Universitatea Agrară de Stat din Moldova

Facultatea Medicină Veterinară

Fiziologie animală generală

1
 FIZIOLOGIA MUȘCHILOR

1. Fiziologia mușchilor striați.

2. Tipurile de contracții. Travaliul muscular.
3. Fiziologia mușchilor netezi.
4. Mecanismul contracției musculare.
 3.1. Fiziologia mușchilor striați.

Toate speciile de animale au un

sistem biologic care e capabil să
transforme energia chimică în cea
mecanică (mişcare, forţă). Mişcarea
animalelor, lucrul organelor interne
(organitelor): circulaţia sângelui,
digestia, respiraţia, excreţia se
realizează cu ajutorul unor muşchi, a
căror proprietate de bază este
contractibilitatea.
La animalele superioare muşchii
sunt organe executive principale
numite efectori. Fără participarea
muşchilor animalele practic nu pot
efectua nici un act fiziologic, ceea ce
a făcut ca ele să devină în mare
măsură dependente de mediu.
 3.1. Fiziologia mușchilor striați.

La vertebrate se deosebesc trei tipuri

de muşchi:
muşchi striaţi scheletici,
striaţi ai cordului
muşchi netezi.
Striaţi scheletici formează aparatul
locomotor al scheletului, oculomotor,
masticator etc. Toţi aceşti muşchi sunt sub
controlul SNC şi sunt lipsiţi de automatism
şi nu pot efectua contracţii fără «comandă»
din SNC. Ei mai sunt numiţi muşchi
voluntari, întrucît sunt supuşi voinţei omului
(animalului).
Muşchii netezi ce deservesc organele
interne nu sunt supuşi SNC, în schimb
dispun de un automatism propriu ceea ce
le atribuie o autonomie.
Muşchii cordului şi cei netezi mai pot fi
numiţi involuntari, certă fiind nesupunerea
voinţei animalului (omului).
 3.1. Fiziologia mușchilor striați.
Muşchii striaţi sunt formaţi din fibre (celule) musculare aşezate în fascicule învelite cu o fascie
numită sarcolemă.
Fibrele striate musculare intră în constituţia muşchilor: scheletici, ai limbii, faringelui, 1/3
superioară a esofagului şi a sfincterelor (anal extern şu uretral extern).
O particularitate deosebită a fibrei musculare e că în protoplasma lor – sarcoplasma se conţin
filamente cu un diametru de 1 μkm formate din sacromere lungimea cărora e de 2,5 μkm distribuite
succesiv şi izolate prin membrane numite discuri – Z. La ambele extreme ale sarcomerei la
membrana Z sunt fixate cca 2500 de miofilamente cu un diametru de 5 nμ de actină care intră cu
extremităţile lor între filamentele de miozină. Striaţia transversală a miofibrilelor este condiţionată
de o succesiune de zone clare şi izotope (banda I) formată din fibre de actină şi zona întunecată şi
anizotopă (banda A) formate din fibre de miozină. În partea centrală a zonei anizotrope fibrele de
actină şi miozină nu se intercalează unele cu altele (zona – H).
 3.1. Fiziologia mușchilor striați.
Structura moleculară a filamentelor de miozină.
Miozina este formată din polipeptide distribuite în 6 lanţuri: 2 grele care se împletesc şi
formează o structură numită coadă. La extremităţi lanţurile grele împreună cu cele 4 lanţuri
uşoare formează o masă proteică globulară numită capul miozinei. Cozile alipindu-se
formează corpul, iar capurile rămân în afară. Miozina esta formată din fibre polipeptidice,
care se termină cu două capete globulare aşezate pe coluri fiind numite punţi transversale,
lungimea cărora e de 20 nμ. Moleculele miozinei sunt ambalate în fibre groase câte 150 în
fiecare distribuite în formă de spirală. Din ele ies capurile – punţi transversale care posedă
o activitate asemănătoare ATP-azei. Prin hidrolizarea ATP-azei capul miozinei obţine
energie necesară pentru procesul de contracţie.
 3.1. Fiziologia mușchilor striați.
Actina reprezintă o proteină globulară extinsă în filamente cu un diametru de 5nμ. Structura
este compusă din trei componente: actină, tropomiozină şi troponină. Cu ajutorul
filamentului de actină se realizează interacţiunea cu punţile laterale ale miozinei. Filamentele
proteice de tropomiozină în perioada de repaus muscular acoperă zonele active ale actinei şi
prin aceasta împiedică interacţiunea între actină şi miozină. La filamentele de tropomiozină
este ataşată troponina care reprezintă un complex din 3 proteine globulare (I,T şi C) ce se
pot uşor combina. Troponina I foarte uşor se combină cu actina, troponina T - cu
tropomiozina, iar troponina C - cu ionii de Ca2+. Ca rezultat al alipirii ionilor de Ca2+ troponina
C suferă modificări şi acţionează tropomiozina depistând astfel zonele active ale actinei. Drept
consecinţă a acestei depistări are loc interacţiunea dintre actină şi capul miozinei declanşând
astfel contracţia musculară.
 3.1. Fiziologia mușchilor striați.
În muşchi de rând cu componentul contractil activ reprezentat de
miofibrile este prezent şi un component elastic pasiv reprezentat de
tendoane, ţesut conjunctiv care acoperă fibrele musculare şi muşchii în
genere, precum şi formaţiunile elastice ale punţilor transversale laterale ale
fibrelor de miozină.
 3.1. Fiziologia mușchilor striați.

Muşchiul ca unitate funcţională este

format din elemente mai simple - unităţi
motorii care pot să se excite independent
una de alta. Unitatea motorie este numită
formaţiunea care include motoneuronul şi
fibrele musculare inervate de el.
Fibra nervoasă motorie care îşi începe
calea de la măduva spinării se ramifică în
muşchi în terminaţiuni nervoase dintre care
se termină cu o sinapsă pe fibră
musculară. Fibrele motorii ca rezultat al
ramificării inervează grupe de fibre
musculare. Numărul fibrelor musculare
care intră în componenţa unităţilor motorii
în diverşi muşchi diferă. Cel mai mic număr
de fibre există în muşchii care exercită
mişcări accelerate. Spre exemplu muşchii
pupilei ochiului conţin circa 3-5 fibre
musculare, pe când în muşchii scheletici
unităţile motorii sunt formate din sute şi mii
de fibre musculare.
 3.1. Fiziologia mușchilor striați.
Fibrele tuturor muşchilor posedă următoarele proprietăţi fiziologice: excitabilitate,
conductibilitate, contractibilitate elasticitate, extensibilitate şi plasticitate.
Excitabilitatea muşchilor scheletici este
mai mică comparativ cu cea a nervilor. Ea se
determină după pragul de excitaţie a
muşchiului cu curent electric, aplicat pe nerv
sau direct asupra muşchiului. În acest caz
are loc excitarea atât a muşchilor cât şi a
nervilor. Pentru determinarea nemijlocită a
excitabilităţii muşchiului este necesar a bloca
conductibilitatea sinapsei ceea ce duce la
dereglarea funcţiei de transmitere a excitaţiei
de la nerv la muşchi.
Excitabilitatea în muşchi are loc în mod
izolat, ceea ce înseamnă că excitaţia nu se
transmite de la o fibră musculară la alta.
Sinapsele neuro-musculare sunt situate la
mijlocul fibrei musculare fapt ce duce la
răspândirea excitaţiei în ambele extremităţi,
provocând contracţia simultană a muşchiului.
E de menţionat că răspândirea excitaţiei în
fibrele albe şi roşii ale muşchilor scheletici nu
este la fel. Bunăoară în fibrele albe ea se
egalează cu 12-15 m/s, pe când cele roşii
doar – 3-4 m/s.
 3.1. Fiziologia mușchilor striați.
Extensibilitatea reprezintă proprietatea muşchilui de a se întinde sub influenţa greutăţii sau
efortului fizic. Nivelul de extindere depinde de mărimea efortului fizic dar există o limită.
Extensibilitatea fibrelor musculare roşii este mai mare comparativ cu a celor albe, iar muşchii
cu fibrele paralele se extind mai tare decât muşchii penaţi. Ca rezultat al întinderii muşchilor
în ei se manifestă proprietăţi de elasticitate musculară şi are loc dezvoltarea încordării
musculare. La muşchii izolaţi tensiunea de extindere este egală cu zero.

Elasticitatea este proprietatea unui corp deformat de a reveni la starea iniţială după
înlăturarea forţei ce provoacă deformarea. Elasticitatea muşchilor se studiază prin extinderea
cu ajutorul aplicării greutăţii. După înlăturarea greutăţii muşchiul tinde spre revenirea la
poziţia iniţială, însă uneori nu revine la normal. După o extindere de lungă durată forţa
acţiunii unui efort mare, muşchiul rămâne mai mult sau mai puţin alungit deoarece, ei nu
dispun de o elasticitate desăvârşită. Fibrele musculare albe se caracterizează printr-o
elasticitate mai mare comparativ cu cele roşii.

Plasticitatea este capacitatea corpului de a păstra forma sau lungimea lui după întreruperea
acţiunii forţei de deformare. Cu cât e mai mare şi mai de lungă durată forţa de deformare cu
atât sunt mai pronunţate modificările plastice. Plasticitatea muşchilui constă nu numai în
extinderea restantă după întindere , dar şi în scurtarea restantă după o contracţie tetanică de
lungă durată. Diverse fibre musculare au o plasticitate diversă. Astfel fibrele roşii care menţin
corpul într-o poziţie anumită posedă o plasticitate mai pronunţată faţă de fibrele albe.
Proprietăţile elastice şi plastice sunt condiţionate de diferite elemente ale fibrei musculare.
Bunăoară sarcolema şi miofibrele dispun de aceleaşi proprietăţi elastice, pe când
sarcoplasma - doar de plasticitate.
 3.2. Tipurile de contracții. Travaliul muscular.
Se cunosc două categorii de contracţii musculare: izotonică şi
izometrică.
Contracţia izotonică este contracţia în care muşchiul se scurtează, iar
tensiunea internă rămâne constantă. Astfel de contracţii au loc atunci
când muşchiul exercită un lucru mecanic, greutatea căruia este constantă.
Contracţia izometrică apare în regimul când muşchiul nu se scurtează
, dar dezvoltă doar numai o tensiune lăuntrică înaltă. Aşa contracţii au loc
în cazul când e nevoie a sprijini un obiect sau a preîntâmpina o mişcare.
În afară de aceasta se disting: contracţii unice (unitare, elementare)
numite secuse musculare şi contracţii tetanice.
Contracţia unică – apare ca rezultat al aplicării asupra muşchiului a
unei singure excitaţii (excitant electric) răspunzând printr-o singură
contracţie. Contracţia musculară cuprinde 3 perioade: latentă, contracţia şi
relaxarea.
Contracţiile tetanice. Dacă asupra muşchiului sunt aplicaţi în mod rapid
doi excintanţi unul după altul fibrele musculare se relaxează incomplet şi
următoarea excitaţie se suprapune pe cea precedentă. Aceasta se
datorează faptului că pompa de caliu nu dovedeşte să readucă ionii de
Ca++ în reticulul sarcoplasmatic. În acest caz are loc sumarea
contracţiilor.
 3.2. Tipurile de contracții. Travaliul muscular.
Ca rezultat al acţiunii asupra muşchiului a iritanţilor ritmici de o frecvenţă înaltă
apare o contracţie puternică şi de lungă durată . O aşa contracţie e numită tetanus.
Mecanismul contracţiei tetanice a fost elucidat de Hemholt. În experienţă pe
preparatul neuro-muscular el poate fi incomplet (zimţat) atunci când fiecare impuls
următor acţionează asupra muşchiului în momentul când el începe a se relaxa.

Tonusul muscular este starea uşoară de tensionare a muşchilor cu

pierderi neesenţiale de energie. Realizarea tonusului muscular este
condiţionată de funcţiile asincronice ale unor unităţi neurofuncţionale. La
menţinerea tonusului muscular participă proprioreceptorii muşchilor şi SNC.
 3.2. Tipurile de contracții. Travaliul muscular.
Travaliul muscular.
Indicii principali ai activităţii musculare sunt: forţa şi durata capacităţii
de lucru. Muşchii efectuează lucru în diverse cazuri: când forţa musculară
este mai superioară faţă de cea externă; când forţa internă este egală cu
cea externă; când forţa internă este mai mică faţă de cea externă.
Caracterul lucrului dinamic este acel lucru drept rezultat al căruia are
loc mutarea (deplasarea) greutăţilor, mişcarea oaselor în articulaţii. El
poate fi măsurat cu ajutorul ergografului Masso, bicicletei ergometrice sau
cu ergometrul de mână. Lucrul static este acel lucru când se efectuează
un sprijin al greutăţii dar lucrul extern nu se efectuează. În orice caz
pentru aprecierea capacităţii muşchiului de a efectua un lucru mecanic e
nevoie de a aprecia puterea de vârf şi puterea critică.
Puterea de vârf este greutatea maximă care poate ridica muşchiul în
raport cu suprafaţa totală a tuturor fibrelor musculare.
Puterea critică este puterea de lucru cea mai mare care poate fi
menţionată într-un timp mai îndelungat. Acest indice este dependent de
starea fiziologică a încărcăturii muşchiului, frecventa mişcărilor şi
amplitudinea contracţiilor.
 3.2. Tipurile de contracții. Travaliul muscular.
Oboseala musculară.
Oboseala se numeşte diminuarea sau pierderea temporară a
capacităţii de lucru a celulei, organului sau a organismului integru ca
rezultat al activităţii lor.
Conform teoriei lui I.Shiff numită “teoria epuizării” oboseala este
cauzată de epuizarea din muşchi a substanţelor energetice (glicogenului).
Însă s-a dovedit că în muşchii obosiţi conţinutul de glicogen.
Teoria lui E.Pfliiger explică oboseala prin acumularea unei cantităţi
mari de acid lactic şi fosforic care dereglează schimbul de substanţe în
organul aflat în funcţie şi activitatea lui se întrerupe.
Simptome clinice ale oboselii, în afară de diminuarea eficienţei lucrului,
apar în necoordonarea mişcărilor, dispnee, sudoraţie.
Apariţia oboselii musculare poate fi îndepărtată cu ajutorul
antrenamentului. El dezvoltă şi perfecţionează posibilităţile tuturor
sistemelor organismului: nervos, respirator, circulator, exterior etc. În
muşchi creşte conţinutul de ATP-za şi creatinăfosfat, creşte coeficientul de
utilizare a O2, se activează sistemele fermentative, se micşorează
pierderile de energie. Pe parcursul antrenamentului are loc desăvârşirea
funcţiei reglatoare a sistemului nervos central, se formează stereotipul
dinamic, iar actele motorii se automatizează.
 3.3. Fiziologia muşchilor netezi

În organismul animalelor muşchii

netezi se află în organele interne, în pereţii
ductelor şi piele. Ei formează straturile
musculare ale stomacului, intestinului,
uretrelor, bronhiilor, vaselor sanguine etc.,
sunt formaţi din celule musculare
mononucleare fuziforme a căror grosime
variază în limitele a 2-10μm, iar lungimea
50-400μm. Fiecare celulă are membrană
plasmatică a cărei grosime diferă în
dependenţă de organ. La suprafaţă
celulele muşchilor netezi au depresiuni
înăuntrul celulei în formă de buzunăraşe
sferice şi apofize laterale. Aceste apofize
laterale aprovizionează legătura între
celulele muşchilor netezi, precum şi
asigură gruparea în fascicule.
 3.3. Fiziologia muşchilor netezi

Elasticitatea muşchilor netezi.

Muşchii netezi sunt mai puţin excitabili comparativ cu cei scheletici, aceasta
înseamnă că pragul de excitaţie este mai înalt, iar cronaxia este mai mare.
Excitaţiile tonice ale muşchilor se manifestă şi ca rezultat al izolării şi chiar după
blocarea ganglionilor intramurali. Prin urmare, excitaţia nu este condiţionată prin
transmiterea impulsurilor nervoase la muşchi, dar poartă un caracter miogent (la
fel ca la cord). Această particularitate este apreciată ca “automatism” al muşchilor
netezi.

Conductibilitatea muşchilor netezi.

Transmiterea excitaţiei prin fibrele muşchilor netezi are loc prin celulele curenţilor
electrici locali circulanţi asemănători muşchilor scheletici. Spre deosebire de
muşchii scheletici potenţialul de acţiune apărut într-o celulă poate fi transmis la
celulele vecine. Aceasta este condiţionată prin faptul că între celule exista fascii
obturatorii (nexus) care au o rezistenţă electrică mai mică prin care şi are loc
răspândirea potenţialelor de acţiune apărute. Viteza de propagare a excitaţiei prin
muşchi e de 5-10cm/s. Activitatea undelor netede este sincronizată de către
muşchi evoluând astfel ca un sistem funcţional unic.
 3.3. Fiziologia muşchilor netezi

Contracţia muşchilor netezi apare ca rezultat

al apariţiei potenţialului de acţiune care are rol de
declanşator. Ca rezultat al excitaţiei are loc
pătrunderea ionilor de Ca2+ în celulă şi eliberarea
lor din reticulul sarcoplasmatic. Odată cu
creşterea concentraţiei de Ca2+ în sarcoplasmă
începe activizarea filamentelor contractile
(filamentele de actină şi miozină) care sunt
distribuite în mod neregulat. Raportul numeric
între fibrele de miozină şi actină e de 1/12 – 1/15.
Cheltuielile energetice la astfel de contracţii ale
muşchilor netezi sunt foarte mici. Calculele au
arătat că pentru contracţia muşchilor netezi este
nevoie de 1/12-1/25 din energia necesară pentru
contracţia celor scheletici, fapt ce duce la un
consum mai redus de O2.
Unul din excitanţii adecvaţi ai muşchilor netezi
este întinderea lor. Ea determină generarea
potenţialelor de acţiune şi deci apariţia contracţiei.
Proprietatea muşchilor de a reacţiona la întindere
cu o contracţie are o importanţă mare în
realizarea funcţiilor fiziologice ale multor organe
ce dispun de musculatură netedă: stomacul,
intestinul, vasele, ureterele etc.
 3.4. Mecanismul contracţiei musculare.
Contracţia constă în modificarea stării mecanice a miofibrilelor fibrelor musculare sub
acţiunea impulsuri nervoase. Ea se manifestă prin modificarea lungimii muşchiului şi a nivelului
de încordare.
În 1939 V. Enghelgardt şi M.Liubimova au descoperit activitatea fermentativă a miozinei care
scindează ATP-ului. Sub influenţa ATP fibrele de miozină se contractă. Ceva mai târziu savantul
biochimist ungur A. Scent-Diordi a demonstrat că în muşchi există şi o altă proteină – actina.
Activitatea fermentativă a actinei este cca de 10 ori mai puternică decât a miozinei. Ca rezultat al
interacţiunii între actină şi miozină are loc formarea complexului actinomiozinic. Conform teoriei
“alunecării” la baza contracţiei se află cuplarea capului miozinei cu zona activă a actinei. În acest
moment au loc modificări ale forţelor intramoleculare din capul şi braţele punţii transversale. Ca
rezultat are loc tragerea actinei după sine fiind numită “forţa de tracţiune”.
 3.4. Mecanismul contracţiei musculare.
Contracţia mecanică a muşchilor este precedată de excitarea membranei, provocată de
impulsurile neuronilor în regiunea sinapsei musculare. Aici se eliberează mediatorul
acetilcolina care interacţionează cu membrana postsinaptică şi în fibra musculară apare
potenţialul de acţiune. Potenţialul apărut se propagă şi pe membranele cisternelor reticulului
sarcoplasmatic care este însoţit de activarea canalelor de Ca2+ şi ieşirea acestor ioni în
spaţiul dintre fibre.
Influenţa ionilor de Ca++ asupra interacţiunii dintre actină şi miozină este determinată de
tropomiozină şi troponină. Ionii de Ca2+ se fixează cu troponina care se deformează
aruncând tropomiozina în şanţurile dintre cele două lanţuri de actină. În aşa fel devine
posibilă ataşarea dintre actină şi capurile miozinei. În lipsa ATP-ului miozina rămâne ataşată
de actină şi modificată (neflexibilă). Având o poziţie perpendiculară, capul miozinei se
combină cu un loc nou activ al actinei înclinându-se dă naştere la o nouă forţă de tracţiune.
În aşa fel punţile transversale se înclină înainte şi înapoi “mergând” pas cu pas de-a lungul
filamentului de actină.
Contracţia şi relaxarea muşchilor se desfăşoară într-o astfel de succesiune: stimulul-
apariţia potenţialului de acţiune-conjugarea electromecanică (conducerea excitaţiei;
eliberarea de Ca2+ şi acţiunea lui asupra sistemului troponină-tropomiozină-actină) -
formarea punţilor transversale şi “alunecarea” fibrelor de actină de-a lungul celor miozinice -
contracţia miofibrilelor - micşorarea concentraţiei ionilor de Ca2+ ca rezultat al activităţii
pompei de Ca2+ - modificările spaţiale ale proteinelor sistemului contractil – relaxarea
miofibrilelor
 3.4. Mecanismul contracţiei musculare.

Sursa energetică a contracţiilor musculare.

Muşchii transformă energia chimică în cea mecanică şi de
căldură,coeficientul de acţiune utilă fiind cca de 30%.
Aproximativ 2/3 din energie se pierde sub formă de
căldură. Sursa principală de energie liberă utilizată pentru
contracţia muşchilor rezultă din hidroliza ATP-ului. Ea
este folosită pentru demararea mai multor procese:
1. pentru glisarea (alunecarea) filamentelor de actină printre
cele de miozină, care duce la scurtarea muşchilor;
2. aprovizionează cu energie pompa “Na+-K+”,care menţine
gradientul de concentraţie dintre ionii de Na+ şi K+ pe
ambele părţi ale membranei celulare;
3. aprovizionarea cu energie a pompelor de Ca2+ care
pompează ionii de Ca2+ în cisternele reticulului
sarcoplasmatic. Conţinutul de ATP în muşchi este
neînsemnat, cca 5mmoli/l.
Pe parcursul contracţiei musculare ATP-ul se epuizează
rapid scindându-se pâna la ADP, de aceea efortul fizic de
lungă durată nu e posibil fără resinteza ATP-ului. Drept
sursă de energie şi material pentru refacerea ATP-ului
serveşte scindarea fosfocreatinei (PC), glicoliza
anaerobă şi fosforizarea oxidativă a substraturilor în
mitocondrii.
 3.4. Mecanismul contracţiei musculare.

Fosfocreatina în muşchi se află

într-o cantitate mai mare (cca
30mmoli/l) comparativ cu ATP-
ul.Energia necesară refacerii ATP-
ului se eliberează ca rezultat al
reacţiei PC+ADP—ATP+C
(creatină), însă cantitatea de PC
fiind redusă poate menţine
contracţia muşchilor doar numai pe
10-20sec. La un efort fizic de lungă
durată rezervele se epuizează rapid
şi în aceste condiţii ATP-ul se poate
realiza numai prin reacţia de
glicoliză
 3.4. Mecanismul contracţiei musculare.

Sursa principală de energie pentru refacerea ATP-ului precum şi a PC

o constituie metabolismul glucidic, lipidic şi protidic. O cantitate
redusă de energie pentru contracţia muşchiulor este obţinută ca rezultat al
glicolizei glicogenului şi a glucozei, însă cantitatea cea mai mare de
energie (cca 95%) este înmagazinată în substanţele alimentare scindarea
cărora are loc datorită ciclului Krebs.
Importanţa glicolizei constă în faptul că energia obţinută se eliberează
de 2,5 ori mai repede faţă de cea eliberată la nivelul ciclului Krebs, iar
durata contracţiilor este de circa 1 minut cu formarea şi acumularea unor
produşi ai catabolismului cum ar fi: acidul lactic şi piruvic. În varianta
ciclului Krebs oxidarea aerobă furnizează o cantitate mai mare de energie
nu numai din glucide dar şi din alte substanţe organice (lipide, protide),
ceea ce oferă posibilitatea ca mecanismul contracţiei musculare să
funcţioneze pe un timp mai îndelungat.
 3.4. Mecanismul contracţiei musculare.

Termogeneza în timpul contracţiilor.

În timpul contracţiei musculare energia chimică se transformă în energie
calorică şi mecanică care pot fi înregistrate şi calculate. Din toată energia
formată în muşchiul excitat cca 30 % se transformă în lucrul mecanic, restul se
elimină sub formă de căldură. În timpul repausului muscular se produc
0,0002 cal/g/minut numită căldură de repaus. În procesul de formare a căldurii
în muşchi se disting două faze: căldură iniţială care apare într-un mediu rapid
înaintea contracţiei şi căldura eliberată pe parcursul contracţiei. Se disting
mai multe tipuri de căldură.
Căldură de activare. Ea reprezintă căldura eliberată la o contracţie
elementară, care dezvoltă starea de activare a muşchiului şi provine ca
rezultat al eliberării Ca2+-ului din reticulul sarcoplasmatic (RS).
Căldura de contracţie (scurtare) este căldura ce apare ca rezultat al
scurtării muşchiului, originea ei nu este bine cunoscută, presupunându-se sau
că s-ar fi eliberat în urma activităţii punţilor transversale.
Căldura de susţinere este căldura ce se produce în perioada contracţiei
tetanice care apare de pe urma interacţiunii actinei şi miozinei.
Căldura de refacere (restituire) este căldura ce se degajă suplimentar în
timpul refacerii muşchiului. Apare ca rezultat al oxidării produşilor
metabolismului anaerob formaţi pe parcursul contracţiei.