VIII.

ANALIZA TERMICĂ
A POLIMERILOR
VIII.1. Proprietăƫi termice ale polimerilor 
VIII.1.1. Căldura molară şi căldura specifică 
VIII.1.2. Conductivitatea termică şi coeficientul de
dilatare termică
VIII.2. Metode termice pentru
caracterizarea polimerilor 
VIII.2.1. Analiza termică difernƫială (ATD) 
VIII.2.2. Calorimetria diferenƫială de baleiere (DSC) 
VIII.2.3. Analiza termogravimetrică (ATG)
VIII.1. Proprietăƫi termice ale polimerilor
VIII.1.1. Căldura molară şi căldura specifică

Căldura molară la volum constant, Cv, a unei substanƫe

este definită ca fiind variaƫia energiei interne molare, Um, cu
temperatura, la volum constant.
Legea (regula) Dulong-Petit şi arată ca substanƫele
cristaline simple au toate aceeaşi valoare a căldurii molare.
Legea se verifică pentru majoritatea solidelor precum şi
pentru gaze, dar numai la temperaturi peste cea ambiantă.

(informativ)
Pentru polimeri, la temeraturi pozitive, regula Dulong-Petit se
aplică în raport cu un mol de unitate monomeră din lanƫ:
 Polimerii cu formula generală –An– au călduri molare de
aproximativ 25 J/mol·K
 Polimerii de tip –(AB)n– au Cv în jurul valorii de 50 J/mol·K.
Căldura specifică depinde de masa moleculară a unităƫii
structurale; valorile uzuale pentru polimeri sunt între 1500 şi
2500 j/kg·K, similare cu cele ale majorităƫii substantelor
organice (şi aproximativ jumătate din valoarea pentru apă).

Consecinta: transferul de caldura prin mecanism convectiv

pentru polimerii in stare de curgere sau solutiile de polimeri are
loc cu dificultate datoria caldurii specifice reduse si viscozitatii
ridicate (criteriile Re si Pr au valori mici)
VIII.1.2. Conductivitatea termică
şi coeficientul de dilatare termică
Conductivitatea termică () a polimerilor este mai redusă nu numai
decât a metalelor dar şi decât a substanƫelor organice, încadrându-se
între 0.2 şi 0.3 W/m·K.
Spumele polimerice au conductivităƫi termice încă şi mai reduse;
din acest motiv spumele sunt materiale izolatoare excelente,
folosite în domeniul îndustriei frigorifice şi în construcƫii (caz în care
proprietătile de izolator fonic reprezintă un beneficiu suplimentar).
Consecinte
Transferul de caldura prin conductie are loc cu dificultate => în
prelucrarea polimerilor, încălzirea in contact cu un perete cald este de
multe ori neuniformă. Metode de asigurare a uniformitatii incalzirii:
 Limitarea grosimii peretilor pieselor injectare/presate (de obicei in jurul
valorii de 3 mm)
 Incalzire prin disipare viscoasa: amestecarea materialelor viscoase
necesita un consum ridicat de energie pentru invingerea frecarilor. Aceasta
energie se transforma in caldura, care este generata uniform in masa
materialului supus la forfecare.

Conductivitatea termică redusă, cuplată cu căldura specifică modestă a

polimerilor conduce la probleme semnificative legate de controlul
termic al reactoarelor de polimerizare aditivă. In procesele
radicalice, caracterizate de o exotermicitate deosebită, eliminarea
căldurii de reacƫie este foarte dificilă având în vedere viscozitatea ridicată
şi conductivitatea redusă. În consecinƫă, pentru procesele industriale de
sinteză trebuie luate separat în discuƫie considerentele termice.
Coeficientul de dilatare termică este definit în raport cu volumul,
suprafaƫa secƫiunii sau lungimea unui corp.
Cel mai des se utilizează coeficientul volumic de dilatare termică:

şi cel de dilatare liniară:

Pentru materiale izotrope, cei doi coeficienƫi de mai sus se află în relaƫia:

Valoarea teoretică a coeficientului de dilatare termică de volum

pentru polimeri este dată de teoria volumului liber (cap. V) şi este
v=4.8·10-4 K-1.
Există diferenƫe semnificative (de până la doua ordine de mărime) între
coefiecienƫii de dilatare termică ai polimerilor în raport cu alte materiale.
Consecinte
1. Fabricarea produselor din materiale compozite: datorită faptului că la
răcire contracƫia polimerilor este mult mai mare decât a materialelor de
armare, tehnologia de prelucrare trebuie să facă apel la diferite tehnici
de compensare a acestei diferenƫe, în general prin utilizarea de presiuni
ridicate.
2. Aceeaşi situaƫie este întâlnită în cazul injectării polimerilor în stare de
curgere în maƫriƫe metalice, cand este necesara compensarea
diferentelor intre coeficientii de dilatare/contractie prin
aplicarea de presiuni de ordinul sutelor/miilor de atmosfere
VIII.2. Metode termice pentru
caracterizarea polimerilor
Analiza termică este numele generic ce include grupa de metode de
măsură a unor proprietăƫi ale substanƫelor ce se modifică cu
temperatura.
Pentru polimeri există mai multe metode termo-analitice (tabel).
O parte din aceste metode (metoda curbelor termomecanice, analiza termo-
optică sau dilatometria) au fost anterior descrise, celelalte făcând obiectul
capitolului prezent sau a celor următoare (de menƫionat că unele acronime
provin de la denumirile în limba engleză ale metodelor).
VIII.2.1. Analiza termică difernƫială (ATD)
a. Principiu
Metoda constă în încălzirea laolaltă a unei probe de polimer şi a
unui material de referinƫă (cu acelaşi debit de căldură) şi
înregistrarea diferenƫei de temperatură între probă şi referinƫă,
folosind metode de măsurare a temperaturii de înaltă precizie
(termocuple, termometre electrice sau pirometre optice).
Materialul de referinƫă trebuie ales astfel încât sa nu sufere nici tranzi ƫii
de fază nici alte transformări semnificative (fizice sau chimice) în
intervalul de temperatură de analiză iar căldura specifică a acestuia să
varieze între limite cât mai reduse. Se foloseşte de obicei pulbere de oxid
de aluminiu.
Pentru a evita degradarea oxidativă, camera cuptorului este purjată cu
azot.
Proba de analizat şi referinƫa trebuie să aibă aceeaşi masă şi
geometrie. Acestea sunt încălzite cu o viteză uniformă, provenită de la
blocul de încălzire pe care sunt aşezate. Viteza uzuală de încălzire este
în domeniul 10  20°C/min.
Pentru a asigura un contact corespunzător între probă/referin ƫă şi blocul
de încălzire, este necesară existenƫa de suprafeƫe plane ale
probei/referinƫei; uneori contactul termic este îmbunăƫăƫit prin aplicarea
unui film subtire de lichid bun conducător de căldură între specimene şi
blocul de încălzire.
Calibrarea scalei înregistratorului se face folosind substanƫe pure cu
puncte de topire cunoscute, cum ar fi difenilul (Tm=26.87°C), KNO3
(Tm=127.7°C), In (Tm=157.0 °C), Sn (Tm=231.9°C).
În condiƫiile de lucru mai sus menƫionate, atunci când proba trece printr-o tranzi ƫie sau alt
fenomen exoterm sau endoterm, apare o diferenƫă de temperatură între aceasta şi referinƫă.
Diferenƫa de temperatură T este prezentată ca funcƫie de temperatura referinƫei T într-un
grafic numit diagramă ATD sau derivatogramă.

Observaƫie: Nu toate fenomenele enumerate mai sus se petrec în cazul analizei unei probe, deci nici
toate tipurile de curbe din figura de mai sus nu apar pe o diagrama ATD. De exemplu cristalizarea şi
topirea nu pot apărea în aceeaşi derivatogremă ; cristalizarea se produce în experimentele de răcire iar
topirea la încălzire. In plus, pozi ƫia peak-urilor se modifica func ƫie de viteza de încălzire/răcire, datorită
caractrului de relaxare specific polimerilor. De asemeni oxidarea şi descompunerea termică se produc în
condiƫii diferite (prezenƫa/absenƫa oxigenului) deci nu pot apare în aceeaşi derivatogramă.
Temperatura de tranziƫie sticloasă a unui polimer (Tg) este marcată
de o creştere a căldurii specifice a probei; în diagrama ATD va apare un
punct de inflexiune.
Cristalizarea este un fenomen exoterm, deci va fi marcată de un peak
pozitiv, în timp ce topirii fazei cristaline (proces endoterm) îi este
asociat un peak negativ.
Procesele de oxidare (exoterm) şi descompunere termică (endoterm)
sunt de asemeni vizibile în diagrama ATD, alături de reacƫiile chimice
endoterme sau exoterme.
Observatii:
Pentru descompunere termică nu apare un peak; procesul odată început
rezultă în distrugerea cvasi-totală a probei.
Diagrama ATD permite determinarea temperaturii de începere a
procesului de descompunere termică. Pe de altă parte, unele standarde
definesc temperatura de descompunere termică drept temperatura la care
se înregistrează un anumit procentaj de pierdere în greutate (5, 10 sau
50%) – această temperatură nu poate fi determinată prin metoda
ATD (se foloseşte analiza termo-gravimetrică detaliată în cele ce
urmează).
b. Aplicaƫiile analizei termice diferenƫiale
I. Măsurarea temperaturilor caracteristice ale
polimerilor – detaliile au fost prezentate mai sus.
 Tot prin metoda ATD se poate măsura dependenƫa
temperaturii de tranziƫie sticloasă de masa
moleculară; graniƫa între oligomeri şi polimeri este
dată de valoarea critică a masei moleculare deasupra
căreia Tg rămâne constantă.
II. Măsurarea cădurii latente de topire.
Suprafaƫa de sub peak-ul de topire este proporƫională cu
cantitatea de căldură absorbita de o proba de analizat.
Pentru calibrarea metodei (transformarea unităƫilor de suprafaƫă în
unităƫi calorice) se folosesc probe de substanƫe pure a căror căldură
latentă de topire este cunoscută.
De reƫinut că în măsurători trebuie să se folosească aceeaşi masa de
probă, de substanƫă etalon şi de substanƫă de referinƫă.
După etalonare, se poate măsura căldura absorbită de probă, raportată
la unitatea de masă.
 Dacă este vorba de o substanƫă pură, sau de un polimer 100% cristalin,
această caldură este căldura latentă de topire.
 Dacă este vorba de un polimer parƫial cristalin, valoarea poate fi
utilizată pentru determinarea conƫinutului de fază cristalină.
III. Determinarea conƫinutului de fază cristalină al
polimerilor bifazici.
 Uzual, polimerii cristalini sunt produse bifazice, deci căldura de
topire depinde de proporƫia fazei cristaline.
 Pentru a determina acest parametru, se foloseşte o curbă de
calibrare, realizată pe baza măsuratorilor făcute asupra unor
etaloane de polimeri bifazici cu conƫinut de fază cristalină cunoscut.
 Curba de etalonare dă relaƫia între suprafaƫa peak-ului de topire şi
conƫinutul de fază cristalină şi permite, prin extrapolare,
determinarea ariei peak-ului corespunzătoare unei probe ipotetice
complet cristaline.
 Pentru o probă având un procentaj de fază cristalină necunoscut, se
obƫine compoziƫia cristalin-amorf pe baza relaƫiei:
IV. Stabilirea structurii copolimerilor.
Copolimerii bloc şi cei grefaƫi conservă proprietăƫile ambelor blocuri, în
consecinƫă în diagramele ATD se vor regăsi două peak-uri de topire (în
cazul în care ambele tipuri de blocuri sunt cristalizabile).
Copolimerii statistici nu cristalizează, în timp ce copolimerii alternanƫi
pot cristaliza iar diagrama ATD va prezenta un singur peak de topire a
fazei cristaline.
Structura copolimerilor poate fi evidenƫiată şi prin măsurarea, folosind
ATD, a temperaturii de tranziƫie sticloase.
Valorile aflate între cele caracteristice homopolimerilor corespunzători
indică un copolimer statistic a cărui compoziƫie se poate obƫine din
reaƫia de mediere pentru Tg.

Copolimerii bloc şi grefaƫi vor fi caracterizaƫi de două valori Tg distincte.

V. Măsurarea cădurii de reacƫie
• Analiza termică diferenƫială permite masurarea efectului termic
al reacƫiilor exoterme sau endoterme (polimerizare, reticulare,
degradare, etc.).

Diagrama ATD pentru

vulcanizarea
cauciucului.
 Se pot observa
tranziƫia sticloasă a
amestecului iniƫial,
topirea sulfului şi
vulcanizarea (reacƫie
exotermă).
 Dacă se supune analizei un cauciuc vulcanizat, atunci diagrama
ATD pune în evidenƫă fenomenul de degradare termo-oxidativă.
VIII.2.2. Calorimetria diferenƫială
de baleiere (DSC)
a. Principiu
Metoda DSC (Differential Scanning Calorimetry) este o metodă
bazată pe aceleaşi principii de bză ca şi ATD: absorbƫia diferită de
caldură a unui material de referinƫă - care practic nu este afectat de
temperatură - şi a unei probe de analizat, care trece prin tranziƫii de
fază sau alte fenomene chimice sau fizice exoterme sau endoterme.
Metoda a fost propusă ulterior ATD, în vederea facilitării aspectelor
practice ale analizei termice.
In cadul metodei calorimetriei diferenƫiale, proba de analizat şi
materialul de referinƫă sunt încălzite individual (separat, în
cuptoare diferite), la o viteză de încălzire constantă, urmărindu-se ca
cele două sa aibă aceeaşi temperatură pe toată durata analizei.
Se măsoară diferenƫa între fluxurile de căldură necesare pentru
menƫinerea egalităƫii de temperatură.
Diagramele DSC
 Au pe axa Ox temperatura sau, mai rar, timpul - pentru măsurătorile
care se fac la temperatură constantă, în cazul în care analiza DSC
este asociată cu analiza termogravimetrică (descrisă mai jos).
 Pe axa Oy este prezentat debitul de căldură diferenƫial, q=Q/

b. Aplicaƫii ale metodei DSC

Metoda DSC are aceleaşi aplicaƫii ca şi ATD, dar interpretarea
rezultatelor este mult mai uşor de realizat, deoarece pe axa Oy a
diagramelor sunt date unităƫi calorice. Aceasta înseamnă că procesul
de planimetrare a suprafeƫelor, necesar pentru evaluarea ariilor peak-
urilor în cadrul ATD, este înlocuit de măsurarea înălƫimii peak-urilor.
I. Măsurarea temperaturilor caracteristice pentru
polimeri.
 În diagramele DSC procesele exoterme apar ca peak-uri negative (proba absoarbe
mai puƫină căldură decât referinƫa) iar cele endoterme de peak-uri pozitive.
 Temperatura de tranziƫie sticloasă este caracterizată tot de un punct de
inflexiune, dar curba are sens ascendent deoarece căldura specifică în stare înalt-
elastică este mai mare decât cea în stare sticloasă, deci proba va absorbi mai
multă căldură decât referinƫa.
 Principalele tipuri de curbe ce pot fi obƫinute prin metoda DSC (cu observaƫia că
nu toate sunt prezente la o unică analiză).
II. Determinarea căldurii latente de tranziƫie .
 Aceasta se determină prin compararea înălƫimii peak-
urilor cu înălƫimea obƫinută pentru o probă etalon cu
căldură de topire cunoscută.
 
III. Determinarea conƫinutului de fază cristalină al
polimerilor bifazici.
 Această aplicaƫie necesită etalonare cu un set de probe de
polimer cu conƫinut de fază cristalină cunoscut, ce
permite determinarea, prin extrapolare, a înăl ƫimii peak-
urilor, respectiv a căldurii de topire pentru faza cristalină.
 Pentru o probă cu fracƫie cristalină necunoscută se
compară fie căldurile de topire fie înălƫimile peak-urilor.
IV. Investigarea structurii copolimerilor.
Diagramele (calitative)
DSC pentru copolimerii
etilenă-propilenă.
 Copolimerul bloc prezintă
doua peak-uri de topire,
 Copolimerul alternant are
un singur peak
 Copolimerul statistic nu
cristalizează (acesta din
urmă este utilizat ca
elastomer, în timp ce
homopolimerii, cu
conƫinut ridicat de fază
cristalină, sunt materiale
termoplastice).
 V. Studiul reacƫiilor chimice cu efect termic.

Diagrama DSC a sintezei unei răsini

epoxidice pornind de la oligomeri
lichizi şi un agent de reticulare
(întăritor).
 Peak-ul exoterm de la 138°C indică
reacƫia de reticulare, urmată de un
proces uşor exoterm (la 206°C), datorat
probabil topirii altor aditivi din
amestec.
 Inălƫimea peak-ului permite
determinarea căldurii de reacƫie.
 De menƫionat că dacă produsul
reticulat este supus răcirii, se va
înregistra un singur fenomen,
reducerea căldurii specifice ce
marchează tranziƫia sticloasă a răşinii
tridimensionale (107°C).
VIII.2.3. Analiza Termogravimetrică (ATG)
a. Principiu
 Metoda constă în măsurarea masei unei probe care este fie menƫinută la
temperatură constantă, fie încălzită cu o viteză de încălzire constantă. Masa
probei este înregistrată în funcƫie fie de timp, fie de temperatură.
Echipamentul utilizat este termobalanƫa– o microbalanƫă prevăzută cu
cuptor de încălzire, regulator de temperatură şi un sistem precis de măsurare
continuă a greutăƫii (în domeniul microgramelor). Sistemul este bazat fie pe
înregistrarea poziƫiei braƫului balanƫei fie al forƫei necesare pentru a-l men ƫine
în echilibru.
Proba de analizat este depusă într-un creuzet din platină, aluminiu,
nichel sau cuarƫ (în funcƫie de intervalul de temperatură al
măsuratorii).
Temperatura de lucru poate fi aleasă în intervalul (–150°C, + 2800°C).
Masa iniƫială a probei este de 10-50 mg, deoarece în cazul probelor
mai voluminoase în interiorul acestora pot apărea gradienƫi de
temperatura. Din acelaşi motiv se preferă pulberile fine în locul
granulelor.
Uneori termobalanƫa este cuplată cu un sistem de analiză a gazelor
rezultate din descompunere (spectroscop sau gaz-cromatograf).
Rezultatele analizei termogravimetrice sunt prezentate în
termograme – diagrame care au pe abscisă fie temperatura fie
timpul iar pe ordonată fie masa probei fie variaƫia masei (prezentată
fie ca valoare negativă fie pozitivă – pierdere de masă), în unităti
relative (procentuale).
b. Aplicaƫiile analizei termo-
gravimetrice
 La încălzire polimerii nu se evaporă ci se
descompun (prin procese de tip oxidativ sau pur
termic). Descompunerea presupune ruperea legaturilor
chimice şi conduce la formarea de produşi mic-
moleculari, în mare parte gazoşi sau volatili.
In consecinƫă, procesul de descompunere termică este
însoƫit de o reducere a masei probei analizate,
permiƫând studiul acestuia prin metoda
temogravimetrică.
I. Determinarea temperaturii de descompunere a
polimerilor.
 Temperatura de descompunere este definită ca fiind temperatura
la care începe procesul de descompunere.
 În termograme, descompunerea este marcată de o reducere
semnificativă a masei probei.
 Specific polimerilor este faptul că temperatura de descompunere
depinde de viteza de încălzire: cu cât încălzirea este mai rapidă,
cu atât temperatura de descompunere, Td este mai ridicată.
II. Măsurarea rezistenƫei termice a polimerilor.
 Deoarece temperatura de descompunere depinde de viteza de
încălzire, expunerea polimerilor la o temperatură superioară
Td, dar pentru un timp scurt, este posibil sa nu conducă la
pierdri semnificative de masă.
 Pentru polimerii termorezistenti, se defineşte rezistenƫa
termică fie prin durata de timp (minute, ore sau zile) de
expunere a produsului la o anumită temperatură fără a se
produce pierderi în greutate superioare unui anumit prag
(5 or 10%), fie ca pierdere procentuală de masă după
expunerea la o anumită temperatură, pe o perioadă dată
de timp.
 De menƫionat că dacă temperatura de descompunere este un
parametru care se referă la procesul chimic de degradare,
rezistenƫa termică este o caracteristică legată de utilizarea
practică a produselor finite din polimeri.
 III. Studiul mecanismului de termo-destrucƫie
 Analiza termogravimetrică a
descompunerii termice a
polietilenei în mediu inert arată
că procesul se petrece într-o
singură etapă (descompunere
termică la aproximativ 450°C),
 Pentru policlorură de vinil
termograma prezintă două trepte
de pierdere de masă, De remarcat şi faptul că
corespunzând celor două stadii temperatura la care are loc al doilea
de descompunere: stadiu (descompunerea unui
 eliminarea de acid clorhidric polimer ce prezinta duble legături
(dehidroclorurarea, la 180°C) în lanƫul principal, rezultat din
 descompunerea termică a dehidroclorurare) este mai redusă
produsului rezultat din primul decât temperatura de
stadiu. descompunere a polietilenei, un
polimer saturat.
IV.Studiul cineticii reacƫiilor chimice.
Toate reacƫiile ce se produc cu eliminare de produşi gazoşi sau volatili
sunt însoƫite de o pierdere în greutate ce poate fi evidenƫiată prin
analiză termogravimetrică.
Printre aceste procese se pot enumera policondensarea, ciclizarea
intramoleculară, piroliza sau descompunerea termică/oxidativă
(cu observaƫia că procesele termo-oxidative sunt caracterizate iniƫial de
o crestere a masei probei, urmată de reducerea acesteia, în stadiile
avansate ale oxidării).
Dacă se defineste gradul de descompunere ca:

atunci pentru procesul de termo-destrucƫie (în absenƫa oxigenului) se poate

scrie o ecuaƫie cinetică de ordinul I :
Termogramele se realizează la temperatură
constantă, măsurându-se evoluƫia masei probei în
timp.
Rezultatele permit determinarea parametrilor
procesului de termo-distrugere, respectiv ordinul de
reacƫie n şi constanta de viteză k.
Dacă măsurătorile se repetă la mai multe temperaturi,
se pot determina energia de activare şi factorul pre-
exponenƫial pentru constanta de viteză de
descompunere, din relaƫia:
Analiza termogravimetrică este extrem de utilă şi pentru determinarea parmetrilor cinetici ai
unor procese dificil de studiat prin alte metode, cum ar fi sinteza polimerilor de tip scară,
termorezistenƫi. Reacƫia presupune două stadii: o etapă de policondensare liniară, urmată de
ciclizare intramoleculară. De exemplu, reacƫia unei dianhidride aromatice cu o diamină conduce,
în prima etapă, la un acid poliamic. Prin eliminarea intramoleculară de apa din acidul poliamic
se obƫine o poli-imidă cu temperatură de descompunere ridicată (~750 °C):
 
 

 
 
 

Primul stadiu al procesului se realizează în soluƫie (solvent dimetilformamidă), şi este urmat de

evaporarea solventului.
In a doua etapă, produsul (cu consistenƫă de pastă) este introdus într-o matri ƫă încălzită, unde
are loc evaporarea urmelor de solvent şi ciclizarea.
Deoarece produsul final este insolubil şi se descompune înainte de topire, studiul cineticii
ciclizării este imposibil de realizat prin metode clasice (analiza compoziƫiei masei de reac ƫie la
diferite momente de timp), dar se poate folosi analiza termogravimetrică, pierederea de masă
fiind datorată evaporării apei rezultate din procesul de ciclizare internă.
V. Studiul compoziƫiei copolimerilor.
 Termogramele pentru polistiren, poli(-metilstiren) şi doi
copolimeri ai stirenului cu -metilstirenul.

 Copolimerul statistic are o temperatură de descompunere unică,

în timp ce bloc-copolimerul prezintă două paliere de
descompunere, fiecare specific unui tip de bloc.
VI. Alte aplicaƫii.
Analiza termogravimetrică poate fi utilizată pentru
studiul oricărui proces fizic sau chimic ce decurge cu
modificarea masei.
Câteva exemple sunt:
 Studiul descompunerii termice a produşilor mic-
moleculari (organici sau anorganici),
 Studiul proceselor de coroziune la temperaturi ridicate,
 Studiul pirolizei lemnului sau cărbunelui,
 Determinarea parametrilor caracteristici proceselor de
evaporare şi sublimare, absorbƫie/desorbƫie sau uscare.
 Determinarea conƫinutului de substanƫe volatile şi al
umidităƫii diferitelor materiale.
Glosar
Analiză termică – grup de metode analitice în cadrul carora se
măsoară o proprietate în funcƫie de temperatură în timp ce proba este
supusă unui regim termic controlat.
Analiza termică diferenƫială (ATD) – metodă termică de analiză
constând în încălzirea unei probe şi a unui material de referin ƫă cu
acelaşi debit de căldură şi înregistrarea dferenƫei de temperatură între
acestea.
Calorimetrie diferenƫială de baleiere (DSC) – metodă termică de
analiză constând în încălzirea unei probe şi a unui material de
referinƫă la aceeaşi temperatură şi înregistrarea diferenƫei între
debitele de căldură necesare.
Analiza termogravimetrică (ATG) – metodă termică de analiză
constând în masurarea masei unei probe supusă fie încălzirii cu viteză
de încălzire constantă fie menƫinută la temperatură constantă pe o
perioadă de timp.
Exercitii
1. Cautati in literatura/websites conductivitatea termica a polistirenului
si a aerului la temperatura ambianta. Calculati pe baza acestor date
conductivitatea termica a polistirenului expandat, considerand o
fractie de goluri =0.9. Pe baza rezultatului justificati una din
aplicatiile importante ale polistirenului expandat.
2. Un reactor de sinteza a poliacetatului de vinil prin procedeul in solutie
omogena (solvent metanol) este prevazut cu un agitator tip ancora
avand diametrul d=0.9 m si turatia de 20 rot/min. La sfarsitul
procesului solutia este supusa eliminarii monomerului nereactionat si
racita la temperatura ambianta. Viscozitatea solutiei, masurata cu
ajutorul reometrului cu cilindri coaxiali este 2.5 Pas. Considerand ca la
sfarsitul procesului de sinteza concentratia poliacetatului de vinil este
60% aratati ce regim de amestecare este in reactor. Calculati care ar
trebui sa fie turatia agitatorului pentru a realiza o amestecare
turbulenta si comentati pe baza rezultatului. Cautati in
literatura/websites informatiile suplimentare necesare rezolvarii
problemei.
3. Polistirenul are Tg=120C iar policlorura de vinil are Tg=
70C. Stiind ca ambii polimeri sunt amorfi, prezentati
forma de principiu a diagramelor ATD si DSC pentru
un copolimer statistic PS-PVC avand 40% stiren si
pentru un copolimer bloc cu aceeasi compozitie . Care
vor fi valorile temperaturilor de tranzitie sticloasa
masurate pentru cei doi copolimeri?
4. Termograma unui copolimer statistic elilena-clorura
de vinil inregistreaza o prima scadere de masa de 10%,
la temperatura de 182C. Determinati compozitia
copolimerului. Aratati ce ipoteza simplificatoare se
foloseste pentru a putea calcula compozitia pe baza
doar a datelor din exercitiu.