Sunteți pe pagina 1din 163

CURSUL XI

RĂŞINILE ACRILICE
UTILIZATE LA PROTEZA
PARŢIALĂ MOBILIZABILĂ
CONFECŢIONAREA BAZEI
ACRILICE A PROTEZEI

Transformarea machetei în proteză


parţială se face prin înlocuirea cerii cu
răşină acrilică, care după polimerizare are
o duritate specifică, necesară rezistenţei
mecanice a piesei protetice.
Răşinile acrilice s-au impus cu autoritate
ca materiale pentru bazele protezelor
datorită calităţilor lor şi tehnicii simple de
lucru. Răşinile acrilice utilizate în medicina
dentară fac parte din categoria
materialelor plastice, fiind înzestrate cu
calităţi speciale, pentru a corespunde din
toate punctele de vedere scopului protetic.
Diferitele procedee de realizare a bazelor
protezelor mobile şi mobilizabile utilizate la
ora actuală în laboratoarele de tehnică
dentară se bazează în principiu pe două
tehnologii de prelucrare a polimerilor:
1. Prelucrarea chemoplastică:
sunt acele mase plastice care prin
amestecul a două faze (pulbere-polimer şi
lichid-monomer) polimerizează în anumite
condiţii de temperatură, presiune şi
umiditate. Aceste materiale sunt aduse la
forma finită prin intermediul unei reacţii
chimice în cursul prelucrării chemoplastice.
În această categorie intră:
 Răşinile autopolimerizabile (autoplaste)
care polimerizează la rece;
 Răşinile termopolimerizabile care
polimerizează la cald;
 Răşinile barotermopolimerizabile care
polimerizează la cald şi presiune.
INCINTĂ DE TERMO-BARO-
POLIMERIZARE
2. Prelucrarea termoplastică:
este vorba de un polimer finit care este
densificat şi adus la forma dorită prin
aportul de căldură sub presiune. Această
prelucrare este condiţionată de o dotare
mai sofisticată, existând două procedee de
realizare a bazelor protezelor mobile şi
mobilizabile:
 Injectare-turnare;
 Topire-presare.
APARAT DE INJECTARE-
TURNARE
APARAT DE TOPIRE-PRESARE
APARAT DE TOPIRE-PRESARE
La acest procedeu pot fi utilizaţi şi alţi
polimeri în afară de polimetacrilatul de
metil. Avantajele metodei sunt:
 Absorbţia de apă este scăzută;
 Rezistenţă la şoc şi fracturare superioare;
 Au o structură lipsită de pori datorită
densificării sub presiune înaltă;
 Nu există contracţie la polimerizare. Ea
apare în timpul răcirii materialului.
Răşinile acrilice folosite pentru realizarea
bazei protezei mobile sunt în general
termopolimerizabile, devenind rigide la o
anumită temperatură (aproximativ 120°C).
Proprietăţile necesare oricărei răşini
acrilice pentru a obţine lucrări protetice
întrutotul corespunzătoare sunt:
 Să fie perfect tolerate de ţesuturile cu care
vin în contact;
 Să nu aibă gust şi miros după
polimerizare;
 Să fie insolubile şi neutre din punct de
vedere chimic, în contact cu toate
alimentele sau în substanţele conţinute în
salivă;
 Să nu sufere dilatări, contracţii sau
distorsionări la temperatura cavităţii
bucale sau în timpul presiunilor
masticatorii;
 Să reziste la abraziune, la frecarea cu
alimentele şi la periile folosite pentru
curăţirea protezelor;
 Să se poată lustrui uşor pentru a împiedica
aderenţa alimentelor, care ar putea da
protezei un miros neplăcut şi un gust
dezagreabil;
 Să fie nedeformabile la temperatura
alimentelor şi băuturilor ingerate;
 După polimerizare să nu rezulte porozităţi;
 Să fie uşoare;
 Coloraţia lor să fie persistentă, stabilă şi să
poată fi obţinută într-o gamă variată,
pentru a imita culoarea gingiei şi a zonelor
învecinate;
 Manipularea să se facă uşor, cu aparatură
simplă, iar preţul de cost să fie acceptabil;
 Să poată fi reparate fără dificultate în
cazuri de fracturări sau adăugări de noi
elemente.
Din punct de vedere comercial, răşinile
acrilice se prezintă sub forma unui sistem
bicomponent, fiind formate din lichid şi o
pulbere în flacoane separate, ce trebuie
amestecate înainte de întrebuinţare. Există
pe piaţă şi produse în care pulberea şi
lichidul sunt predozate, în care raportul de
malaxare este optim, asigurând calităţi
superioare produsului finit, dar sunt cu
durată scurtă de conservare.
RĂŞINI ACRILICE
RĂŞINI ACRILICE
Pulberea sau polimerul este metacrilatul
de metil polimerizat şi se compune din
particule sferice, în formă de perle de
diferite dimensiuni. În pulbere se mai
adaugă un donator de radicali liberi
(peroxid de benzoil), substanţe inerte (talc
sau gelatină pentru a evita coalescenţa
între particule), un plastifiant (care scade
temperatura de înmuiere şi coeziunea
intermoleculară), coloranţi minerali şi
organici.
Polimerul are culoarea roz, în diferite
nuanţe, pentru a putea alege culoarea
corespunzătoare gingiei naturale a
pacientului. Există şi pulbere incoloră,
indicată în cazurile când pacientul prezintă
intoleranţă la colorantul încorporat în
acrilat.
Lichidul sau monomerul este metacrilat de
metil nepolimerizat, incolor, cu miros
caracteristic, volatil şi inflamabil. Fierbe la
temperatura de 100,3°C. I se mai adaugă
un antioxidant (hidrochinonă) cu rol şi de
inhibator de polimerizare, permiţând
conservarea lichidului.
Majoritatea firmelor producătoare
furnizează răşinile acrilice pentru baza
protezei în flacoane cuprinzând 120 g
polimer împreună cu 50 g monomer.
Există şi produse care conţin 500 g
polimer şi 250 g monomer. Fiecare produs
este însoţit de instrucţiunile de utilizare
privind proporţia de amestec, tehnica de
preparare, regulile de polimerizare precum
şi alte indicaţii suplimentare.
Prepararea pastei de acrilat
Cantitatea de răşină acrilică necesară unei
proteze parţiale acrilice se apreciază în
funcţie de dimensiunile lucrării. Astfel:
 pentru o proteză parţială maxilară cu placă
palatinală extinsă sunt necesare
aproximativ 15 grame de pulbere;
 pentru o proteză maxilară cu placă redusă
cam 10 - 12 grame;
 pentru o proteză mandibulară aproximativ
12 grame.
Proporţia de amestec între polimer şi
monomer poate fi diferită. Unele acrilate
se prepară amestecând trei părţi de praf
cu o parte de lichid, iar altele din două
părţi de praf şi o parte de lichid.
Cele a căror proporţie de amestec este de
3:1 sunt superioare celorlalte, deoarece
conţinutul de monomer fiind mai redus,
contracţia materialului va fi minimă şi
practic fără influenţă asupra preciziei
lucrării protetice, iar cantitatea de
monomer rezidual va fi mai redusă.
Pasta se prepară într-un recipient (godeu
de sticlă, ceramică sau din mase plastice),
utilizând o spatulă de sticlă, agat sau oţel
inoxidabil. La prepararea ei trebuiesc luate
următoarele măsuri:
 Recipientul în care se prepară trebuie să
fie perfect curat şi uscat;
 Mâinile tehnicianului vor fi de asemenea
curate şi uscate;
 În cameră nu trebuie să existe vapori de
apă;
 Recipientul în care s-a preparat acrilatul va
sta în permanenţă închis;
 Amestecul polimerului cu monomerul nu
se face în prezenţa unei surse de căldură
cu flacără;
 Din momentul amestecului se va controla
din timp în timp consistenţa pastei de
acrilat pentru a nu depăşi momentul optim
de îndesare.
Dozarea pulberii şi lichidului se poate face
prin mai multe metode:
 Dozarea ponderală: se cântăreşte
polimerul considerându-l un întreg şi
separat se cântăreşte monomerul, care
trebuie să fie aproximativ o jumătate din
masa pulberii. Deşi metoda este foarte
corectă ea este destul de incomodă;
 Dozarea volumetrică: cu un cilindru gradat
se măsoară cantitatea de polimer şi cu
altul cea de monomer în proporţiile
indicate în prospect (3:1 sau 2:1),
amestecându-le apoi în recipient. Este o
metodă simplă dacă firma oferă
dozatoarele necesare;
 Dozarea empirică: este cea mai folosită
metodă din comoditate. În recipient se
pune lichidul peste care se adaugă
progresiv pulbere până la saturaţie, în aşa
fel încât fiecare granulă de polimer să fie
îmbibată cu monomer. Se amestecă cu
spatula pentru omogenizarea pastei şi
uniformizarea coloraţiei şi se acoperă cu o
plăcuţă de sticlă care împiedică
evaporarea monomerului.
Dacă proporţia dintre monomer şi polimer
nu este respectată pot apărea:
 Excesul de polimer duce la scăderea
plasticităţii pastei rezultând:
o proteză cu rezistenţă mecanică
scăzută;
 zone de coloraţie diferită;

 eventuale porozităţi.
 Excesul de monomer determină:
- creşterea gradului de contracţie la
polimerizare;
- apariţia porozităţilor;
- creşterea procentului de monomer
rezidual, cu acţiune iritantă asupra
ţesuturilor, dacă proteza este inserată în
cavitatea bucală la scurt timp după
terminarea ei.
Materialul acrilic astfel preparat trece prin
mai multe faze până ajunge a fi optim
pentru îndesare. Astfel:
Faza 1 - de sedimentare – pulberea
adăugată în lichid sedimentează, formând
o masă cu aspect nisipos sau de zahăr
umezit;
Faza 2 – de dizolvare – monomerul
difuzează între particulele de polimer,
dizolvă superficial aceste granule, iar
amestecul are un aspect cremos, care se
trage în fire;
Faza 3 – de saturaţie – pulberea de
polimer a satura monomerul, amestecul
având un aspect păstos, devenind o cocă
netedă, nelipicioasă, nu se mai trage în
fire şi se desprinde cu uşurinţă de pe
pereţii recipientului. Aceasta este faza
optimă de introducere în tipar;
Faza 4 – de evaporare – dacă nu se
introduce în tipar în faza 3, monomerul se
evaporă, amestecul devine elastic şi nu
mai poate fi introdus în detaliile tiparului.
Timpul de formare a pastei este cuprins
între momentul începerii amestecării
pulberii cu lichidul şi momentul apariţiei
fazei a 3-a, care într-o încăpere cu
temperatura de 23°C trebuie să fie până
în 20 de minute. Durata de formare a
pastei este influenţată de diferiţi factori:
 Creşte proporţional cu mărimea
particulelor din pulbere şi cu gradul ei de
polimerizare;
 Scade odată cu creşterea temperaturii
mediului ambiant la 8 - 12 minute.
Timpul de lucru, adică perioada de timp
cât amestecul se află în stadiul 3 şi poate
fi introdus în tipar, trebuie să fie de cel
puţin 5 minute. Acest timp se prelungeşte
cu scăderea temperaturii mediului ambiant
şi cu creşterea gradului de polimerizare a
pulberii.
Introducerea pastei în tipar
Se efectuează când amestecul a ajuns în
faza a 3-a. Ceara din tipar trebuie să fie
complet eliminată, iar acesta trebuie să fie
rece, pentru a se evita evaporarea
monomerului. După izolarea tiparului,
pasta de acrilat se introduce fără a fi
atinsă cu mâna, folosindu-se o folie de
celofan sau polietilenă. În această etapă
pot exista două situaţii speciale:
a) În tipar se introduce numai acrilat roz –
în funcţie de metoda de ambalare se
procedează astfel:
 La ambalarea directă (cu val) se introduc
iniţial cantităţi mici sub dinţii susţinuţi de
val, după care se inseră un rulou de acrilat
în restul tiparului;
 La ambalarea indirectă (fără val) se
introduce acrilatul numai în partea de tipar
în care se găsesc dinţii. În cazul
introducerii unei cantităţi prea mari de
acrilat, se poate produce o înălţare de
ocluzie datorită îngroşării bazei protezei.
Dacă acrilatul a fost insuficient, proteza va
prezenta zone incomplete şi cu siguranţă
porozităţi.
Observaţii:
 Cantitatea de pastă acrilică trebuie să fie
cât mai exact apreciată, deoarece din
cauza croşetelor nu se poate face controlul
cantităţii introduse ca la proteza totală.
Observaţii:
 Pentru a avea siguranţa că tiparul a fost
umplut în întregime, pasta acrilică trebuie
să fie în uşor exces. Apariţia în timpul
presării a surplusului de pastă este un
indiciu sigur că tiparul a fost complet
umplut.
Observaţii:
 Pentru ca porţiunile de croşete care
pătrund în baza protezei să nu fie presate
spre model de către pasta de acrilat, se
recomandă ca între aceste porţiuni şi
model să se introducă mici foiţe de acrilat
polimerizat, înainte de îndesare. În acest
fel porţiunile de retenţionare ale croşetelor
vor fi ţinute tot timpul la distanţă de
model şi vor fi complet acoperite de
acrilat.
b) Concomitent cu acrilatul roz se
introduce şi acrilatul de culoarea dinţilor:
se prepară separat şi concomitent cele
două paste acrilice. Se introduce mai întâi
acrilatul de culoarea dinţilor care se aplică
în dreptul coletului dinţilor adaptaţi pe
gingie şi eventual în locul unde dinţii au
fost modelaţi în ceară.
Astfel dinţii nu vor apărea înconjuraţi de o
lizieră de acrilat roz, ci vor avea un aspect
estetic bun. În restul tiparului se introduce
acrilatul roz, iar manevra trebuie făcută
repede pentru ca primul acrilat introdus să
nu se usuce şi să se decoloreze.
Îndesarea acrilatului în tipar când
amestecul este doar în faza întâia sau a
doua are următoarele consecinţe:
 Rezistenţă mecanică şi chimică redusă;
 Obţinerea unei proteze cu porozităţi;
 Exces de monomer rezidual.
Dacă s-a depăşit faza a treia şi acrilatul
este introdus în tipar când este deja
elastic, pot avea loc:
 Deformarea tiparelor în timpul presării;
 Deplasarea sau chiar spargerea dinţilor;
 Neaderarea acrilatului la dinţi;
 Apariţia unor pete albicioase pe suprafaţa
protezei;
 Deformarea totală a protezei.
Presarea
Pentru a evita aderarea pastei de tipar,
între pastă şi chiuvetă se interpune o folie
de polietilenă, care nu se va uda. Se
închid cele două părţi ale chiuvetei şi se
presează lent şi progresiv, la o presă
manuală sau hidraulică pentru ca pasta
plastică să alunece, să se insinueze în
toate detaliile tiparului şi eliminarea
completă a excesului de pastă.
Presarea bruscă şi puternică poate
determina următoarele accidente:
 Modificarea poziţiei dinţilor artificiali;
 Deformarea pereţilor tiparului;
 Cavitatea tiparului poate rămâne
incomplet umplută de pastă.
CHIUVETA LA PRESA
MANUALĂ
PRESA HIDRAULICĂ
PRESAREA ACRILATULUI ÎN
TIPAR

PRESAREA ACRILATULUI ÎN TIPAR


Polimerizarea pastei acrilice
În tehnica dentară, polimerizarea
defineşte procesul chimic prin care pasta
de acrilat, rezultată din amestecul
monomerului cu polimerul, se transformă
într-o substanţă dură, rigidă. Ea se poate
realiza doar când amestecul a ajuns în
stadiul 3, când monomerul şi agentul de
reticulare au difuzat în toată grosimea
perlelor, pe care le vor plastifia.
Cu toate că la ora actuală au apărut pe
piaţă răşini acrilice care polimerizează sub
acţiunea căldurii uscate sau sub presiune
de aburi fierbinţi, de obicei în tehnologia
de realizare a bazelor protezelor mobile şi
mobilizabile se practică încă
termopolimerizarea în mediu umed,
deoarece temperaturile sunt mai uşor de
controlat. Există mai multe posibilităţi de
polimerizare:
 Polimerizare rapidă – se introduce şi se
menţine chiuveta la 65°C timp de 60 de
minute, iar apoi timp de 60 de minute la
100°C;
 Polimerizare lentă (1) – se depune
chiuveta în apă rece, după care timp de
60 de minute se ridică temperatura la
65°C. Este menţinută această temperatură
8 sau chiar 48 de ore, ce oferă avantajul
difuzării complete a monomerului în
polimer;
 Polimerizare lentă (2) – se introduce
chiuveta în apă rece, se ridică timp de 30
de minute progresiv temperatura la 65°C,
se menţine această temperatură timp de o
oră, iar apoi se ridică din nou temperatura
progresiv de la 60 la 100°C în timp de 30
de minute. Se menţine această
temperatură o oră şi apoi se răceşte lent
chiuveta în 8 - 48 de ore.
Reacţia de polimerizare este exotermă,
eliberându-se o cantitate de căldură
corespunzătoare unei diferenţe de
temperatură de 30 - 40°C, care se
însumează la temperatura de încălzire prin
fierbere a tiparului, ce nu trebuie să
depăşească 60 - 70°C, astfel încât
adunată la căldura eliberată de reacţie, să
nu depăşească valoarea de 100,3°C, limită
peste care monomerul se volatilizează.
Acest lucru poate cauza apariţia porilor în
interiorul masei de acrilat, fiind localizaţi în
special în zonele mai groase ale bazei
protezei, cu următoarele repercursiuni:
 Rezistenţă mecanică redusă a protezei;
 Instabilitate coloristică;
 Îmbătrânire rapidă;
 Igienă deficitară prin îmbibarea cu
germeni;
 Miros urât (halenă fetidă).
Indiferent de regimul de polimerizare,
răcirea trebuie să decurgă lent, ideal o
noapte. O răcire prea rapidă poate
determina apariţia de tensiuni interioare în
grosimea materialului şi chiar dacă nu
apar fisuri sau fracturi, proteza se poate
deforma în timpul prelucrării.
POLIMERIZAREA
GAMA DE PRODUSE VERTEX
(DENTIMEX)

Cuprinde diverse tipuri de răşini acrilice


destinate realizării protezelor totale şi
parţiale. Aceste răşini sunt produse într-o
gamă variată de culori, pentru a fi similare
cu culoarea gingiei pacientului. Tipuri:
Rapid Simplified
Este o răşină acrilică termopolimerizabilă
pe bază de metil metacrilat destinată
confecţionării bazelor protezelor totale şi
parţiale. Este disponibilă în 11 nuanţe de
culori. Pulberea se găseşte în cutii de la 10
g la 2,5 kg dozajul, iar lichidul de la 50 ml
la 1,25 l. Pasta poate fi polimerizată în 20
de minute după introducerea tiparului în
apă care fierbe.
Implacryl
Este tot un material termopolimerizabil pe
bază de metil metacrilat, destinat pentru
bazele protezelor care se aplică cu
precădere peste implante. Are o rezistenţă
la rupere cu 50% mai mare decât a
celorlalte materiale, fiind disponibil în 3
nuanţe. Este ambalat în recipiente ce
conţin 1 kg de pulbere şi 500 ml de lichid.
Timpul de polimerizare este de 120 de
minute. Tiparul se încălzeşte la 70 grade
Celsius timp de 90 de minute, iar apoi la
100 grade Celsius timp de 30 de minute.
Self Curing
Este o răşină acrilică autopolimerizabilă pe
bază de metil metacrilat, utilizată pentru
reparaţii şi căptuşiri. Este disponibilă în 11
nuanţe şi în ambalaje de diverse gramaje.
Castapress
Este o răşină acrilică autopolimerizabilă pe
bază de metil metacrilat, utilizată pentru
realizarea bazelor protezelor prin turnare,
reparaţii şi rebazări. Acrilatul se toarnă în
amprenta din hidrocoloid sau silicon,
polimerizează în 30 de minute la 55 grade
Celsius şi 2,5 barr. Este disponibilă în 10
nuanţe şi în ambalaje de diverse gramaje.
Soft
Este o răşină termopolimerizabilă pe bază
de metil metacrilat, utilizată pentru
căptuşiri temporare. Este un material
sensibil la temperatură, fiind mai moale la
temperatura corpului decât a camerei. Are
o adeziune excelentă la protezele noi şi la
cele vechi. Este disponibil în două nuanţe
de culoare şi în trei variante de gramaj.
Poate fi polimerizat în trei ore la 70 grade
Celsius, urmat de 30 de minute la 100
grade Celsius. Este foarte uşor de finisat şi
lustruit, prezentând o suprafaţă cu o
textură excelentă.
Acrylic Stain
Este un material pe bază de metil
metacrilat utilizat pentru a individualiza din
punct de vedere coloristic proteza,
disponibil în 5 nuanţe. Pudra se aplică în
zona dorită prin pulverizare şi este fixată
cu câteva picături de monomer. Se
polimerizează deodată cu baza protezei.
Datorită faptului că pigmentarea este
încorporată în baza protezei, ea nu se
poate decolora în timp sau ca rezultat al
uzurii.
Pentru a permite stabilizarea volumetrică a
protezelor şi eliminarea monomerului
rezidual, ele se menţin cel puţin 24 de ore
în apă (de preferat apă distilată).
Defectele care pot apărea la polimerizare
sunt:
 Porozităţile, datorate cel mai frecvent
greşelilor de dozare, manipulare sau
prelucrare a polimetacrilatului de metil;
 Incluziunile de formă sferică de dimensiuni
reduse, apar în urma unei încălziri prea
rapide a pastei de acrilat;
 Incluziuni mari de diferite forme, apar
datorită lipsei omogenităţii pastei,
repartiţiei defectuoase a monomerului sau
variaţiei prea mari a masei moleculare a
monomerului.
ALTE TIPURI DE RĂŞINI UTILIZATE LA
PROTEZELE TOTALE ŞI PARŢIALE
RĂŞINILE DIACRILICE
FOTOPOLIMERIZABILE
Se găsesc sub formă monocomponentă şi
în ambalaj ermetic, protejat de lumină. Ele
dau o duritate mare bazelor protezelor
totale şi parţiale mobilizabile, rezistând
mai bine la zgârieturi şi deteriorări. Creşte
astfel durabilitatea protezelor şi confortul
pacienţilor.
Firma DeguDent (Austria) propune o
răşină ECLIPSE fotopolimerizabilă care nu
conţine polimetil metacrilat şi peroxid de
benzoil. Compoziţia materialului este:
 Oligomer uretan acrilic (TBDMA);
 Dimetacrilat uretan (HDIDMA);
 Acrilat de octadecil;
 Dimetacrilat hexandiol;
 Fotoiniţiatori;
 Pigmenţi.
Spre deosebire de metoda tradiţională în
care dinţii artificiali se montează în ceară,
în această metodă ei se montează pe o
placă de bază confecţionată din răşină.
Astfel sunt eliminate o serie de etape ca:
 Ambalarea machetei;
 Îndepărtarea cerii din tipar;
 Izolarea tiparului;
 Prepararea, îndesarea şi polimerizarea
pastei acrilice;
 Dezambalarea chiuvetelor;
 Îndepărtarea gipsului restant de pe
protezele finite.
Avantajele acestui material
sunt:
 Mai puţine etape de lucru, mai puţine
şanse de apariţie a greşelilor;
 Dinţii nu sunt dislocaţi în timpul lucrului;
 Finisarea protezei este uşoară nefiind gips
pe ea;
 Timpul de lucru este mai scurt;
 Biocompatibilitate prin absenţa
monomerului;
 Reduce necesitatea ajustării protezei de
către medicul dentist;
 Materialul are o flexibilitate excelentă;
 De asemenea este rezistent la rupere şi
impacturi;
 Este mai uşor decât răşinile clasice şi deci
mai confortabil pentru pacient;
 Reparaţiile se pot face cu acest material
su cu răşini pe bază de metilmetacrilat.
Firma livrează:
 Materialul pentru realizarea plăcii de bază;
 Răşina în care se montează dinţii artificiali;
 Răşina de contur (pentru restul protezei);
 Substanţa izolantă;
 Lac specific;
 Indicatori termici;
 Cuptorul de fotopolimerizare.
TEHNICA DE LUCRU:
 Se toarnă modelul. Limita vestibulară
trebuie să fie cu 1 mm deasupra fundului
de sac pentru a permite luminii de
fotopolimerizare să penetreze materialul;
 În partea distală a modelului se realizează
uşoare retenţii cu freza. Acestea se fac
doar la proteza superioară;
 Se izolează modelul, se lipeşte de el
indicatorul termic şi apoi se introduce în
cuptorul de încălzire;
 Când indicatorul termic îşi schimbă
culoarea (virează în negru), înseamnă ca
modelul s-a uscat şi că a ajuns la
temperatura necesară pentru lucru (55
grade C);
 Timpul de încălzire variază în funcţie de
numărul de modele introduse în cuptor şi
de cantitatea de apă din gips;
 Se realizează apoi pe model din răşină
placa de bază. Se depune materialul din
vârful crestei şi apoi coboară pe cele două
versante, vestibular şi oral la maxilar,
vestibular şi lingual la manbibulă.
Se depune materialul la început în zona
frontală şi cu mişcări uşoare, uniforme, se
întinde către suprafaţa palatinală,
respectiv către linia “Ah"•
. Dacă se apasă
prea tare materialul cu degetele, sau
mişcările de întindere sunt prea rapide,
placa de bază nu va fi uniformă şi pot
apărea bule de aer în material;
 Materialul se va întinde până pe partea
distală a modelului, în retenţiile realizate
cu freza, pentru a preveni eventuala
ridicare a plăcii la linia “Ah"•
;
 Peste placa astfel realizată se aplică un
strat suficient de lac (ABC Schutz-lack), ce
va împiedica formarea unui strat de
dispersie în timpul fotopolimerizării, din
cauza aerului ionizant;
 După aceea se polimerizează în cuptorul
foto Eclipse® timp de 10 minute. Se lasă
lucrarea să se răcească la temperatura
camerei;
 Se taie excesul de material şi se introduce
totul în apă pentru 10 - 15 minute. În apă,
izolantul se "activează"•
, iar placa de bază
se poate desprinde uşor de pe model cu
un cuţit de gips. Dacă există zone
retentive, se secţionează cu grijă modelul
cu un disc separator;
 Se verifică suprafaţa plăcii de bază. Dacă
are o culoare uşor portocalie, se introduce
din nou în cuptor pentru câteva minute
pentru o ultimă fotopolimerizare;
 Se prelucrează placa de bază în mod
obişnuit;
 Pe această placă se lipesc bordurile de
ocluzie din ceară realizându-se şablonul de
ocluzie, care este trimis în cabinet pentru
determinarea relaţiilor intermaxilare;
 După determinarea relaţiilor intermaxilare,
şabloanele (şablonul şi modelul
antagonist) sunt montate în articulator;
 Se îndepărtează bordurile de ocluzie şi
placa de bază se curăţă bine de ceară (de
preferat la jet cu aburi). Nu se introduce
în apă fiartă;
 Se creează retenţii în placă în locurile în
care vor fi montaţi dinţii artificiali;
 Se înăspreşte întreaga suprafaţă
exterioară a plăcii de bază cu o freză de
carbid sau diamantată, pentru a creşte
adeziune viitoarei răşini;
 Se aplică răşina în care vor fi montaţi
dinţii, având grijă ca aceasta să fie doar
sub dinţi;
 Dacă se montează dinţi din acrilat, aceştia
trebuie pregătiţi astfel:
 Sunt curăţaţi bine de ceara de pe ei cu un
instrument ascuţit şi cu apă fiartă;
 Baza dinţilor se şlefuieşte şi se ia stratul
superficial de glazură (pentru a reduce
agenţii de reticulare);
 Se fac retenţii mecanice în ei astfel:
 La dinţii frontali se face o retenţie în
formă de “V” în partea orală şi o canelură
în jurul întregului dinte, care va veni
acoperită de gingia artificială;
 La dinţii laterali se face o retenţie în “V”
sau o canelură de jur împrejur dacă nu
există suficient spaţiu vertical pentru
retenţii.
 Retenţia în “V” se face cu o freză
diamantată cu vârful în formă de cuţit şi în
funcţie de mărimea dintelui au adâncimea
de 1 – 1,5 mm şi lăţimea de 0,75 – 1,5
mm;
 Canelura are forma unui guler, este lipsită
de unghiuri ascuţite şi este poziţionată la
0,5 – 1 mm de baza dintelui, având o
adâncime de 0,5 – 1 mm.
 La dinţii de porţelan, care au retenţii
proprii făcute de producători nu sunt
necesare aceste retenţii suplimentare;
 Se curăţă baza dinţilor cu o perie deasă,
uscată şi curată şi apoi se suflă cu aer;
 Se montează dinţii în răşina moale
conform regulilor de montare. Se foloseşte
cât mai puţină răşină, sunt umplute cu ea
toate retenţiile (se recomandă cu vârful
spatulei electrice) şi trebuie lucrat cu mare
atenţie pentru a nu intra aerul;
 Se aplică apoi răşina de contur şi se
modelează întreaga bază a protezei;
 Proteza astfel realizată este trimisă în
cabinet pentru etapa de “probă a
machetei”. Deoarece materialul nu se
înmoaie în cavitatea bucală, pacientul
poate executa şi mişcări funcţionale, dar
cu foarte mare atenţie. Tot acuma se pot
elimina prin şlefuire interferenţele şi
contactele premature. Dacă totul este în
regulă, proteza este trimisă în cabinet
pentru definitivare;
 Deoarece proteza este nepolimerizată ea
trebuie trimisă la şi de la cabinet într-o
cutie care nu lasă să pătrundă în ea
lumina (livrată tot de producător);
 În laborator, se face dezinfecţia lucrării.
Următoarele soluţii dezinfectante se pot
folosi cu succes la răşinile nepolimerizate
şi polimerizate din această gamă:
 Glutaraldehide;
 Clorură de amoniu cuaternar;
 Clorură de amoniu cuaternar cu alcool
izopropilic în concentraţie mică;
 Fenoli pe bază de spray.
De evitat dezinfectanţii care conţin iod.
 Pe toată lucrarea se aplică un strat gros
de lac şi se introduce în cuptorul de
preîncălzire setat la 55 grade Celsius timp
de cel puţin o oră (dar nu mai mult de 8
ore), pentru ca materialul să se
detensioneze;
 Se aplică pe marginile protezei gel care o
fixează pe model şi apoi se face ultima
polimerizare;
 Se îndepărtează gelul şi se spală lacul
rămas sub jet de apă;
 Se prelucrează şi se lustruieşte proteza
prin metodele cunoscute.
Atenţionări:
 Acest material nu se poate folosi la
proteze parţiale şi totale la care
dimensiunea verticală de ocluzie este
limitată (mai mică de 12 mm, sub 6 mm la
o singură arcadă);
 Protezele scoase din cuptorul de
fotopolimerizare sunt fierbinţi, de aceea
este necesară utilizarea mănuşilor cu
protecţie termică;
 Nu se îndepărtează proteza de pe model
până când aceasta nu s-a răcit complet;
 Aceste răşini trebuie depozitate departe de
umezeală şi ferite de lumină, la
temperaturi cuprinse între 16 – 27 grade
Celsius. Materialul poate polimeriza dacă
este expus la umezeală excesivă, lumina
soarelui sau la radiaţii ultraviolete vizibile.
APARATUL DE FOTOPOLIMERIZARE
ŞI PROTEZEL FINITE
DEZAMBALAREA
Reprezintă operaţia de extragere din tipar
a protezei polimerizate prin diferite
procedee şi de curăţire a urmelor de gips
de pe suprafeţe şi dintre dinţi. Operaţia se
realizează atunci când chiuveta este
complet răcită şi după eliberarea ei din
ring.
Este una din fazele dificile ale procesului
de confecţionare a protezei parţiale acrilice
deoarece cu acest prilej se pot produce o
serie de accidente ca:
 Fisurarea sau chiar fracturarea bazei
protezei;
 Deformarea sau smulgerea croşetelor;
 Fracturarea dinţilor.
Procedeele de îndepărtare a protezei
parţiale din chiuvetă sunt diferite, în
funcţie de felul în care s-a făcut
ambalarea:
1. În cazul ambalării directe (cu val) se
dezambalează cel mai uşor şi fără pericole
deoarece baza protezei, dinţii şi croşetele
sunt fixate în aceeaşi parte a chiuvetei. În
aceste condiţii partea a doua a tiparului nu
va exercita nici o tracţiune asupra
protezei.
În vederea dezambalării, chiuveta se
desface pe linia de joncţiune a celor două
jumătăţi şi i se scot capacele. Eliberarea
protezei din prima jumătate a chiuvetei se
face săpând uşor în jurul ei cu un cuţit
ascuţit, la oarecare distanţă de croşete,
dinţi şi marginile protezei.
Mai elegant, se recomandă desprinderea
tiparului cu proteza în interior cu ajutorul
unei prese sau a unui dispozitiv special
elaborat acestui scop, după care cu o
spatulă de ceară sau o foarfecă specială
pentru gips se îndepărtează fragmentele
de gips ale tiparului. Este indicat să se
procedeze la detaşarea fragmentară a
gipsului, procedeu care, dacă este
executat cu fineţe, nu produce accidente.
2. În cazul ambalării indirecte (fără val)
deschiderea chiuvetei se face în acelaşi
mod, dar proteza poate rămâne fixată fie
în prima parte a chiuvetei, fie în a doua, în
funcţie de rezistenţa ce o opune gipsul
tiparului. Manevrele de deschidere a
chiuvetei se fac încet, prin tracţiune egală
şi uniformă, altfel putându-se deteriora
croşetele.
Indiferent în care parte a chiuvetei
rămâne proteza, eliberarea ei se face
săpând de jur împrejur cu cuţitul, folosind
un fierăstrău sau cu foarfeca de gips.
DEZAMBALAREA
Observaţii:
 Dacă pentru ambalare s-a utilizat o
chiuvetă cu conicitate interioară,
degajarea protezei se face mult mai uşor;
 Când s-a efectuat o bună izolare a
tiparului dezambalarea este facilă şi baza
protezei nu necesită o prelucrare
laborioasă.
Îndepărtarea urmelor de gips se realizează
prin curăţire:
 Mecanică – spălarea sub jet de apă,
însoţită de frecarea cu o perie aspră;
 Fizică – sub acţiunea vaporilor sub
presiune;
 Chimică – introducerea protezei pentru 24
de ore în citrat de sodiu 30%, urmată de
spălare sub jet de apă. Este recomandată
când rămân urme de gips foarte aderente
de suprafeţele protezei.
După dezambalare şi curăţire se
controlează proteza finită:

 Dacă baza ei este completă;


 Dacă nu au apărut fisuri în baza protezei;
 Dacă dinţii artificiali şi-au menţinut poziţia;
 Dacă croşetele sunt la locul lor şi nu au
fost deformate;
 Dacă există zone cu exces de polimer pe
faţa mucozală a protezei, datorate
deteriorării modelului la presare;
 Se apreciază global calitatea polimerizării
protezei.
PRELUCRAREA ŞI
LUSTRUIREA PROTEZELOR
PARŢIALE ACRILICE
Prin prelucrare şi lustruire se urmăreşte
respectarea unor cerinţe tehnice şi
biologice. Aceste sunt:
 Să se obţină baze protetice cu tensiuni
interne minime, care au stabilitate
dimensională;
 Să contribuie la asigurarea condiţiilor de
rezistenţă mecanică (torsiune, tracţiune,
alungire, lovire), rezistenţă la abraziune şi
la îmbătrânirea acrilatului;
 Să nu apară defecţiuni structurale de tipul
porozităţilor macroscopice;
 Să se obţină integrarea biologică fără
probleme în cavitatea bucală;
 Să nu lezeze părţile moi periprotetice.
Această fază de laborator are
următoarele etape:
 Planarea – constituie un proces de
prelucrare grosieră a protezei parţiale
acrilice, înlăturând excesele de răşină
acrilică polimerizată rămasă după
dezambalare. Se efectuează cu pietre
abrazive şi freze pentru acrilat de mărimi
variabile, acţionate de motorul suspendat
sau de micromotor.
Se procedează din aproape în aproape,
iniţial sunt detaşate fragmentele mari care
sunt situate marginal, având grijă să nu
atingem croşetele. Apoi se trece la
suprafaţa externă a protezei unde sunt
prelucrate zonele cu asperităţi. Marginal,
proteza este prelucrată cu o bandă
abrazivă cu granulaţie mică, la turaţie
redusă.
INSTRUMENTE PENTRU
PRELUCRAT
 Netezirea – se adresează prelucrării mai
fine a festonului gingival artificial, separării
dinţilor, desăvârşirii prelucrării externe.
Operaţia se realizează cu instrumente
rotative de diferite mărimi, acţionate de
micromotor şi ulterior manual. Iniţial se
începe cu freze de acrilat, apoi cu freze şi
pietre montate şi în final cu benzi
abrazive.
Prelucrarea în zona de colet a dinţilor
artificiali şi a spaţiilor interdentare se
realizează cu freze cilindrice, sferice sau
tronconice de mici dimensiuni.
Prezenţa elementelor de ancorare şi sprijin
necesită manevre şi precauţii
suplimentare.
Astfel croşetele vor fi riguros ocolite,
nefiind permis a le atinge cu frezele sau
pietrele, orice zgârietură constituind un
punct de minimă rezistenţă ce va avea
drept consecinţă fracturarea lor la scurt
timp după aplicarea protezelor în gură.
Prelucrarea protezei în jurul lor este bine
să se facă cu freze cilindrice mai uzate şi
chiar manual, cu un cuţit, instrument de
detartraj sau excavator.
Instrumentele abrazive se vor utiliza în
ordinea descrescătoare a puterii lor
prelucrătoare. Protezele nu sunt prelucrate
în dreptul zonelor de contact cu faţa orală
a dinţilor restanţi, deoarece se creează
spaţiu între aceştia şi proteză, cu efecte
negative asupra menţinerii şi stabilităţii
protezei.
Netezirea finală a protezei se realizează cu
gume de polipant şi cu benzi abrazive cu
granulaţie fină, fixate pe o mandrină
specială cu o secţiune longitudinală.
 Lustruirea – este operaţia care constă în
obţinerea unor suprafeţe externe lucioase.
Prin această manoperă sunt realizate:
 Alunecarea părţilor moi periprotetice
umezite de salivă;
 Prevenirea leziunilor mucoasei orale;
 Prevenirea aderării alimentelor şi a plăcii
bacteriene pe suprafaţa protezei.
INSTRUMENTE DE LUSTRUIT
INSTRUMENTE DE LUSTRUIT
INSTRUMENTE DE LUSTRUIT
MOTOR DE LUSTRUIT CU
CARCASĂ
Lustruirea se realizează cu materiale
specifice, care conţin abrazivi cu
granulaţie fină, care se pot folosi singure
sau în asociaţie. Ele sunt:
 Pulberea de piatră ponce sau cuarţ cu
apă;
 Creta, care este un carbonat de calciu
preparat prin precipitare;
 Cenuşa de os;
 Osul sepia.
Aceste substanţe sunt acţionate pe
suprafeţele protezelor prin instrumente
rotative: perii, filţuri, gume, bumbac, lână.
Lustruirea se face la polizor, ocolind pe cât
posibil elementele de ancorare şi sprijin,
pentru a nu fi agăţate şi deformate sau
chiar rupte. Lustruirea se face până când
suprafaţa devine netedă şi lucioasă, dar
fără modificarea conturului acesteia.
Proteza lustruită trebuie să prezinte un
luciu intens, contur compatibil cu câmpul
protetic şi aspect natural. O suprafaţă
netedă şi lucioasă este mai uşor de
igienizat şi de menţinut curată.
PROTEZA DEZAMBALATĂ
PRELUCRAREA CU FILŢUL
LUSTRUIREA PROTEZEI
ACRILICE CU PERIA CIRCULARĂ
PROTEZA PRELUCRATĂ
Unii autori recomandă ca prelucrarea
mecanică şi lustruirea protezei parţiale
finite să se facă pe modelul funcţional
(dacă acesta a fost dezambalat fără
distrugere) sau pe modelul duplicat
realizat din gips dur concomitent cu
confecţionarea modelului funcţional.
Avantajele metodei sunt:
 Se evită deformarea protezei;
 Permite exercitarea unei presiuni
suficiente în timpul lustruirii asupra tuturor
feţelor externe ale protezei;
 Nu se deformează sau rup croşetele din
sârmă;
 Nu se acţionează asupra versantului intern
(mucozal) al protezei, deci nu se modifică
relaţia cu câmpul protetic.
Până la aplicarea în cavitatea orală,
protezele se păstrează într-un vas cu apă
curată, schimbată zilnic. Acest lucru
previne contracţia şi distorsionarea
acrilatului prin deshidratare, cu consecinţe
privind inserţia şi adaptarea în cavitatea
bucală.
APLICAREA PROTEZELOR
PARŢIALE MOBILIZABILE
ÎN CAVITATEA BUCALĂ
Înainte de sosirea pacientului se
inspectează protezele pentru a vedea
dacă:
 Faţa externă a protezei este corect şi
uniform lustruită, fără imperfecţiuni;
 Faţa internă a protezei nu prezintă urme
de gips sau plumb de la zonele foliate;
 Trecerea de la zonele de foliere la restul
bazei se face lin, nu cu muchii ascuţite;
 Limita posterioară a protezei maxilare se
termină pierdut în grosime;
 Marginile protezei sunt rotunjite, fără
muchii ascuţite;
 Dinţii sunt poziţionaţi corect şi bine
retenţionaţi în acrilatul bazei;
 Croşetele sunt bine retenţionate în
acrilatul bazei, nu au urme de zgârieturi şi
au vârfurile rotunjite;
 Protezele sunt curate.
Toate deficienţele constatate vor fi
remediate înainte de venirea pacientului.
După sosirea acestuia în cabinet, se trece
la adaptarea protezei parţiale acrilice în
cavitatea orală. Înainte de aplicare,
protezele sunt spălate în faţa pacientului
cu perie şi săpun şi apoi sunt bine clătite
cu apă rece.
Adaptarea protezei parţiale în cavitatea
bucală cuprinde două aspecte distincte:
 Adaptarea mecanică pe câmpul protetic;
 Adaptarea biologică a protezei parţiale.
Adaptarea protezelor parţiale acrilice, aşa
cum sunt ele confecţionate, este destul de
dificilă, pentru că metodele tehnice de
laborator sunt simple şi imprecise. Atunci
când ele sunt realizate pe un model de
lucru care nu este corect foliat şi
deretentivizat aplicarea lor este aproape
întotdeauna imposibilă fără prelucrarea
locaşurilor în care pătrund dinţii.
Inserţia protezei se face prin tatonare,
pentru găsirea celui mai potrivit ax. Dacă
apar obstacole, acestea vor fi depistate cu
ajutorul hârtiei de articulaţie.
Adaptarea biologică este un fenomen
complex care constituie al doilea ciclu de
tratament, care, de multe ori, este mai
întins în timp şi mai dificil decât primul
ciclu. Această adaptare este dependentă
de:
 Calitatea tratamentelor preprotetice şi
proprotetice;
 Execuţia tehnică a protezei;
 Capacitatea medicului de a conduce
tratamentul protetic;
 Reactivitatea psihosomatică a pacientului,
posibilitatea de a se adapta cu noua
situaţie clinică.
PROTEZA FINITĂ