EPICA ÎN PROZĂ

BASMUL
1. Însemnătate şi definiţie

 Basmul este cea mai răspândită specie

folclorică: corespunde romanului din
literatura cultă;
 Este cea mai gustată creaţie folclorică
pentru copii;
Poetul Vasile Alecsandri mărturiseşte:

“Drăgălaşele povestiri care îmi îngânau

somnul cu visuri încântătoare şi care
au avut fericită înrăurire asupra
închipuirii mele de când sunt pe lume ...
au contribuit a mă face poet.”
Termenul “basm” – sinonim cu termenul
“poveste”;
Unii folclorişti fac deosebire între cei doi
termeni: supranaturalul din basm
lipseşte din poveste;
Denumirea “basm” - din limba slavă, unde
termenul “basnă” = fabulă, descântec
În limba română veche: basnă=minciună;
Cu timpul, graiul populare a transformat
termenul “basn” --- “basm” cu sensul de
astăzi,
Sinonimul “poveste” – origine slavă:
“poveaste” = “naraţiune”,
Termenul “poveste”- circulaţie mai largă în
limbă decât termenul “basm”
Termenului “basm” îi lipseşte flexibilitatea:
un basm se povesteşte de către un
povestitor, dar nu se poate spune că un
băsmuitor băsmuieşte un basm.
Definiţie : Basmul este o poveste, o
naraţiune populară cu caracter
supranatural,cu personaje şi fapte
fantastice, la care participă unele forţe
supranaturale.
George Călinescu: Estetica basmului

“o operă de creaţie literară, cu o geneză

specială, o oglindire în orice caz a vieţii
în moduri fabuloase.”
2. Basmul la alte popoare
a. Basmul de astăzi este aproape de forma în
care se spunea cu trei mii de ani în urmă----
basmul şi-a păstrat caracterul unitar peste
timp şi peste mari întinderi geografice;
Ovidiu – poet latin – în “Metamorfoze”: fiicele
lui Minyas, în timp ce torceau lână, spuneau
pe rând câte o poveste “ca să nu simţim
lungimea timpului.”
b. Cultura indiană are cea mai vastă
literatură de basme:
Cărţile vedice: Rig-Veda, Sajur-Veda;
“1001 de nopţi”, faimoasa “Panciatantra”
(cele cinci cărţi) – pătrund în Europa după
sec. XI. prin traduceri greceşti şi latineşti
c. Cea mai veche carte de poveşti a Evului
Mediu european este “GESTA
ROMANORUM” – sec.XIV.;
Conţine 151 de poveşti despre împăraţi şi
cavaleri romani – toate au câte un mesaj
moralizator.
d. O largă circulaţie a avut colecţia de 8 basme a
lui Charles Perrault apărut în anul 1697, culese
de autor şi traduse, apoi, în foarte multe limbi.
e. Cea dintâi culegere de basme în literatura
europeană porneşte din curentul şcolii
romantice germane: 1812, fraţii Grimm,
“Poveşti de copii şi de casă”(Kinder- und
Hausmarchen);
Goethe: cea mai de seamă lucrare pe care o are
literatura gemană a genului.
3. Începuturile culegerilor de basme la noi
a. Opera fraţilor Grimm – largă circulaţie şi
mare influenţă în Europa;
Doi fraţi germani din Banat: Albert şi Arthur
Schott, publică în 1845 la Stuttgart o colecţie
de 43 de basme româneşti traduse în limba
germană; “pe cât sunt de bătrâne, pe atât
sunt proaspete”- afirmă ei despre aceste
basme.
b. Interesul pentru basmele româneşti se leagă
de numele lui Nicolae Filimon: în revista
“Ţăranul român” – 14 ianuarie 1862: basmul
“Roman năzdrăvan”;
În introducere, N.F. – regretul că aceste creaţii
sunt pe cale de a se pierde:”aceste floricele
suave ce formează literatura ţăranilor noştri,
nefiind adunate şi tipărite, sunt în pericol de
a se pierde cu timpul”
N.F. lansează tinerilor intelectuali chemarea
de “a se grăbi a forma colecţiuni de
poveşti şi de cântece populare, care
sunt de mare necesitate pentru istoria
şi literature limbei române.”
Ca răspuns la chemare: Petre Ispirescu:
1862, în revista “Ţăranul român”:
“Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de
moarte” şi alte cinci poveşti.
c. După Petre Ispirescu, alţi culegători de
basme:
Ion Sbierea, Al. Vasiliu – în Moldova,
Ion Pop Reteganul – în Transilvania,
Gheorghe Catană – în Banat.
4. Originea basmelor
Prin cercetarea basmelor populare
româneşti şi a basmelor altor popoare s-a
ajuns la concluzia similitudinii de
tematici ale basmelor populare.
Acelaşi motiv-tip: apare în basmele
populare ale popoarelor neînvecinate
geografic, sau chiar îndepărtate unele de
altele – motive itinerante;
Se impune, deci, necesitatea de a căuta o
explicaţie a fondului comun între
popoare care nu au contingenţe
geografice sau istorice.
a. Teoria mitologică
Problema a fost ridicată de fraţii Grimm: au pus ca
izvor al basmelor mitul lumii antice, comun
tuturor popoarelor indo-europene.
Ideea acestei teorii: legendele mitologice în
antichitate aveau suport religios – acesta s-
a pierdut cu timpul – imaginaţia popoarelor au
adunat acest suport şi l-au transpus în basme
– astfel divinităţile păgânismului au devenit
eroi ai basmelor populare.
b. Teoria migraţiunii
Germanul Theodor Benfey a lansat teoria
migraţiunii basmelor din India;
Toate basmele au fost create într-un singur
loc: India – începând cu secolul X.
acestea au început să migreze spre
Europa.
c. Teoria antropologică
A fost lansată de francezul Joseph Bédier
şi se opune teoriei migraţioniste: basmele
egiptene sunt mai vechi decât cele
indiene pe de o parte;
Pe de altă parte: cercetându-se credinţele
şi miturile popoarelor primitive din
Australia, America şi Africa: - se poate
stabili un fond comun al basmelor;
Deosebirea este: ceea ce pentru noi este ireal în
basme, la popoarele primitive sunt
considerate adevăruri şi fac parte integrantă
din credinţa lor despre lume şi viaţă.
În baza acestor constatări, Andrew Lang a
formulat teoria antropologică: elementele ireale
şi absurde din mituri şi basme sunt rămăşiţe
din vechile credinţe despre lume a Europei
preistorice, care, în decursul mileniilor, prin
cultură, au dispărut, dar ele trăiesc la
popoarele primitive.
Aceste concepţii ale popoarelor primitive
explică sensul obscur al basmelor:

 Credinţa în puterea vrăjitorilor;

 Credinţa în obiecte magice;
 Posibilitatea metamorfozării oamenilor;
Prin urmare se poate deduce:
Basmele au fost create în timpuri
străvechi, când popoarele aveau o
cultură primitivă, identică la toate
popoarele, deci se exclude ideea
conform căreia toate basmele iradiază
dintr-un singur centru, India, de
exemplu.
5. Tematica şi motivele basmelor
populare
Basmele dezvoltă o tematică largă şi
variată: teme centrală este lupta dintre
forţele binelui şi ale răului, luptă ce se
sfârşeşte cu triumful binelui.
Lupta aceasta se dezvoltă printr-o mare
varietate de situaţii conflictuale:
 Conflicte sociale: bogăţie – sărăcie;
 Conflicte morale: lene – hărnicie,
îngâmfare – modestie, laşitate – curaj,
viclenie – cinste, minciună-adevăr,
egoism-generozitate;
 Conflicte estetice: frumos-urât.
Lupta dintre bine-rău se traduce şi printr-o
mare varietate de motive, cele mai multe
dintre acestea de circulaţie internaţională;
fenomenul se numeşte contaminaţie,
motivele se numesc motive itinerante.
Cele mai frecvente motive sunt:
 Lupta cu asupritorii, cu monştri:
Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă;
Motanul încălţat de Ch. Perrault;
 Întrecerea în forţă, în dibăcie, în iscusinţă cu
forţe adverse: Greuceanu, din culegerea lui P.
Ispirescu;
 Împlinirea unui legământ: Povestea lui Harap-
Alb, de Ion Creangă;
 Nimicirea farmecelor unor vrăjitori: Lebedele,
de H.Ch. Andersen;
 Eliberarea prizonierilor, chiar a aştrilor din
captivitate: Greuceanu, din culegerea lui P.
Ispirescu;
 Rezistenţa şi biruinţa fetei frumoase şi
înzestrate cu virtuţi alese asupra
maşterei: Fata babei şi fata moşneagului,
de Ion Creangă; Cenuşăreasa şi Albă-ca-
Zăpada, de fraţii Grimm;
 Împăratul fără urmaş: Povestea lui
Harap-Alb, de Ion Creangă.
Motive secundare: apar în majoritatea
basmelor, fie ele populare sau culte;
 Slugă la o zmeoaică cu o herghelie de cai
năzdrăvani;
 Probe năstruşnice puse de împărat
peţitorilor;
 Intrarea curiosului în camera interzisă;
 Urmărirea fugarilor de către zmeoaice,
zmei;
 Motivul drumului pe care eroul trebuie să-l
parcurgă;
 Motivul fântânii;
 Motivul cuptorului;
 Motivul labirintului, care apare deseori în
ipostaza pădurii în care eroul se rătăceşte;
 Motivul pomului, care cer ajutorul eroului,
etc.
 6. Subiectul (fabulaţia) basmelor
Fabulaţia – este un element specific
basmelor;
Se caracterizează prin stereotipie:
conflictele, personajele, acţiunile sunt
surprinzătoare, dar mereu aceleaşi – se
încadrează în matricea tradiţională a
speciei, în şabloanele speciei.
 Expoziţiune:
Cititorul este transpus în atemporalitate şi
aspaţialitate; un timp şi spaţiu
nedeterminate în care se mişcă
personajele: feţi-frumoşi, voinici, fete
sărace dar harnice, fete bogate dar
leneşe, regi şi împăraţi, zmei, zmeoaice,
balauri, animale năzdrăvane, vrăjitoare;
 Intriga
- momentul care declanşează conflictul
dintre forţele potrivnice, dar fixate pe cele
două planuri: al binelui şi al răului.
 Acţiunea
- se desfăşoară gradat, eroul este obligat
să depăşească anumite probe, de
dificultate crescândă;
 Punctul culminant – se realizează după
depăşirea probelor, urmată de
destrămarea vrăjilor, eliberarea captivilor,
etc.
 Deznodământul
Rezolvă în mod fericit conflictul; forţele
răului sunt desfinţate fizic şi moral, îşi
primesc pedeapsa, iar forţele binelui îşi
primesc răsplata binemeritată.
 7. Personajele basmelor
Se grupează în cupluri opuse pentru a
ilustra tema, conflictul şi rezolvarea
acestuia pe parcursul desfăşurării acţiunii.
Mijloacele de caracterizare a personajelor
sunt:
 Hiperbola – înzestrarea personajelor cu
puteri supraomeneşti;
 Antiteza – polarizarea celor două planuri
ale binelui şi ale răului, ale realului şi ale
irealului, fantasticului;
 Personificarea – umanizarea,
antropomorfizarea animalelor, plantelor,
elementelor naturii.
Trăsăturile personajelor rezultă din:
 Faptele,
 Atitudinile,
 Vorbele lor, şi mai puţin din
caracterizarea lor directă de către
povestitor.
Caracterizarea lor este lineară şi simplă:
epitete şi comparaţii stereotipe.
Făt-Frumos – ocupă primul loc în galeria
personajelor basmelor româneşti;
Este ideal de frumuseţe fizică şi morală;
 Cavaler al iubirii înzestrat cu calităţi morale
excepţionale: curajos, viteaz, cinstit, demnitate,
iubitor de dreptate, statornic în iubire, generos,
etc.
 Dacă nu învinge singur, este ajutat de
personaje cu puteri supranaturale pe care,
generos fiind, le-a ajutat cândva.
 Este exponent al binelui – este
întotdeauna învingător;
 Este de cele mai multe ori de origine
împărătească, dar poate fi şi mezinul
unei familii simple;
 Vestea vitejiei sale a depăşit limitale
existenţei sale – a ajuns până pe
“tărâmul celălalt”;
 Are capacitatea se a se metamorfoza în
momentele-cheie ale acţiunii;
 Trece prin probe grele care-i dovedesc
vitejia şi curajul, isteţimea şi tăria
morală; aceste probe sunt cele ale iniţierii
eroului, un fel de botez al focului –
marchează maturitatea eroului.
Eroinele basmelor – Ileana Cosânzeana, fata cea
mai mică a împăratului, a omului sărac -, se
detaşează prin frumuseţea lor fizică – epitetele
sunt luate din domeniul luminii: “Frumoasă, bat-
o stelele s-o bată”;
 Caracteristicile lor morale: puritate
sufletească, statornicie în dragoste, spirit de
sacrificiu – acestea catalizează acţiunile eroului
principal.
 Eroine neînţelese de părinţi – au un rol
mai activ în fabulaţia basmelor - Sarea în
bucate;
 Cele oropsite de mamele lor vitrege –
Fata babei şi fata moşneagului,
Cenuşăreasa;
 Cele apăsate de vrăji blestemate –
Povestea porcului;
Eroii şi eroinele sunt ajutate:
 de personaje cu forţe supranaturale:
zâne, Sfânta Duminică, Sfânta Vineri, etc.,
 de uriaşi: Strâmbă-Lemne, Gerilă,
Setilă,Ochilă, Flămânzilă,etc.;
 de animale năzdrăvane: calul năzdrăvan;
 de păsări: corbul, cocoşul;
 de gâze: furnici, albine.
Personajele negative
 Sunt de obicei fantastice: zmei, zmeoaice,
balauri, draci, vrăjitoare, strigoi, etc.;
 Pot fi luate şi din lumea reală: mama vitregă,
fraţi vitregi şi invidioşi, spânul, sfetnicul
mincinos, etc.;
 Deşi aceste personaje au forţă uriaşă, ele sunt
vulnerabile, nu dispun de inteligenţă, sunt
învinse de personajele pozitive.
 8. Structura compoziţională a basmelor
Sub raport compoziţional, acţiunea basmului se
plasează într-un timp arhaic şi fabulos şi într-
un spaţiu nedeterminat, dar, în linii mari,
acelaşi: codri neumblaţi, pădure de argint, de
aur, de aramă, împărăţii îndepărtate, peste mări
şi oceane, tărâmul celălalt, bordeie
sărăcăcioase care ascund comori inestimabile,
munţi care se bat în capete, etc.
Şabloanele pe care se bazează acţiunea
basmelor sunt:
 Superioritatea mezinului faţă de fraţii săi
mai mari;
 Încercarea la care împăratul îi supune pe
fiii săi;
 Fugarii aruncă în calea zmeoaicelor
diferite obiecte;
 Mama vitergă o goneşte pe fata frumoasă
şi harnică a moşneagului;
 Fiinţele cărora li s-a făcut un bine, vin în
ajutorul eroului;
 Voinicul se bate în luptă dreaptă cu
zmeul;
 Sancţionarea fraţilor răi se face prin
judecată divină (săgeata aruncată în sus,
cade în capul celui rău, omorându-l).
Naraţiunea este heterodiegetică – se desfăşoară
la persoana a III-a, dar câteodată apare şi
implicarea subiectivă a povestitorului: cu
intenţia de a-l asigura pe cititor de
autenticitatea celor povestite.
Numerele fatidice – care se repetă: trei, şapte,
nouă, doisprezece, nouăzeci şi nouă,etc.; - rolul
lor: de a consolida elementele esenţiale.
Formulele specifice basmelor:
a. Formule introductive (iniţiale) – au rolul
de a-l introduce pe cititor în lumea ireală şi
de a-i capta atenţia;
Acsete formule pot fi însă şi ironice,
satirice, care nu-i obligă pe
cititori/ascultători să dea crezare celor
relatate.
De exemplu:
“A fost odată, ca niciodată, că dacă n-ar fi
fost, nu s-ar povesti; de când făcea
plopşorul pere şi răchita micşunele; de
când se băteau urşii în coade; de când
se luau de gât lupii cu mieii de se
sărutau; de când se potcovea puricele
la un picior cu nouăzeci şi nouă oca de
fier,...”
b. Formulele mediane – asigură
continuitatea dintre episoade, menţine
trează atenţia cititorului, ascultătorului;
Uneori atrag atenţia cititorului asupra
dificultăţilor probelor de trecut;
Pot fi formulate în proză ritmată: “Se
luptară, se luptară, zi de vară, până
seară”; pot fi în versuri: “Cucurigu, boieri
mari,/ Daţi punguţa cu doi bani.”
c. Formule finale – readuc cititorul în lumea
reală, îi fac anumite urări, îi comunică
sentimente legate de cele povestite:
“Şi eram şi eu acolo de faţă, şi-ndată
după aceea am încălecat iute pe o şea
şi am venit de v-am spus povestea aşa;
şi unde am încălecat pe o căpşună şi v-
am spus, oameni buni, o mare şi
gogonată minciună.”
Uneori, mai ales în cazul basmelor culte,
autorii renunţă la formula finală obişnuită
şi transformă finalul într-o critică la adresa
societăţii: “Şi a ţinut veselia ani întregi,
şi acum mai ţine încă; cine se duce
acolo, bea şi mănâncă. Iar pe la noi
cine are bani bea şi mănâncă, iară cine
nu, se uită şi rabdă” – spune Ion
Creangă.
 9. Valenţele educative ale basmelor
Basmele au mare forţă de atracţie asupra
vârstelor fragede; alimentează imaginaţia
copiilor;
Basmele creează tablouri ale vieţii din care
micii cititori procură primele cunoştinţe
legate de:
 Naşterea, viaţa, căsătoria omului;
 Calitatea fizică şi morală a omului;
 Părinţi buni, părinţi vitregi;
 Ridicarea omului sărac prin calităţile sale
morale şi fizice;
 Valoarea conduitei morale;
 Aspiraţiile şi posibilitatea omului de birui
greutăţile vieţii, etc.
Charles Perrault mărturiseşte:
“Oricât de simple şi uşoare ar părea
aceste povestiri, ele nasc, fără îndoială,
în copii, dorinţa de a fi asemănători cu
cei buni, care ajung fericiţi şi, în acelaşi
timp, se naşte în sufletul lor teama faţă
de nenorocirile ce li s-ar putea întâmpla
dacă imită pe cei răi...
Este de necrezut cu câtă sete primesc
aceste inimi pure morala ascunsă în
haina basmului. ... Sunt seminţe
aruncate care nu produc la început
decât manifestări de bucurie sau
tristeţe, dar care nu vor întârzia să
dezvolte bunele deprinderi.”