Decoloniza

rea Africii
 Decolonizarea
 In 1914, imperiile europene din Asia si Africa
erau puternice, iar administratorii imperiali erau
siguri ca fac o treaba buna aducand civilizatia in
randul popoarelor pe care le stapaneau. In
Imperiul Britanic, controlul exercitat de ,,tara
mama’’ a fost inlocuit cu autoguvernarea proprie-
o implicare mai mare sau mai mica in dirijarea
propriilor afaceri - in comunitati in care
colonistii albi se aflau in majoritate. Dintre
acestea, Canada, Africa de Sud, Australia si
Noua Zeelanda devenisera deja cunoscute sub
numele de dominioane, ceea ce insemna ca acestea
sunt parteneri independenti in cadrul
imperiului.
 Africa
 Stapanirea coloniala parea sa dureze mult mai mult in Africa, unde economia era in
general mai putin dezvoltata, iar conflictele dintre triburi adesea divizau populatia.
Multe colonii nu aveau nici o origine geografica sau etnica coerenta, de vreme ce
granitele lor niste simple linii drepte trasate de negociatori in numele puterilor
europene rivale pe timpul ,,Luptei pentru Africa’’ din anii 1880. Nationalismul avea o
influenta puternica doar in randurile grupurilor relativ restranse de intelectuali
negri si angajati civili.
 Totusi, aceste doua grupuri au devenit treptat active in anii 1950, iar
atitudinile autoritatilor si a populatiilor africane a inceput sa se schimbe. In Kenya,
britanicii au distrus societatea secreta Mau Mau, care a desfasurat o campanie
terorista impotriva colonistilor albi care ocupau pamanturile cele mai fertile; insa
acest conflict nu era tipic. In 1957, campania politica militanta de tip occidental,
condusa de Kwane Nkrumah, a determinat MareaBritanie sa recunoasca
independenta Coastei de Azur, devenita cunoscuta sub numele de Ghana. Orice iluzie
a Marii Britanii de a fi o putere mondiala a fost spulberata de criza Canalului
de Suez din 1956, cand Marea Britanie si Franta s-au folosit de un razboi israeliano-
egiptean pentru a reocupa Canalul de Suez, fiind apoi fortate sa se retraga umilitor
sub presiunea SUA. Cuvintele ,,imperialism’’ si ,,colonialism’’ au ajuns sa desemneze
abuzul unui sistem de dominatie invechit.
 De asemenea, devenea clar ca decolonizarea nu afecta interesele economice ale
Marii Britanii in Africa. Prin urmare, discursul din 1960 al primului ministru
britanic Harold Macmillan in care acesta vorbea despre ,,vantul schimbarii’’ care
batea prin Africa, a anuntat intentia Marii Britanii de a se retrage de pe continentul
african. Acest vant al schimbarii era prezent si in Jamaica, precum si in multe alte
insule colonizate din Caraibe.
 Africa de Sud
 Ca si in Algeria, existenta unor minoritati largi in Africa de Sud a complicat
decolonizarea acesteia. In Rhodesia de Sud independenta a fost declarata de
albii aflati la conducere, in pofida guvernului britanic. In ciuda asprelor
embargouri comerciale internationale, Rhodesia a supravietuit pana cand
economia sa zdruncinata a generat noi negocieri si transformarea Rhodesiei
,,albe’’ in multirasiala Zimbabwe.
 Africa de Sud nu a fost o colonie, dar societatea dominata de albi era o
mostenire coloniala. De asemenea, ea avea propria sa colonie: aflat in trecut
sub dominatie germana, sud-vestul Africii a fost incredintat Africii de Sud de
catre Liga Natiunilor. Acesta a devenit independent abia in 1990 sub numele
de Nambia, cand au avut loc schimbari majore in Africa de Sud.

 După 1945, mişcarea de decolonizare a devenit
trendul principal în relaţiile internaţionale,
dominaţia imperiilor coloniale fiind virulent
contestată. Dar decolonializarea a însemnat
începutul unor perioade de violenţă şi chiar
război civil între diferite grupări politice care
propuneau modele concurente de dezvoltare a
noilor state, dar s-au dovedit incapabile de
dialog. În puţine cazuri situaţia s-a rezolvat
nonviolent, aşa cum a fost în India.
 Decolonizarea Africii a fost puternic susţinută de Uniunea Sovietică şi China, ţări
comuniste în căutare de sfere de influenţă în lupta împotriva capitalismului. În
majoritatea coloniilor din Africa, disputele s-au tranşat prin soluţia războiului
deoarece gherilele comuniste, subvenţionate şi înarmate de către blocul
comunist, au refuzat negocierile cu celelalte grupări politice. Asemenea
statelor din blocul comunist, România s-a implicat şi ea în decolonizarea Africii
încercând să aleagă o soluţie independentă şi să mizeze pe mişcarea ţărilor
nealiniate, din care însă nu a făcut parte. Mircea Nicolaescu a fost ambasador în
câteva ţări din Africa şi America de Sud şi a fost membru al delegaţiei române la
ONU în Comitetul de Decolonizare. Într-un interviu din 1996 acordat Centrului de
Istorie Orală din Radiodifuziunea Română el s-a referit la principiile României de
decolonizare a africii. ”Relaţii ale României cu spaţiile foste coloniale au fost şi
înainte de cel de-al doilea război mondial şi unele chiar foarte intense. Ele s-au
intensificat după cel de-al doilea război mondial şi mai ales în contextul
încercării României de a intra în lume ca ţară independentă, cu propria ei politică,
în căutarea de alianţe, de interese comune. Unul din punctele acordurilor
realizate cu aceste colonii şi apoi ţări africane a fost menţionarea libertăţii
fiecăreia, dreptului fiecăreia de a-şi alege calea dezvoltării potrivit propriei
decizii. Problema sistemului intern, a respectării lui, a fost întotdeauna
menţionată în documentele noastre de politică externă.”

 În cazul conflictelor civile, soluţia aleasă de diplomaţia română a fost
echidistanţa, de neimplicare deschisă de partea unei grupări sau a alteia.
Mircea Nicolaescu. ”La Cairo erau foarte puţine ambasade la care veneau reprezentanţi
de la toate mişcările de eliberare din Africa. Toate mişcările de eliberare, indiferent de
culoarea politică, din ţările africane îşi aveau reşedinţa la Cairo, în anii 1961-64. Dar
numai la România şi la încă 2-3 ţări veneau şi mişcările de eliberare de dreapta şi cele de
stânga. Sovieticii aveau grupul lor de clienţi care susţineau sus şi tare regimul socialist,
direct sovietic. Chinezii aveau de asemenea clientela lor, ca să nu mai vorbesc de americani,
mai puţin de francezi şi de englezi care erau compromişi. România, în ţările în care
confruntările pe bază ideologică au fărămiţat mişcarea de eliberare cum ar fi Congo,
Angola, Mozambic, Kenya, Zimbabwe şi aşa mai departe, a fost singura care a ţinut
legătura şi cu unii şi cu alţii. Am avut întotdeuna canalul de dialog deschis, dar le-am spus
că era treaba lor să se înţeleagă.”

 Calea unei politici africane independente pe care o alesese
România nu era agreată de sovietici. Dar echidistanţa propusă
de România nu a fost una realistă, ca dovadă ecoul ei foarte
redus, aşa cum reiese din cele afirmate de Mircea Nicolaescu.
”La proclamarea independenţei Angolei, sovieticii
organizaseră o reuniune a tuturor ambasadorilor ţărilor
socialiste pentru a merge în comun să prezinte omagiile lor
noului preşedinte ales. Numai că reprezentantul României,
ambasadorul Gheorghe Stoian, nu a acceptat să meargă cu
ceilalţi şi a mers singur înaintea tututror şi a prezentat
salutul şi sprijinul pentru independenţa Angolei. Pe tot
parcursul frământărilor de acolo, atâta vreme cât noi am
fost solicitaţi am ţinut legătura şi cu o mişcare şi cu alta şi le-
am sfătuit în permanenţă în legătură cu nevoia de a se înţelege
între ele. Sovieticii au mizat pe una din mişcări, americanii pe
alta, chinezii au fost alături de americani şi asta a fost cauza
unui război. Nu a fost aşa în Tanzania, unde maturitatea
forţelor interne a fost în stare să se distanţeze egal şi de unii
şi de alţii.”
 Mircea Nicolaescu s-a referit şi la particularităţile Africii ale
căror neglijări au dus la eşecuri, aşa cum a fost cazul
algeriei. ”În ceea ce priveşte viziunea asupra procesului de
decolonizare, se rupe uneori artificial evoluţia din Africa aşa-
zis Arabă de Africa aşa-zis Neagră. Nu se poate spune că Africa
este numai Neagră sau numai Arabă aproape în niciuna din
zonele ei. Iar în ceea ce priveşte aşa-zisa zonă Sahariană acolo
este o zonă de influenţe reciproce. Este greu de făcut o
asemenea separare şi din punct de vedere istoric. Unul din
ultimele state africane care şi-au proclamat independenţa a
fost Algeria. Puţine au fost zonele coloniale din lume care au
fost incluse chiar în teritoriul naţional al ţării-metropolă, aşa
cum a fost Algeria, care a fost desfiinţată ca entitate şi ruptă
în trei departamente ale Franţei. Unul dintre exemplele de
eşec răsunător al mişcării comuniste a fost Algeria pentru că
ea nu a reuşit să înţeleagă că acolo este vorba de independenţa
naţională a unui popor şi nu de o independenţă a trei
departamente d in Franţa.”
 Implicarea României în
decolonizarea Africii a însemnat
însă şi alegerea unei direcţii fără
perspective în a face diplomaţie. În
anii ’80, izolat de lumea politică
occidentală şi ţinut de la distanţă de
ţările socialiste, regimul Ceauşescu
a mizat mult pe cartea africana