Formele de stat şi uniunile

de state
Statul unitar
 Formele de stat şi uniunile de state
Criteriul utilizat: divizarea verticală a puterii, modalităţile
de amenajare a relaţiilor între diversele eşaloane teritoriale
ale puterii, repartizarea acesteia între Centru şi Periferie
Două forme de stat:
statul unitar, în care există o singură putere normativă
competentă să stabilească reguli aplicabile pe întregul
teritoriu, o singură putere politică şi o singură ordine
juridică
statul federal, coexistă mai multe centre de putere, statul
fiind divizat la nivelul organizării politice şi la nivelul
ordinii juridice
 Statul unitar
Statul în care nu există decât un singur centru de putere
politică, ce îşi impune voinţa pe întreg teritoriul
Presupune: o singură organizare politică şi juridică, fiindu-
i este caracteristic un principiu de unitate cu privire la
teritoriu şi de unicitate cu privire la puterile statului
Suveranitatea internă şi internaţională aparţine doar
statului
Există o singură ierarhie normativă: o singură constituţie,
un singur sistem legislativ, o organizare unitară a aplicării
legii şi un singur rând de organe, corespunzând celor trei
funcţii ale statului
 1. Statul unitar centralizat
Statul în care nu există persoane publice teritoriale
altele decât statul, ci doar unităţi administrativ
teritoriale, simple cadre de exerciţiu al puterii centrale
(nu au o personalitate juridică distinctă)
Două tipuri de stat unitar centralizat:
- centralizat şi concentrat (toate deciziile sunt luate
direct de puterea centrală)
- deconcentrat (tehnică autoritară, o modalitate de
intruziune a puterii centrale la nivelul colectivităţilor
locale, o tehnică a centralizării)
Constă în trimiterea în teritoriu a unor reprezentanţi
ai puterii centrale, care să exercite atribute ale acesteia
în teritoriul respectiv sub puterea ierarhică a
Executivului central (organe numite)
Scopul instituţiei este de a mări eficacitatea
aparatului guvernamental şi nu recunoaşterea unui
particularism local
Actualmente, instituţia prefecţilor, care sunt
reprezentanţii guvernului în teritoriu şi şefii serviciilor
deconcentrate ale ministerelor – art. 123 din
Constituţie
2. Statul unitar descentralizat
Descentralizarea, spre deosebire de deconcentrare,
nu are ca scop doar o decongestionare a centrului de
comandă şi prin acesta o mai bună coordonare a deciziei
administrative, ci este o formă de autoadministrare
(presupune o veritabilă democraţie locală)
Constă în transmiterea către comunităţile teritoriale a
unor atribuţii administrative, dar de această dată către
organe alese de către aceste comunităţi locale şi care
funcţionează autonom, până la un anumit punct, în
materie administrativă, faţă de autorităţile centrale
Comunităţile locale au personalitate juridică proprie,
administrând afacerile locale prin organe alese pe baze
politice
Autonomia acestor colectivităţi locale este doar
administrativă, neputând atinge gradul autonomiei
legislative sau, mai mult, constituţionale
Aceste colectivităţi sunt organizate de stat, nu se
autoorganizează şi că actele lor autonome sunt
întotdeauna subsecvente legii, bazându-şi validitatea şi
deci obligativitatea pe aceasta
Descentralizarea funcţională - recunoaşterea
autonomiei unor servicii publice
  A. Instituirea autonomiei locale
Principiul autonomiei locale - principiu cu valoare
constituţională, ceea ce însemnă că legiuitorul nu îi poate
aduce atingere
Legea poate determina conţinutul autonomiei locale, dar
nu poate afecta existenţa principiului
Unităţile administrativ teritoriale, care se bucură de
autonomie locală, sunt determinate ca persoane juridice –
au personalitate distinctă de cea a statului, organizare
proprie, un patrimoniu propriu şi un scop propriu, în
acord cu interesul general, fiind, în consecinţă, subiecte
distincte de drept, având drepturi şi asumându-şi
obligaţii în nume propriu
B. Garanţiile instituţionale ale liberei administrări
Colectivităţile teritoriale, determinate ca persoane
juridice, trebuie să fie administrate în condiţii care să le
facă relativ autonome faţă de puterea centrală – cum?
Răspuns: alegerea prin vot universal direct a organelor
deliberante şi executive care administrează aceste
comunităţi
Alegerile locale trebuie să aibă caracter politic şi nu doar
simplu caracter administrativ - toate principiile
constituţionale privind universalitatea, egalitatea,
caracterul secret şi liber exprimat al votului sunt
aplicabile şi alegerilor locale
Altă garanţie a liberei administrări a colectivităţilor
locale – considerarea ca şi libertate fundamentală (se
va bucura de protecţia jurisdicţională specifică)

C. Mijloacele liberei administrări

Mijloacele juridice ale liberei administrări sunt :

- existenţa unei puteri de reglementare locală,
- libertatea contractuală,
- autonomia financiară
1. Puterea de reglementare proprie autorităţilor
locale - această putere de reglementare vizează doar
organizarea aplicării legii în unitatea administrativ
teritorială, neputând să semnifice o divizare a puterii
legislative şi nici o divizare a puterii de reglementare a
Executivului
Competenţa de reglementare, de care aceste autorităţi
dispun, le este conferită de legiuitor, de o manieră
explicită sau implicită
Puterea de reglementare a autorităţilor locale presupune
doar că ele pot lua măsuri cu un caracter general şi
impersonal subsecvente legii şi actelor de organizare a
executării acesteia emise de administraţia centrală
Întinderea puterii de reglementare a autorităţilor locale
poate varia în funcţie de gradul de precizie a legii de
abilitare:
- legea investeşte expres autorităţile locale cu puterea
de a reglementa anumite domenii
- legea care priveşte comunităţile locale abilitează de o
manieră generală puterea administrativ-normativă
centrală pentru a-i fixa modalităţile de aplicare
- legea nu prevede nici o abilitare
2. Libertatea contractuală a colectivităţilor locale
- se impune legiuitorului, care nu poate limita excesiv
capacitatea administraţiilor locale de a contracta liber
3. Autonomia financiară - respectivele colectivităţile
locale dispun de un nivel suficient de resurse care să le
permită exercitarea plenară a competenţelor lor şi că ele
se bucură de o marjă largă de apreciere în ceea ce
priveşte utilizarea acestor resurse
Nu dispun de o autentică putere fiscală, pentru că ele nu
pot crea impozite, această competenţă aparţinând
exclusiv legiuitorului
Statul determină resursele colectivităţilor locale,
indiferent dacă acestea sunt transferate din bugetul
central sau resurse proprii ale colectivităţilor locale, căci
şi acestea sunt stabilite de consiliile locale doar în
limitele şi în condiţiile legii
 D. Domeniul liberei administrări
Legiuitorul este cel care stabileşte domeniul de
competenţă al colectivităţilor locale
- competenţele transmise autorităţilor alese de
comunităţile locale trebuie să fie efective
- legiuitorul nu poate institui o tutelă a unei
comunităţi teritoriale asupra alteia
- legiuitorul nu ar putea să transfere competenţele de la
o colectivitate teritorială la alta decât în măsura în care
prin acest transfer nu lipseşte o comunitate teritorială
de esenţialul atribuţiilor sale
 E. Limitele autonomiei locale: apărarea
caracterului unitar al statului
Caracterul unitar al statului este garantat, în statele
unitare descentralizate, prin jocul
a trei principii:
- indivizibilitatea suveranităţii,
- indivizibilitatea teritoriului şi
- indivizibilitatea poporului
1. Indivizibilitatea suveranităţii - nu există în principiu
decât o singură sursă a suveranităţii, aplicabilă pe întreg
teritoriul
Suveranitatea este indivizibilă pentru că rezidă în
colectivitatea statală privită global, fără a se ţine cont de
diversitatea aspiraţiilor locale
Puterea normativă a statului este unitară
Ordinea juridică nu se poate divide - decizia administrativă
locală, chiar normativă, se bazează pe lege, nu pe voinţa
comunităţilor locale
Colectivităţile teritoriale trebuie să respecte prerogativele
statului - drept de tutelă al organelor centrale sau al
reprezentantului acestora în teritoriu asupra deciziilor luate de
organele colectivităţilor descentralizate
2. Indivizibilitatea teritoriului - nu poate fi împărţit
decât la nivel administrativ, nu şi la nivelul ordinii
juridice
Nu pot coexista pe teritoriul statului unitar
descentralizat mai multe ordini juridice, având surse
diferite
Indivizibilitatea teritoriului implică şi inalienabilitatea
lui - nici o parte a teritoriului nu poate fi transferată,
sub nici o formă, sub suveranitatea unui alt stat
3. Indivizibilitatea poporului - unitatea poporului,
care interzice orice diferenţiere între cetăţeni pe
criterii cum ar fi rasa, naţionalitatea, originea etnică,
limba, religia, sexul, opinia, apartenenţa politică,
averea sau originea socială
Prima consecinţă a unităţii poporului este cea a
nerecunoaşterii oricărei divizări juridice a poporului în
raport de criterii, de natura celor enumerate mai sus
Poporul este constituit, din punct de vedere juridic, din
cetăţeni
Cetăţenii exercită suveranitatea, direct sau prin
reprezentanţi, şi nu grupurile
A doua consecinţă a unităţii poporului este unitatea
corpului politic şi, în consecinţă, a reprezentării
poporului - inadmisibilitatea oricărei diferenţieri
categoriale în materia drepturilor politice, a dreptului
de a alege şi de a fi ales
 3. Statul unitar regionalizat
- recunoaşterea unei reale autonomii politice în
beneficiul regiunilor sale şi mai ales a unei puteri
normative autonome, dar păstrând caracterul unitar al
statului (Spania şi Italia)

A. Recunoaşterea unei autonomii politice a

regiunilor
Statul regionalizat recunoaşte comunităţilor
teritoriale o putere legislativă
Autonomia regiunilor într-un astfel de stat este
consacrată şi garantată de constituţie, în timp ce
autonomia acestora într-un stat unitar descentralizat este
definită şi pusă în practică de lege
Structura verticală a puterii este garantată de intervenţia
judecătorului constituţional - actele colectivităţilor locale
în statul regionalizat au caracter de acte legislative şi vor
fi controlate în raport cu constituţia şi nu doar caracter de
acte administrative controlabile în raport cu legea
Punerea în practică a autonomiei politice a regiunilor se
transpune în existenţa, la nivelul acestora, a unor
instituţii cvasipolitice şi a unei puteri legislative regionale
2. Existenţa unei puteri legislative regionale -
existenţa unei dualităţi a ordinii legislative (legi statale
şi legi regionale)
În caz de contradicţie care tip de lege prevalează?
Principiului competenţei: prevalează legea – statală sau
autonomă – care este competentă să reglementeze o
materie dată, legea necompetentă fiind
neconstituţională
În statul unitar regionalizat, repartiţia competenţelor
normative între stat şi regiuni este definită de
constituţie
3. Menţinerea unităţii statului
- puterea de autoorganizare a comunităţilor teritoriale
este una încadrată
- nu există decât o singură constituţie şi deci un singur
stat
- aplicarea principiului participării regiunilor este
foarte slabă
- autonomia regiunilor este nu doar relativă, ci şi
controlată