspunsuri sosesc
imediat. Ca urmare unei scrisori de atenţionare, 15% dintre 60% care nu au răspuns vor trimite chestionarul. Putem
presupune că aceşti 15% sunt mai reprezentativi pentru cei 60% decât cei 40%. Totalizând rezultatele, ar fi mai bine să
ponderăm importanţa celor 15% decât să extindem rezultatele celor 40% la întregul eşantion, fără a ţine seama de
ceilalţi care nu au răspuns sau amestecând răspunsurile celor 40%.
 3. In sfârşit, putem trimite anchetatori la domiciliul unui anumit număr dintre cei care nu au răspuns. Această
metodă le-a permis lui M.H. Hansen şi lui
W.N Nurwitz17 să stabilească reguli destul de precise, referitoare la numărul chestionarelor de trimis prin
poştă, în comparaţie cu cei care nu au răspuns la interviu, pentru a obţine indicaţiile cele mai exacte din punct de
vedere statistic.
Astfel putem determina nu numai direcţia erorii introduse de cei ce nu răspund, în cadrul rezultatelor
eşantionării, ci şi să măsurăm gradul sau influenţa erorii.
Părţile componente ale chestionarului

1. una care se referă la obiectul propriu-zis

2. a doua care permite cunoaşterea determinanţilor sociali ai acestuia

1. Socialul este socialmente determinat . (un fapt social este determinat de alte fapte sociale).
Emil Durkheim în “Despre sinucidere”- construieşte o imagine a realului în care acţiunea factorilor sociali
devine vizibilă datorită incrucişării indicatorilor factorilor sociali –variabilele independente- cu indicatorii
comportamentulu studiat-variabilele dependente.
-ancheta prin chestionar are rolul de a scoate la lumină determinanţii sociali, inconştienţi ai practicilor.

2. Cea de-a doua parte a chestionarului abordează acele caracteristici ale obiectului cercetării care sunt
considerate a priori pertinente.
Ex. Ipoteza: modul de viaţă al salariaţilor ajunge să se infiltreze în viaţa lor profesională
-se pun 6 întrebări despre distracţie:, despre subiectele de conversaţie, despre activităţile extraprofesionale din timpul
serviciului, despre petrecerile din cadrul unităţii, despre activităţile din cadrul unităţii(biblioteca, sala de fittness),
despre realizarea în cadrul unităţii a unui obiect, lucrări care nu este destinat acesteia. Răspunsurile vor fi corelate cu
caracteristicile sociale ale subiectilor interogaţi pentru a fi puse în evidenţă variaţiile raportului dintre sfera privată şi
sfera profesională.

EŞANTIONAREA

Definirea eşantionării

17
Hansen(M.H.), Nurwitz(W.N.), (1946), <<The problem of non-response in sample suveys>>, Journal of the American Stat. Assoc., vol XLI,
pp.517-529.
 Prin eşantionare se urmăreşte realizarea unei cercetări reprezentative prin studierea numai a unei părţi din
universul cercetării, care alcătuieşte o colecţie statistică de unităţi (elemente). În domeniul social, eşantionarea
intervine în cercetări realizate prin ancheta de tipul sondajelor de opinie publică, de marketing, de audienţa, de consum
etc., dar şi în studiul documentelor sociale, ca şi în diverse alte cercetări (de exemplu, se determină numărul de vizite
necesare în observaţia instantanee).
Eşantionarea constă în extragerea, în condiţii specificate, a unui număr de unităţi statistice din universul
cercetării. În consecinţă, eşantionul este un model la scară mică al universului cercetării. Datele obţinute din studierea
eşantionului (statistica „s”) pot fi extinse la nivelul colectivităţii totale (parametru ,,p”), cu anumite limite de variaţie,
la un nivel de probabilitate (precizie) stabilit.
Eşantionarea se bazează pe două teorii statistice: legea numerelor mari şi calculul probabilităţilor. Legea
numerelor mari (Bernoulli, Poisson) fundamentează mărimea

eşantionului (n), iar calculul probabilităţilor reglementează selecţia subiecţilor în eşantion.

Referindu-ne la reprezentativitate, vom avea în vedere că aceasta este dependentă de mărimea eşantionului şi de
schema de eşantionare utilizată. Reprezentativitatea (eficienţa) este cu atât mai bună cu cât avem de-a face cu erori de
eşantionare mai mici.
Scopurile cercetărilor selective sunt acelea de estimare a parametrilor (media, proporţia) ce caracterizează o
anumită caracteristică a populaţiei şi de testare a unor ipoteze statistice despre populaţie (C.A. Moser, Metode de
anchetă în investigarea fenomenelor sociale, 1967). În cele ce urmează, nu ne propunem să înlocuim tratarea
eşantionării din manualele de statistică. Sociologul accentuează aspectele legate de proiectarea eşantionului şi
culegerea datelor. Statisticianul este preocupat mai mult de estimări şi informaţii. Colaborarea dintre cele două
specialităţi (şi specialişti) este absolut necesară.
La întrebarea cât de mare trebuie să fie un eşantion, raspunsul este doar orientativ, de tipul: „Suficient de mare
pentru a putea fi reprezentativ”. Teoretic, s-a stabilit că mărimea eşantionului este invers proporţională cu pătratul
erorii de eşantionare. Altfel formulat, eroarea de eşantionare este invers proporţională cu rădăcina patrată din
mărimea eşantionului. Pentru a reduce eroarea la jumătate, trebuie să creăscă de patru ori volumul eşantionului.
Calcularea mărimii eşantionului presupune cunoaşterea caracteristicilor distribuţiei variabilelor colectivităţii totale,
considerate criterii de eşantionare. La o colectivitate relativ omogenă, mărimea cerută pentru eşantion va fi mai mică
decât la o colectivitate mai eterogenă, la un nivel dorit de reprezentativitate. La rândul sau, probabilitatea exprimă
nivelul la care se fac estimările de la eşantion la colectivitatea totală, iar eroarea de eşantionare defineşte spaţiul de
variaţie a valorilor estimate, respectiv eroarea standard a mediei sau a procentului (proporţiei).
În practică cercetărilor sociologice s-a convenit ca nivelul probabilităţii cu care se fac estimările să nu fie
mai mic de 0,95, dar, evident, poate să se apropie cât mai mult de 1. Este cunoscut faptul ca nivelurile de probabilitate
se dispun pe spaţiul 0-1. Cât priveşte valoarea 1, ea are sens aici doar când se studiază întreaga populaţie, când de fapt
estimarea nu mai este necesară. Un nivel de probabilitate de 0,95 ne asigură ca valoarea estimată pentru colectivitatea
totală se situează în spaţiul de variaţie în 95 de cazuri din 100 de eşantioane (în 19 cazuri din 20). Se utilizează şi
noţiunea de prag de încredere — în acest caz, el este de 0,05. Posibilitatea erorii este de 5 cazuri din 100 eşantioane
(sau 1 caz din 20). Dacă am lucra cu o probabilitate de 0,99, atunci nivelul de precizie al valorilor estimate pentru
aceeaşi mărime a eşantionului devine mai mare, dar spaţiul de variaţie (eroarea) creşte. Cât priveşte eroarea de
estimare a valorilor eşantionului, aceasta este acceptată pe intervalul de la ± 1% până la ± 5%. Prin urmare, o valoare
determinată la nivel de eşantion şi estimată în populaţia totală ia valoarea cuprinsă în spaţiul delimitat de valoarea de
eşantion ± eroarea de estimare pentru o probabilitate dată. Astfel, o valoare relativă de 50%, cât ar reprezenta
popularitatea unui partid, de exemplu, conduce la o valoare estimată în colectivitate situată în spaţiul 49-51 % ; pentru
o eroare de 1%, spaţiul de estimare devine 45-55%, pentru o eroare de 5%.
De aici rezultă câteva elemente de orientare a eşantionării:
1. Pentru a obţine rezultate acceptabile, nu este necesar sa studiem întreaga colectivitate, dacă aceasta este
relativ mare. La colectivităţile mici, eşantionarea este neavenită. În acest ultim caz trebuie să se studieze întreaga
populaţie sau loturi ale populaţiei.
2. Mărimea eşantionului nu se determină ca proporţie din colectivitatea totală. În fapt, acest raport poate fi egal
cu 1 (chiar mai mare decât 1 atunci când universul cercetării este foarte mic) sau poate lua valori extrem de mici, de
ordinul a milionimea parte. Mărimea colectivităţii totale este luată în considerare la constituirea unui coeficient pentru
corecţia finită, cu care se reduce marimea eşantionului atunci când acesta reprezintă mai mult de 10% din populaţia
totală (C.A. Moser, op. cit.). Când acest raport scade, coeficientul de corecţie se apropie de 1 şi nu mai contează. O
corecţie a mărimii eşantionului se realizează şi atunci când selecţia este fără înlocuire (nerepetată), ceea ce este cazul
aproape general în cercetarea sociala. Şi aici se obţine însă tot o reducere nesemnificativă a eşantionului; dar, aşa cum
vom vedea, cercetările suferă din cauza unor eşantioane prea mici. Mai importantă decât corecţia mărimii eşantionului
este determinarea exactă a erorii de eşantionare.
3. Riscurile de eroare sunt importante, având în vedere că se studiază un singur eşantion, comparativ cu
numărul practic inabordabil de mare ce s-ar putea constitui pentru colectivitălile mari. Un exemplu ne poate edifica: la
o colectivitate de 15 milioane persoane sunt posibile 10.000 de eşantioane de câte 1.500 persoane, fără nici o persoană
comună, şi 10.000 la puterea 1.500 eşantioane dacă se acceptă intrarea oricărei persoane în mai multe eşantioane. În
primul caz, pentru o probabilitate de 0,95, rezultă că în 9.500 de eşantioane din 10.000 este de aşteptat ca valoarea
estimată să fie în limita spaţiului de variaţie, iar în 500 de cazuri să fie în afara. Eroarea de eşantionare exprimă
variaţia de la un eşantion la altul. Media valorilor medii pentru toate eşantioanele ne dă valoarea medie a variabilei în
populaţia totală (parametru). Studiindu-se un eşantion fără înlocuire (o unitate o dată selectată nu se mai intro duce în
colecţia statistică), la determinarea erorii standard de estimare a parametrilor ar trebui să se utilizeze, de asemenea,
factori de corecţie. Altfel, în cazul inferenţelor poate să apară eroare de tipul II, adică să se accepte ipoteza nulă, a
lipsei de diferenţă semnificativă dintre două medii sau două procente — m 1 = m2, p1 = p2 —, deşi cele două medii
(procente) comparate pot fi diferite, ca urmare a faptului că eroarea standard este calculată la un nivel mai mare şi deci
şi spaţiul de variaţie acceptat este mai mare. În acest fel, diferenţele mai mici, dar semnificative, sunt ignorate. De
exemplu, o diferenţă de 0,2 între doua medii comparate sau de 2 puncte procentuale între două procente sa fie tratate
ca nesemnificative, deoarece utilizând o valoare necorectată a erorii standard, rezultă o diferenţă teoretică
semnificătivă de 0,25 (2,5 puncte procentuale) pentru un nivel de probabilitate de 0,95. Celălalt risc, eroarea de tipul I,
ar fi respingerea ipotezei nule şi acceptarea ipotezei existenţei diferenţei, m 1 ≠ m2, p1 ≠ p2 , deşi ea nu este
semnificativă. Acest fapt se produce şi când se utilizează pragul de încredere mai puţin riguros (p = 0,95). Sporirea
nivelului de rigurozitate, p>0,99, poate atrage însa reapariţia erorii de tipul II (C.A. Moser, Metode de ancheta în
investigarea fenomenelor sociale, 1967).
Cu toate acestea, se pot obţine estimări acceptabile ale valorilor în colectivitatea totală cu un singur eşantion.
Probleme mai dificile le ridică studiile de predicţie a unei evoluţii viitoare (anchetele preelectorale, de exemplu). Aici
este eecomandabil să se lucreze cu un nivel înalt de probabilitate (de la 0,99 în sus) şi cu eroare mică (sub 3%), ceea ce
înseamnă eşantioane relativ mari.

Mărimea eşantionului
Determinarea mărimii optime a eşantionului se realizeaza printr-un proces de analiză, în care intră, pe lângă
elementele statistice, costurile şi alte aspecte legate de posibilităţile de care se dispune la un moment dat.
De cele mai multe ori nu se cunosc valorile variabilelor pentru colectivitatea totală, iar valorile de eşantionare sunt
cunoscute după efectuarea cercetării. Din acest motiv, marimea eşantionului este abordată la nivel toretic, facând
anumite ipoteze în legătură cu valorile variabilelor. procedând într-o maniera normativă, marimea optimă a unui
eşantion se stabileşte prin luarea în considerare a valorilor adecvate ale nivelurilor pobabilităţii cu care se face
estimarea şi a mărimii erorilor de estimare.
Formulele teoretice de determinare a mărimii unui eşantion sunt valabile pentru eşantionare simplă aleatorie
şi sunt diferite pentru variabilele cantitative, respectiv variabilele calitative (atribute):
a) variabilele cantitative, când se poate calcula media (m) şi abaterea standard a mediei (σ):

n = tx σ/ e

b) variabile calitative (atribute), sau ori de câte ori valoarea variabilei se exprimă în procente (respectiv în
proporţii):

n = t P(100 - P) / e;
n = tp(1 - p) / e,
unde t este valoarea ce corespunde nivelului de probabilitate. Ea se determină din proprietatea repartiţiei normale
(Gauss), mărimea suprafeţei delimitată simetric la dreapta şi la stânga mediei prin unităţi de abatere standard. La t = 1
se acoperă 68% din cazuri (deci o proporţie şi, totodată, o probabilitate de 0,68). Unei probabilităţi de 0,95 îi
corespunde t = 1,96; la P = 0,99, t = 2,56; la P=0,999, t = 3,3 (vezi tabelul cu suprafeţele sub curba normală), iar σeste

varianţa mediei, σ este abaterea standard,    x 0  m  / n în colectivitatea totală. Pentru a sublinia că este
2

vorba de un eşantion, adesea se foloseşte simbolul s pentru abaterea standard; e este eroarea de estimare a valorii
medii, respectiv a unui procent sau proporţie (se mai numeşte eroare standard sau eroare de eşantionare); P este
probabilitatea, iar 100 - P complementul lui P; p este proporţia, iar 1 - p complementul lui p.
Valoarea minimă teoretică a lui n ar rezulta dacă se iau în consi derare valoarea maximă acceptată pentru
eroare (± 5%) şi pragul minim de probabilitate (0,95), pentru estimarea valorii de minim 5 puncte procentuale, şi când
n ar fi de 76 persoane. De observat însă că estimarea valorii de 5 procente din eşantion, pentru colectivitatea totală, se
situează în intervalul 0-10% (5% ± 5%).

Valoarea optimă a mărimii eşantionului se determină în funcţie de atingerea unor obiective specifice, la costuri
abordabile.
a) Pentru cercetări descriptive (probabilitate minimă, eroare teoretică şi dispersie maxime).
Daca: 1) P = 50%
2) t = 2
3) e = 5%
Rezulta: n = 400

b) Pentru cercetări care presupun analize corelaţionale pe câteva subeşantioane (Cu reducerea mărimii erorii
teoretice).
Dacă: 1) P = 50%
2) t = 2
3) e = 3%
Rezulta: n = 1.083
Este mărimea eşantionului cel mai des utilizat în România şi nu numai, în studiile de marketing, de opinie
publică etc. Mărimea respectivă este totuşi prea mică pentru analizele cu variabile care au mai multe diviziuni, pe
grupuri multiple etc.

c) Dacă se doreşte reprezentativitate pe multe subgrupuri, mări mea eşantionului trebuie să crească în mod
considerabil. Tot astfel şi în cazul efectuării de predicţii.
c1. Reprezentativitate cu probabilitate şi eroare de mărime medie.
Dacă: 1) P = 50%
2) t = 2,56
3) e = 2%
Rezultă: n = 4.093
c2. Reprezentativitate cu asigurare doar a erorii teoretice de mărime medie.
Dacă: 1) P = 50%
2) t = 2
3) e = 2%
Rezultă: n = 2.500
Totodată intervin şi alţi factori legaţi de împrăştierea teritorială, mărimea mică a unor straturi de populaţie pe
care le vrem reprezentate etc.
Eşantioanele mai mari sunt necesare şi pentru faptul că în cercetările naţionale are loc o îndepărtare de la
cerinţele eşantionării simplu aleatorie, pentru care sunt valabile formulele teoretice enunţate.
 d) Valoarea lui n sporeşte substanţial la nivelul mediu de probabilitate şi eroare teoretică minimă.
Dacă: 1) p = 50%
2) t = 2,56
3) e = 1%
Rezultă: n = 16.384
Soluţie de urmat în situaţii foarte fine de predicţie.

e) Când se ia în considerare şi un nivel foarte înalt pentru t, n creşte pe masura.

Dacă: 1) P = 50%
2) t = 5 (Probabilitatea = 0,99999)
3) e = 1%
Rezultă: n = 125.000

Pentru situaţiile obişnuite, acest număr pare o exagerare, dar sunt cercetări care necesită astfel de eşantioane.
Raportat la populaţia adultă a României, el nu reprezintă decât 0,7%. Costurile ar fi mult mai mici decât pentru un
recensământ.
Într-un mod asemănător se lucrează pentru variabilele cantita tive. În condiţiile necunoaşterii valorilor
variabilelor în colectivitatea totală, se fac şi aici anumite supoziţii. De exemplu, se poate presupune ca abaterea
standard (σ) are o anumită valoare relativă faţă de medie (considerată 1). Pentru σ = 0,5, mărimea eşantionului este
similară cazului d, prezentat anterior.
Dacă: 1) σ = 0,5 · 1
2) t = 2 (Probabilitatea = 0,95)
3) e = 2% (P = 0,02)
Rezultă: n = 2.500

Ipotezele asupra abaterii standard sunt mai dificil de stabilit, existând riscul atât al construirii de eşantioane cu
reprezentativitate slabă (erori de eşantioane de peste 5% la nivelul minim de probabilitate), cât şi al unor eşantioane
exagerat de mari, fără o creştere substanţială a eficienţei, dar cu costuri înalte de realizare.

Eroarea de eşantionare

În momentul proiectării eşantionului, se stabileşte nivelul dorit al erorii de estimare a valorilor populaţiei totale
pe intervalul 1-5%. De avut în vedere faptul că, în studiile de predicţie, aceasta valoare trebuie să fie de maxim 3, de
dorit 2 sau chiar 1, iar estimarea se face cu o probabilitate de 0,97, 0,98, 0,99 şi mai mare.
Raţionamentul proiectării eşantionului începe cu analiza de estimare a erorii de eşantionare ce ar rezulta la o anumită
mărime a lui n.
 P 100  p  P100  p  N  n
e  t ; corectat e   t 
p n p n N 1

2 2 N n
e  t ; corectat e   t  .
m n m n N 1

Să urmărim un asemenea demers de încercare şi eroare. Presupunem că am studiat 10 persoane în legătură

cu opţiunea lor politică (practica întâlnită în documentarea jurnalistică). Am găsit că 2 persoane sunt adepte ale
partidului A, 4 sunt adepte ale partidului B, iar 4 nu preferă nici un partid. Se pune problema să estimăm popularitatea
partidelor. Mai întâi am vrea să ştim care este proporţia, în populaţia din care fac parte cele 10 persoane, a celor care
optează pentru un partid sau altul.

1) p = 0,6
2) t = 2
3) n = 10
e  = 0,31
p

Pe baza acestui „rezultat”, putem spune ca audienţa partidelor se situează în spaţiul 0,6 - 0,31 şi 0,6 + 0,31,
ceea ce este total nesatisfacator ca nivel de cunoaştere: audienţa partidelor este undeva pe spaţiul 29-91 % şi aceasta
doar în 95 de cazuri din 100 eşantioane, iar în 5 cazuri parametrul estimat poate fi în afara acestui spaţiu imens.
Acelaşi rezultat al erorii standard poate fi folosit pentru a estima proporţia celor care nu au afiliere politică. În
acest caz, am spune că proporţia în populaţie a celor neafiliaţi politic este undeva pe spaţiul de 0,4 - 0,31 şi 0,4 - 0,31
(adică între 9% şi 71%!). Lucrurile se complica şi mai mult (dacă se mai acceptă o continuare a demonstraţiei).
Rezultă că între 29 şi 91% au afiliere politică, dar între 9 şi 71% nu au astfel de afiliere. Similar, s-ar putea discuta
despre popularitatea partidului B: eroarea standard ar duce la un parametru în populaţie situat pe spaţiul 0 - 0,4 (de la
0% la 40%). Şi mai nostim este faptul că, în cazul expus, pentru partidul „A”, eroarea este superioară popularitaţii
înregistrate.
Singura concluzie ce s-ar putea trage studiind cele 10 persoane este că rezultatele sunt valabile doar la acest
nivel. Daca efectuăm un studiu adâncit privind motivarea opţiunilor, schimbarea lor etc., putem obţine, evident,
rezultate interesante.
De fapt, tot acest exerciţiu (care nu este totuşi gratuit, din moment ce unii „analişti politici” mizează pe
asemenea „cercetări”) conduce la concluzia implicată în punctul de pornire al demonstraţiei (ştiam deja ca un eşantion
trebuie să fie suficient de mare, iar 10 nu este un număr mare). Am fi putut demara raţionamentele cu eroarea standard.
Continuăm însă strategia adoptată şi sporim n la 100; se obţine eroarea standard o proporţiei de 0,6.
e   2 0,6  0,4 / 100 e   0,1
p p

Parametrul în populaţie se situează pe spaţiul 0,5 -0,7 (adică între 50% şi 70%), ceea ce este înca inacceptabil
pentru estimări. Dacă sporim pe n la 400, ajungem în zona acceptabilă pentru studiile descriptive.
e   0,05 dar spaţiul de estimare este încă mare: 0,55 - 0,65 (55 - 65%).
p

Putem să analizăm toate celelalte ipoteze privind mărimea eşantionului şi eroarea standard dorită. Ne vom
îndrepta însă atenţia asupra unei alte probleme. Este vorba de faptul ca eroarea standard poate fi corect cxprimată doar
după ce am efectuat cercetarea şi cunoaştem valorile variabilelor în eşantion (avem deja statisticile). Pentru efectuarea
de inferenţe şi determinarea semnificaţiei statisticilor pentru colectivitatea totală, se impune să se cunoască erorile de
eşantionare pentru fiecare variabilă. Analizele pe subeşantioane mici vor releva erori standard mai mari decât nivelul
teoretic stabilit iniţial. Am reţinut deja că diferitele scheme de eşantionare reclamă forme specifice de calcul al erorilor
de eşantionare. Dacă rezultă o eroare de eşantionare mai mare de ± 5%, nu se mai pot efectua inferenţe cu un grad
acceptabil de precizie, fie ca este vorba de o variabilă la nivelul eşantionului sau pe subeşantioane.
O regulă de comportament preventiv ar fi aceea de a nu se proiecta eşantioane la limitele minime de
acceptabilitate (Probabilitate de 0,95, dar mai ales erori standard de 5%).
Pe de altă parte, este de reţinut faptul că cercetătorul trebuie să determine mărimea totală a erorilor (E t).
Et=Xr – m,

unde Xr este valoarea adevărată a mediei în populaţie, iau m - media eşantionului.

Eroarea totală de eşantionare este compusă din erorile de eşantionare, care, la rândul lor, pot fi de selecţie şi de
estimare, erori datorate variabilităţii şi omogenităţii eşantionului, dar şi din afara eşantionului (incompletitudinea listei,
non-raspunsurile şi erorile de măsurare) (G. Henry, Practical sampling, 1990).
Sunt necesare calcule speciale pentru determinarea erorii standard, în funcţie de schema de eşantionare utilizată. La
eşantionarea stratificată se însumează erorile pe strat; va rezulta o eroare standard inferioară eşantionării simplu-
aleatorii. În schimb, la eşantioanele cluster şi multistadiale, eroarea standard este mai mare decât în cazul eşantionării
simplu-aleatorii (L. Kish, A Confidence Intervals for Clusters, 1957). Astfel, la eşantionarea stratificată calculul erorii
standard se realizează după formula:

Em   W m  / n
k
2 2
k
1
2

Eroarea standard pentru fiecare strat este ponderată cu mărimea stratului (W k = Nk / N), ceea ce reduce eroarea
standard totală (Em). În schimb, la eşantionarea cluster, eroarea standard se calculează după formula:


Em  1  a / A   ma  m  /(a  1)a
2
 1
2 ,
unde a este numărul de clustere selectate, A este numărul total de clustere în populaţie, m a este media eşantionului, iar
m este media totală (G. Henry, op. cit.).
Dacă procentele comparate sunt apropiate, estimarea diferenţelor dintre ele reclamă eşantioane mai mari.
ESOMAR (Societatea Europeana pentru Cercetarea Opiniei şi Marketing), în Ghidul sau (acceptat de Comisia
Internaţională de Comerţ, în aprilie 1990), recomandă eşantioane de 1.500-2.000 persoane, pe considerentul ca o
eroare standard de 3% ar corespunde unui eşantion de 1.000 persoane la P = 0,95. Diferenţa semnificativă dintre două
procente este de 5,7 puncte procentuale. Nevoia de creştere a nivelului de precizie a predicţiei conduce la mărirea
volumului eşantionului (ESOMAR, ediţie revăzută, 1993).

În cercetările efectuate la ICCV, ca şi în alte institute de cercetare a opiniei şi de marketing se utilizează adesea
eşantioane cu peste 2.000 de subiecţi. La rândul sau, Comisia Naţională pentru Statistica realizează câte un eşantion
lunar de 3.000 persoane în ancheta întreprinsă în gospodării privind veniturile (AIG) — anual realizându-se un
eşantion de 36.000 persoane —, iar în ancheta referitoare la forţa de muncă (AMIGO), marimea eşantionului
trimestrial este de circa 18.000 persoane (Comisia Naţională pentru Statistică).

La eşantioanele multistadiale şi cluster, pe lângă determinările erorilor de eşantionare pot fi necesare şi alte
calcule pentru estimări cât mai adecvate ale parametrilor populaţiei totale, cum ar fi ponderarea pentru selecţia cu
probabilităţi inegale (W = Pc / Pe, unde Pc este proporţia în colectivitate, iar P e proporţia în eşantion), ca şi pentru non-
răspunsuri. Gary Henry recomandă considerarea celor care nu răspund ca pe un strat şi evaluarea impactului asupra
estimărilor din eşantion.

Tipuri de eşantionare

Criteriul principal de diferenţiere a eşantionării este legat de caracterul probabilist (aleatoriu), respectiv
neprobabilist. În eşantionarea probabilistă, fiecare element (unitate statistica) din universul cercetării are şansa
cunoscută de a fi selectat pentru cercetare, probabilitate diferită de zero, egală sau variabilă. Datorită acestui fapt, în
eşantionarea probabilistă se poate calcula eroarea standard de estimare a nivelului unei valori obţinute în cercetare şi,
prin aceasta, se face extinderea rezultatelor la nivelul colectivităţii totale. În eşantionarea neprobabilistă nu este
posibila estimarea de la eşantion la colectivitatea totală. Nu se pot efectua inferenţe statistice, deoarece nu se poate
determina eroarea standard a unei valori medii sau a unui procent (proporţie).
Eşantionarea probabilistă este la rândul ei de doua tipuri: simplu aleatorie şi stratificată. În eşantionarea
simplu-aleatorie, universul cercetării este tratat ca un tot nediferenţiat. Ea este aplicabilă când coleceţa statistică este
relativ omogenă în privinţa criteriului (criteriilor) de eşantionare. Selecţia unităţilor statistice se efectuează direct din
ansamblul universului cercetării, iar probabilitatea unei unităţi statistice de a fi aleasă în eşantion este egală cu fractia
de eşantionare (p = f = n/N).
La eşantionarea probabilist-stratificată se realizează o diviziune a universului cercetarii în secţiuni (straturi)
semnificative determinate de numărul valorilor variabilelor folosite drept criteriu de clasificare. Stratificarea se face
pentru a asigura selecţia proporţională din fiecare strat. Acest fapt prezintă o importanţă deosebita când straturile sunt
de dimensiuni diferite, situaţie în care populaţia din straturile mici nu ar fi selectată în schema simplu-aleatorie sau ar
fi selectată într-un număr insuficient. În eşantionarea stratificată se determină câte un subeşantion pentru fiecare strat,
iar eşantionul total este suma subeşantioanelor pe straturi.
În general, mărirea eşantioanelor este proporţională cu mărimea straturilor. La eşantionarea stratificată proporţională,
subiecţii au aceeaşi şansă de a fi selectaţi. La straturile de dimensiuni mici, se poate utiliza probabilitate mai mare de
selecţie a subiecţilor. Numărul straturilor creşte pe măsura creşterii numărului de variabile şi a numărului de viziuni
ale acestora. O stratificare dupa sex are două straturi, una dupa vârsta poate avea 5 sau 10 straturi, caz în care
stratificarea combinată, după sex şi vârstă, ar avea 10, respectiv 20 de straturi.
Să exemplificăm situaţia pentru populaţia adultă (vârsta de peste 18 ani) în care se face stratificarea după sex şi
vârstă (date din Anuarul Statistic al României, 1996).

I. Univers al cercetării II. Eşantion (N = 2.000)

(N = 16,8 milioane) (valori absolute)
a) Sex a) Sex
1. Femei = 51,6% 1. Femei = 1032
2. Bărbaţi = 48,4% 2. Bărbaţi = 968

b) Vârsta (în ani) b) Vârsta (în ani)

1. 18-19 = 4,6% 1. 18-19 = 92
2. 20-24 = 10,8% 2. 20-24 = 216
3. 25-29 = 11,0% 3. 25-29 = 220
4. 30-34 = 7,7% 4. 30-34 = 154
5. 35-39 = 10,2% 5. 35-39 = 204
6. 40-44 = 9,6% 6. 40-44 = 192
7. 45-49 = 8,1% 7. 45-49 = 162
8. 50-54 = 6,7% 8. 50-54 = 134
9. 55-59 = 7,9% 9. 55-59 = 158
10. 60 şi peste = 23,4% 10. 60 şi peste = 468

Structura combinată

Vârsta- femei bărbaţi Vârsta/sex femei bărbaţi

sex
18-19 2,2 2,4 18-19 44 48
20-24 5,3 5,5 20-24 106 110
25-29 5,4 5,6 25-29 108 112
30-34 3,8 3,9 30-34 76 78
35-39 4,8 5,4 35-39 96 108
40-44 4,9 4,7 40-44 98 94
45-49 4,1 4,0 45-49 82 80
50-54 3,4 3,3 50-54 68 66
55-59 4,2 3,7 55-59 84 74
60 şi 13,5 9,9 60 şi peste 170 198
peste
 Dacă se doreşte ca fiecare strat sa aibă reprezentativitate relativ înaltă, este nevoie de utilizarea unei
alocări neproporţionale pe straturi. Se acorda şanse mai mari pentru straturile mici. La structurile simple
considerate ar fi cazul reprezentării tinerilor de 18-19 ani, iar la structura combinată, cu excepţia stratului 60
ani şi peste, se impune o creştere a subeşantioanelor, mai ales daca se are în vedere analize pentru fiecare
strat, ceea ce ar conduce la un eşantion total mai mare.
Dificultatea practicării eşantionarii probabiliste se referă la întocmirea listei, într-o ordine
întâmplătoare (randomizare), cu toate unităţile (membrii) din universul cercetării. Mai mult, la eşantionarea
probabilist-stratificată sunt necesare listele pentru fiecare strat în parte. În condiţiile unor evidenţe statistice
adecvate, de tipul Registrului general al populaţiei, operaţia de elaborare a eşantioanelor probabiliste se poate
realiza cu uşurinţă. În multe tări, Oficiile de statistică furnizează la cerere (şi contra cost) asemenea
eşantioane probabiliste.
O altă dificultate a acestor tipuri de eşantioane, având în vedere gradul mare de răspândire în
teritoriu a subiecţilor, priveşte costul ridicat şi timpul necesar realizării cercetărilor.
Procedurile de selecţie probabilistă sunt cele ale numerelor întâmplătoare, ale loteriei şi ale pasului
mecanic (selecţie sistematică).
Procedura numerelor întâmplătoare presupune atribuirea fiecărei unităţi statistice a unui număr,
generarea unui tabel cu numere întâmplătoare (acestea pot fi găsite şi în carţile de statistică). Fiecare număr
întâmplător are un număr de cifre corespunzător numărului de cifre ale utimei unităţi statistice din universul
cercetării. Pentru eşantionarea simplu-aleatorie a populaţiei adulte a României, ne-ar trebui un tabel cu
numere întamplătoare alcătuite din câte 8 cifre (în care cel mai mic este 00000001, iar cel mai mare se
situeară undeva între 16 şi 17 milioane).
La eşantioanele extrase din colectivităţi mici, situaţia se simplifică mult, având în vedere că am avea de
ales eşantionul din câteva mii sau chiar sute de persoane, cum ar fi o listă a unei localităţi, a unei secţii de
votare. Aici este suficient un tabel cu numere întâmplătoare alcătuite din câte 3 sau 4 cifre. Primul număr
întâmplător din tabel indică numărul primului subiect ales şi aşa mai departe. Dacă în tabelul de numere
întâmplătoare există un număr mai mare decât în universul cercetării, se trece la următorul număr
întâmplător.
Metoda loteriei (a urnei) se utilizează când numărul colecţiei din care se face extragerea este relativ mic, de
ordinul câtorva zeci. Fiecare unitate de selecţie este introdusă în urnă şi se extrag atâtea unităţi câte sunt
repartizate pentru nivelul respectiv (asemănător extragerii numerelor câştigatoare la loto). Când colecţia din
care se face extracţia este mare, nu se mai poate respecta principiul şanselor egale, mai ales dacă urmează să
se extragă un număr mic de unităţi. Raportul optim N/n este în funcţie şi de modalitatea de extragere, dar nu
ar trebui să fie mai mare de 100 (!) (Nu am găsit un calcul efectuat pentru această problemă).
În practică, se utilizează adesea o altă procedura de selecţie unităţilor statistice. Este vorba de
selecţia sistematică (a intervalelor egale sau a pasului). Această procedură se îndepartează într-o anumită
masură de cerinţele selecţiei probabiliste. Este însă în general acceptată cel puţin că selecţie cvasialeatorie.
Pentru H. Blalock, procedura de selecţie sistematică (mecanică) ar reprezenta un tip distinct de eşantionare
probabilistă pe considerentul că se îndepartează de procedura simplu-aleatorie. Totuşi şi el consideră că
atunci când lista universului cercetării este întocmita după principiile randomizării (fără o ordine anume, nici
ca importaţă şi nici eventuale cicluri) şi este completă, eşantionarea sistematică se apropie de cea simplu-
aleatorie (H. Blalock jr, Social Statistics, 1972).
O dată întocmită lista cu unităţile statistice, se determină raportul N/n (care devine pasul de selecţie).
Pentru a alege 10 unitaţi din 400, se aplică un pas de 40. Se alege mai întâi un număr mai mic de 40, şi apoi
se aleg următoarele 9 unităţi din 40 în 40. Dacă există un dubiu pentru includerea unităţii de la un număr
selectat, se alege numărul imediat mai mic sau mai mare.
La selecţia unităţilor statistice se are în vedere constituirea şi a unor rezerve (mai ales în eşantionarea
persoanelor), deoarece este posibil ca unele să nu fie identificate, altele să nu fie disponibile etc. Rezerva se
stabileşte la 10-20% din eşantionul de studiat. Nu se utilizează însă rezervele înainte de a avea certitudinea
posibilităţii de studiere a uneia sau mai multor unităţi selectate.
Datorită împrăştierii mari a eşantioanelor naţionale şi a lipsei cadrului general de eşantionare, se
practică adeseori scheme de eşantionare cu mai multe stadii. Astfel, cercetarea empirică se va concentra pe
anumite zone, iar listele cu unităţile statistice din care se face selecţia se întocmesc numai pentru zonele
respective.
Într-o eşantionare bistadială se selectează mai întâi zonele (localităţi, zone în cadrul localităţilor,
cum ar fi secţiile de votare, zona de recensământ etc., numite clustere), iar în stadiul al doilea se selectează
subiecţii de pe listele zonelor reţinute pentru studiu.
Schema bistadială este în general acceptată ca fiind apropiată de eşantionarea simplu-aleatorie. Şi
eşantionarea multistadială este însă tratată de către unii autori ca un tip specific, cvasialeatoriu de eşantionare
(H. Blalock jr, op. cit.). Cert este că eşantionarea multistadială măreşte nivelul erorii standard de estimare a
valorilor (a erorilor de eşantionare). La rândul său, C.A. Moser tratează eşantionarea de tip cluster ca un caz
special al eşantionării multistadiale (C.A. Moser, op. cit.).
În eşantionarea cu mai multe stadii se impune să avem informaţii despre zonele ce constituie obiect
de selecţie: câte sunt, o listă a lor, delimitarea clară, indicatori sintetici de caracterizare, posibilitatea procu -
rării listelor cu unităţile statistice ce vor fi supuse selecţiei. În lipsa acestor ultime liste, se poate trece la
efectuarea de microrecensamânturi în zonele de referinţă. Metoda L. Kish (dezvoltata în deceniile 6-7 la
Institutul de Cercetari Sociale din Ann Arbor, Michigan, SUA pentru eşantionarea la nivel local şi naţional)
presupune decuparea de arii teritoriale relativ egale pe harta, fără nici o informaţie despre caracteristicile
acestora. Se selectează aleatoriu un număr de arii, se realizează un microrecensamânt în interiorul acestora şi
se face selecţia unităţilor statistice în vederea studierii lor.
O variantă de alegere sistematică în clusterul final este aceea a grilei de alegere a persoanelor de pe o
listă de adrese.
Unii cercetători introduc, am zice nepermis, în rândul schemelor probabiliste şi modalităţii de lucru în
care efectiv nu se realizează selecţii statistice. Este cazul procedurii numite ,,ruta stradală”, în care
operatorilor li se cere să viziteze un număr de adrese folosind un anumit interval şi eventual o grilă de
stabilire a persoanelor. Totuşi, dacă străzile nu au fost iniţial selectate printr-o anumită procedură
probabilistă, nu este posibilă estimarea reprezentativităţii la nivel naţional sau de localitate. De fapt nu există
un element de referinţă de tipul unei colecţii statistice, pentru care să se efectueze estimările parametrilor. Cel
mult poate fi vorba de populaţia totală care locuieşte pe străzile unde se efectuează studiul, considerând grila
de alegere a persoanelor studiate o schemă sistematică. În acest fel, s-ar putea acoperi o localitate mică.
Aplicarea ei pe localitaţi mari este însă hazardată.
O altă clasificare a eşantioanelor se referă la caracterul unităţii statistice finale de selecţie. Aceasta
poate fi constituita dintr-un singur element, caz în care avem eşantion individual, sau din mai multe
elemente —eşantion de grup (cluster). Pentru evitarea unor confuzii, ar fi de preferat ca denumirea de
eşantionare cluster să se folosească numai în acest ultim caz. Ea semnifică faptul că unitatea statistică finală
este un grup care se studiază în totalitate. Aşa apare clară şi distincţia faţă de eşantionarea multistadială, unde
în clusterul final se face o selecţie aleatorie a subiecţilor ce vor fi studiaţi. Mai mult, la eşantionarea
multistadială sunt utilizate o serie de diviziuni care de fapt nu sunt grupuri. Or, în eşantionarea cluster
propriu-zisă, populaţia se repartizează sau este deja constituită în grupuri, alcătuind structuri ierarhizate: clase
de elevi într-o şcoala, echipe de lucru într-o fabrică etc.
H. Blalock se referă la faptul că, dacă straturile trebuie să fie cât mai omogene în interior şi mai
diferite unele de altele, clusterii trebuie să fie cât mai asemănători între ei şi cât mai diferenţiaţi în interior (să
reproducă structura colectivităţii totale, caz în care ar fi suficientă studierea unuia singur). În astfel de
cercetări nu suntem interesaţi doar de comportamentele individuale, ci şi de cele ale grupului luat ca întreg.
La rândul său, Gary Henry, enumerând cinci tehnici de eşantionare probabilistă: simplu-aleatorie, stratificată,
sistematică, multistadială şi cluster, face distincţie între ultimele două, în funcţie de modul cum se aleg
subiecţii. La eşantionarea multistadială, din clusterii finali se selectează aleatoriu subiecţii în eşantion (se
pierde însă imaginea despre grup ca întreg), pe când la eşantionarea cluster se studiază toţi membrii
clusterilor finali selectaţi aleatoriu (G. Henry, op. cit.).
Evident că nu se pune problema respingerii denumirilor folosite de un autor sau altul. Un cercetător
trebuie să fie însă foarte atent la implicaţile schemelor de eşantionare pe care le foloseşte.
O schemă multistadială de eşantionare probabilist-stratificată, utilizată în România în studiile de
opinie publică şi de marketing, constă în considerarea drept criterii de stratificare a provinciilor istorice, a
mediului rezidenţial şi a mărimii localităţilor urbane. În primul stadiu se selectează localităţile, în al doilea
stadiu sunt selectate secţiile de votare din localităţile reţinute anterior, iar în al treilea stadiu sunt selectaţi
subiecţii, de pe listele electorale.
Un eşantion de 1.200 persoane, considerând 10 persoane pe fiecare secţie studiată, conduce la selectarea a
120 secţii de votare (ideal ar fi considerarea circumscripţiei statistice de recensământ, deoarece ar exista date
de caracterizare a populaţiei, însă aceste liste nu sunt disponibile), distribuite proporţional pe localităţi şi
provincii. În locul provinciilor istorice se pot determina diferite arii culturale (D. Sandu, Statistica în ştiinţele
sociale, 1992).
 La eşantionarea neprobabilistă, selecţia persoanelor urmează o procedură preferenţială
(convenience) sau bazată pe experienţa (judgment) (L. Kazimier, Statistical Analysis for Business and
Economy, 1967).
Cea mai cunoscută schemă de eşantionare neprobabilistă este cea pe cote. În faza de proiectare,
această schemă se aseamănă cu constituirea straturilor în eşantionarea probabilistă. Diferenţa constă în faptul
că la eşantionarea probabilist-stratificată, în selecţia persoanelor se urmează o procedură aleatorie, la
eşantionarea pe cote se repartizează operatorilor doar numărul şi structura de realizat, urmând ca ei să facă
selecţia cu o procedura neprobabilistă.
Eşantionarea pe cote are caracter ştiinţific. Ea permite obţinerea de rezultate satisfăcătoare şi la costuri
mult mai mici. Fară a se putea determina eroarea de eşantionare şi a se face inferenţe de la eşantion la
colectivitatea totală, acest tip se poate dovedi uneori mai relevant decât unul probabilist inadecvat realizat
(ceea ce conduce la distorsiuni importante şi abateri de la reprezentativitate).
Într-adevăr, în cercetările bazate pe eşantionarea pe cote, stratificată după criterii semnificative, se
obţin date pentru descrierea şi explicaţia domeniului studiat. De menţionat ca eşecul de a asigura selecţia
probabilistă, într-o schemă astfel definită (cum ar fi metoda rutei stradale), ca şi atunci când eroarea este
inacceptabil de mare, ne aduce de fapt în situaţia unei eşantionări neprobabiliste.
Gary Henry utilizează denumirea de eşantionare neprobabilistă nu numai pentru eşantionarea pe cote,
ci şi pentru diferite proceduri de constituire a colecţiilor de cazuri de care aminteam anterior: cazurile tipice,
extreme, similare, esenţiale, metoda ,bulgarelui de zăpadă” (G. Henry, op. cit., 1990).
Toate aceste abordări, precum şi altele asemănătoare de tipul eşantio nării teoretice, a eşantionării
calitative, a eşantionării de oportunitate, nu sunt în măsură să introducă un discurs coerent asupra teoriei
eşantionării, procedeele respective având cu totul altă semnificaţie, care a fost deja analizată. Or, în
eşantionarea neprobabilistă se respectă una dintre cerinţele eşantionării, respectiv mărimea eşantionului, de
unde îndreptăţirea utilizării termenului.
Obiectivele diferite ale cercetării, urmărite într-un caz sau altul, conduc la adoptarea unor tipuri diferite
de eşantioane, cum ar fi cele unice (utilizate o singură dată) şi cele panel (utilizate în mai multe cercetări),
respectiv eşantioane de bază şi eşantioane multifazice.
Dacă eşantionul de bază reprezintă o reducere la o anumită scara a universului cercetării, suficient de
mare pentru a servi la elaborarea ulterioară de eşantioane reprezentative, eşantionul multifazic (sau ierar -
hizat) se referă la faptul că dintr-un eşantion utilizat la un moment dat se extrag eşantioane mai mici pentru
unele studii parţiale (T. Rotariu, P. Ilut, Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, 1997).
La rândul sau, eşantionul panel (fix) serveşte la măsurarea schimbării şi la analiza sensului principal
al determinării în cazul variabilelor ce se influenţează reciproc.
Proiectarea, construirea şi pătrarea eşantioanelor fixe reprezentative ridică o serie de probleme, însă
avantajele studiului panel compensează eforturile depuse. În plus, eşantioanele fixe se realizează cu costuri
reduse, comparativ cu determinarea la fiecare ancheta în parte, iar informaţiile obţinute — cel mai adesea —
sunt mai complete şi mai sigure decât cele din cadrul anchetelor sociologice unice (S. Chelcea, I. Marginean,
I. Cauc, Cercetarea sociologică. Metode şi tehnici de cercetare, 1998).
Printre problemele critice ale eşantionului panel enumerăm: participarea, mortalitatea şi
condiţionarea.
Practica studiilor panel arată ca doar 8 din 10 persoane solicitate consimt să fie incluse în astfel de
eşantioane. Dacă există anumite diferenţe, relevante pentru cercetare, între cel care acceptă să participe şi cel
care refuză, reprezentativitatea are de suferit.
Apoi s-a constatat ca numai o parte din persoanele care au consimţit să participe în panel cooperează
în continuare cu cercetătorii. La rândul lor, schimbarea adresei, modificarea statusului persoanei, decesul
provoaca alte pierderi (,,mortalitatea”) eşantionului fix.
Cât priveşte condiţionarea, ea se referă la modificarea comportamentului celor studiaţi doar pentru
faptul că au intrat în eşantionul panel.
În cercetarea panel asupra calităţii vieţii organizată la ICEV (coordonator I. Marginean), pentru 3 ani
consecutivi (1996, 1997, 1998), s-a obţinut o recuperare de 77% în anul al doilea şi de 58% în anul al treilea
faţă de primul an.
În practică s-au imaginat diferite modalităţi de corectare a eşantionului panel şi păstrarea
reprezentativitaţii, cum ar fi: adăugarea de persoane selectate aleatoriu de pe o lista de rezervă, compararea
rezultatelor cu cele ale unui eşantion alternativ etc.
 CURS NR.10
Erori si surse de eroare in anchete si sondaje

Definirea noţiunii
Noţiunea de eroare se poate defini în procesul de măsurare, când se porneşte
de la premisa că există o valoare “adevărată”, fixă, independentă, a mărimii ce se
măsoară şi care, în cadrul acestui proces, datorită imperfecţiunii aparatelor sau
organelor de simţ, nu poate fi regăsită exact, ci numai cu aproximaţie.
Erori legate de eşantionare
-pentru eşantioanele probabilistice se poate calcula în cazul fiecărui indicator
folosit ,adică în cazul fiecărei intrebări o mărime numită eroare standard care
arată cât este în medie eroarea comisă, atunci când înlocuim valoarea din populaţie
cu cea din eşantion.
-caracterul nealeator al unui eşantion poate fi probat prin existenţa unuia sau mai
multor factori de distorsiune. , deci cu acţiune constanta.
Ex. dacă publicăm într-un ziar o serie de întrebări prin care cerem oamenilor să ne
spună lucruri din care să deducem opiniile lor politice –avem o serie de factori de
distorsiune:
-intrebările ajung doar la o parte din populatie,
-in rândul cititorilor se va face o selecţie nealeatoare a persoanelor care
răspund.
-nonrăspunsurile produc distorsiuni prin deformarea eşantionului, care iniţial, a
putut fi ales în mod corect.
-dificultatea găsirii persoanei căutate din cauza programului sau în perioada
anchetei
-mutarea intregii familii de la adresa menţionată
-invalidarea răpunsurilor la un chestionar intreg
-nereturnarea unui chestionar trimis prin poştă.
 Erori legate de constructia chestionarului
 Erori datorate formularii intrebarilor
 Erori generate de numarul si ordinea intrebarilor
 Erori generate de forma de raspuns a intrebarilor
 Erori produse de constructia grafica a chestionarului

Erori produse de formularea intrebarilor

Apar erori datorită limbajului utilizat –se folosesc cuvinte şi expresii din
limbajul comun sau trebuie să se faca apel la notiuni, idei foarte simple. De
asemenea se recomandă folosirea unui discurs care să nu dea naştere la variante
diferite de interpretare
Erorile sunt legate şi de conţinutul intrebărilor . Astfel în raport cu
problema studiată se vor elabora intrebări concrete şi precise
Una din greşelile cele mai frecvente este aceea de a cuprinde două întrebări în
una singură:
Ex. In ce măsură sunteţi mulţumit de politica guvernului în domeniile învăţământului şi
cercetării ştiinţifice?
Se recomandă evitarea construcţiei întrebărilor în forme care să sugereze răspunsurile.
Ex. Foarte multă lume consideră necesară înăsprirea anumitor categorii de
pedepse prevăzute în Codul Penal, deoarece la noi în ţară, în ultimii ani,
fenomenul criminalităţii a luat o amploare necunoscută până acum şi este de
presupus că lucrurile se vor înrăutăţii şi mai mult, prin extinderea folosirii
drogurilor, a armelor de foc etc.Dumneavoastră sunteţi sau nu de acord cu o
asenmenea modificare a Codului Penal? faţă de
Sunteţi sau nu de acord cu modificarea Codului Penal, în sensul înăspririi
pedepselor pentru acele infracţiuni care, în ultima vreme, s-au înmulţit?
 Erori generate de numărul şi ordinea întrebărilor
-numarul întrebărilor –dacă durata unei anchete depăseste timpul pe care
subiectulîil acordă acestei activităţi, acesta va da semne de nerăbdare şi se vor primi
răspunsuri superficiale, eronate
-ordinea întrebărilor-datorită unei întrebări dificile sau referitoare la o situaţie
delicată subiectul îşi poate schimba atitudinea şi poate refuza continuarea discuţiei-se vor
aşeza la sfârşitul chestionarului-întrebările de identificare-ex, ocupaţie,scolaritate etc
-contaminarea răspunsurilor la o întrebare ce urmează în chestionar după o alta
referitoare la acelaşi subiect sau la unul apropiat
-întrebările filtru-existenţa sau nonexistenţa întrebărilor filtru poate conduce la
erori-situaţia este mai dificilă în cazul întrebărilor de opinie-să aflăm părerea gospodinelor
despre detergentul X-o întrebare directă este irelevantă. În acest sens aplică “planul în cinci
puncte” a lui Gallup
1.-Prin intermediul primelor două intrebări vom verifica dacă subiectul a auzit
despre produs
2.Prin a treia întrebare ne vom centra pe aspectul concret al problemei
3.Ultimele două intrebări se vor referi la aspecte speciale ce conduc la
cunoaşterea mai clară a aspectului relevat de a treia intrebare.
Aţi auzit de produsul X? da nu
Despre ce produs este vorba?
Aţi folosit în ultima lună acest detergent? Da nu
De ce folosiţi(nu folosiţi) acest detergent ?
Pentru subiecţii care raspund cu  da-Dacă preţul detergentului ar creşte
cu……..lei, l-aţi mai folosi?
Pentru subiecţii care răspund cu nu- dacă preţul detergentului ar scade cu
……..lei, aţi fi dispusă să treceţi la folosirea lui?

Erori generate de forma de răspuns

-utilizarea necorespunzătoare de înregistrare a răspunsului
In cazul întrebărilor închise
a-subiectului i se sugerează răspunuri posibile atunci cînd el în fapt nu are
răspuns
 b-neadaptarea sistemului de raspuns la continutul intrebarii
c-ordinea variantelor de raspuns-anchetele electorale –listele cu numele
personalitatilor politice
In cazul întrebărilor deschise
a.-oamenilor le place să scrie şi chestionarele pot cuprinde informaţii puţin
relevante
b . -în ancheta orală răspunsul se înregistrează de către operator care va introduce
erori specifice
c . -subiectul poate să nu-şi exprime opinia în cele mai potrivite cuvinte
d. -variantele de răspuns pot asigura unitatea interpretării sensului intrebării , iar în
forma deschisă pot genera interpretari diferite
e. -opinia poate exista într-o formă latentă şi nu poate fi descoperită decât prin
variantele de răspuns
f. -in procesul de postcodificare numarul erorilor poate fi ridicat
Erori generate de construcţia grafică a chestionarului
a.-întrebările să fie clar delimitate unele de altele ca şi de varintele proprii de
răspuns
b. -întrebările filtru să nu fie prea multe deoarece multitudinea săgeţilor şi
bifurcaţiilor poate deruta subiectul
c. -continuarea seriei de variante de răspuns la o întrebare de pe o pagină pe alta
Erori datorate operatorilor
a.trăsăturile de personalitate-aspectul exterior-placut/neplacut
-caracteristicile vocii(ton ,ritm etc)
-temperament ,nivel de cunoştinţe, trăsături morale
erori: frecvenţa mare a nonrăspunsurilor
greşeli de codificare
înregistrarea unei opinii neconformă cu realitatea
b. corelaţia dintre tema anchetei şi atitudinea sau opiniile anchetatorului
c. anticipaţiile operatorului
-anticipaţii de structură-atitudine-operatorul evaluează după răspunsul
la primele întrebări atitudinea subiectului faţă de tema anchetei
 -anticipaţii de rol-imaginea pe care operatorul şi-o face asupra
subiectului
-anticipaţiile de probabilitate-distribuţia răspunsurilor pe care
operatorul o anticipa
Erori datorate respondenţilor
-dezirabilitatea socială-tendinţa subiecţilor de a da răspunsuri în conformitate cu
ceea ce e de dorit din punct de vedere social
-limitele memoriei umane-memoria de lungă durată –cu cât intervalul de timp
dintre petrecerea unui eveniment şi cel al chestionării este mai mare cu atât
probabilitatea de a apărea răspunsuri greşite sau nonrăspunsuri creşte.
-procesarea şi interpretarea informaţiei –înţelesul diferit pe care subiecţii îl atribuie unuia
sau aceluiaşi cuvânt, precum şi relaţia cognitivă respodent-operator
 CURS NR.11
Etape tehnice si tipuri de sondaj

Origine.
Sondajul a izvorât dintr-o imposibilitate practică: a interoga în mod individual o întreaga populaţie
ce ne interesează, şi dintr-o posibilitate statică: a descrie intregul prin parte. Imposibilitatea practică de fapt
rezidă în faptul că un recensământ complet antrenează o organizare materială şi cheltuieli importante, iar
exploatarea şi publicarea rezultatelor necesită timp indelungat. Mai mult, nu se poate dispune de personal
suficient pentru a culege şi altceva decât informaţii uşor accesibile: stare civilă, semne exterioare etc.
Sondajul, dimpotrivă, fiind mai redus, cere sume şi intervaluri de timp mai reduse.
Se disting două scopuri principale urmărite frecvent prin sondaje:
a avea estimarea parametrilor unei populaţii date, de exemplu media de vârstă a candidaţilor la admiterea la o
facultate; a verifica o ipoteză statistică privitoare la o populaţie, de exemplu, “70% dintre familii au
televiziune prin cablu?”
Apare astfel evident că, in cazul sondajelor, se abandonează descrierea şi observaţia completă,
precum şi riscurile acesteia adăugându-se însă alte surse posibile de eroare.
Anchetele prin sondaj se aplică în numeroase domenii pe care le distingem astfel:
-după obiectul de studiu: studiul consumului, opiniei, audienţei spoturilor publicitare;
-după natura unităţii statistice observate: consumator, automobilist, exploatator agricol, punct de vânzare;
-după tehnica de eşantionare: aleatorie, empirică;
-după metoda de observaţie utilizată: observaţie directă, ancheta prin interviu, ancheta prin corespondenţă;
-după caracterul ocazional sau permanent al studiului: anchete despre somaj realizate periodic, uneori chiar
pe acelaşi eşantion, sau o singură dată.

Limite şi avantaje.
Anchetele prin sondaj sunt adaptate studiului populaţiilor numeroase şi suficient de fracţionate. Ele
nu prezintă interes în cazul unei populaţii reduse şi sunt fragile deoarece indivizii care compun populaţia sunt
de categorii diferite. Populaţia studiată trebuie să fie suficient de bine definită şi localizată. Sondajul aleatoriu
impune chiar o listă completă a indivizilor care compun populaţia, de la care se stabileşte esenţialul.
Anchetele sunt evident şi strict dependente de posibilităţile de răspuns ale persoanelor interogate.
In plus, sondajele fiind fondate pe legea numerelor mari, extrapolările trebuie realizate pe eşantioane
suficiente. In absenţa experimentării veritabile, chiar dacă anchetele vor releva unele corelaţii, nu va trebui să
concluzionăm decât cu mare prudenţă, pe baza relaţiilor de cauzalitate.
In ciuda acestor limite metoda sondajului oferă mari avantaje. Ea permite studiul domeniilor
dinafara recensămintelor şi statisticilor administrative: fidelitatea consumatorilor faţă de o marcă comercială,
faţă de un partid politic. Astfel, cercetătorul este mult mai liber in definirea conceptelor ce formează obiectul
cercetării sale. Sondajele depind de reguli foarte precise, insă metoda este indeajuns de maleabilă pentru a se
adapta diverselor scopuri. In sfârşit, reprezintă singura tehnică ce permite culegerea informaţiilor cuantificate
pe colective importante.
Principii şi condiţii.
Chiar inainte de a cunoaşte regulile statistice aplicabile, se pare că, la o simplă analiză, ipoteza
conform căreia se poate extrapola de la parte la intreg va fi mai intâi funcţie de natura intregului, a
elementelor observate şi apoi de metoda utilizată pentru selecţionarea acestor elemente.
Ceea ce studiază ştiinţele umane reprezintă o mare varietate, tradusă prin prezenţa caracteristicelor
mai numeroase decât cele datorate doar hazardului, iar dificultatea provine din evoluţia constantă a acestor
particularităţi. S-a comparat totalitatea caracteristilor populaţiei cu o urnă mare, în care s-ar introduce bilele
mai multor urne mai mici, fără a le amesteca suficient. Insă pentru a avea o idee corectă a ansamblului
trebuie ca bilele fiecărei urne mici să fie reprezentate in eşantion.
In ceea ce priveşte metoda utilizată pentru selecţie, adică pentru alegerea eşantionului, problema se
pune astfel: cum să se desemneze persoanele de interogat? De aici decurge răspunsul la o alta intrebare
esenţială: cum să construieşti, pornind de la observaţiile individuale, o estimare corectă, adică să extrapolezi
judicios rezultatele eşantionului la populaţie? Aici intervine problema reprezentativităţii eşantionului.

Alegerea (selectarea) esantionului.

Metoda utilizată pentru a constitui un eşantion a suscitat un conflict, astăzi puţin atenuat, intre
organismele statistice şi institutele de opinie. Institutele estimează ca unica metodă valabilă, ştiinţifică,
riguroasă este aceea care permite utilizarea calculului probabilităţilor, alegerea eşantionului realizându-se
după legile hazardului. In acest caz, sondajul este calificat drept probabilistic. Institutele de opinie practică
sondajele prin alegere raţională sau prin procentaje. In acest caz, sondajul este empiric.

Sondajul empiric. Metoda procentelor.

Termenul de “alegere raţională”, care pare a exprima o superioritate metodologică, nu trebuie să
inducă în eroare. Alegerea despre care e vorba nu pune în joc decât un raţionament empiric, lipsit de orice
rigoare ştiinţifică. Acest mod de desemnare a eşantioanelor rezidă în ideea ca diversele variabile ataşate
individului nu sunt interdependente. De exemplu, când un eşantion se identifică cu populaţia din care este
selectat (în ceea ce priveşte distribuţia anumitor variabile bine alese, el este puţin diferit de populaţia
respectivă şi în ceea ce priveşte distribuţia variabilelor necontrolate.
Să presupunem că studiem frecvenţa la cinematograf a populaţiei adulte din Constanţa. Se va admite
ca modul de utilizare a timpului liber este în legătură cu sexul, vârsta şi categoria socio-profesională,
variabile pentru care dispunem deja de bune statistici. Aceste categorii multiple trebuie cunoscute deoarece
proporţiile şi relaţiile lor impun structura internă a eşantionului. Acesta trebuie să constituie un model redus
al populaţiei totale.Vom alege indivizii eşantionului astfel incât să fie reprezentate caracteristicile întregii
populaţii, adică distribuţia în funcţie de sex, vârstă şi categorie socio-profesională să fie uniforma.
Anchetatorul va primi un tabel indicând procentajele de respectat, adică numărul persoanelor ce trebuie
interogate şi care prezintă caracteristicile cerute. In afară de această limitare, el este liber a interoga pe oricine
va dori.
Inconveniente şi avantaje.
Pe plan stiintific, fata de aceasta metoda exista rezerve serioase. Un esantion poate reprezenta pe
hartie reductia exacta a populatiei din anumite puncte de vedere, insa ulterior poate fi complet deformat prin
munca anchetatorului. Sa ne imaginam ca acesta reuseste sa respecte procentele impuse dar, pentru a-si
economisi fortele, va interoga persoanele
asteptand la usile cinematografelor. Esantionul ar fi astfel evident deviat.
Se poate prevedea un anumit numar de aspecte de respectat: dispersia geografica, excluderea
oamenilor ce se cunosc unii cu altii etc. Nu mai ramane decat ca insusi anchetatorul sa introduca alti factori
decat hazardul, in caz ca are tendinta sa interogeze numai persoanele cele mai usor de abordat etc.
Daca metoda procentajelor este, din punct de vedere stiintific, fara mare valoare, experienta
dovedeste ca aceasta ofera informatii foarte satisfacatoare si ca este metoda cea mai comoda. Ea necesita fara
indoiala existenta unor statistici corecte, detaliate si actuale, insa nu si o baza completa de sondaj. In sfarsit,
metoda este mai putin costisitoare, anchetatorul muncind de aproape doua ori mai repede decat atunci cand i-
ar fi impusa o lista de persoane.
In general, trebuie sa se cunoasca tipul de erori de temut pentru fiecare gen de ancheta si in functie
de scopul cercetarii.

Metoda itinerariilor.
Metoda itinerariilor prezinta avantajul de a nu necesita o baza completa de sondaj, suprimand
inconvenientul libertatii prea mari a anchetatorilor. Utilizata adesea pentru a desemna esantioane pe familii
sau pe locuinte, ea consista in a impune fiecarui anchetator un itinerar precis, indicandu-i-se punctele
interviului. In acest caz, reprezentativitatea esantionului va depinde de persoana ce stabileste planul
sondajului, cu rol de hazard.
Sondajul aleatoriu sau probabilistic.
Oricat de paradoxala ar parea asocierea acestor doi termeni, sondajul stiintific este cel ce se supune
hazardului.Termenul de hazard nu semnifica fantezie sau improvizatie. Studiul marilor cantitati (numere)
arata ca hazardul insusi prezinta regularitati. Tehnica sondajului aleatoriu permite sustragerea esantionului
fata de o alegere arbitrara sau personala si de a se recurge la o adevarata tragere la sorti. Aceasta se defineste
prin faptul ca fiecarei unitati din populatie ii sunt acordate sanse egale de a face parte din esantion. Vom
spune ca am efectuat un sondaj probabilistic daca selectia poate fi asimilata unei alegeri intamplatoare, adica
daca se poate compara alegerea facuta cu selectia, cu ochii legati, cu bilele perfect amestecate dintr-o urna si
fiecare bila avand aceiasi probabilitatte de a fi aleasa intamplator.
Inainte de a se recurge la o esantionare, trebuie stiut la ce se va referi selectia de operat. Metoda
aleatorie cere sa dispunem de o baza de sondaj, enumerand fara omisiune si fara repetitie totalitatea
indivizilor ce compon populatia, deoarece, dupa specialisti, sondajul este in mod esential un mijloc de
descoperire a caracteristicilor necunoscute ale unei populatii cunoscute. Asadar trebuie cunoscute
caracteristicile intregii populatii ce constituie baza sondajului, pentru a se regasi in esantion. Aceasta baza
poate fi constituita din liste, repertoare, registre sau fisiere complete sau actualizate.
Metoda ariilor.
Dacă nu există o bază de sondaj sau aceasta este incompletă, se poate utiliza metoda ariilor, folosită
adesea în domeniul anchetelor agricole. Punctul de plecare îl constituie o hartă geografică sau fotografii
aeriene pe care sunt delimitate arii ce vor reprezenta tot atâtea unităţi. Dacă harta este cadrilată, se poate
folosi pătratul ca arie-unitate. Totodată, aria poate avea suprafeţe şi forme variabile; în rural ea va fi limitată
de linii naturale, mai uşor de regăsit pe teren; la oraş se vor lua in considerare grupuri de case. In sfârşit, mai
putem adopta ca arie-unitate, o circumscripţie administrativă (canton, comună, parcela din cadastru).
Dacă baza (lista disponibilă, suprafaţa divizată în arii) încadrează unităţi numerotate, este uşor de
procedat la o tragere la sorţi. Pentru aceasta se utilizează în mod curent tabele cu numere aleatorii. In caz că
unităţile nu sunt numerotate se poate realiza un sondaj sistematic (selecţionarea pe o fişă a centimetrilor sau
decimetrilor sau după o progresie aritmetică). Această metodă este interesantă când nu suntem siguri că
unităţile listei sunt aranjate aleatoriu în raport cu caracteristica de studiat.
Oricare ar fi procedeul intrebuinţat, trebuie să existe o veritabilă tragere la sorţi, adică să se acorde
tuturor unităţilor întregii populaţii şanse egale pentru a aparţine eşantionului.
Diverse tipuri de sondaj probabilistic. Sondajele complexe:
-Sondajul pe grupuri.
-Sondajul pe mai multe grade.
-Sondajul pe mai multe faze.
Sondajul pe grupuri.
El decurge din ideea prezentă mereu în mintea staticianului, de a-şi simplifica neîncetat munca şi a-i
reduce costul. Tragerea la sorţi nu se va mai aplica unităţilor individuale, ci ansamblurilor sau grupurilor de
unităţi învecinate care, datorită proximităţii, facilitează munca de anchetare. Sondajul pe arii, analizat mai
profund, nu este decât un caz al sondajului pe grupuri. Toate unităţile cuprinse în aria trasă la sorţi sunt
supuse chestionării.
Tot astfel vom interoga toţi locuitorii unui imobil, toţi elevii unei şcoli, toţi exploatatorii agricoli ai
unei comune etc. Inconvenientul acestei metode constă în corelaţia dintre caracteristicile unităţilor aceluiaşi
grup. Această corelaţie impune un eşantion mai important pentru obţinerea unei precizii determinate dinainte.
Sondajul pe mai multe grade.
Din moment ce am fost constrânşi de a alege un eşantion de grupuri (absenţa repertoriului unităţilor
elementare), nu este necesar a supune anchetei toate elementele fiecărui grup tras la sorţi. Pornind de la acest
sondaj de prim grad, este posibil a trage la sorţi un al doilea eşantion (al doilea grad) şi tot aşa, dezagregarea
oprindu-se la nivelul dorit.
Sondajul pe mai multe faze.
 In acest caz este vorba de combinarea mai multor sondaje, fracţiunile de sondaj variind, însa
unităţile ramânând aceleaşi.
In general, ne mulţumim cu două faze. Să presupunem că trebuie să efectuăm o anchetă privind
consumul pe un eşantion de familii. Datorită costului sau destul de ridicat, acest tip de anchetă nu se poate
realiza decât asupra unui număr limitat de familii.
In plus, un eşantion selectat prin sondaj elementar ar conţine mai ales familii de mijloc. Familiile ale
căror resurse sunt anormal reduse, ca si cele din paturile instarite, nu ar figura decat in numar foarte restrans,
constituind grupuri prea putin numeroase pentru a face obiectul analizelor valide. De aceea vom fi nevoiţi a
recurge la un sondaj în două faze, unitatea sondajului ramînând familia. In prima fază, se extrage un mare
eşantion de familii pe care îl supunem unei anchete rapide, în care fiecare familie indică totalul resurselor
sale. In a doua fază, acest mare eşntion este stratificat în funcţie de totalul indicat.
In straturile extreme, eşantionul integral este supus chestionarului. In straturile intermediare, se
aplică procente variabile, determinate astfel incat să fie interogat un număr de familii suficient analizei.
Procedeul eşantionului reprezentativ (master-sample).
In general, este de dorit a obţine rezultatele unui sondaj în cel mai scurt timp. Or, intocmirea unei
baze de sondaj cere timp. Avem interesul de a utiliza aceiaşi bază pentru mai multe anchete, de unde şi ideea
de a pregăti dinainte materialele necesare eventualelor sondaje şi de a constitui un eşantion model (principal).
O problemă foarte importantă este aşadar actualizarea acestei baze de sondaj.
In Franţa, INSEE a intocmit un astfel de eşantion destinat anchetelor de opinie.E vorba de un
eşantion de alegători, ceea ce restrânge semnificatia rezultatelor. Actualizarea se face annual, ca si pentru
listele electorale.
Sodajul stratificat
In vederea reducerii cheltuielilor sondajului se organizeaza adesea esantionari complexe permitand
cu un minim de observatii, obtinerea estimarii cu cea mai slaba marja de eroare. Se vorbeste astfel de
sondajul stratificat. Populatia de sondat este divizata in straturi, fiecare strat constituind un subansamblu, de
unde se extrage un esantion. Aceasta stratificare este legitima de fiecare data cand dispersia trasaturii
studiate(pe langa valoarea medie) este mai redusa in grup decat in cadrul populatiei totale. Altfel spus,
straturile, pentru trasatura retinuta, trebuie sa fie mai omogene decat ansamblul. Un studiu prealabil permite
cunoasterea acestui aspect. In plus, pentru fiecare strat, esantionul trebuie ales la intamplare.
Stratificarea pune o noua problema: trebuie considerate esantioane de aceiasi importanta in fiecare
strat? In general exista doua modalitati de a proceda:
-Fractiunea sondata constanta, de exemplu 1/10, bineinteles cu conditia ca esantioanele sa ramana de marime
suficienta.
-Fractiunea sondata variabila, ca metoda de preferat deoarece antreneaza cea mai scazuta marja de eroare a
esantionarii. Daca, de exemplu, am distins doua straturi aproximativ egale, insa unul este foarte omogen iar
celalalt foarte eterogen. Pentru primul, un esantion redus va fi suficient pentru a estima caracteritica, avand
un risc redus de eroare; in timp ce al doilea va necesita un esantion mult mai important pentru atingerea
aceleiasi precizii. In opinia specialistilor, fara exceptie, rezultatele unui esantion stratificat vor comporta mai
putine greseli de esantionare decat cele ale unui esantion cu marime identica, insa luat la intamplare din
ansamblul populatiei.

Reprezentativitatea eşantionului.
Este imposibil a răspunde la intrebarea “ câţi anchetaţi trebuie interogaţi pentru ca rezultatele
anchetei să fie corecte?” pusă sub această forma, deoarece ea presupune a fi rezolvat un anumit număr de
dificultăţi referitoare la diferite noţiuni. Mai intai, ideea preciziei sau corectitudinii rezultatelor ce comporta
un sens larg: absenta erorii si un simt tehnic mai limitat, unindu-se cu notiunea de validitate sau
reprezentativitate a esantionului.
Precizia rezultatelor si notiunea de eroare.
Precizia, corectitudinea (in sens larg) sondajului implica conformitatea rezultatelor sale cu
realitatea . Ea va depinde de o mai mica sau mai mare posibilitate de a evita erorile, adica de un anumit
numar de elemente.
Primul element priveşte domeniul studiat, omogenitatea sa mai mare sau mai mică. Un sondaj
pentru verificarea calităţii unui produs industrial pune mai puţine probleme decat un sondaj pentru
cunoaşterea opiniei francezilor despre Europa.
Al doilea element priveşte gradul de precizie căutat. Pentru pronosticul electoral, importanţa mizei,
publicitatea rezultatelor şi confruntarea cu realitatea obligă la luarea tuturor precauţiilor pentru obţinerea unui
rezultat precis. Elementul statistic este preponderent. In cazul unei anchete de opinie este vorba mai degrabă
de căutarea unei indicaţii, esenţialul negăsindu-se în statistica, ci în cercetarea însăşi. Acest lucru ne aduce la
un al treilea element important.
Al treilea element se referă la natura scopului urmărit sau de informaţii de cules. Regăsim aici
noţiunea de eroare relativă. Adică este vorba de o informaţie uşor de obţinut (sunteţi celibatar, văduv,
divorţat) sau de o informaţie mai complexă (sunteţi pentru un regim prezidenţial?). In funcţie de obiectul
anchetei, riscurile erorii sunt mai mari sau mai mici.
In sfârşit, al patrulea element se referă la natura erorilor. Erorile ce pot denatura rezultatele unui
sondaj au naturi diferite şi se situează în momente diferite. Ele pot aparea independent de orice precauţie
luată în legătură cu eşantionul: erori privind redactarea întrebărilor, erori de anchetă sau ale anchetatorului.
Distingem eroarea de măsurare- provenind în urma observaţiilor eronate asupra indivizilor din
eşantioane (erori sistematice sau accidentale)- şi eroarea de eşantionare propriu-zisă. Acestea două formează
împreună eroarea totală.
Dacă reprezentăm pe laturile unui unghi drept lungimile corespunzătoare erorii de eşantionare (EE)
şi erorii de măsurare (EM), eroarea totală (ET) va fi reprezentată de ipotenuza triunghiului dreptunghic.
Acesta este aşadar superioară erorii de eşantionare şi celei de măsurătoare.
Rezultă de aici două consecinţe importante:
1.Este inutil a consacra mari eforturi în scopul reducerii erorii de eşantionare, din moment ce eroarea de
măsurare este importantă. Avantajul relativ al metodei probabilistice faţă de metodele empirice de
eşantionare este cu atât mai scăzut cu cât variabila studiată sau domeniul de analizat sunt mai dificil de
observat corect.
2.Tot aşa, este inutil a consacra mari eforturi în scopul reducerii erorii de măsurare din moment ce riscul
erorii de eşantionare este important.
La toate acestea trebuie să adăugăm erorile provenind din chestionar, ale anchetatorului şi ale anchetei.
 CURSUL NR.12
Metoda biografică şi studiul de caz
Metoda biografică

În prezent în literatura de specialitate se conturează două accepţiuni ale termenului de “metodă

biografică”: 1) înţelesul clasic, de biografie socială, adică de analiză a biografiilor individuale sau de grup, ca
metodă de a descrie şi explică realităţi şi fenomene socioumane; 2) activităţile şi procedeele prin care se
construiesc, se compun de către autori, nu neapărat literaţi, biografiile unor oameni obişnuiţi sau a unor
personalităţi.
Metoda biografică se utilizează în disciplinele socioumane, mizându-se pe următoarele caracteristici
(atuuri) ale ei:
În biografii se relevă cum se împleteşte strâns traiectoria de viăţă personală cu micromediul social
şi cu dimensiunile macromediului (instituţii sociale, schimbări politico-sociale).
Din biografii se pot desprinde strategiile şi consecinţele activismului actorului individual sau grupal
asupra socialului.
Specific metodei biografice este că interacţiunile individ-grup-societate sunt redate că procese
temporale “à la long”, desfăşurate, de obicei, pe câteva decenii.
Dacă sunt proiectate pe un fundal socio-istoric prins şi prin date statistice, biografiile individuale se
pot constitui în cazuri tipice pentru ciclul vieţii sociale şi familiale, precum şi pentru problema generaţiilor.
În calitate de cazuri tipice, biografiile au mare valoare, cu deosebire în înţelegerea “din interior” a
unor fenomene sociale majore, cum sunt migraţia, urbanizarea, sau cum a fost la noi colectivizarea forţătă.
Biografiile sunt relevante în cazul societăţilor simple, cu grad mare de uniformizare, în descrierea
raportului personalitate (sine social) - cultură, iar în cele complexe, a proceselor de constituire a identităţii
personale şi sociale.
Dintr-un punct de vedere mai specific - cel psihologic - biografiile individuale, convertite în studii
de caz, au fost explorate şi exploatate în vederea descifrării evoluţiei proceselor cognitive şi afective, a
judecăţilor şi comportamentului moral şi psihosocial în general, de savanţi precum j. Piaget, G.W. Allport, E.
Erikson, B. Skinner.
Tipurile mai semnificative de biografii sunt (Chelcea, 1993): a) provocate, când persoanele sunt
rugate să-şi relateze viaţa, şi b) neprovocate, când nu la cererea cercetătorului, ci din alte raţiuni oamenii îşi
povestesc sau consemnează drumul vieţii lor; la rândul lor, cele provocate sunt nedirijate (spontane) -
subiectul spune tot ce crede de cuviinţă, şi dirijate - când acestuia i se oferă un ghid, un punctaj după care să
facă relatarea; după forma lor, biogrăfiile sunt vorbite (înregistrate prin mijloace audio-vizuale) şi scrise.
 Studiul de caz
Studiul de caz este prin excelenţă o metodă calitătivă. Metoda în înţelesul mai larg al cuvântului,
fiindcă nu este o modalitate efectivă de culegere a materialului empiric, aşa cum se întâmplă cu observaţia,
interviul etc.
El se instituie într-o integrare a respectivelor modalităţi, prin abordarea unei entităţi sociale, de la
indivizi până la comunităţi sau organizaţii, cu scopul de a ajunge la o imagine cât mai completă (holistică)
posibil despre acea entitate. Metoda biografică constituie o specie a studiului de caz, un “‘caz” particular, al
acestuia. Prin studiul de caz nu se abordează numai persoane, şi, mai ales, nu se studiază realitatea
(psiho)socială numai din perspectivă acestor persoane, prin prisma biografiei lor, ci se cercetează un
fragment de realităte din exterior, utilizând şi metoda observaţiei.
Nu atât de frecvent şi intrinsec utilizat că observaţia şi convorbirile “studiul de căz” funcţionează şi
la nivelul cunoaşterii comune, într-o formă, desigur, neelaborată, ci cu totul difuză şi spontană. Oamenii
învaţă din cazurile (şi necazurile) altora. În discuţiile cotidiene se întâlnesc expresii cu trimitere la aceasta:
“Nu te lua după cazul lui...”, “Multe cazuri de felul ăsta am mai văzut” etc. Nu întâmplător, mulţi analişti şi
interpreţi ai vieţii sociale afirmă că esenţa strategiei cunoaşterii şi evaluării umane este comparaţia, ceea ce,
reprezintă principiul fundamental şi în abordarea ştiinţifică a problematicii cazurilor.
Pe plan mai avansat de sistematicitate în studierea cazurilor se află cazurile profesionale, pe
domenii: instrumentarea cazurilor în juridic, cazurile de asistenţă socială şi medicală şi din mai multe
sectoare de viaţă şi activitate umană. Aici preocuparea spre cunoaştere este maximă, dar din perspectiva
subordonării unui scop practic, aplicativ, în general acesta fiind “soluţionarea cazului”.
Când examinarea unui caz ia formă riguroasă de descriere, explicaţie şi interpretare a lui globală, şi,
de regulă, a comparaţiei explicite cu alte cazuri, ne situăm pe planul cunoaşterii ştiinţifice. Bineînţeles că
frontierele dintre cele trei genuri de raportare cognitivă la cazuri, şi cu deosebire dintre ultimele două nu sunt
rigide. Cazurile din practica juridică, medicală, economică, servesc ca bază empirică pentru elaborarea sau
ilustrarea unor teorii, iar multe din studiile de caz elaborate de experţi socioumani au ca scop expres unul
aplicativ.
Departajarea calitativ-cantitativ în studiul de caz este mai greu de operat. Putem vorbi mai degrabă
de studii de caz cu tentă pozitivist-cantitătivistă, în care există un set de ipoteze şi categorii (semi)structurate.
Etapele studiului de caz :
I Anamneza : inregistrarea datelor demografice
II. Descrierea mediului social, familial
III. Istoricul problemei, cazului, descrieea cazului
IV. Diagnoza nivelului prezent-masurarea unor caracteristici
V.Concluzii
 CURSUL NR.13
Analiza documentelor
Tipuri de documente
Ca şi în cazul celorlalte metode, vom spune că oamenii, în viaţa de zi cu zi, nu numai că produc
inevitabil documente, în sens larg, adică lasă continuu urme ale activităţii lor, dar la modul spontan le şi
analizează şi interpretează (scriem şi citim scrisori, jurnale, facem inferenţe din felul în care sunt decorate şi
aranjate locuinţele etc.). Practica socială cunoaşte, în acelaşi timp, şi modalităţi mai sistematice de studiu al
documentelor (dosare, dări de seamă, lucrări scrise). Aproape necontenit suntem judecaţi şi apreciaţi -
informal şi instituţional - prin ceea ce producem.
Istoriografia şi alte discipline şi-au constituit discursurile, şi continuă să o facă, prin analiza şi
interpretarea documentelor scrise şi arheologice. Studierea ştiinţifică a documentelor sociale, nu doar a celor
oficiale, ci şi ale lumii practice obişnuite, a devenit o direcţie principală şi în discipline ca antropologia,
sociologia şi psihologia socială, doar de câteva decenii încoace, cu toate că existau preocupări încă din anii
‘20.
Documentele pot fi clasate potrivit mai multor criterii, din punct de vedere al analizei lor sistemice
în disciplinele socioumane: după vechime, după destinatar, după accesibilitate, după gradul lor de încredere.
S. Chelcea (1993) reţine patru criterii pentru clasificarea documentelor sociale: natura, conţinutul,
destinatarul şi emitentul. După natura lor, ele pot fi scrise (texte propriu-zise) sau nescrise (obiecte, imagini,
simboluri), după conţinutul informaţional, cifrice (în preponderenţa cifrelor, a graficeor) sau necifrice (în
limbajul natural), după destinatar, personale sau publice, iar după emitent, oficiale (emise de guvern sau alte
autorităţi de stat) sau neoficiale.
Din punct de vedere al abordării calitative, conversaţiile cotidiene constituie un gen de document cu
totul important în înţelegerea derulării concrete a vieţii sociale.
Diversele tipuri de documente au făcut obiectul mai multor genuri de analize, din perspectiva
disciplinelor socioumane importantă fiind distincţia dintre analiza cantitativă (cunoscută şi sub numele de
analiză de conţinut) şi analiza de tip calitativ.

Analiza de conţinut

În ştiinţele sociale, analiza de conţinut, ca metodă şi tehnică de înregistrare, dispune de mai multe
circumscrieri. Una dintre cele mai vechi definiţii îi aparţine lui B. Berelson 18„Analiza de conţinut este o
tehnică de cercetare, vizând o descriere obiectivă, sistematică şi cantitativă a conţinutului, manifest pe care
îl are comunicarea“. În perioada de început, analiza de conţinut era definită ca o semantică statistică sau ca o
tehnică de factură cantitativă, prin care se descrie „comportamentul simbolic“.
La ora actuală, o definiţie care întruneşte oarecare consens este cea formulată de Holsti 19 „Analiza
de conţinut este orice tehnică de a face inferenţe în identificarea obiectivă şi sistematică a caracteristicilor
18
apud J. J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, Stiinta comunicării, Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 112.
19
Ibidem, p. 112-115
de care dispun mesajele“. In definiţia lui Holsti, în comparaţie cu Berelson, lipsesc determinantele
„cantitative“ şi „manifest“, urmare faptului ca în anii ’50, concepţia lui Berelson, conform căreia analiza de
conţinut este o tehnică de tip cantitativ, care priveşte doar conţinutul manifest al mesajelor, a fost foarte
contestată.
Pe linia definiţiei lui Holsti specialiştii concep analiza de conţinut ca modalitate de abordare a
textelor pe baza unui sistem prestabilit de interpretare. Analiza de conţinut reprezintă o interpretare
sistematică a textelor, pe baza unor reguli explicite.
Într-adevăr, deşi poate viza şi aspecte materiale alle producţiei umane (arhitectură, vestimentaţie
etc.), analiza de conţinut este proprie documentelor ce conţin informaţie complexă, celor cu valoare
comunicaţională ridicată: mass-media, literatură, statistici oficiale, dări de semă, rapoarte, legi şi decrete,
corespondenţă personală, jurnale intime etc.
In general, analiza de conţinut serveşte în trei direcţii principale :
 pentru analiza elementelor textuale, izolat sau în interdependenţă;
 pentru evaluarea emitentului;
 pentru evaluarea recepţiei.

1. Analiza elementelor textuale

În această direcţie se determină semnificaţia pe care o are mesajul transmis. Sunt evidentiate trei
tipuri de analiză semantică :
 studierea tendinţei evolutive (se face o comparaţie a mesajelor pe care acelaşi emitent le-a
transmis în diferite momente). O temă predilectă pentru un studiu de tendinţă o formează
modificările de


 program politic din evoluţia unui partid de-a lungul anilor.

 analiza contingenţei (cercetarea se concentrează asupra interdependenţei dintre elementele
textuale ale aceluiaşi mesaj)
 analiza performanţei (în cadrul căreia mesajele sunt comensurate pe baza unui standard
normativ)
2. Evaluarea emitentului şi antecedentele comunicării
Analiza de conţinut permite o evaluare a emitentului, a intenţiilor, motivelor şi concepţiei sale.
Definitorie pentru cercetător este modalitatea interpretativă pentru care optează: pentru un model
reprezentaţional sau pentru un model instrumental. Modelul reprezentaţional pune un semn de egalitate între
conţinut şi intenţie. Mesajul acoperă total intenţiile emitentului. Acest model permite luarea în consideraţie a
textului aşa cum acesta este, ca o ilustrate fidelă a intenţiilor. Modelul instrumental pretinde aplicarea
conjugată a altor metode de cercetare. Comunicarea este percepută instrumental şi mesajul este încadrat într-
un proces de persuadare socială. A lua în consideraţie exclusiv intenţiile emitentului este insuficient şi
conduce, inevitabil, la concluzii exagerate.

3. Determinarea efectelor
Analiza de conţinut poate fi utilă în evaluarea efectelor pe care le are procesul de comunicare.
Aplicată izolat, analiza de conţinut se dovedeşte, de cele mai multe ori, a fi insuficientă. Studiul efectelor
pretinde ca analiza de conţinut să fie conjugată cu alte metode de analiză. Pentru a atribui efectele exclusiv
procesului de comunicare se impune o analiză comparativă a comportamentului în cel puţin două momente
(comportamentul publicului înainte de comunicare şi cel după comunicare) – valabil în cazul unui exemplu
din domeniul televiziunii.

Etapele analizei de conţinut

Având stabilita problema de studiat si fiind alese documentele corespunzatoare, analiza de continut
se desfasoara în urmatorii pasi mai importanti:
Din experienta prealabila de cercetare si/sau printr-o parcurgere atenta a materialului supus analizei,
formulam ipoteze pe care le traducem în categorii (clase), iar acestea, la rândul lor, în indicatori direct
numarabili în text. Traducerea unei probleme (ipoteze) în categorii si indicatori, carora le atribuim coduri,
înseamna întocmirea unui “chestionar” cu care mergem în fata documentului si filtram materialul brut.
O data ce avem grila de categorii si sistemul de indicatori, intereseaza cum facem numararea la
nivelul textului, alegerea unitatilor de analiză. Aceste unităţi de analiză se referă la ceea ce trebuie decupat
din context, adică « natura unităţilor ».
Se distinge, în acest sens, între unitatea de reperaj definită de Lasswell ca « lungimea textului în
care apariţia temei este numărată o dată », este deci recunoscuta tema - si unitatea de context, definită ca
porţiunea minimă a textului care trebuie citit pentru a determina dacă tema este prezentată favorabil,
defavorabil sau neutru. Se întelege ca unitatea de context este mai mare sau cel putin egala cu cea de reperaj.
În practica, lucrurile sunt destul de complicate, unitatea de reperaj si cea de context trebuind alese în functie
de organizarea documentului în spatiu si timp. La carti, se pot lua ca unitate de reperaj paragrafe, pagini, la
reviste si ziare, numere, la emisiunile radio si TV, ore sau zile.
Prin numararea unitatilor favorabile, neutre sau care nu se refera la tema urmarita de noi si prin
calcularea raportului dintre frecventele acestor unitati se desprinde preocuparea fata de tema respectiva si
aprecierea ei. Pe lânga simpla consemnare a prezentei sau absentei atributului, a temei ca atare, dar si a celui
“favorabil’, “nefavorabil”, “neutru”, se poate evalua si taria gradului de intensitate cu care se manifesta
atitudinea introducându-se si formule statistico-matematice mai complicate. De asemenea - apelând la logica
si calculul probabilitatilor - se permie si evidentierea unor structuri asociative (pattern-ueri) semantico-
apreciative în cadrul comunicarii. Astazi se pot întreprinde analize fine si corelatii pe texte si inter-texte
datorita utilizarii calculatoarelor (există o adevărată tradiţie în analiza de conţinut computerizată, ea luând şi
acestă formă în deceniul al şaptelea).
 Specialistii metodei analizei de conţinut evidenţiază următoarele etape mai importante :
1. Determinarea cadrului teoretic
2. Operaţionalizarea
3. Codificarea
4. Analiza propriu-zisă
1. Cadrul teoretic
Cercetătorul, dupa ce a formulat tema de cercetare şi obiectivele cercetarii, trebuie să işi definească
orizontul teoretic. Opţiunile sale teoretice privesc, în acest context, două planuri.
În primul rând, cum abordează şi defineşte caracteristicile textuale de care urmează să se ocupe,
astfel încât tema de cercetare să işi atingă scopul.
În al doilea rând, trebuie precizat, în plan teoretic, dacă între aspectele studiate există o corelaţie
semnificativă. Ceea ce individualizează analiza de conţinut, în orizont tehnic, este delimitarea unităţilor
analitice.
Unitatea analitică, ce nu trebuie confundată cu cazul studiat, este minimala componentă care,
păstrându-şi autonomia, este interpretabilă la nivelul obiectului cercetat. Determinarea unităţilor analitice
depinde de tema cercetării.
2. Operaţionalizarea
Conceptele nu emană pur şi simplu din text, de unde şi necesitatea de a le operaţionaliza. Conceptul
trebuie redefinit, astfel încât să i se poată stabili apariţia în textul respectiv. Operaţionalizarea înseamnă, în
cadrul analizei de conţinut, elaborarea unui instructaj, a unui ansamblu de reguli, la care se supune activitatea
analitică.
Prescripţiile sunt de trei tipuri:
a) prescripţii legate de clasificare
b) prescripţii referitoare la unităţile analitice sau la unităţile de măsură
c) prescripţii referitoare la aspectele conceptuale
Analiza de conţinut implică o abordare a textelor pe baza unui sistem de categorii. Acest sistem
funcţionează ca un filtru prin care textele sunt trecute. Depinde de tema de cercetare care anume categorie
intră în sistem. Studiul despre „redarea completă a actualităţii“ într-un ziar pretinde cercetătorului să opereze
cu categorii de genul „ştiri politice“, „ştiri economice“, „ştiri sportive“, „ştiri ecleziastice“ etc. Pentru a fi
aplicată simplu şi fără dubii, fiecare din aceste categorii trebuie redefinită foarte exact. Adică, un articol de
ziar este politic, dacă mai mult de jumătate din alineatele sale conţin ştiri despre activitatea Executivului sau
despre reacţiile populaţiei la această activitate.
Pe măsură ce analiza implică, însă, un nivel mai ridicat de abstracţiune, instrucţiunile referitoare la
clasificare sunt mai vagi, iar analistul dispune de o mai accentuată autonomie interpretativă. Instrucţiunile
privesc şi descompunerea unităţilor analitice în unităţi de măsură. Unitatea analitică se poate descompune, de
cele mai multe ori, în mai multe segmente clasificabile. Segmentarea poate atinge nivelul cuvintelor sau cel
al propoziţiilor. Propoziţiile devin unităţi de măsură în analiza încărcăturii evaluative a textelor.
 De asemenea, trebuiesc precizate unităţile contextuale (context units), dimensiunile contextului din
care provin segmentele înregistrate. Clasificarea lor este imposibilă fără contextualizare. Dependenţa de
context este foarte evidentă în analiza textelor evaluative. O propoziţie primeşte alte sensuri în funcţie de
context. Într-un context critic şi într-unul favorabil, sensurile diferă. Cercetătorul trebuie să decidă, în
prealabil, cât de mare este contextul pe care îl are în vedere: dacă se limitează la contextul imediat sau ia în
consideraţie contextul general.
Reguli omnivalabile în această privinţă nu există, dar un compromis între cele două extreme este
posibil şi necesar. Acest compromis are meritele sale, dat fiind faptul că supradimensionarea contextului
atrage după sine o insuficientă acurateţe în interpretare.
3. Validitatea cercetării
O dată ce s-a stabilit procedura analitică, cercetarea poate intra în faza de culegere a materialului şi
de codificare a datelor. Cele două activităţi sunt lăsate pe seama unor operatori, care au fost instruiţi cum
trebuie să lucreze. Faptul este posibil, căci instrucţiunile indică, prin ele însele, drumul care trebuie urmat.
Intervin şi greşeli de execuţie, dar ele se datorează mai frecvent instrucţiunilor defectuoase decât operatorilor.
Pentru a controla calitatea instrucţiunilor şi a evita erorile, fiecare operaţie urmează a fi executată în paralel,
de doi operatori. Gradul de suprapunere al rezultatelor se exprimă în „coeficientul de validitate“.
Analiza de conţinut are o serie de virtuţi20, printre care foarte importante sunt:
●Ea aduce nota de rigoare în interpretarea documentelor, depăşeşte planul impresiei, al afirmaţiilor
fără acoperire empirică de genul: “Ziarul cutare se ocupă numai de lucruri de scandal” sau “Filmele
americane sunt pline de scene de violenţă” sau “Ce puţină muzică uşoară se dă acum la televiziunea
română !” etc. Plan care, din păcate, este atât de prezent nu doar în retorica cotidiană nevinovată, a relaţiilor
interpersonale, ci şi în discursuri şi luări de decizii cu impact în viaţa publică.
● Tot pe acestă linie, analiza de conţinut are o relevanţă deosebită în analiza temeinică a producţiilor
ştiinţifice, în dublu sens: în cele sociologice, mai ales, după cum observă T. Rotariu (1991) 21, ca analiză
secundară a datelor; în cele ştiinţifice, în general, pentru a decela mai precis ce teme sunt cercetate, raportul
teoretic-empiric, fundamental-aplicativ, ce caracteristici socio-demografice au producătorii de ştiinţă (vârstă,
sex, etc.).
● Prin analiza de conţinut se relevă nu numai tendinţe în interiorul unui document sau al mai multor
documente, la un moment dat, într-o anume temporalitate, ci şi evoluţia comparativă a unor teme şi aprecieri
pe secvenţe mai mari de timp. Analiza de conţinut poate lua şi forma analizei longitudinale.
● Metoda este preferată de cercetători fiindcă ea se aplică, de regulă, pe documente neprovocate
direct pentru cercetare şi astfel nu intervin distorsiunile legate de raportul cercetător-subiect, aşa cum se
întâmplă în cazul experimentului, al anchetei sau al unor anumite genuri de observaţie.
● Vizând o coordonată esenţială a existenţei socioumane - cea informaţional-comunicaţională -
analiza de conţinut are şi avantajul epistemic că, mai ales slujindu-se de calculator, se pot realiza vaste

20
apud Petru Iluţ, Abordarea calitativă a socioumanului, Collegium, Polirom, Iaşi, 1997, p. 135-139
21
Ibidem
comparaţii în timp şi spaţiu, pe perioade istorice, pe ţări, pe instituţii, etc., rezultatul ei constituind un element
central al multor decizii.
● Din motivele de mai sus, la care trebuie adăugat unul extrem de important, şi anume costul relativ
redus al cercetării faţă de alte metode, ea a cunoscut în ultimele decenii o adevărată explozie.
Analiza de conţinut comportă însă dificultăţi şi limite, unele “interne’ mai specifice, altele cu
caracter mai general.
● O primă şi gravă problemă metodologică e cea a stabilirii grilei de categorii şi indicatori. T.
Rotariu (1991)22 consideră că respectiva grilă şi categoriile trebuie să fie: exhaustive (să surprindă toate
variantele de apariţie a caracteristicii, a temei); exclusive (o unitate înregistrată într-o categorie să nu mai
figureze şi în alta); obiective (să permită o clasificare a materialului care să depindă cât mai puţin posibil de
analistul ce o realizează), şi pertinente (adecvete obictivului urmărit de cercetare şi conţinutului
documentelor). În vederea conceperii unui sistem de categorii care să se suprapună cât mai exact textului
examinat e nevoie de tatonări succesive şi de corecţiile corespunzătoare. Din acest punct de vedere s-a semnalat
dilema: când categoriile sunt largi (flexibile), nu se atinge precizia (fideliatea) dorită, pe când dacă ele sunt
limitate (strict definite), materialul codat diferă prea puţin de cel brut şi nu am înaintat, aşadar, prea mult în
cunoaşterea sistematică.
* Dintre exigenţele mai sus menţionate pretinse sistemului de categorii şi analizei de conţinut, în
general, decisivă este “obiectivitatea”, adică valabilitatea şi fidelitatea procedeului. În ceea ce priveşte
validitatea - în sensul ei tehnic -, deşi e imaginabilă şi utilizarea criteriilor predictibilităţii şi a validităţii
concurenţiale, în cazul analizei de conţinut legitimă este cercetarea validităţii de construct, şi mai ales, a celei
logice (de conţinut), altfel spus, a legăturii logico-semantice dintre ipoteze, categorii, indici şi caracteristicile
textului (S. Chelcea, 1985).
 Fidelitatea procedeului se poate estima fie prin compararea rezultatelor la care au ajuns diferiţi
analişti ce au lucrat independent pe acelaşi document şi cu aceleaşi categorii şi indicatori, fie prin
compararea rezultatelor unuia şi aceluiaşi analist, obţinute la intervale de timp mai mari, O valoare a
indicelui de corelaţie a inter-versiunilor analitice mai mare de 0,70 se consideră ca indicând o bună
fidelitate. În tot cazul, este necesar un accentuat spirit de fineţe şi o bogată experienţă pentru a desluşi în
expresii lingvistice diferite acelaşi conţinut (psiho)social. Poate că alături de interpretarea de ansamblu a
documentului, această sarcină este cel mai greu (şi riscant) de substituit prin analiza computerizată. De
aceea, e bine, cu toate că acesta măreşte costul cercetării, ca măcar atunci când e vorba de documente şi
teme importante, să se foloseacă, şi în stabilirea sistemului de categorii, şi în analiza propriu-zisă (sau a
programării computerului), metoda experţilor.
* Analiza de conţinut poate viza documente unice cu valoare intrinsecă şi, în acest caz, problema ce
documente concrete vom lua în analiză nu se pune. De cele mai multe ori însă suntem nevoiţi să recurgem la
eşantionarea materialului supus efectiv investigaţiei. Dacă, de exemplu, interesează cum tratează un anumit
ziar problema pensionarilor, este aproape imposibil (şi nici nu este necesar) să analizăm cantitativ, număr de

22
Ibidem
număr, pagină de pagină. În selectarea din presa scrisă şi audio-vizuală, întrucât există o fluctuaţie a apariţiei
şi tratării temelor (tendinţa de ciclicitate sau compensatorie), eşantionarea trebuie să ţină seama şi de aceste
criterii, combinând eşantionarea pur aleatorie cu una “stratificată”, în funcţie de perioade de apariţie.
* Problema problemelor în analiza clasică de conţinut este aceea că interpretarea atitudinilor,
valorilor şi intenţiilor autorului documentului supus investigaţiei nu se rezolvă doar prin relevarea tendinţelor
statistice. Este justificată atât inferenţa directă, când conţinutul este luat ca atare (face value), cât şi inferenţa
indirectă, când opusul afirmaţiilor din conţinut trebuie considerat ca adevărat. Rămâne, aşadar, la alegerea
cercetătorului de a aprecia intenţia manifestată în sens direct sau nu. Se face, din această perspectivă
distincţia (Ghiglione şi Matalon, 1978)23 între analiza pe plan orizontal (caracteristicile documentului în sine)
şi aceea pe plan vertical (cauzele, antecedentele şi intenţiile ce au produs documentul). Pentru al doilea gen
de analiză, cercetătorul are nevoie şi de alte date, referitoare la sursa emitentă şi la înţelegerea ambianţei
grupale sau societale de ansamblu. În literatura de specialitate se subliniază mereu, de altminteri, că însuşi H.
Laswell (1903-1978) - dacă nu părintele, atunci “naşul” analizei de conţinut - recomandă încadrarea ei într-o
schemă mai largă de analiză a comunicării: cine, ce, cui, cum şi cu ce rezultate comunică.

Analiza calitativă
În perspectiva calitativistă, după cum am mai spus-o, analiza documentelor sociale este interesantă
şi utilă dacă acestea sunt privite ca texte sociale, ca discursuri. Mulţi autori pledează în favoarea principiului
integrării planului lingvistic de conţinut - teme şi înţelesuri - al documentului, cu cel al formei lingvistice,
adică al gramaticii, coeziunii, figurilor de stil. La rândul lui, acest ultim plan trebuie să ia în considerare atât
retorica textului, organizarea argumentativă a lui, cât şi felul în care respectiva retorică, în calitate de
construcţie generală a textului, este marcată de resursele interpretative (repertoarii) care există într-un context
sociocultural dat. D. Silverman (1993) grupează studiile calitative ale documentelor în trei clase:
1. Cele de natură etnografică, care, în efortul lor de a înţelege holistic viaţa şi activităţile oamenilor şi
comunităţilor, pornesc de la ideea că în societăţile complexe, un element central, alături de alte genuri de
documente, îl constituie cele scrise, inclusiv cele cifrice.
2. Studiile semiotice, care, având ca bază dezvoltările ulterioare ale structuralismului lui Ferdinand de
Saussure, ce au arătat că structura textului (materialul semantic) şi cuvintele sunt inseparabile, s-au centrat pe
analiza internă a discursurilor. Ele au relevat strategiile intrinseci de compunere a textelor prin care autorii lor
încearcă să producă anumite efecte la cititor şi auditor sau, oricum, să evidentieze efectele neintenţionate pe
care o anume organizare a textului le are asupra recipientului de text.
3. Studiile etnometodologice, în care focalizarea este pe înţelegerea metodelor practicate în viaţa
cotidiană de producere şi interpretare a descriilor ce le oferim celorlalţi, metode implicate în cele mai banale
convorbiri, ca şi în ştirile de senzaţie din mass-media.
Producerea şi organizarea socială a documentelor

23
R. GHIGLIONE et B. MATALON, Les enquêtes sociologiques. Théories et pratiques., Paris, Armand Colin, 1978.
 Studiile calitativiste, în particular cele de maniară etnografică, îşi pun, cu referire la documentele
sociale, întebări de genul: “Cum sunt scrise documentele?“, “Cum sunt ele citite?“ , “Cine le-a scris ?“, “Cine
le citeşte?” , “Cu ce scopuri ? “, “ În ce ocazii ? “, “Cu ce rezultate ?“, “Ce este înregistrat ?“, “Ce este omis ?“,
“Ce este luat ca de la sine înţeles, ca atare (taker for granted) ?” , “Ce se pare că ia autorul documentelor ca
subânţeles (taker for granted) despre cititor(i) ?“, “Ce trebuie să ştie cititorii despre documente astfel ca
acestea să capete un sens pentru ei ?“ (Hammersley şi Atkinson,1983, pp.142-143)24.
Calitativiştii nu pierd nici o ocazie (vezi şi Silverman,1993) în a sublinia că din punctul lor de
vedere interesează nu în ce măsură documentele reprezintă realitatea , cât sunt ele de adevărate sau false, ci,
indiferent de valoarea lor de adevăr, felul în care sunt ele produse şi organizate şi cum sunt interpretate de
publicul lor. În acest sens ”cum sunt interpretate” sau, în termenii întrebărilor mai sus formulate, “ce este
înregistrat şi ce este omis? “, chestiunea fundamantală a cititorului cât de cât instruit este, din ce în ce mai
mult, tocmai aceea a valorii lor de adevăr, cu alte cuvinte cât de mult se poate conta pe acurateţea lor.
Oricum, cercetările calitative privesc documentele ca produse în circumstanţe particulare şi pentru
un destinatar particular. Analiza atentă a dosarelor, de exemplu, a evidenţiat că ceea ce se înregistrează în ele
şi felul cum se face aceasta depinde de anumite constrângeri şi aşteptări mai mult sau mai puţin directe.
Datele faptice ce apar într-un dosar constituit sunt rezultatul unei selecţii şi organizări, astfel încât
respectivul dosar să apară într-un anumit fel. Exemplu de dosare din timpul terorii comuniste, unde procedeul
e atât de transparent şi brutal. Dar nu e vorba numai de asemenea situaţii-limită. Chiar în cele mai
democratice, deschise şi competitive societăţi, dosarul este rezultatul unei construcţii potrivit unor postulate
implicite sau unor scopuri exprese. În Marea Britanie, bunăoară, relatează D. Silverman (1993) 25, în
întocmirea unui dosar în vederea selecţiei profesionale a celor din anul universitar terminal, dintr-o serie de
criterii- aspectul fizic şi acceptabilitatea, motivaţia, etc.- lipseşte formulat expres cel al “abilităţii” (al
competenţei propriu-zise). Respectiva omisiune şi punerea acceptabilităţii pe primul plan - cât de bine s-ar
putea lucra cu el - relevă o anumită cultură a organizaţiei, o concepţie în centrul căreia se situează ideea că
important nu e atât ce cunoştinţe (abilităţi) a dobândit candidatul în timpul facultăţii, ci cât de dispus va fi el
să înveţe de la colegii şi superiorii săi mai cu experienţă (acceptabilitatea).
Viziunea calitativist-etnografică a însemnat o cotitură în ceea ce priveşte abordarea sociologică a
înregistrărilor statistice, chiar a statisticilor oficiale, în sensul că a accentuat preocuparea (de altfel, existentă
şi la cantitativişti) de a nu lua datele statistice prezentate ca neapărat adevărate şi exacte, ci că e nevoie să ne
întrebăm mereu în ce măsură ele reprezintă realitatea; mai mult decât atât, investigaţiile trebuie să se
concentreze asupra procesului de prelucrare a statisticilor, nu doar, şi nu atât ca distorsiune a datelor reale, ci
ca proces în sine. Astfel, mulţi sociologi privesc acum cifrele din statisticile referitoare la fenomenul morţii,
al delicvenţei şi altele, nu ca rezultate dintr-o înregistrare pasivă ci reieşind din interiorul procesului de
înregistrare şi organizare a datelor statistice.

24
ibidem
25
D. Silverman, Interpreting Qualitative Data, London, Sage, 1993.
 L. Prior (1987)26, prin studiile pe care le numeşte “de sociologie a mortualităţii”, demonstrează că
investigarea de către procurori a morţilor subite şi considerate “nenaturale” se face mai frecvent
(proporţional) pentru bărbaţi decât pentru femei, pentru cei căsătoriţi decât pentru cei necăsătoriţi, pentru cei
activ economic decât pentru cei neactivi, pentru cei din clasa de mijloc decât pentru muncitorii manuali.
Când este vorba însă de a decide cauza morţii, prin autopsie, situaţia se prezintă invers: mai multe autopsii se
fac la cei necăsătoriţi decât la căsătoriţi, la muncitorii manuali decât la cei din clasa de mijloc, la femei decât
la bărbaţi. L. Prior sugerează interpretând aceste constatări, că aceia care decid natura morţii şi modalităţile
de stabilire a ei sunt orientaţi de supoziţii ale bunului simţ, cum ar fi aceea că moartea subită a unei persoane
înstărite e mai suspectă decât a uneia sărace. În tot cazul, e necesar să avem în vedere că tabelele statistice
privind cauzele morţii sunt ele însele produsul unor procese de luări de decizii, care trebuie, la rândul lor,
cercetate minuţios.
Imaginile vizuale ca documente sociale ridică probleme metodologice complexe.
Ele sunt mult mai greu de transcris, codat şi analizat în unităţi discrete, aşa cum se întâmplă cu
expresiile şi cuvintele, cu materialul scris în general, atuul lor în comunicare fiind tocmai fluiditatea şi
integralul, funcţionarea cu itemi concomitenţi. Totuşi o serie de cercetări sistematice s-au întreprins şi în
domeniul vizualului, atât pe linia analizei textului imaginal în sine, cât şi a raportului dintre imagine, sunet şi
comentariu, cu deosebire în domeniul reclamelor.
Studiile s-au centrat însă şi asupra relaţiilor dintre conţinutul imaginilor, intenţiile producătorilor lor
vizavi de audienţă şi schimbările majore în organizarea economică şi socială. M. Emmison (1983),
întrebându-se în legătură cu emergenţa şi evoluţia conceptului de “economie” în discursul mass-medial din
SUA, gâseşte că în prezentarea “economiei” în desenele animate pot fi desprinse cel puţin trei faze: 1) Înainte
de 1930, “economia” se identifică cu clasicul “a economisi”, adică a face cheltuieli cât mai puţine şi a pune
restul de-o parte; 2) După 1930 şi-au făcut loc în imaginile desenate ideile keynsiene cu privire la economia
naţională ca structură şi la rolul intervenţionist al statului. Economia începe să devină o problemă de soluţie
colectivă. Economisirea ca “punere la ciorap” este ridiculizată prin personaje debile şi bolnave, mângâiate de
un Moş Crăciun patern, care împarte daruri (prin cheltuieli guvernamentale); 3) În anii ‘40, economia este
înţeleasă în întregime ca fiind o chestiune colectivă. Adesea economia şi politica economică sunt înfăţişate de
animale. Bugetul, de exemplu, apare ca o cutie mare cu şerpi, hipnotizaţi (stăpâniţi şi manipulaţi) de
ministrul de finanţe.

26
apud apud Petru Iluţ, Abordarea calitativă a socioumanului, Collegium, Polirom, Iaşi, 1997, p. 135-139
 CURS NR. 14
Analiza internă a textului
În analiza internă a textului, principiul prioritar al calitativiştilor este acela că luarea în considerare
(numărarea) a cuvintelor (noţiunilor, categoriilor, temelor) în sine - cum se întâmplă în analiza de conţinut
clasică - nu are mare relevanţă, întrucât cuvintele în calitate de semne au semnificaţie numai în relaţie cu alte
cuvinte (semne), înţelesul lor fiind contextual. Dar nu numai atât; între conţinutul şi expresia textului ca
sistem de semne există o strânsă legătură, legătură ce este rodul unei interpretări sociale colective.
Conexiunea conţinut-expresie-semn ţine,
aşadar, de o fenomenologie primară socială. (Culler, 1975)27.
Analiza intrinsecă a textului are la bază semiologia - ştiinţa semnelor - întemeiată de Ferdinand de
Saussure (1857-1913), pentru care semnele au următoarele patru caracteristici (apud Silverman, 1993, p.72):
1. Prin ele se contopesc un concept şi o imagine sau sunet (semnele de circulaţie, dar şi cuvintele
înscrise sau vorbite ale unei limbi);
2. Semnele nu sunt entităţi autonome. Ele îşi derivă înţelesul numai din locul ce îl ocupă într-un
sistem articulat. Semnul lingvistic nu este altceva decât diferenţa de alt semn (roşu e ceva ce nu este albastru,
verde, galben, etc.);
3. Semnul lingvistic este arbitrar sau nemotivat, ceea ce înseamnă că el nu are o legătură naturală cu
semnificatul. Diferite limbi au cuvinte diferite pentru aceeaşi noţiune;
4. Semnele pot fi conectate în două moduri. Primul presupune posibilităţi combinaţionale, cun sunt,
în limbă, prefixele şi sufixele (în română avem, probabil, puţine cuvinte compuse ce exprimă noţiuni
distincte dar tendinţa pare a fi aceea de creştere a ponderii lor: “sociolingvistica”, “sociouman”, de pildă)
Saussure numeşte aceste combinaţii relaţii sintagmatice. Al doilea mod este dat de faptul că semnele au
proprietăţi contrastive, alegerea unui semn excluzându-l automat pe altul (spui “da”, ceea ce înseamnă că nu
e “nu”, “tânăr” exclude pe “bătrân”). Relaţionarea de excludere reciprocă se numeşte şi opoziţie
paradigmatică.
Ideile semioticii structuraliste şi-au găsit teren şi în analizele mai concreteale textelor cotidiene, ale
metodelor prin care oamenii se descriu şi fac inferenţe. H. Sacks (1922) 28, continuându-şi studiile sale de
lingvistică etno-metodologică, ajunge la concluzia că sarcina majoră a analiştilor vieţii sociale este de a
identifica “aparatul” care face ca oamenii să realizeze activităţi ce sunt recunoscute ca atare de ceilalţi, cu
toate că aceste activităţi nu sunt aproape niciodată total explorate şi complete. În concepţia lui, cultura poate
fi privită ca “o maşină de făcut inferenţe”, producătoare, adică, de “aparate” administrate şi utilizate în
contexte specifice. Iată care ar fi piesele mai importante ale “maşinăriei” respective:
Categoriile utilizate. Fiecare persoană, eveniment, situaţie, etc. poate fi descrisă prin mai multe
categorii, plasând-o, astfel, în anumite clase. E îndeajuns să răsfoim mai multe ziare şi să ne dăm seama cum
acelaşi eveniment este prezentat în termeni diferiţi. Feministele au arătat că, spre deosebire de bărbaţi,

27
J. Culler, Structuralist poetics, Ithaca, NY, Cornell, University Press, 1975.
28
H. Sacks , Lecture on Conversation, Ed G. Jefferson, introd. E. Schegloff, Oxford, Basil Blackwell, 1992, 2 vol.
femeile sunt identificate, de obicei, cu statutul marital, numărul de copii, culoarea părului. Asemenea
identificări în descriere trimit cititorul la o anume judecare a persoanei şi a comportamentelor sale. Aceeaşi
persoană poate fi prezentată ca “bine făcută, blondă, mamă a trei copii” sau ca “profesoară de matematică în
vârstă de 40 ani”. Amândouă descrierile sunt adevărate, dar ele determină lecturi diferite.
Fiecare categorie face parte dintr-o colecţie de categorii. Din propoziţiile de mai sus, “mama” este o
categorie din colecţia ‘familie”, iar “profesor” din cea a “ocupaţiei”. În raportul categorie-colecţie
funcţionează opoziţiile paradigmatice ale semioticii saussuriene. Dacă se menţionează “mama” e clar că se
exclude “tata”.
Regula consistenţei spune că în actul auzirii, al perceperii descrierilor, atunci când un vorbitor
foloseşte una sau mai multe categorii pentru a descrie cel puţin doi membrii ai populaţiei şi dacă auzim
aceste categorii ca fiind posibil să facă parte din aceeaşi colecţie, le vom auzi în acest fel. Nu întâmplător,
spune A. Sacks, la auzul sau la citirea anunţului: “Copilul plânge. Mama l-a luat în braţe.”, suntem aproape
siguri că e vorba de mama copilului. Regula consistenţei se referă şi la alte aspecte ale dinamicii colocviale;
şi anume ea spune că dacă în caracterizarea unui membru al populaţiei recurgem la o categorie dintr-o
colecţie anume, există o mare probabilitate ca în descrierea altui membru să folosim o altă categorie, dar din
aceeaşi colecţie. O implicaţie serioasă a acestei reguli este că, atunci când noi folosim termeni mai duri în
caracterizarea cuiva, ne putem aştepta să fim caracterizaţi cu termeni din aceeaşi colecţie.
Categoriile au funcţia de a defini şi delimita activităţile (category-bound activity), de a caracteriza
persoanele prin activităţile lor şi de a infera activităţile din descrierea persoanelor. O consecinţă a acestor
caracterizări este că pe baza lor noi judecăm moralitatea actelor săvârşite. Când aflăm că un părinte şi-a
pedepsit copilul ni se pare ceva normal, în schimb, când auzim că un copil şi-a pedepsit părintele, nu ne
gândim numai la ceva atipic, ci şi la un lucru imoral. Ce e de reţinut aici este că termenul “a pedepsi” descrie
o activitate care ar putea fi caracterizată lingvistic şi altfel, în cuvinte mult mai blânde şi care ar schimba
interpretările receptorului. Felul în care descriem o situaţie angajează cvasi-permanent şi o conotaţie morală.
În viaţa socială concretă, normele morale au un rol de prim-plan. Spre deosebire însă de uzanţa sociologiei
clasice, de a lua normele drept element de cauzalitate a acţiunilor sociale, A. Sacks este preocupat de felul în
care actorii cotidieni folosesc normele pentru a descrie, cataloga şi înţelege activităţile semenilor lor. El
insistă că în practica curentă de “citire” în spusele celorlalţi, oamenii fac mereu inferenţe, de mai multe
ordine: astfel, dacă persoana A îl categorizează pe B ca bătrân, noi avem înclinaţia să-l categorizăm pe A,
pentru a decide cum l-am categoriza noi pe B (A. Sacks, 1974, p.45).
A. Sacks numeşte strategiile complexe şi subtile prin care oamenii în practica mundană îşi descriu şi
evaluează reciproc activităţile procedee de categorizare a membrilor (memberships categorisation device)
sintagmă folosită în literatura de specialitate şi în formula prescurtată MCD. Prezentăm un caz de aplicare a
analizei MCD, preluat de la D. Silverman (1993) de Petru Iluţ în “Abordarea calitativă a socioumanului”,
p.147. Este vorba despre cum producătorii de ştiri şi relatări de evenimente, în efortul de a le face pe acestea
cât mai interesante şi atrăgătoare, le construiesc, mizând pe conotaţiile cuvintelor, pe mecanismele de
 categorizări şi inferenţe ale audienţei. Tabelul are ca pretext un titlu (adaptat) apărut într-un număr din ziarul
“Times”, dar există exemple numeroase şi chiar mai frapante în presa scrisă de la noi. (Vezi Tabelul nr.1)
Transcripţia şi analiza conversaţiei cotidiene
Un gen de mare interes pentru studiile din domeniul socioumanului îl constituie conversaţiile
cercetător -subiect şi bineânţeles, nu atât cele pe bază de chestionar standardizat, unde secvenţa întrebare-
răspuns este într-o singură direcţie( operatorul întreabă, subiectul răspunde) şi unde, deci nu avem o
conversaţie în înţelesul propriu al cuvântului, ci în interviurile nestructurate, de adâncime. Dar şi aici subzistă
o puternică asimetrie, fiindcă deşi discuţia este liberă, cercetătorul este cel care pune, în general, întrebări.
Analiza calitativă a conversaţiilor se detaşează net însă de preocupările clasice (de orientare pozitivist-
cantitativistă), ale investigaţiunii verbale intervievator-intervievat. Aceasta din urmă se concentrează asupra
următorului fapt: în ce măsură respectiva interacţiune favorizează sau nu acurateţea declaraţiilor
intervievatului despre o realitate preexistentă. Calitativiştii scrutează cu atenţie procesul de organizare şi
desfăşurare a conversaţiilor libere (interviuri deschise) ca o realitate în sine. Pe de altă parte, pentru ei,
conversaţiile de tip interviu sunt doar o formă a conversaţiilor sociale, majoritatea acestora constituind-o cele
prezente în practica rutinieră de zi cu zi. În viziunea calitativistă, toate formele de conversaţie, deci şi cele de
natură instituţională (din parlament, să spunem, sau medic-pacient) sunt, în fond, variante ale conversaţiilor
din viaţa mundană. (Se înţelege că şi în convorbirile intervievator-intervievat.)
Analiza conversaţiilor cotidiene presupune o înregistrare cât mai fidelă a lor. Astăzi, prin mijloacele
audio-vizuale sarcina cercetătorului este mult uşurată şi prezentarea materialului de teren în forma sa
nealterată este mult mai lesne de realizat. Transcripţia conversaţiilor şi a contextului în care ele se
desfăşoară, rămâne însă în continuare o operaţie indispensabilă, fiindcă ea condensează informaţii şi este un
prim pas înspre codarea şi prelucrarea ei. Transcripţia înseamnă utilizarea unui sistem de semne
(convenţionale, desigur) în a nota dinamica şi structura convorbirilor: o paranteză mare poate indica
intervenţia unui vorbitor în timp ce altul vorbeşte deja; o cifră din paranteze mai mici, aproximativ cât timp a
făcut pauză vorbitorul în discursul său; cuvintele scrise cu litere mari dintr-o replică desemnează vocea
ridicată a personajului, etc. Sacks şi colaboratorii oferă la sfârşitul lucrării lor (1974) un Appendix ce
cuprinde detalii ale principiilor şi sistemelor de notare a conversaţiilor. Transcripţiile au nu doar rolul de a
prezenta în detaliu mersul şi caracteristicile interacţiunilor verbale, ci ele sunt şi o adevărată muncă de
cercetare, deoarece în operaţia de transcriere a materialului brut înregistrat, se descoperă mereu noi laturi şi
sensuri ale actelor convenţionale. În acelaşi timp, transcripţiile, dat fiind caracterul lor de semicodate, pot fi
utilizate cu folos de alţi cercetători, ca un document pretabil la analize şi interpretări proprii.

Concepte Explicaţii Conţinutul titlului

1. Categorizare Orice persoană poate fi În titlu sunt numiţi “tată” şi
caracterizată “corect” în mai “fică”, dar în conţinutul
multe feluri articolului “manager” şi
“studentă”
2. Procedee de Categoriile utilizate sunt Aici “colecţia” este familia
categorizare a văzute ca aparţinând
membrilor (MCD) aceleiaşi colecţii

3. Regula economiei O singură categorie poate fi E folosită o singură

suficientă pentru a descrie o categorie pentru o singură
persoană persoană

4. Regula consistenţei Dacă o persoană este “Fata” este din aceeaşi

identificată ca făcând parte colecţie (MCD) ca şi
dintr-o colecţie, persoana “tatăl”
următoare va fi cu mare
probabilitate localizată în
aceeaşi colecţie
5. Organizarea Când categoriile apar ca “Tatăl” este tatăl fetei sau
duplicativă desemnând cu mare “fata” este fata acelui
probabilitate legăturile de “tată”
“echipă” (rudenie, colegi,
etc.) ele sunt interpretate ca
atare
6. Delimitarea Activităţile sunt “auzite” “Mare scandal” nu este
categorială a asociate cu anumite asociat, de regulă, cu
activităţilor (“category- categorii categoriile de “tată-fică”:
bound activity”) aceasta va face ca
povestirea să fie de
senzaţie, noutate
7. Relaţii standardizate Perechea de categorii ce Între “tată” şi “fică” se
ale perechilor sunt legate împreună prin presupune că există relaţii
modalităţi standardizate în de dragoste, de stimă, de
rutina vieţii cotidiene ajutor reciproc; cum s-a
putut întâmpla un mare
scandal ? Din nou se
accentuează senzaţionalul
evenimentului
Sursa: Iluţ Petru, 1997

Tabelul nr.1 Analiza titlului”Tatăl şi fica în mare scandal”

(adaptare după Silverman, 1993)
Cât priveşte analiza efectivă a materialului convenţional, nu există, bineînţeles, reţete, modele gata
confecţionate, ci doar sugestii orientative. Ca principii generale metodologice, le-am putea numi pe cele trei
principale asumpţii pe care J. Heritage (1984) consideră că le conţine analiza (etnometodologică) a
conversaţiilor.

Trei principii metodologice:

1. Convorbirile au o organizare structurală ele nu se desfăşoară aleator, ci după un pattern stabil
transindividual, dar regognoscibil de către interlocutori. Existenţa unei structuri a conversaţiilor are două
implicaţii majore: ea trebuie tratată ca un “fapt social” în termeni durkheimieni, ca un fapt prezent în orice
instituţie socială formală sau informală; nu e legitim şi necesar, când explicăm organizarea convorbirilor să
facem apel la caracteristicile psihologice sau de altă natură ale vorbitorilor specifici implicaţi în acea
conversaţie. (Această prezumpţie este cu totul mecanică, formală şi riscantă, ea fiind parţial contrazisă de cea
de la următorul punct 3).
2. Convorbirile sunt organizate secvenţial, iar comportamentul vorbitorului este modelat de contextul
conversaţional în care participă, mai cu seamă de secvenţa precedentă a conversaţiei.
3. Cele două caracteristici prezentate mai sus trebuie identificate printr-o examinare minuţioasă a
transcripţiilor, adică analiza să fie fondată empiric. E necesar să se evite construcţiile teoretice premature,
neîntemeiate pe exploatarea detaliată a materialului empiric. Aceasta înseamnă că regularităţile desprinse se
referă la toţi participanţii şi la toate acţiunile lor convenţionale, iar dacă există cazuri deviante, ele necesită o
tratare analitică şi o reconsiderare a teoriei şi a regularităţilor descoperite.

Analiza şi interpretarea urmelor şi a documentelor materiale

Fără îndoială că “până la urmă” tot ce studiază cercetătorul social sunt “urme” ale subiecţilor săi:
răspunsuri la chestionare şi interviuri, comportamentele din timpul experimentului, înregistrarea
observaţională. În sens propriu, “urme’ reprezintă însă documente neprovocate, existente într-o formă
materială.
Cultura materială, cu cele două componente majore ale sale, textele scrise şi artefactele, produse
fabricate (unelte, construcţii, îmbrăcăminte, ect.) este un teren bogat de exploatare ştiinţifică nu doar pentru
descrierea în sine a trecutului (istoria), ci şi pentru antropologie, sociologie şi psihologie socială, în
încercarea lor de a accede la constantele comportamentale şi mentalitare individuale şi grupale (şi implicit a
vedea dacă asemenea universalii, în afara celor biologice, există).
Produsele activităţilor oamenilor prezintă maximă relevanţă în disciplinele socioumane fiindcă prin
ele aflăm nu numai ce ei spun, ci şi ceea ce realmente fac. În acest sens, şi analizele unor urme mai prozaice,
rezultate din activităţi rutiniere pot aduce date valoroase. W. Rathje şi colaboratorii (1992) au studiat
conţinutul resturilor menajere şi au constatat ce diferenţă mare este între cantitatea de bere consumată efectiv
şi cea declarată la interviu. Alţi autori, precum, mai recent, I. Hodder (1992) au ajuns la consideraţii
interesante cu privire la rolurile domestice, femeie-bărbat-copii, pe baza investigaţiei decoraţiilor de interior
şi a vaselor utilizate pentru prepararea şi păstrarea hranei.
 Interpretarea calitativistă a culturii materiale ridică unele probleme teoretico-metodologice,
prelucrate şi sintetizate după I. Hodder (1994) de Petru Iluţ astfel:
 E necesar să facem o clară disociere între două feluri de documente (sau de niveluri) ale culturii
materiale din punctul de vedere al intenţiilor cu care au fost create, al naturii şi al încărcăturii lor de
înţelesuri. Primul este acela care are în sine valoare comunicaţional-simbolică, expresivă, de
reprezentare, şi a fost creat cu acest scop. Aici înţelesurile sunt date în informaţie nemijlocită, chiar dacă
accesul la ele presupune interpretare, uneori permanentă. În acestă categorie intră, în primul rând, textele
scrise, dar şi pieslele de cultură ca steagurile, uniformele şi altele. Al doilea plan este cel al tehnologiei,
al culturii materiale strict pragmatice, nedesemnată reprezentărilor simbolice. Prin aceasta se evocă doar
înţelesuri, ele sunt tacite, implicite şi cu totul indirecte. Unele fac parte din respectiva categorie, ca şi
artefactele, în general. Ele nu au o valoare simbolică în sine.
 Faptul că nivelul strict artefactic (tehnologic) al culturii materiale nu conţine sisteme de coduri de
reprezentare simbolică elaborate şi nu are în sine o valoare comunicaţională, înţelesurile sociale (relaţii
interpersonale şi intragrupale, motivaţii, aspiraţii, emoţii şi sentimente) fiind latente şi mai difuze,
analiza şi interpretarea documentelor de la acest nivel prin analogie cu textele scrise trebuie să se facă cu
multă precauţie. Logica şi structura lor nu sunt în primul rând de natură semantico-retorică, ci
determinată de constrângerile de mediu fizico-geografic şi tehnologic sau tehnoambientale, cum s-ar mai
putea numi. Înţelesurile sociale sunt identificabile şi în cultura materială nonsimbolică, dar nu abuzând
de paradigma lingvistico-interpretativistă. De altfel, unele cercetări din ştiinţele cognitive arată că între
cunoştinţele practice şi cele lingvistice subzistă diferenţe fundamentale în ce priveşte modul lor de
organizare mentală (Bloch, 1991).
Nivelul culturii materiale intrinseci simbolice se pretează abordării textualiste, semiotice. Deci şi
documentele care nu sunt texte scrise, cum ar fi piesele de îmbrăcăminte, insignele, monumentele,
nemaivorbind de produsele artistice propriu-zise - arhitecturale, sculpturale şi picturale. D. Miller (1982) a
argumentat cum utilizarea unui anumit gen de vestimentaţie urmează principiul relaţiei sintagmatice - obiecte
de îmbrăcăminte ce “merg împreună” - şi pe cel al relaţiei paradigmatice - alegerea unei anumite piese şi nu a
alteia are valoare de distinctivitate. Reprezentanţii teoriei alegerii raţionale exploatează constatările de acest
gen (cu privire la îmbrăcăminte, veselă, etc.) pe linia comportamentului strict utilitar al actorului social,
practicarea unui anume stil vestimentar sau alimentar având funcţii precise de marcare a unui status social şi
deci de obţinere de beneficii (Coleman, 1990).
A căuta înţelesurile, valorile şi reprezentările sociale atât la nivelul culturii materiale intrinsec
simbolice, cât şi la al celei mediat-simbolice (tehnologice) înseamnă analiza contextuală, de spaţiu cultural şi
de timp istoric. Altfel, simbolurile, semnele sunt total arbitrare. Aici, exemple ilustrative sunt la îndemână
(simbolul crucii, al porumbelului etc.). De altminteri, multe artefacte au în acelaşi timp o valoare utilitară şi
una simbolică. Antropologii, cu deosebire, s-au interesat de schimbarea înţelesului simbolurilor materiale în
timp şi mecanismele prin care aspectul funcţional al obiectelor s-a convertit în cel simbolic.
 Înţelesurile şi semnificaţiile acordate culturii materiale au o valoare ştiinţifică de cunoaştere, dar
aproape întotdeauna şi o distinctă conotaţie social-politică. Se poate ajunge chiar la conflicte social politice
în interpretarea semnificaţiei itemilor materiali ai unei culturi, în special în legătură cu identitatea etnică şi
consistenţa ei de-a lungul timpului. Interferenţele în mediul de construcţie a caselor, în vestimentaţie, în
bucătărie şi alimentaţie dintre germani - maghiari - români - ţigani şi alte etnii din Transilvania sunt obiect de
studiu, dar şi de dispută. Uneori însă studiul artefactelor şi al tehnologiilor trecute poate fi folositor
comunităţilor într-un sens foarte pragmatic.

10.
UNIVERSITATEA “ANDREI SAGUNA”
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

METODE IN SOCIOLOGIE
NOTE DE CURS

TITULAR DE CURS:
LECT.UNIV.DRD. MIHAELA RUS