Caracterizarea lui Ștefan Gheorghidiu (particularități de construcție a unui

personaj dintr-un roman modern / al experienței / de analiză psihologică /

interbelic)

Ștefan Gheorghidiu este protagonistul romanului „Ultima noapte de dragoste, întâia

noapte de război” de Camil Petrescu. Gheorghidiu este prototipul personajului de roman
modern, fiind un intelectual lucid și analitic (student la Filozofie), aflat în permanentă căutare
a absolutului, caracteristici pe care le trasase principalul teoretician al modernismului în
literatura română, criticul și istoricul literar Eugen Lovinescu.

Gheorghidiu este narator-personaj, fiind participant activ la evenimentele pe care le

prezintă în mod subiectiv, la persoana I, cititorul luând cunoștință cu acestea doar din punctul
de vedere al protagonistului.

Deoarece Gheorghidiu este în același timp și personaj și narator, principala modalitate

de caracterizare este autocaracterizarea. Din vorbele și faptele sale, cititorul poate deduce în
mod indirect celelalte trăsături care îi întregesc portretul.

Chiar în debutul romanului, Gheorghidiu mărturisește că se îndrăgostise de Ela doar din

orgoliul de a fi iubit de una dintre cele mai frumoase studente de la Litere. Orgoliul
protagonistului nu este egalat decât de luciditatea acestuia, caracteristică principală, ce nu-l
părăsește în niciun moment și care este și principala cauză a dramei sale, provenite din nevoia
de iubire absolută.

În scena de debut, discuția de la popota ofițerilor cantonați pe frontul Primului Război

Mondial, Gheorghidiu își surprinde reacțiile, pe care le descrie cu maximum de amănunte.
Aflăm astfel că - în opinia lui - „Cei ce se iubesc au drept de viață și de moarte unul asupra
celuilalt.”.

Discuția camarazilor săi are darul de a-i retrezi amintiri dureroase, de aceea intervine
dur, căutând să-i surprindă pe ceilalți prin „ostentația neologismelor”. Reacția superiorului său,
căpitanul Corabu, care se ridică furios, gata să-l lovească, este disecată de Gheorghidiu cu
luciditatea sa specifică, prilej pentru narator de a-și evidenția demnitatea și onoarea, pentru care
ar fi capabil chiar să-și sacrifice viața. El știe că o palmă data superiorului în condiții de război
poate echivala cu trimiterea în fața Curții Marțiale. Cu toate acestea, n-ar fi putut răbda să fie
lovit fără să riposteze: „Au înțeles toți că sunt hotărât să răspund și apoi să mă omor. Niciodată
n-am fost lovit ca bărbat și cred că n-aș putea îndura asta.”

Luciditatea nu-l părăsește nici în clipele de maximă tensiune: „Am încremenit o clipă
cu spatele la ei și am gândit: sunt pierdut... liniștit și simplu, cum poate fi un medic care ar
constata că are cancer.”.

În iubire, Gheorghidiu se dovedește același adept al absolutului. Relația cu Ela este una
idilică, doar cât timp cei doi sunt preocupați exclusiv unul de celălalt. Din momentul în care,
primind moștenirea, Ela se transformă într-o mondenă, centrul preocupărilor sale nemaifiind
Gheorghidiu, relația celor doi are de suferit, pentru ca în final, după o lungă suferință, să se
destrame.

Deloc interesat de latura financiară a vieții, Gheorghidiu păstrează o amintire pioasă

tatălui sau, riscând moștenirea de la unchiul Tache pentru a-i apăra memoria. Mai mult decât
atât, el ironizează pe cei care au făcut avere, susținând că, odată cu averea, aceștia transmit
copiilor și câteva din „calitățile” necesare pentru a o face: „o șiră a spinării flexibilă ca nuiaua,
un stomac în stare să digereze și ouă clocite” etc.

Simțul datoriei și-al onoarei, oroarea de a fi arătat public drept un personaj care se
ferește de a pleca în război îl determină pe protagonist să refuze propunerea unchiului său,
deputatul Nae Gheorghidiu, de a fi mobilizat pe loc, în loc de a merge pe front. Plecarea la
război a lui Gheorghidiu nu este o dovadă de vitejie, ci un simț al ridicolului împins la extrem.

Luciditatea care rareori îl părăsește îl face să se autoironizeze, atunci când se surprinde

jonglând cu un obuz neexplodat, spre groaza camarazilor săi.

Același simț al ridicolului îl împiedică să revină în țara atunci când se îmbolnăvește de

stomac, deși boala este gravă, așa cum îl avertizează chiar medicul regimentului.

În mod paradoxal, în capitolul „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu”, luciditatea este
cea care contribuie la sporirea senzației de groază, atunci când eroul își dă seama că se află
împreună cu soldații săi pe un platou perfect descoperit, iar artileria germană trage ca la
manevre, realizând un exercițiu de tir, prin care pur și simplu îi vânează pe români.

În final, tot luciditatea este cea care îl salvează. Protagonistul realizează că, spre
deosebire de drama întregii omeniri (războiul), drama sa, provenită din iubire, este una de
proporții insignifiante. El se desparte de Ela, lăsându-i acesteia o sumă de bani, casele din
Constanța și orice i-ar putea aminti de aceasta, „cărțile... tot trecutul”.

În opinia mea, Ştefan Gheorghidiu este unul din eroii tipici ai lui Camil Petrescu,
intelectual lucid si analitic, preocupat în permanenţă de atingerea absolutului, înscriindu-se într-
o galerie de personaje din care mai fac parte G.D. Ladima („Patul lui Procust”), Gelu Ruscanu
(„Jocul ielelor”) sau Andrei Pietraru („Suflete tari”), toţi aceştia fiind dominaţi de aceeaşi
însuşire: „câtă luciditate, atâta dramă”.