FARMACOLOGIE

Prof.univ. V.Gonciar
 Farmacologia (grec: pharmacon – medicament,
toxic; logos – ştiinţa ) este ştiinţa, care studiază
interacţiunile dintre medicamente şi organism şi
consecinţele acestor interacţiuni. În aspect aplicativ,
fiind disciplină medicală, farmacologia descrie
efectele principale ale substanţelor medicamentoase,
mecanismul manifestării lor, principiile clasificării,
indicaţiile şi contraindicaţiile pentru administrare,
reacţiile adverse etc.
 Starea contemporană a ştiinţei permite studierea
proceselor vitalităţii organismului la nivelul interacţiunilor
intermoleculare.
Aceasta a creat posibilitatea studierii aprofundate a
mecanismului de acţiune a substanţelor medicamentoase.
Prin urmare, noţiunea de reacţie farmacologică primară,
actualmente se bazează la nivelul interacţiunii moleculelor
de medicamente cu macromoleculele organismului, a
apărut o nouă direcţie în ştiinţă – farmacologia moleculară.
Toate aceste expuse au introdus corective în determinarea
farmacologiei ca ştiinţă.
 Farmacologia contemporană studiază modificările
cantitative şi calitative în activitatea organismului la
nivelul molecular, celular, de organ, sistemic la
administrarea medicamentelor şi, de asemenea, se
preocupă de căutarea şi elaborarea medicamentelor noi
superior eficiente si inofensive.
De asemenea, în baza modificărilor metabolice a fost
formată altă direcţie – farmacologia biochimică.
Farmacologia medicală, după cum s-a exprimat cu
precizie academicianul I. Pavlov, “îl face cunoscut pe
medic cu arma sa principală, întrucât cea mai universală
acţiune curativă este administrarea (introducerea)
medicamentelor în organismul bolnavilor”.
 Farmacologia, ca disciplină de studii, de instruire a
medicilor și farmaciștilor, are un obiectiv mai limitat. Ea
se ocupă cu studiul efectelor medicamentelor asupra
organismului, mecanismul acestor efecte, transformările
suportate de medicamente în organism, indicaţiile
terapeutice, contraindicaţiile, modul de administrare,
complicaţiile medicamentelor etc.
 În temei, farmacologia studiază substanţele
medicamentoase utilizate în tratamentul şi profilaxia
diferitelor afecţiuni şi stări patologice.
 Unul din obiecivele de bază ale farmacologiei constă
în obţinerea substanţelor medicamentoase noi, eficiente şi
inofensive şi introducerea lor în practica medicală.
Medicamentele, conform definiţiei OMS, sunt
substanţe (produse) ce pot preveni, ameliora sau vindeca
boala, precum şi substanţe folosite în scop diagnostic.
 Convenţional farmacologia poate fi divizată în 3
compartimente: farmacografia, farmacologia generală şi
farmacologia specială.
Farmacografia (receptura generală) descrie regulile
generale de prescriere a medicamentelor în scopul
folosirii lor raţionale.
Farmacologia generală studiază legităţile
interacţiunii medicamentelor cu organismul şi include
farmacocinetica şi farmacodinamia.
Farmacologia specială studiază concret grupele de
medicamente şi substanţele medicamentoase.
 Principalul conţinut al farmacologiei este:
studierea mecanismelor şi particularităţilor acţiunii celor
mai importante remedii medicamentoase,
clasificarea lor pe fundalul acesta,
determinarea indicaţiilor pentru utilizarea practică.
Ultimele se bazează pe cunoştinţele etiologiei,
patogeniei şi simptomatologiei bolilor, ce în îmbinare cu
caracteristica farmacologică a unui sau altui preparat
permite de a determina indicaţiile sau contraindicaţiile
medicamentului pentru bolnav.
Medicul și farmacistul, de asemenea, trebuie să fie
cunoscut cu:
complicaţiile posibile ale farmacoterapiei,
tabloul clinic al intoxicaţiei ocazionale cu medicamentul
dat,

 O importanţă deosebită pentru medicii și
farmaciștii începători are cunoaşterea medicamentelor
utilizate pentru acordarea asistenţei medicale urgente.
În fine, medicul și farmacistul trebuie să fie
cunoscut cu:
formele farmaceutice ale medicamentelor,
metodele de administrare în organismul bolnavului,
dozele terapeutice medii ale medicamentelor care se
folosesc mai pe larg,
regulile de păstrare şi eliberare ale medicamentelor
din farmacii.
 De aceea, deopotrivă cu teoria şi logica
ştiinţifică caracteristică pentru aceasta disciplină,
cursul de farmacologie include şi un material
factologic mare, cunoaşterea căruia este absolut
necesară pentru studiile de mai departe în clinice
şi lucrul practic al medicului și farmacistului.
Această disciplină, pe bună dreptate, se consideră
una din cele mai dificile în sistemul de studiile
medicale și farmaceutice.
Relaţiile farmacologiei cu alte ştiinţe
Diverse ramuri ale farmacologiei se fondează pe datele
fundamentale ale altor ştiinţe:
fiziologiei chimiei biologice şi farmaceutice
umane organice (farmacognozie,
chimie
imunologiei disciplinelor clinice farmaceutică,
biofarmacie) ş.a.

microbiologiei fiziopatologiei
 Relaţiile farmacologiei cu alte ştiinţe

La rândul său, farmacologia a contribuit mult la

progresul acestor ştiinţe, deoarece multe
medicamente şi toxine care acţionează selectiv pe
larg se utilizează în calitate de „instrumente”
pentru analiza fină, de exemplu a transmiterii
sinaptice, ale impulsurilor, a reglării vegetative şi
endocrine a proceselor vitale în patogenia bolilor
etc. Domeniile aplicării analitice a farmacologiei
permanent se lărgesc.
Introducerea medicamentelor noi în
practica medicală.
Farmacologia experimentală şi clinică
 Crearea unui medicament nou este un proces
complex, cu multe trepte, la care participă nu numai
farmacologii dar şi chimiştii, biochimiştii, botaniştii,
imunologii şi reprezentanţii multor altor specialităţi.
 În legătură cu creşterea morbidităţii în lume,
condiţionată de poluarea mediului, de creşterea
numărului de complicaţii provocate de numeroase
medicamente, cerinţele faţă de medicamentele noi au
crescut considerabil.
 Cheltuielile la crearea unui preparat de la zero numai
până la stadiul cercetărilor clinice este apreciată de
firmele respective în 8-11 mln $ şi mai mult, iar consumul
– munca in mediu – 150 oameni/an.
Respectiv, şi timpul elaborării preparatului nou s-a
mărit de la 2-3 la 8-12 ani. Cu toate acestea, în lume anual
se introduc în practica medicală un număr mare de
medicamente noi.
S-a calculat că cca 70-80% din medicamentele
utilizate în prezent au fost propuse în ultimii 25 ani.
Astfel de situaţie deseori o numesc „explozie
farmaceutică” .
 Astfel, elaborarea fiecărui medicament nou
este un eveniment în farmacologie şi în ramura
respectivă a medicinei care poate aduce atât
bucurie cât şi dezamăgire.
 Iată de ce introducerea preparatelor
farmacologice în terapeutică în ţara noastră se
reglementează de o instituţie specială – Comisia
Medicamentului a MS RM. Numai această
comisie are dreptul de a permite autorizarea
medicamentelor noi, inclusiv de import.
 Să analizăm calea pe care o parcurge
medicamentul nou de la laboratorul savantului până
la bolnav. Putem numi 3 surse principale de
medicamente:
Sinteza chimică –
Plantele – o sursă de obţinerea „in retorta”
medicamente din antichitate, a substanţelor care
utilizate în medicina populară. nu există în natură şi
Posibilităţile şi experienţa reproducerea (sau
medicinei populare nu s-au modificarea)
epuizat, mai ales în regiunile cu compuşilor naturali -
floră bogată şi rară. Cele mai este actualmente o
cercetate şi preţioase preparate sursă durabilă de
din plante alcătuiesc de la 15- medicamente noi.
35% din toate medicamentele
înregistrate în farmacopeele
lumii.
Produsele de provenienţă animalieră şi microbiană
rămân o sursă importantă a hormonilor şi altor substanţe
bioactive de structură peptidică.
Multe specii de microorganisme se utilizează în calitate
de producători ai antibioticilor, aminoacizilor, unor
vitamine, enzime.
Perspective mari în această direcţie are ingineria
genetică (biotehnologia) care permite realizarea pe scări
industriale a obţinerii, practic, a oricărui polipeptid sau
proteină pe contul includerii în microorganismele
producătoare a genelor respective din celulele umane. S-
au obţinut şi se produc pe cale industrială insulinele
umane, angiotenzina, interferonii ş. a.
 Eficacitatea prospecţiunii ştiinţifice pe calea sintezelor
orientate e destul de mare: între 100-200 de compuşi se
depistează un preparat care merită atenţie. În acest caz
selecţionarea preventivă – „cernerea” (screening)
substanţelor noi se exercită cu ajutorul unui număr mare de
procedee simple şi ieftine cu intenţia evidenţierii ocazionale
a proprietăţilor benefice.
Eficacitatea explorării sintezelor în general este mică: în
mediu un preparat adus până la stadiul studiului clinic
revine la 5-10 mii de substanţe „cernute”. Cheltuielile se
îndreptăţesc cu aceea că pe această cale câte odată se
evidenţiază clase de substanţe chimice principiale noi cu
proprietăti biologice, mecanisme de acţiune necunoscute
mai inainte, ceea ce permite marcarea căilor noi de creare a
preparatelor.
 Astfel, preparatul obţinut din una sau altă sursă cu
acţiuni utile evidenţiate se supune cercetării profunde de
mai departe pe animale cu ajutorul procedeelor
farmacologiei experimentale .
Se determină intensitatea (limitele dozelor, valoare
efectului) şi durata acţiunii principale prin diferite căi de
administrare şi pe diferite specii de animale; preparatul
se compară cu alte preparate cunoscute de tip similar, se
examinează absorbţia, distribuţia, viteza şi plenitudinea
inactivării şi eliminării din organism a preparatelor şi
metaboliţilor săi.
Se cercetează şi alte aspecte ale farmacologiei
preparatului, acţiunea asupra diferitor organe, sisteme.
 De asemenea, foarte minuţios se examinează
toxicitatea şi efectele nedorite posibile: inhibarea
hematopoiezei, regenerării tisulare, acţiunea alergizantă,
mutagenă, teratogenă, cancerigenă, acţiunea negativă
asupra funcţiei ficatului, rinichilor etc.
 Studierea eficacităţii preparatului nou pe modelul acelor
boli la care se presupune administrarea lui în clinică
ocupă un loc deosebit de important; se elaborează
formele farmaceutice raţionale (comprimate, soluţii
injectabile etc.).
 Se întocmeşte darea de seamă despre cercetarea
experimentală a preparatului şi instrucţiunea pentru
examinarea clinică.
 Cu obţinerea autorizaţiei Comisiei Medicamentului a
MSRM pentru efectuarea cercetarilor se efectuează a 2-a
etapă de lucrări asupra preparatului nou, aprecierea
eficacităţii în clinici, şi comparaţia cu remediile cunoscute
cu acţiuni analogice (preparate „etalon”). Cu aceste
probleme se preocupă farmacologia clinică.
Pentru aprecierea obiectivă a preparatului nou, în multe
cazuri trebuie de exclus influenţa factorului psihic asupra
rezultatelor tratamentului. Chestia constă în aceea că în
multe boli (neuroze, unele forme de angor pectoral,
dereglări climacterice, migrenă, boala hipertonică etc.)
starea psihicii este foarte resimţită asupra stării subiective a
bolnavului şi manifestărilor obiective ale procesului
patologic.
 Când medicul cu autoritate îi va indica unui
aşa bolnav o substanţă indiferentă („placebo”) şi
îi va spune că acesta este un medicament nou care
neapărat are să fie eficient şi va conduce la
îmbunătatirea stării – aşa-numitul efect prin
sugestie se observă în mediu la 25-30% bolnavi
(„placebo-reactori”).
 Placebo
 Placebo (din latina „placere” – a se plăcea) termen care
se foloseşte pentru marcarea aşa-numitor medicamente
fictive (false), adică preparatele care reprezintă substanţe
indiferente pentru organism sau substanţe cu activitate
farmacologică foarte slabă.
Placebo se foloseşte, mai ales, în cercetările clinice de
comparaţie a preparatelor noi, de asemenea şi în
terapeutică.
Efectul “placebo” este caracteristic nu numai pentru
placebo adevarat dar şi, într-o măsura sau alta, pentru
terapia medicamentoasă activă.
 Placebo
În general, cu cât e mai puţin pronunţată organica, cu atât
e mai eficient placebo, însă acţiunea pozitivă a placebo
este, de obicei, de scurtă durată şi dispare treptat după
câteva administrări a medicamentului.
Acţiunea curativă a preparatului cercetat se consideră
convingătoare daca ea depăşeşte considerabil efectul
placebo şi, spre deosebire de ultimul, este stabilă în timp.
Comparaţia dintre substanţa cercetată, pe de o parte, şi
placebo sau medicamentul de referinţă se poate face
deschis, simplu-orb sau dublu-orb.
 Deseori, preparatul care s-a recomandat bine în
laboratorul farmacologului se dovedeşte a fi inferior-
eficient sau chiar toxic pentru om. În acest caz este vădită
nu numai diferenţa de specie a sensibilităţii la
medicament, deoarece experimentele pe animale permit
prezicerea a mai puţin de 70% de reacţii adverse şi toxice
posibile, dar şi modelele experimentale a bolilor pe care
se cercetează preparatul sunt inadecvate.
 Câte odată, în general, modelele satisfăcătoare ale bolilor
lipsesc (insuficienţa coronariană cronică, reumatismul,
astmul bronşic, bolile psihice etc.).
 Se consideră ca multe medicamente noi propuse rar se
menţin în terapeutică mai mult de 10 ani.
În aceasta perioada ori apare un preparat nou mai eficient
sau medicii se conving ca faima medicamentului la etapa
intiţială a utilizării clinice a fost supraapreciată şi treptat
refuză la el, revenind la remediile deja afirmate.
Dacă preparatul a supravieţuit termenul de 10-15 ani de
utilizare se poate spune că el a intrat în „fondul de aur” al
farmacoterapiei.
Pe măsura acumulării preparatelor eficiente noi, acest
fond se revizuieşte şi din utilizare se exclud preparatele
învechite, puţin eficiente şi toxice. De aceea, medicul
practic permanent trebuie să urmarească succesele
farmacologiei şi să fie la curent cu medicamentele ce au
apărut şi ce au fost excluse din Nomenclatorul de Stat.
Pharmacon = medicament

Logos = discurs, ştiinţă

Medicamentul este o substanţă (uneori o

asociaţie de substanţe) utilizată pentru
profilaxia, tratamentul sau diagnosticul
bolilor.
 Sursele de obţinere a medicamentelor:
Compuşi minerali (sulfat de magneziu, sulfat de
sodiu).
Ţesuturi şi organele animalelor (insulina,
preparatele hormonale a glandei tiroide, fermenţii
etc.).
Plante medicinale (glicozidele cardiace, morfina,
reserpina etc).
Microorganisme (antibiotice: peniciline,
cefalosporine, macrolide etc.).
Sinteza chimică (sulfamide, acidul acetilsalicilic,
acidul valproic, procaina, paracetamol etc.).
Majoritatea medicamentelor contemporane sunt
obţinute prin sinteza chimică.
Clasificarea chimică. La baza ei stă structura chimică
a substanţelor medicamentoase.
Clasificarea farmacologică. Ea este combinată.
Clasificarea farmacoterapeutică. La baza ei sunt puse
boli, în care se utilizează medicamentele concrete.
Clasificarea ATC. Aceasta clasificare ierarhizează
medicamentele în funcţie de 3 criterii utilizate
subsecvent. Primul criteriu este cel anatomic (A) şi se
referă partea anatomică căreia îl este destinat
medicamentul, spre exemplu A de la tractul
alimentar, sau B de la bload (sânge) etc. Al
doilea criteriu se referă la grupa terapeutică (T) din
care face parte medicamentul (ex. antispastice,
antiulceroase etc.).
Al treilea criteriu se referă la grupă chimică (C),
căreia aparţine respectiva substanţă utilizată ca
medicament. În acest fel fiecare medicament obţine
un anumut cod.
Etapele elaborării medicamentelor noi

Laborator chimic

Laborator farmacologic

Laborator farmaceutic

Comisia medicamentului

Cercetări clinice
 FARMACOLOGIA GENERALĂ

FARMACOLOGIA:
Ramuri cu caracter fundamental
Farmacocinetica
Farmacodinamia
Farmacotoxicologia
Ramuri cu caracter aplicativ
Farmacografia
Farmacoterapia
Farmacoepidemiologia
Alte ramuri adiacente:

Farmacologia biochimică
Farmacogenetica
Farmacocibernetica
Farmacoinformatologia
Cronofarmacologia
Farmacogerontologia
 RAMURILE FARMACOLOGIEI
Fundamentale:
Farmacocinetica – studiază procesele de absorbţie,
transportare, distribuire, biotransformare şi
eliminare a medicamentului.
Farmacodinamia – studiază efectele
farmacologice şi mecanismele de acţiune ale
medicamentului în organism sau ce face
medicamentul cu organismul.
Farmacotoxicologia – studiază reacţiile adverse şi
intoxicaţiile acute sau cronice.
Aplicative:
Farmacografia – studiază regulile de prescriere a
medicamentelor referitoare la formele
farmaceutice, căile de administrare şi posologie
(prescrierea dozelor).
Farmacoterapia – studiază indicaţiile terapeutice.

Farmacoepidemiologia – studiază contraindicaţiile

şi precauţiile, precum şi bolile de etiologie
medicamentoasă cu mare răspândire.
Alte ramuri adiacente:
Farmacologia biochimică – studiază procesele
biochimice ale mecanismului de acţiune la nivel
celular şi molecular.
Farmacogenetica – studiază influenţele variabilităţii
genetice asupra efectului medicamentului.
Farmacocibernetica – studiază interacţiunile
medicamentelor cu mecanismele de reglare cibernetică
a organismului.
Alte ramuri adiacente:
Farmacoinformatologia – studiază natura
informaţională a medicamentelor şi a proceselor
farmacologice.
Cronofarmacologia – studiază influenţa bioritmurilor
asupra efectului medicamentului.
Farmacogerontologia – studiază particularităţile
acţiunii medicamentului la vârstnici.
  CĂILE DE ADMINISTRARE
FĂRĂ AFECTAREA PIELII
A. PRIN TUBUL DIGESTIV
- orală (enterală) - sublinguală (perlinguală)
- rectală - bucală
b. Topică
- cutanată (transdermală) - nazală
- conjuctivală -
inhalatorie
- vaginală - uretrală
- colonică - prin electroforeză
c. Intracavitare
- inhalatorie - intravaginală - intrauretrală
- intranazală
CU AFECTAREA PIELII (PARENTERALE)
 A. INTRAVASCULARE
- intravenoasă
- intraarterială
- intracardiacă
- intralimfatică
b. Extravasculară
- subcutanată
- intramusculară
 c. Intraseroase
- intraperitoneală – intrapleurală - intrapericardiacă
- intraarticulară – intraventriculară - subarahnoidiană
 CALEA ORALĂ (ENTERALĂ)
Particularităţile
absorbţie prin mucoasa gastrică sau /şi intestinală;
prezenţa sucului gastric sau intestinal ce conţin HCl,
enzime, bilă etc.;
suprafaţă de absorbţie mare sau foarte mare;
vascularizare bogată sau foarte bogată;
variaţii foarte mari ale pH-ului 1-3 în stomac, 4,8-8,2 în
intestin;
timpul de contact dependent de peristaltism;
sângele venos drenează prin vena portă;
se absorb preponderent substanţele cu masă
moleculară mică, liposolubile şi hidrosolubile
neionizate.
Avantajele
cale fiziologică, acceptabilă pentru
autoadministrare;
comodă pentru tratamentul de întreţinere (de
durată) şi utilizarea medicamentelor de tip retard;
se pot forma compuşi activi ai medicamentelor;
prin formele farmaceutice respective se pot
administra preparatele cu gust sau miros neplăcut,
cu acţiune iritantă.
Dezavantajele
latenţă de acţiune relativ mare;
biodisponibilitate variabilă (mai redusă ca la căile
parenterale) dependentă de un şir de factori
fiziologici şi patologici;
medicamentele se supun efectului primului pasaj
intestinal şi hepatic;
nu poate fi utilizată la bolnavii în stare de comă, cu
vomă, în crize convulsive, la sugari.
Formele farmaceutice
comprimate obişnuite sau retard;
drajeuri, capsule, pulbere, soluţii, suspensii,
emulsii, infuzii, decocturi, tincturi, extracte,
sisteme cu eliberare controlată, forme cu
transportori la ţintă (liposomi,anticorpi).
CALEA SUBLINGUALĂ SAU PERLINGUALĂ
- mucoasa sublinguală subţire, bine vascularizată;
- suprafaţa de absorbţie mică;
- timp de contact scurt datorită secreţiei salivare
permanente;
Particularită
ţile - pH-ul mediului 6,2-7,2;
- sângele venos drenează în sistemul venos
cefalic, apoi în vena cavă superioară, ocolind
bariera hepatică;
- se absorb substanţele cu lipofilitate mare.
- absorbţie rapidă cu latenţă scurtă de acţiune;
Avantajele - nu se degradează sub influenţa sucurilor
digestive;
- nu se supun primului pasaj intestinal şi hepatic.
CALEA SUBLINGUALĂ SAU PERLINGUALĂ

- nu se pot folosi medicamentele cu acţiune

iritantă şi gust neplăcut;
Dezavantaj - înghiţirea unei părţi din substanţa activă
ele datorită secreţiei salivare permanente.

- soluţii sub formă de picături;

Formele - comprimate sublinguale (de dimensiuni
farmaceuti mici) cu dizolvare rapidă;
ce - granule, pelicule solubile.
 CALEA RECTALĂ
Particularităţile
membrană lipidică cu pori şi suprafaţă mică;
pH-ul 5,5 – 7,5
venele hemoroidale inferioare şi mijlocii drenează sângele în
vena cavă inferioară, ocolind vena portă;
vena hemoroidală superioară drenează sângele în vena portă;
se absorb substanţele lipo- sau hidrosolubile
Avantajele
ocolirea preponderentă a primului pasaj intestinal şi hepatic;
nu se supun acţiunii sucului digestiv;
comodă la copii, bolnavii comatoşi şi cu vome, intoleranţă
gastrică
Dezavantajele
absorbţie incompletă şi inegală cu variaţii ale
concentraţiei şi efectului;
dozele cu 25-30% mai mari ca la calea orală;
suprafaţă mică de absorbţie;
apariţia efectului de respingere cu diminuarea timpului
de contact.
Formele farmaceutice
supozitoare;
soluţii, mucilagii (clisme sau microclisme).
 CALEA INTRAVENOASĂ
Particularităţile
administrarea direct în sângele venos cu omiterea etapei de
absorbţie;
timp de transport scurt;
administrarea prin bolus sau perfuzie permanentă;
se introduc substanţe exclusiv hidrosolubile;
pot fi administrate soluţii iritante pentru ţesuturi;
se evită efectul primului pasaj intestinal şi hepatic, dar este
posibil cel pulmonar;
nu se introduc: a) soluţii uleioase
 b) substanţe ce produc hemoliză
 c) substanţe ce precipită proteinele
plasmatice
 d) suspensiile şi emulsiile obişnuite.
 CALEA INTRAVENOASĂ
Avantajele:
perioadă latentă scurtă ce face posibilă administrarea în
cazuri de urgenţă;
doza poate fi controlată exact;
permite de a asigura prin perfuzie un nivel constant
plasmatic şi de lungă durată;
pot fi administrate volume mari de soluţii (500 ml şi mai
mult).
Dezavantajele
este relativ riscantă deoarece poate produce reacţii adverse
grave:
a). frisoane şi reacţii febrile
b). reacţii anafilactice şi anafilactoide
c). declanşarea insuficienţei cardiace
d). embolii (suspensiile, emulsiile)
e). hemoliză
f). creşterea tensiunii arteriale;
- soluţiile trebuie să fie sterile şi apirogene;
- necesită asistenţa personalului medical.
Formele farmaceutice:
soluţii apoase;
emulsii ulei – apă extrem de fine (foarte rar).
CARACTERIZAREA CĂILOR EXTRAVASCULARE
Particularităţile INTRAMUSCULAR SUBCUTANATĂ
Ă
 
Absorbţia La nivelul La nivelul
endoteliilor capilare endoteliilor capilare
din ţesutul muscular din ţesutul adipos
ce reprezintă o subcutanat ce
membrană lipidică reprezintă o
cu pori mari. membrană lipidică.

Reţeaua de capilare Mai bogată Mai redusă

sanguine şi limfatice
Inervaţia senzitivă Mai redusă Mai bogată

Timpul de absorbţie Mai scurt Mai lung

CARACTERIZAREA CĂILOR EXTRAVASCULARE
Particularităţile INTRAMUSCULARĂ SUBCUTANATĂ

Volumul soluţiei 2-20 ml (preferabil până la 5

ml); 0,5-2 ml (rar mai mult);
masa moleculară sub 3000 masa moleculară sub 3000
dalton. dalton.

Caracterul lipo- şi hidrosolubile izotone lipo- şi hidrosolubile

sau uşor hipertone izotone
substanţelor
Avantajele - în majoritatea cazurilor absorbţie mai rapidă decât pe cale
enterală;
- posibilitatea de a forma depozit cu eliberare lentă şi cu
acţiune durabilă;
- posibilitatea de utilizare în cazurile de urgenţă.

Dezavantajele - nu pot fi administrate soluţii iritante, hipertone;

- deseori incomoditatea administrării şi necesităţii
personalului medical;
- posibilitatea infectării;
- soluţiile trebuie să fie sterile.
Particularităţile INTRAMUSCUL SUBCUTANATĂ
ARĂ

Formele soluţii apoase, soluţii apoase;

farmaceutice uleioase sau cu suspensii foarte
alţi solvenţi; fine;
suspensii implante
microcristaline; subcutanate;
forme de depozit. micropompe
osmotice.
 CARACTERIZAREA CĂILOR TOPICE
CALEA CUTANATĂ

Particularităţile
calea transfoliculară - la nivelul foliculilor piloşi şi
glandelor sebacee;
calea transdermică – la nivelul epidermei în care se
disting:
 stratul lipidic foarte uşor permeabil;
 stratul cornos cu keratină, practic impermeabil, ce
reglează schimburile cutanate;
 stratul Malpighi cu o permeabilitate selectivă.
 CARACTERIZAREA CĂILOR TOPICE
CALEA CUTANATĂ

Particularităţile
pielea este permeabilă pentru:
 gaze (H2S, HCN etc.);
 substanţe volatile;
 substanţe organice liposolubile cu masă moleculară
mică.
Sunt utilizate pentru acţiune locală, reflexă şi sistemică;
absorbţia este dependentă de starea fiziologică şi
patologică, precum şi de proprietăţile substanţelor.
Formele farmaceutice:

soluţii apoase, alcoolice şi uleioase;

emulsii, suspensii, geluri, unguente, paste, creme,
emplastre;
TTS – sisteme terapeutice transdermice – rezervoare
foarte mici cu substanţă activă îmbibate pe o matrice
având şi un strat adeziv, ce se poate fixa pe piele la
nivelul braţului, precordial etc. Substanţa activă se
cedează controlat, constant printr-o membrană
semipermeabilă.