Cordul

Prezentare de: Pascari

Andriana, gr 1527
 Anatomia cordului
 Cordul este un organ musculocavitar;
 Are forma unei piramide triunghiulare, cu vârful
orientat ȋn jos, ȋnainte și la stânga, dimensiunea
ei fiind aproximativ egală cu pumnul individului.
 Prezintă:
 - trei fețe: o față ȋn raport cu scheletul toracic, o
față ȋn raport cu diafragmul și o față ȋn raport cu
plămânii;
 - trei margini: o margine dreaptă, o margine spre
anterior și o margine spre posterior; - o bază; -
un vârf.
 Anatomie
 La suprafaţa cordului se disting 2 şanţuri:
 şanţul atrioventricular (coronar) şi
 şanţul interventricular. În sanţul
interventricular anterior trec artera
interventriculară anterioară şi vena mare a
inimii, iar în şanţul interventricular
posterior trec artera interventriculară
posterioară şi vena medie a inimii.
 Anatomie
format din 4 camere:
 2 atrii – atriul drept (AD) şi atriul stâng
(AS)
şi 2 ventriculi – ventriculul drept (VD) şi
ventriculul stâng (VS).
Cele 4 încăperi sunt delimitate prin septul
interatrial şi interventricular în cord drept şi
cord stâng.
 Raporturi:

 Este stuat în mediastinul mijlociu şi are

raporturi cu
 plămânul stâng,
 diaframgul (şi prin intermediul diafragmului
cu fornixul gastric) şi cu
 peretele toracic anterior.
 Structura peretilor cordului
 endocardul – reprezintă stratul intern al
peretelui cordului, este alcătuit din ţesut
endotelial ce căptuşeşte toate cavităţile
inimii şi scheletul fibros al valvelor;
asigură o suprafaţă netedă pentru
circularea sângelui astfel încât nu sunt
declanşate mecanisme ale coagulării.
 Miocardul
 miocardul – este
reprezentat de muşchiul
striat cardiac; este alcătuit
din celule miocardice de
lucru şi celulele sistemului
excitoconducător.
Grosimea miocardului
este mai mare la nivel
ventricular decât la nivel
atrial, şi în special la
nivelul VS (acesta are o
grosime de circa 4-5 ori
mai mare decât a VD; VS
este un compartiment de
presiune, iar VD de
volum)
 Tipuri de fibre cardiace
cardiomiocite:
1. Fibre contractile, tipice,
lucrătoare – majoritatea
cardiomoicitelor;

2. Fibrele sistemului excito-

conductor (SEC), atipice
- dîn ţesutul nodal (celule
pacemaker):
 Pericardul
 pericardul – există un pericard seros care
reprezintă tunica externă a peretelui cordului şi
un pericard fibros alcătuit din ţesut conjuctiv
fibros, care protejează inima şi o solidarizează,
prin ligamente, cu organele din jur: stern, tiroidă,
coloană vertebrală, diafragm. Pericardul seros
are 2 foiţe: una viscerală – epicardul, care
tapetează exteriorul cordului şi una parietală,
care tapetează faţa profundă a pericardului
fibros. Între cele 2 foiţe ale pericardului seros se
delimitează o cavitate cu o cantitate mică de
lichid (10-20 ml) = cavitatea pericardică.
 Sinusurile pericardului
 Sinusul transvers Theiler - cavitate in forma
de canal seros
  Delimitare:
 ant: - pediculul arterial format din fetele post ale aortei asc(la dr) si ale trunchiului
pulmonar(la stg) 
 post: 2/3 atriul stang 1/3 atriul drept
 sup: - a. pulmonara dreapta
 inf: - unghiul diedru form intre atrii si pediculul arterial.)

 Sinusul oblic –fundul de sac Haller

 - cel mai voluminos dintre sinusurile pericardului, fiind asezat intre
pediculii venosi dr. si st. ai cordului,uniti prin mezocard.
 - e situat pe fata post a atriului st., intre ven. Pulm. dr. si st.
 - se deschide inf in cav pericardica, intre v cava inf. si v. pulm. inf. stg.
 - vena cava inf. nu participa la delimitarea sinusului Haller.
 Sistemul conductil
Miocardul
este alcătuit din 2
tipuri
de celule:
 Miocite contractile
 Miocite conductile

Totalitatea miociteleor
conductile formează
sistemul cunductil al
cordului.
 Componentele sistemului de
conducere
 Nodul sinusal
cu 3 fascicule internodale:
 Bachmann (anterior)
 Wenckebah (mijloc)
 Thorel (posterior)
 Nodul atrio-ventricular
cu 3 zone:
 zona de tranziţie cu miocardul atrial
 nodul compact sau corpul nodului
 zona de penetraţie către ventricul ce se
continuă cu fasciculul His
 Fasciculul His
 ram dreapt
 ram stâng
 anterior
 posterior
 Reţeaua Purkinje (ventriculară)
 Vascularizarea inimii
 Artera coronară stângă:
 are originea în sinusul aortic stâng, merge în segmentul stâng al şanţului
coronar şi dă 2 ramuri: artera IV anterioară şi artera circumflexă
 artera interventriculară anterioară coboară în şanţul IV anterior, împreună cu
vena mare a inimii (situată la stânga arterei), dă artera diagonală a VS şi
alte ramuri pentru VS şi mai puţin pentru VD + ramuri septale; se termină la
apex ca artera apexiană posterioară
 artera circumflexă continuă artera coronară stângă, merge cu vena mare a
inimii în segmentul stâng al şanţului coronar; dă ramuri atriale, artera atrială
a marginii stângi, artera marginală stângă şi ramuri ventriculare.

 Artera coronară dreaptă:

 are originea în sinusul aortic drept, merge în segmentul drept al şanţului
coronar împreună cu vena mică a inimii şi se îndreaptă posterior.
 dă artera nodului sinusal (60% din cazuri), artera marginală dreaptă, ramuri
ventriculare şi se termină ca arteră IV posterioară
 Vascularizarea
 Venele inimii
 Drenajul venos al inimii se face:
 în sinusul coronar prin venele mare,
medie şi mică ale inimii – se deschide în
AD
 prin venele anterioare ale inimii – se
deschid în AD
 prin venele mici ale inimii – se deschid în
toate cavităţile inimii
 Inervatia inimii
 parasimpatică – doar la nivelul atriilor şi porţiunii superioare a
joncţiunii atrioventriculare. Cei 2 nervi vagi formează plexul cardiac
şi stimularea lor determină scăderea forţei de contracţie cu 20-30%,
scăderea frecvenţei cardiace şi a conducerii AV. Stimularea PS are
efecte crono, dromo, ino, tonotrop (-).

 simpatică – fibrele simpatice preganglionare din centrul

cardioaccelerator (T2-T5) fac sinapsă în ganglionii simpatici
cervicali şi toracali şi ajung la inimă prin nervii cardiaci simpatici
cervicali (superior, mijlociu şi mediu) şi toracali. Stimulează toate
proprietăţile cordului, având efecte crono, dromo, ino şi tonotrop (+).
Sub acţiunea SNS creşte frecvenţa cardiacă, creşte forţa de
contracţie şi conducerea.
 Fiziologie.Proprietatile cordului
Fibrele tipice contractile (atriale şi ventriculare) – fibre cu răspuns rapid,
posedă următoarele proprietăţi fiziologice:
1. Excitabilitate sau functia batmotropa.
Miocardul ca de altfel toti muschii si nervii, este excitabil. Procesul de
excitabilitate este o functie a membranei fibrelor musculare miocardice
si este conditionat de polarizarea electrica a membranei.
2.Refracteritate
3ConductibilitateConductibilitatea miocardului asigura raspandirea
excitatiei in intreaga masa a acestuia. 
4Contractilitate Inima mentinuta in conditii fiziologice in afara
organismului, isi continua activitatea prin functionare spontana,
repetitiva, cu caracter ritmic, numita automatism. Suportul morfologic al
automatismului este sistemul excitoconductor al inimii sau tesutul
nodal.
5Tonicitatea Este starea de semicontractie  a muschiului cardiac care
se mentine si in diastola.
 Functia cordului
 Cordul are rolul de a pompa singele in tot corpul

 Cordul drept (AD + VD)

 primeşte sânge în AD prin venele mari: vena cavă inferioară (VCI) –
drenează sângele etajului inferior: viscere abdominale, pelvis,
membre inferioare şi vena cavă superioară (VCS) – drenează
sângele etajului superior: membre superioare, cap şi gât.
 pompează sângele din VD în circulaţia pulmonară prin artera
pulmonară, unde are loc hematoza (transferul gazelor respiratorii
prin membrana alveolocapilară cu oxigenarea hemoglobinei)

 Cordul stâng:
 primeşte sânge oxigenat în AS prin venele pulmonare (4 )
 pompează sângele din VS în circulaţia sistemică prin artera aortă
 Se realizează 2
circulaţii: marea
circulaţie (circulaţia
sistemică): VS –
aortă – ramuri
arteriale – capilare
sistemice (distribuie
sângele la ţesuturi)
– vene – VCS şi VCI
– AD, şi mica
circulaţie (circulaţia
pulmonară): VD –
artera pulmonară –
capilare pulmonare
– venele pulmonare
-  AS.
 Definiţie: ciclul cardiac (CC) include ansamblul
de evenimente electro-mecanice legate de
trecerea sângelui prin inimă, în cursul unei
sistole şi diastole cardiace.
 Principalele etape ale CC:
 Sistola ventriculară (SV) – asigură ejecţia

sângelui
 Diastola ventriculară (DV) - umplerea

ventriculară
-Sistola atrială (SA) (presistola):
• -ultima etapă a DV;
• -asigură 20% din umplerea ventriculară.
 Sistola ventriculra
1. Contracţia izovolumetrică (CIV) – 0,03 sec; Presiunea VS
începe să ↑ → PVS>PAS → închiderea AV (Mî); Vol. sanguin
VS rămâne const.
2. Ejecţia rapidă= 0,1sec; PVS ↑ progresiv (≅120 mmHg) →
Ejecţie ↑↑ a sângelui din VS→Ao. Asigură 70% din Vol.
Sistolic.
3. Ejecţia lentă = 0,2sec; PVS≅PAo Ejecţie ↓ sânge; Asigură
30% din Vol. Sistolic. Volum Sistolic≅70 ml.
 Diastola ventriculara
 Protodiastola - începutul DV = 0,02sec; Începe ↓
PVS < PAo
 Relaxarea izovolumetrică (RIV) = 0,05sec; PVS ↓
rapid (≅ 0 mmHg) PVS < PAS; Vol. sanguin VS =
constant.
 Umplerea rapidă Durata= 0,3sec. PVS ≅0 mmHg
sângele trece rapid din AS →VS. Vol. sanguin
creşte (70%).
 Sistola atrială (Presistola) = 0,1sec. PAS>PVS (≅ 6-8
mmHg)→ sângele trece rapid în VS. → finalizarea
umplerii ventriculare (30%).
 Diastola: valvele AV deschise şi cele semilunare
închise;
 Sistola: valvele AV închise şi cele semilunare
deschise.
 Volumele inimii
1. V telediastolic = 110-120 ml, volumul fiecărui
ventricul la sfârşitul diastolei (160-180 ml în
efort – V diastolic de rezervă).
2. Volumul sistolic = 70 ml, volumul ejectat din
ventricule în timpul unei sistole (100-130 ml în
efort – V sistolic de rezervă).
3. V telesistolic = 40-50 ml, volumul de sânge
restant în ventricule la sfârşitul sistolei (10-20 ml
în efort – V rezidual).
 Debitul cardiac
 DC: cantitatea de sânge ejectată de inimă pe
minut → cantitatea de sânge pompat pe minut în
circulaţia sistemică sau cea pulmonară
(DCstg= DCdr).
 Calcul:
DC = VS x FC
VS = 70 ml
FC = 70 BPM
DC = 5-6 l/min, în efort: DC =25-35 l/min, pe
seama ↑ FC şi a VS.
 Sistemul valvular
 Sistemul valvular
propriu-zis este format
din:
 Valva mitrală:
situată la nivelul
orificiului AV stâng,
între AS şi VS,
prezintă 2 cuspide:
una anterioară şi una
posterioară.
 Valvele inimii
 Valva
tricuspidă:
situată la nivelul
orificiului AV
drept, între AD şi
VD, prezintă 3
cuspide: una
anterioară, una
posterioară şi
una septală.
 Valvele inimii
 Valva aortică:
situată la nivelul
orificiului Ao,
între VS şi artera
aortă, prezintă 3
valve
semilunare:
posterioară,
stângă şi
dreaptă.
 Valvele inimii
 Valva
pulmonară:
situată la nivelul
orificiului Pu, între
VD şi artera
pulmonară,
prezintă 3 valve
semilunare:
anterioară, stângă
şi dreaptă
 Vasele magistrale ale cordului
 Arterele:
- Aorta 
- Trunchiul brahiocefalic 
- Arterele carotide  
- Arterele coronare 
- Arterele pulmonare 
- Arterele subclaviculare
 Venele
- Venele brahiocefalice 
- Venele iliace comune 
- Vena pulmonara 
- Vena cava
 Electrocardiograma
 Electrocardiograma de repaus reprezintă investigaţia
paraclinica cel mai frecvent folosita in cadrul examenului
cardiologic.
 Interpretarea ei oferă informaţii cu implicaţii diagnostice ,
terapeutice si prognostice esenţiale in special in
managementul pacienţilor cu:
 sindroame coronariene acute ,
 tulburări de ritm sau conducere ,
 diselectrolitemii ,
 anomalii electrice cu substrat genetic .
 Electrocardiograma de repaus face parte din evaluarea
screening a persoanelor ce doresc sa practice sporturi
competiţionale precum si a celor care desfăşoară
activităţi profesionale cu risc înalt.
EKG
 Geneza EKG
 Eletrocardiograma reflecta activitatea electrica a inimii
printr-o succesiune de unde si segmente având ca
substrat procesele de depolarizare si repolarizare
miocardica.
 In repaus interiorul miocitului este electronegativ,
potenţialul de repaus fiind de aproximativ -90mV.
 Un stimul electric determina activarea acestor canale
urmata de influxul ionilor pozitivi de sodiu si calciu,
depolarizarea celulei si apariţia „potenţialului de acţiune”.
 Diferenţele de potenţial existente la nivelul unei
singure celule sau al unui mic grup de celule nu
generează suficient curent pentru a putea fi înregistrate
de electrozii plasaţi la suprafaţa corpului.
 GENEZA EKG
 Înscrierea traseului electrocardiografic este consecinţa
activării majorităţii miocitelor atriale şi respectiv
ventriculare.
 Frontul electric, care poate fi reprezentat ca un vector,
se deplasează dinspre celulele depolarizate încărcate
pozitiv către cele aflate in repaus. In miocardul normal
sensurile depolarizării si repolarizării sunt opuse:
depolarizarea - de la subendocard catre subepicard,
repolarizarea - de la subepicard catre subendocard.
 In mod convenţional, sensul vectorului de depolarizare
de la negativ la pozitiv si atunci când vectorul se
îndreaptă spre electrodul explorator va fi înregistrat de
acesta ca o deflexiune pozitiva, iar daca se îndepărtează
de acesta ca o deflexiune negativa.
 PRINCIPIU
Depolarizare şi Repolarizare
 În repaus, cardiomiocitele sunt încărcate
“+” pe versantul extern al membranei şi “-”
la interior.
 În timpul depolarizării, potenţialul de
membrană se inversează.
 Negativitatea de repaus a interiorului se
reduce spre 0 şi apoi interiorul devine
pozitiv ca urmare a influxului de Na+ ( PA,
faza 0).
 INDICATIILE
 Pacienti la care tratamentul poate determina efecte
adverse ce pot fi decelate ECG
 Pacienti cu implant de pacemaker
 Pacienti cu boli cardiace cronice stabile evaluati periodic
 Evaluarea pacientilor cu risc crescut de boala cardiaca
 Evaluarea raspunsului la medicatia cardioactiva
 Modificari ale statutului clinic sau biologic sugerind
aparitia disfunctiei cardiace
 pacienti>40 ani supusi unui examen de rutina
 Evaluarea pacientilor inaintea testului de efort
Calitatea inregistrarii traseului EKG
Calitatea inregistrarii traseului ECG poate fi influientata de o serie de factori:
 Legaţi de pacient: tremur muscular, miscari respiratorii, obezitate, boli
pulmonare cronice;
 Tehnici – legati de operator sau de echipamentul folosit: plasarea
incorecta a electrozilor, inversarea electrozilor, pregatirea insuficienta a
tegumentului si contactul insuficient al acestuia cu electrozii, excesul de gel,
dextrocardia (atunci cind nu e cunoscuta de operator).
 Pozitionarea electrozilor membrelor se face in mod tradiţional a nivelul
încheieturii miinilor si respectiv la nivelul gleznelor cu pacientul in decubit
dorsal.
 O eroare frecventa o constituie pozitionarea electrozilor precordiali V1 si V2
in spatiile intercostale 2 si 3, ceea ce duce la o scadere a amplitudinii undei
R initiale in aceste derivaţii cu 0,1 mV pe interspaţiu, progresie slaba a
undei R si aspect sugestiv pentru infarct anterior.
 S –a demonstrat de asemenea ca la pacientii cu boli pulmonare cronice
obstructive poziţia joasa a diafragmului face ca electrozii V3 si V4 sa fie
situaţi de fapt deasupra ventriculului sting, înregistrând astfel deflexiuni
negative care simulează infarctul anterior.
 EKG standard in 12 derivatii
 ECG standard este constituita din 12 derivaţii obţinute prin plasarea
a 2 electrozi pe membrele superioare, 2 electrozi pe membrele
inferioare si 6 in locaţii standard de pe piept:
6 derivaţii ale membrelor : 3 standard: DI, II, III,
3 augmentate sau mărite:
aVR, aVL,aVF
6 derivaţii precordiale : V1 – V6.
 Sistemul celor 12 derivaţii formează doua planuri perpendiculare
unul pe celalalt. Primul, denumit planul frontal, este constituit din
cele sase derivaţii ale membrelor, iar cel de-al doilea, planul
transversal, este format din derivaţiile precordiale.
 In mod clasic derivaţiile sunt descrise ca bipolare atunci cind se
folosesc doi electrozi activi ( cele trei derivaţii standart ale
membrelor) si unipolare sau monopolare atunci cind un electrod
este activ (explorator) si al doilea este indiferent (plasat la un
potenţial constant).
 Metode de înregistrare a ECG

 1. BIPOLARE
 DERIVAŢIILE
STANDARD ALE
MEMBRELOR
 Descrise de
Einthoven, numite DI,
DII, DIII
Derivaţia I = mâna dreaptă şi mâna stângă
Derivaţia II = mâna dreaptă şi piciorul stâng
Derivaţia III = mâna stângă şi piciorul stâng
2. UNIPOLARE

DERIVAŢIILE UNIPOLARE
ALE MEMBRELOR

NUMITE aVR, aVL, aVF

a – amplificare
V - voltaj
R,L,F – locul de plasare a
electrozilor
Derivaţiile V1 - V6 (unipolare pectorale)
DERIVAŢIILE UNIPOLARE
Vilson (V1-V6)
 EKG

Derivatia II

Unda P = Depolarizarea atriilor

Complexul QRS = Depolarizarea ventriculelor
Unda T = Repolarizarea ventriculelor
 Unda P =
depolarizarea
ambelor atrii
 E o undă rotunjită,
pozitivă
 Durata = 0,10 sec.
 Amplitudine = 0,25
mV/ 2,5 mm
(1mV=10mm)
Geneza undei P
 Unda Q
 Este o unda subţire,
ascuţită şi negativă
 Durata= 0,04 sec.
 Amplitudine < ¼ din
amplitudinea undei R
 Patologic: q îngroşat,
cu A > ¼ R
 Sugerează necroză
miocardică (IMA).
Unda Q
Unda R
1. Este o undă +, ascuţită,
simetrică
2. Este cea mai mare undă +
de pe EKG
3. Nu reflectă depolarizarea
bazei VS
4. Amplitudinea ei este
proporţională cu masa
ţesutului ventricular
depolarizat.
In infarctul miocardic acut
masiv, amplitudinea R
scade – prognostic sever
Unda S
 DEPOLARIZAREA BAZEI VS
 Unda S
1. E o undă mică, - , ascuţită.
2. Reprezintă ultima fază a
depolarizării VS se studiază
împreună cu celelalte unde
ale depolarizării ventriculare
= complexul QRS
Durata QRS = 0,08-0,10 sec.
QRS > 0,10 - 0,12 s →
hipertrofie ventriculară
QRS >0,12s → bloc de ramură
(BRS, BRD)
Segmentul S-T
P QRS
UNDA T
 E ultima undă ce se înregistrează într-un
ciclu cardiac
 Semnifică repolarizarea vetriculară
 E rotunjită, + . De ce?
Unda T
 Axa electrică a inimii
1. R2 > R1 > R3 – poziţie oblică
2. R1 > R2 > R3 – poziţie orizontală
3. R2 > R3 > R1 – poziţie verticală

R2 > R1 > R3 R1 > R2 > R3 R2 > R3 > R1

Normal
Zonă de infarct în partea
anterioarăa miocardului

Zonă de infarct în partea

posterioară a apexului
Fibrillaţie cardiacă

Defibrilation

Fibrillation auriculaire
 EXTRASISTOLIA ATRIALĂ
ECG

-Unde P precoce, diferite de ritmul de bază

-Morfologia P diferă de a ritmului de bază
-Intervalul PR normal, alungit sau scurtat
-Complexul QRS nemodificat
-Segmentul ST-T fără modificări
-Pauza postextrasistolică decalantă, aproximativ egală cu RR
 TAHICARDIILE PAROXISTICE
SUPRAVENTRICULARE
EKG:
* FCC 200(150-220)
* FCC regulată, neinfluenţată de mişcări, emoţii
* unda P precoce cu altă morfologie decât P normal
* P-R diferit de al ritmului de bază
* QRS cu morfologie constantă sau prezintă
alternanţă electrică
* distanţe PP şi RR constante
 Fibrilatie atriala
 EKG:
* Distanțe RR iregulate
 * Lipsa undei P
 * Unde ”f” mici
Aritmii ventriculare

TV Succesiune
de complexe
QRS de tip
ventricular cu
frecvenţă
168/min
 Monitorizarea EKG ambulatorie
 utilizata in practica clinica cardiologica pentru decelarea, documentarea si
caracterizarea anomalilor electrice cardiace survenite in cursul activităţilor
zilnice obişnuite.
Exista 2 tipuri de dispozitive pentru monitorizarea ambulatorie a ECG:
-dispozitive care permit înregistrarea continua a traseului ECG pe parcursul a
24 sau 48 de ore, utile pentru surprinderea simptomelor si a modificărilor
ECG care au probabilitate mare de apariţie in acest interval de timp,
 -dispozitive care permit o înregistrare de tip intermitent, pe perioade lungi de
timp (săptămâni, luni), utile in cazul evenimentelor sporadice.
 Selectarea tipului de dispozitiv se face individualizat, in funcţie de
specificul clinic al fiecarui pacient.
 Monitorizarea ECG continua este in mod deosebit utila in cazul
pacientilor simptomatici prin sincope, care nu ar putea activa in timp util un
dispozitiv cu înregistrare de tip intermitent sau in cazul pacienţilor cu
simptome care survin zilnic sau aproape zilnic (episoade recurente de
palpitaţii).
 Monitorizarea ECG intermitenta este recomandata pacientilor cu
simptome sporadice sau de foarte scurta durata, capabili sa activeze
dispozitivul astfel incit sa stocheze in memoria acestuia traseul ECG imediat
premergător episodului simptomatic.
 EKG de efort
 exploarea cea mai uilizata in scop diagnostic si /
sau pentru stratificarea riscului la pacientii cu
angina stabila, angina instabila stabilizata
terapeutic, la pacientii postinfarct sau post
revascularizare miocardica.
 Testul de efort se realizează pin monitorizarea ECG a pacientului in timpul
mersului pe bicicleta sau covor rulant si poate fi maximal (presupune
atingerea unei frecvente cardiace egala cu 220 – vârsta pacientului) sau
submaximal (pina la 85% din frecventa cardiaca maximala).
Electrocardiograma se monitorizeaza înainte, in timpul si după încetarea
efortului ( perioada de recuperare), urmărindu – se simptomele ( angina,
dispnee, oboseala), semnele ( cresterea sau scaderea TA, modificarile
pulsului) si modificările electrocardiografice sugestive pentru ischemie sau
aritmii.
Tredmill test
FENOMENELE
ACUSTICE
Fenomenele acustice ce apar în timpul
ciclului cardiac - zgomote cardiace
Sunt patru zgomote cardiace:

 Zgomotul 1 şi 2 - perceptibile stetacustic, în

condiţii normale;

 Zgomotul 3 şi 4 - foarte slabe, în general

imperceptibile stetacustic, dar posibil de
înregistrat pe fonocardiogramă.
Caracteristicile zgomotelor cardiace
 Auscultaţia
 Auscultaţia permite perceperea
zgomotelor cardiace cu ajutorul
unui stetofonendoscop.
Zonele de auscultaţie:
 aria mitrală – spaţiul V i.c.
stâng, pe linia medio-
claviculară
 aria tricuspidiană - sub
apendicele xifoidian;
 aria aortică – spaţiul II i.c. drept
parasternal;
 aria pulmonară – spaţiul II i.c.
stâng parasternal;
 Fonocardiograma
Definiţie: înregistrarea grafică a oscilaţiilor
produse de zgomotele cardiace;
 Fonocardiograma – zgomote patologice

1. Stenoza de valve sigmoidiene:

 suflu sistolic “în romb”.
2. Insuficienţa de valve sigmoidiene:
 suflu diastolic.
3. Stenoza de valve A-V:
 Suflu diastolic “în romb”.
4. Insuficienţa de valve A-V:
 suflu sistolic.