URECHEA

- adăposteşte organele auzului şi echilibrului

- formată : urechea externă, urechea medie şi
urechea internă.
I. Urechea externă
pavilionul urechii + conductul auditiv extern, care se
întinde până la membrana timpanică.

1.Pavilionul urechii
- schelet de cartilaj elastic, acoperit de pericondru, al
cărui strat periferic se continua direct cu dermul;
hipodermul lipseşte.
- tegumentul prezintă numeroşi foliculi pilo-sebacei.
- lobul urechii este lipsit de cartilaj, format din
hipoderm, bine vascularizat şi slab inervat, dermul şi
epidermul având grosime redusă.

2.Conductul auditiv extern

- prezintă în 2/3 externe - un perete inferior cartilaginos şi superior fibros, căptuşit de tegument
gros, aderent la pericondru.
1/3 internă - pereţi osoşi, căptuşiţi de asemenea cu tegument .
- tegumentul prezintă fire de păr dezvoltate, cărora li se asociază glande sebacee şi sudoripare
apocrine = glande ceruminoase.
Cerumenul - secreţie lipoproteică la care se asociază secreţia glandelor sebacee.
Firele de păr şi cerumenul servesc la protecţia timpanului.
În porţiunea osoasă a conductului auditiv pielea este lipsită fire de păr şi glande şi foarte
aderentă la periost.
Urechea externă are rol în captarea şi transmiterea vibraţiilor sonore către urechea medie
II. Urechea medie
- formată din cavitatea timpanică / casa timpanului, despărţită de conductul auditiv extern prin
membrana timpanică;
1.cavitatea timpanică este săpată în stânca osului temporal, şi conţine oscioarele auzului;
comunică - cu urechea internă prin ferestrele ovală şi rutundă;
- prin antrul mastoidian, cu direcţie posterioară, comunică cu un sistem labirintic de
cavităţi săpate în stânca temporalului - sinusurile mastoidiene;
- anterior cu nazofaringele prin tuba lui Eustachio
Oscioarele auzului şi cavitatea timpanică sunt căptuşite de mucoasa timpanică, formată din epiteliu
simplu pavimentos şi chorion fibroelastic, bogat vascularizat şi aderent de periostul subjacent.
Mucoasa se prelungeşte în cavităţile mastoidiene; inflamaţia ei determină otite şi mastoidite.
2.membrana timpanică - separă urechea externă de cea medie; formă ovalară, semitransparentă,
fibroasă, elastică, groasă şi rezistentă.
suprafaţa externă - acoperită de tegument lipsit de glande, iar cea internă de mucoasa cavităţii
timpanice.

Vibraţiile timpanului
se transmit prin
oscioarele auzului
ferestrei ovale.
Pentru buna lui
funcţionare trebuie
să existe un
echilibru de presiune
între aerul din
cavitatea timpanică
şi cel din conductul
auditiv extern. Acest
echilibru este
menţinut prin tuba
auditivă Eustachio.
3. Oscioarele auzului
- sunt articulate între ele pornind de la baza ciocanului, care se inseră pe
membrana timpanică, care se articulează cu nicovala iar aceasta cu scăriţa
care se inseră pe fereastra ovală (fereastra vestibulară).
- lanţul osos este completat de doi muşchi mici antagonişti .

4. Tuba auditivă (tuba Eustachio)

- prelungire a cavităţii timpanului cu rol în reglarea presiunii
- coboară din cavitatea timpanică şi se deschide în peretele anterolateral al
faringelui;
- prezintă o cavitate virtuală care se deschide în timpul deglutiţiei.
Mucoasa tubei este formată din epiteliu de tip respirator şi din chorion bogat
în limfocite care formează la cele două extremităţi amigdalele timpanice,
respectiv tubare.
În regiunea cartilaginoasă, chorionul conţine şi glande de tip seromucos.
Inflamaţia mucoasei sau scăderea bruscă a presiunii atmosferice determină
obstrucţia trompei cu tulburări de audiţie.
III. Urechea internă
Vedere
Componentele sale sunt situate în anterioară
labirintul osos = sistem de cavităţi
intercomunicante săpate în stânca osului
temporal.
În interiorul labirintului osos se găseşte
labirintul membranos, format de
asemenea din cavităţi intercomunicante.
Labirintul membranos
conţine:

♦ organul echilibrului :
- utricula şi sacula, două mici dilataţii
saculare, care comunică între ele printr-
un duct utriculosacular;
- canalele semicirculare: anterior,
posterior şi lateral, care se deschid în
utriculă
♦ organul auzului :
organul Corti, găzduit în ductul cohlear

Vestibul = porţiunea centrală a labirintului osos, unde se localizează utricula şi sacula

Vestibulul osos comunică cu rampa vestibulară a melcului membranos.
Între labirintul osos şi cel membranos circulă perilimfa, lichid asemănător lichidului
cefalorahidian
- în labirintul membranos se găseşte endolimfa.
Organul echilibrului
1.Ampulele canalelor semicirculare
Cele trei canalele semicirculare se deschid în utriculă prin
cinci orificii (canalele anterior și posterior fuzionează
înainte de deschidere).
Înainte de deschidere în utriculă, canalele semicirculare
prezintă dilataţii, denumite ampule, ce conţin receptori
pentru echilibru.
A. crestele ampulare
- se localizează pe planşeul a trei dintre ampule
sunt orientate astfel încât răspund la mişcările endolimfei
din canalele semicirculare
Structura:
♦ Celulele senzoriale
sunt adăpostite în recesuri ale polului apical al celulelor de
susţinere, deci nu ajung la MB.
- polul lor apical este prevăzut cu un kinocil şi cu un grup
de stereocili; aceştia sunt înglobaţi la baza unei structuri nerves
gelationoase

♦ Celulele de susţinere sunt situate pe MB a epiteliului

- celule înalte, corpul celular prezintă formă neregulată, nucleul bazal
- morfoplasma bogată (reticul endoplasmic, mitocondrii) sugerează că în afara rolului de susţinere
au rol în nutriţia celulelor senzoriale şi în sinteza endolimfei.
♦ Epiteliul senzorial este situat pe un ax conjunctiv înalt, bine vascularizat şi inervat, de care este
solidarizat printr-o MB
♦ Cupola terminală - formată dintr-o substanţă gelatinoasă şi transparentă, cuprinsă într-o reţea
tridimensională de fibrile. La mişcările de rotaţie ale capului ea se mişcă, antrenată de undele
endolimfei în care este imersă, mişcarea sa fiind transmisă stereocililor celulelor senzoriale .
 2.Utricula şi sacula

Conţin formaţiuni specializate denumite macule (pete):

-macula utriculară
-macula saculară.

mai puţin înalte decât crestele ampulare, structurate asemănător

♦ celulele de susţinere - formă neregulată, se joncţionează între ele prin desmozomi.

♦ celulele senzoriale – la polul apical al celulelor de susţinere; la polul apical acestea
prezintă “perii acustici” cu structură de stereocili, care se înfundă în suprafaţa inferioară
a membranei otolitice.
♦ membrana otolitică - material gelatinos, asemănător celei din crestele ampulare, dar
de grosime mai redusă; conţine o multitudine de corpi cristalini cu dimensiuni de 3-5m
otolite / otoconii, alcătuiţi din proteine şi carbonat de Ca 2+, imerse parţial la suprafaţa
membranei otolitice.
 Histofiziologia organului echilibrului
Receptorii vestibulari reacţionează la mişcările de acceleraţie imprimate de
pierderea bruscă a echilibrului; impulsurile nervoase ajung la encefal, de
unde se transmit reflexe care readuc corpul la poziţia iniţială.
Receptorii vestibulari pentru acceleraţia lineară pe direcţie orizontală a
capului sunt situaţi în macula utriculară.
Macula saculară, dispusă vertical, răspunde la mişcările capului
perpendiculare pe cele care activează macula utriculară, deci pe direcţie
verticală.
În cele trei ampule ale canalelor semicirculare sunt situaţi receptorii sensibili
la acceleraţia rotatorie a capului. Mişcările capului determină mişcările
pereţilor canalelor în interiorul endolimfei. Când cupola ampulară se mişcă,
stereocilii sunt flectaţi în direcţie inversă mişcării.
Celulele senzoriale din formaţiunile descrise culeg informaţii pe care le
transmit dendritelor neuronilor bipolari din ganglionul vestibular Scarpa,
situat în conductul auditiv intern.
Axonii acestor neuroni constituie ramura vestibulară a nervului acustico-
vestibular.
Organul auzului
Melcul osos / cohleea
situat antero-median faţă de vestibul, un canal osos spiralat cu lungime de circa 35 mm,
care descrie 2 3/4 ture în jurul unui ax conic de ţesut osos spongios denumit columelă.
La bază, melcul prezintă o deschidere spre cavitatea timpanică, fereastra ovală pe care
se sprijină baza scăriţei, care transmite vibraţiile sonore de la membrana timpanică la
organul Corti, segmentul periferic al analizatorului acustic.
De la nivelul columelei pornesc spre peretele melcului două formațiuni:
1. lama spirală porneşte de la columelă spre canalul cohlear; este mai scurtă
decât diametrul canalului şi este completată de o lamă de ţesut conjunctiv,
membrana bazilară, care traversează tot canalul cohlear până la peretele
opus.
2. membrana vestibulară / Reissner formează un unghi cu membrana bazilară
şi se termină de asemenea pe peretele opus al cohleei.
Lumenul canalului cohlear este astfel subdivizat în trei compartimente cu direcţie
spiralată: rampa vestibulară, superior, rampa timpanică, inferior, şi între ele rampa
mediană.

Rampa mediană / ductul

cohlear / melcul membranos
apare triunghiular pe secţiune
transversală, cu vârful orientat
spre columelă
Plafonul melcului membranos
este format de membrana
vestibulară iar planşeul de
membrana bazilară.
Melcul osos este tapetat la
interior de endost, care prezintă
două porţiuni mai îngroşate:
a.pe peretele extern - ligamentul
spiral extern (secretă endolimfa)
b.pe lama osoasă spirală -
limbul spiral
Vârful canalului cohlear se
sprijină pe limbul spiral, iar baza
pe ligamentul spiral extern
Ductul sau canalul cohlear
conţine endolimfă, în timp ce
rampele vestibulară şi timpanică
conţin perilimfă.
Ultimele două comunică la vârful
melcului printr-un spaţiu -
helicotremă
Organul Corti
segmentul receptor al stimulilor acustici localizat în interiorul canalului cohlear.
- inclus în endolimfă, situat pe membrana bazilară, de care este despărţit printr-o MB
subţire.
- se întinde pe toată lungimea canalului cohlear, prezentând unele variaţii regionale
- Aspect de masiv epitelial
- Înălţimea 80 μm, format din două tipuri de celule: celule de susţinere şi celule
senzoriale.
- străbătut în 1/3 internă de spaţiu de formă triunghiulară, tunelul Corti, delimitat de
celule denumite stâlpii tunelului.
tunelul Corti reprezintă axa organului Corti, în raport cu care se descrie un masiv
celular intern şi unul extern.
Masivul celular intern este plin,
format dintr-un rând de celule
senzoriale dispuse pe celule de
susţinere.
Celulele senzoriale ale masivului
celular extern apar separate prin
spaţii largi - spaţiile Nuel -
intercomunicante, pline cu
endolimfă. La suprafaţa
organului Corti aceste spaţii sunt
închise de expansiunile celulelor
de susţinere şi ale stâlpilor care
formează la acest nivel
membrana reticulară.
A. celulele de susţinere

■ Stâlpii / pilierii - delimitează

tunelului Corti
- prezintă o bază, unde este situat
nucleul, aplicată pe membrana
bazilară şi care formează
planşeul tunelului Corti;
corpul, subţiat şi înclinat spre stâlpul
de partea opusă, formează
pereţii tunelului Corti; capul
pilierilor este polul apical
modificat şi dilatat: polul apical
al pilierului extern se
încastrează sub cel al pilierului
intern. Polul apical emite spre
exterior o prelungire fină
citoplasmatică care constituie
porţiunea internă a membranei
reticulare.

Celulele de susţinere din rândul pilierilor externi au forma de

cocostârc iar cei interni forma literei S.
- la polul bazal cât şi la cel apical, celulele pilierilor se joncţionează
prin desmozomi şi joncţiuni ocludente
Pilierii interni sunt în contact strâns unii cu ceilalţi pe toată adâncimea
tunelului Corti, fiind în număr de aproximativ 6000.
Pilierii externi sunt distanţaţi unii de ceilalţi, fiind în număr de doar
4000, şi în porţiunea mijlocie a organului Corti au aspectul unor arcade.
Spaţiile dintre ei comunică cu spaţiile Nuel.

● La exteriorul stâlpilor externi se găsesc trei-patru şiruri de celule de

susţinere - celulele Deiters care au formă de scăunaş, fiecare
susţinând câte o celulă auditivă. Baza lor se sprijină pe membrana
bazilară iar apical prezintă o prelungire filiformă care se îndreaptă prin
spaţiile Nuel spre suprafaţa epiteliului, insinuându-se printre celulele
auditive.
● Mai extern de celulele Deiters, închizând la exterior spaţiile Nuel, se
află celulele de susţinere Hensen, situate de asemenea pe câteva
rânduri.
● Celulele Claudius, de formă cuboidală, se situează extern faţă de
celulele Hensen, şi acopăr membrana bazilară până la ligamentul spiral.
B. Celulele senzoriale
grupate de asemenea într-un masiv extern şi unul intern; se sprijină pe celulele de
susţinere, astfel că nu vin în contact cu membrana bazilară.

● Celulele masivului extern sunt cele mai numeroase, au formă cilindrică şi se dispun
pe trei-patru şiruri. Sunt adăpostite în recesurile celulelor de susţinere Deiters.
Polul lor apical este încastrat în membrana reticulară. Nucleul este situat bazal.
Fiecare celulă prezintă la polul apical un număr de 60-80 de “peri auditivi”, dispuşi pe
trei–patru rânduri, sub forma literei V sau W.

● Celulele masivului intern sunt aşezate pe un singur

rând, şi prezintă dimensiuni mai reduse în raport cu cele
externe.
la polul apical celulele externe se fixează prin joncţiuni
ocludente de celulele de susţinere.
- structură asemănătoare cu cele din masivul extern.

Membrana tectoria partea liberă acoperă organul Corti.

- formaţiune cuticulară, acelulară, foarte flexibilă, formată din filamente
subţiri, cu compoziţie asemănătoare keratinei, dispuse în planuri suprapuse,
înglobate într-o matrice de mucopolizaharide.
Stereocilii celulelor senzoriale se încastrează în partea sa inferioară
 HISTOFIZIOLOGIA ORGANULUI CORTI

Fenomene mecanice. Sunetele se transmit sub forma unei unde de presiune prin fereastra ovală în
perilimfa din rampa vestibulară. Presiunea este compensată prin intermediul ferestrei rotunde.
Unda creată în interiorul perilimfei se transmite membranei Reisnner, care transmite vibraţiile la
membrana bazilară. Aceasta antrenează mişcarea organului Corti în ansamblul său. Joncţiunile
dintre celulele organului Corti şi prezenţa tonofilamentelor în citoplasmă nu permit deformarea
mecanică a celulelor sale. În timpul vibraţiilor membranei bazilare se imprimă o mişcarea
oscilatorie a membranei reticulare, care provoacă o mişcare tangenţială a celulelor senzitive faţă
de membrana tectoria, cu care vin în contact prin perii acustici externi, producându-se flectarea
kinocililor şi depolarizarea celulară.
Pragul de sensibilitate auditivă corespunde unei deplasări de 0,1 nm a acestor stereocili, fixaţi la
nivelul membranei reticulare. Stereocilii interni, mai scurţi, nu ajung la această membrană şi ei
sunt antrenaţi de mişcările endolimfei.
Fenomene electrice. Sunt reprezentate de diferenţele de potenţial între endolimfă (+80 mV) şi
celulele organului Corti (-80mV), lichidul perilimfatic fiind neutru.
Originea potenţialului endolimfatic este în stria vasculară , ale cărei celule secretă continuu K+ ,
care este apoi rezorbit de celulele senzoriale, şi regăsit în veziculele de endocitoză şi în cele
lizozomale prezente în citoplasma acestor celule. K+ este apoi eliberat în cortilimfă, endolimfa care
înconjoară corpul celulelor auditive externe.
Fenomene nervoase. Modificările potenţialului de membrană se transmit polului bazal al celulelor
auditive, antrenând eliberarea unui neurotransmiţător chimic, încă neidentificat, la nivelul
veziculelor sinaptice.
Celulele auditive din masivul intern, deşi prezintă o inervaţie mai bogată decât cele din masivul
extern, sunt mult mai puţin sensibile şi mai rezistente la traumatismele sonore.
Inervaţia organului Corti este asigurată de prelungirile dendritice ale neuronilor bipolari din
ganglionul Corti, situat la baza lamei osoase spirale. Aceste fibre, ajunse la nivelul membranei
bazilare, îşi pierd teaca de mielină şi în dreptul stâlpului intern se despart în două fascicule: unul
merge la masivul auditiv intern iar altul străbate tunelul şi ajunge la celulele auditive externe.
Pentru celulele auditive externe sinapsele sunt localizate la polul bazal al celulelor.
Celulele senzoriale interne prezintă dendrite amielinice care urcă în lungul corpului lor.
B A F T Ă!!!