INCINERAREA (PROBLEMATICA INCINERĂRII)

 Materie: Morală.
 Clasa: a XII-a.
 Profesor îndrumător: Părintele profesor Brisc Petru.
 Elevi: Butaş Sebastian, Horincar Dorian, Nistor David, Susa
Rareş.
 Liceul Ortodox “Sfântul Nicolae” Zalău.
 Ce este incinerarea?

 Prin incinerare înţelegem reducerea în cenuşă a trupului. Cuvântul "incinerare"

este romanizarea cuvântului francez "incineration" şi e sinonim cu neologismul "cremaţiune", de la
latinescul "cremare", francezul "cremation". Ambele cuvinte, ca termeni tehnici, stau în opoziţie cu
termenii "înhumare, îngropare şi înmormantare", cuvinte sinonime, care înseamnă depunerea
corpurilor celor morţi în pământ, lăsându-se descompunerea lor pe seama naturii, adică fără nici o
intervenţie din partea omului, în acest proces natural al descompunerii lor.      

 Incinerarea este procesul prin care trupul unei persoane decedate este supus unui proces de
ardere, în cuptoare special amenajate, ce au termperaturi de până la 1.093 de grade Celsius. Arderea
completă durează între o oră şi două ore, iar rămăşiţele sunt transformate, prin măcinare, în cenuşă.
 
 O istorie a incinerării.

 Arderea unui cadavru, ca parte a ritualului de

deces, este o practică originară din timpuri
preistorice. Atât în Grecia, cât şi în China, s-au
găsit dovezi că incinerarea era practicată în
vechime, dar dovezile dispar aproape de anul 480
î.Chr. La fel, în Suedia, unde dovezile că
incinerarea era o practică răspândită dispar în anul
1050 d.Chr. În Europa, până în secolul al V-lea d.
Chr, ritualul era deja abandonat, excepţie făcând
timpurile de război sau epidemiile.

 Ceva mai târziu, în timpul Revoluţiei

Franceze, francmasonii, revoluţionarii şi anarhiştii
au ales incinerarea pentru a reduce rolul bisericii
în procesul funerar. În parte datorită acestei
motivaţii, Biserica Catolică s-a opus incinerării
până în secolul al XX-lea.

 Asia s-a confruntat cu o situaţie asemănătoare,

sub influenţa budistă, care a permis incinerările
până în preajma anului 1.300. Apariţia neo-
confucianismului în secolul 14 a readus în cultură
ceremoniile de înmormântare în cele mai multe
părţi ale continentului.
 Perspectivele religioase ale practicii.

 Cremaţiunea este instituţionalizată în Asia prin budism şi hinduism, fiind, împreună cu

înmormântarea, una dintre tehnicile cele mai comune utilizate de oameni. Îmbălsămarea sau
taxidermia sunt mai rar utilizate, dar uneori pot preceda o cremaţiune. În India, cremaţiunea are loc
în aer liber, pe ruguri de lemn ce sunt lansate pe fluviul Gange.

 Hinduismul este unic între marile religii ale lumii, deoarece permite deschis incinerarea,
numind-o „ultimul rit” (calledantim-sanskar) sau „ultimul sacrificiu” (orantiesthi) şi făcând parte
dintre cele 16 ritualuri ale vieţii. Hinduismul crede că incinerarea nu doar că este mijlocul prin care
corpul poate termina cu viaţa aceasta, dar şi permite sufletului să intre în noua sa viaţă şi să se
reîncarneze.

 La polul opus se află creştinismul, iudaismul şi islamisul, care nu acceptă incinerarea. Deşi unii
evrei reformaţi sau liberali acceptă incinerarea, în Israel, utilizarea crematoriilor este foarte prost
văzută, pentru că acestea amintesc de lagărele de exterminare utilizate în timpul Holocaustului.

 Islamiştii preferă să îşi înmormânteze morţii cât de repede este posibil şi chiar în ziua decesului,
pentru ca trupul să nu fie în niciun fel afectat. Trupul neînsufleţit este dus la mormânt doar de
bărbaţi şi este învelit doar într-o pânză, fără niciun fel de alte veşminte sau bijuterii. La aşezarea în
mormânt, trupul este pus pe o parte, astfel încât faţa să fie îndreptată spre Mecca.
 Despre incinerare în Biserica Ortodoxă.
 Biserica Ortodoxă interzice clar incinerarea. Insistenţa privind înmormântarea este bazată pe
respectarea corpului uman, ca operă a lui Dumnezeu, căruia i se opune violenţa cremaţiunii şi a
tratamentului la care este supus cadavrul. În plus, anumite motivaţii ale incinerării, cum ar fi respingerea
corpului defunctului, dorinţa de a şterge memoria defunctului, distrugerea totală a unei persoane, sunt
considerate incompatibile cu credinţa creştină, relatează Jurnalul Naţional.

 Întrucat de cele două practici, înmormântarea şi incinerarea, se leagă anumite concepţii diferite
despre om şi demnitatea lui, incinerarea mai ridică şi o sumă de probleme nu numai de ordin juridic, de
ordin medico-sanitar, de ordin administrativ dar, mai ales, în ceea ce priveşte pe creştini, îndeosebi,
probleme de ordin teologic, bisericesc şi moral. În accepţiunea creştină, moartea nu reprezintă nimicirea
totală. Prin moarte, trupul se întoarcem în ţărână, adică în elementul material din care a fost luat, iar
sufletul nu este atins de moarte. Însuşi trupul, care se descompune, este păstrat pentru înviere, în ziua
judecăţii.

 Catolicismul a interzis până în secolul al XX-lea incinerarea, dar de la decretul Sfântului Scaun din
iulie 1963, aceasta nu mai este interzisă, sub rezerva ca acest act să nu fie ales din raţiuni contrare
doctrinei creştine. Confesiunea continuă, totuşi, să privilegieze înmormântarea corpului neînsufleţit al
defunctului.

 Între confesiunile protestante, calviniştii şi luteranii acceptă incinerarea încă din 1898, nefavorizând
un mijloc de înhumare. În schimb, există câteva confesiuni care nu au o poziţie oficială cu privire la
incinerare, precum adventiştii de ziua a şaptea, baptiştii şi presbiterienii. Dumnezeu care ne-a creat este la
fel de capabil să ne creeze din nou din cenuşa incinerării sau din ţărâna care rezultă din putrezirea noastră.
 Înhumare sau incinerare?
 Înhumarea a fost practica de început a oamenilor
în legătură cu rămăşiţele pământeşti. Incinerarea a
apărut mult mai târziu în viaţa unor popoare şi a
constituit o practică separată de înmormântare sau
unită cu aceasta. Din mărturiile scripturistice,
patristice, istorice şi arheologice, reiese fără
îndoială că Biserica creştină a practicat de la
început înmormântarea ca unică modalitate de
tratare a rămăşiţelor pământeşti. Aceasta
corespunde învăţăturii Bisericii despre trup şi
datoriile faţă de el, trup care trebuie să se
descompună în pământul din care a fost luat, fără
intervenţia forţată şi autoritară a omului în natura
creată de Dumnezeu. Practica aceasta se bazează pe
tradiţia moştenită de la evrei, dar şi pe faptul că
trupul Mântuitorului a fost înmormântat.

 În privinţa incinerării, spune Pr Prof. Dr.

Nicolae D. Necula, Biserica nu are un canon expres
care să interzică acest lucru, pentru că această
practică a apărut târziu, adică după încheierea
colecţiei oficiale canonice a Bisericii Ortodoxe. Ea
a venit o dată cu ideile secularizante ale revoluţiei
franceze, încercând să înlocuiască o practică
milenară cu una nouă, având un simbolism deosebit
de cel creştin.
 Controverse privind incinerarea.

 Deşii ştiinţa a ajuns să afirme că moartea este un fenomen natural, oamenii au o foarte mare frică de
moarte; caută să se elibereze de gândul la ea şi încearcă să eludeze realitatea ei. Aşa s-au născut mişcările
ecologiste care refuză ,,vizibilitatea socială a morţii” şi care au ajuns să opună înmormântării incinerarea,
considerată economică şi mai puţin costisitoare: „Ecologiştii, prin incinerarea defunctului, facilitează
întoarcerea sa la entitatea universală, dar ei, care sunt în mare parte atei, refuză să o numească conştiinţă
universală, Dumnezeu. Aceasta s-ar înrudi mai curând, pentru ei, cu o expresie plenară a realităţii prin
gândirea umană. Ecologiştii refuză vizibilitatea socială a morţii. Ei fac parte din generaţia în care a apărut
negarea morţii, astfel că unii dintre ei, nepregătiţi pentru eventuala moarte precoce a unui apropiat, au luat
cunoştinţă de acest eveniment în mod indirect: decalajul între moartea trăită concret şi negarea al cărei
obiect îl face moartea în societatea noastră ar fi făcut-o, paradoxal, mult mai vizibilă şi, prin aceasta,
insuportabilă. Valoarea incinerării rezultă dintr-o voinţă de a oculta cât mai mult moartea în faţa eşecului
medicinii şi al societăţii de «eradicare» a ei.”
 Nici un argument pentru cei ce susţin incinerarea trupului celui mort nu are valoare şi nici fundament.
Din punct de vedere religios, acest lucru este cu totul împotriva a ceea ce a spus şi a săvâr- şit
Mântuitorul, aici pe pământ. După ce a fost răstignit pe cruce, Iisus Hristos nu a fost incinerat, ci îngropat
în mormânt unde a stat trei zile. Sfântul Apostol Ioan spune că la sfârşitul lumii „cei din morminte vor
auzi glasul Lui” (Ioan 5, 28). Deci el formulează clar: „cei din morminte” şi nu cei „din cuptoare” (sau
columbarii). Iisus Hristos a stabilit concis că îngroparea este singura modalitate de a ne exprima
dragostea faţă de trupul celui adormit. Nu-l ardem, ci-l dăm pământului din care este făcut (Eclesiast 12,
7). Prin incinerare, aşadar, s-a înlocuit revelaţia lui Dumnezeu: „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”
(Facerea 3, 19), cu voia omului: „În foc vei arde!” . Sfântul Apostol Pavel aseamănă cimitirul cu un câmp
deschis, căci, precum sămânţa aruncată în pământul arat încolţeşte şi dă rod însutit, la fel şi credincioşii
vor învia. „Aşa este şi învierea morţilor se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune”
(I Corinteni 15, 42).
 În cele din urmă, un argument simplu vine să ne întărească credinţa că incinerarea nu este o
modalitate onestă de despărţire de trupul unui om. Dacă am muncit o viaţă, dacă ne-am pus în
folosul familiei şi al ţării munca şi priceperea, oare la moartea noastră nu suntem vrednici nici
măcar de un mic petic de pământ? Asta a fost tot ceea ce am meritat? Să ajungem o mână de cenuşă
într-o lădiţă „aruncată” într-un ungher uitat al casei?

 A alege incinerarea înseamnă a refuza cultul morţilor, substituindu-l cu un cult al rememorării

(fotografii, flori şi alte amintiri), diminuându-se, în felul acesta, legătura dintre cei vii şi cei morţi în
rugăciune în cadrul Bisericii.
 Valoarea trupului.

 Pentru Biserică, trupul este templu al Sfântului Duh, este biserica cea vie în care omul este chemat să
slujească şi să se închine lui Dumnezeu. Iar Sfinţii care L-au slujit şi s-au închinat cu adevărat lui
Dumnezeu sunt, prin moaştele lor, temelia bisericilor zidite, în care slujesc credincioşii. De aceea Biserica
cinsteşte rămăşitele pământeşti ale Sfinţilor şi le păstrează ca pe un tezaur de mult preţ.
Când trupul mort este considerat rămăşita pământească a existenţei umane, este firesc ca acesta să fie
cinstit, iar îngroparea sau, mai apoi, păstrarea osemintelor, este ceva sacru. De altminteri, cunoaştem
astăzi că osemintele, deşi uscate, menţin vie identitatea biologică a celui mort, pe când cenuşa nu. Acolo
unde trupul omenesc mort este tratat ca un hoit macabru, este firesc să se urmărească dispariţia lui. În
acest caz nu se mai disting simboluri, ci obiecte naturale cu valoare utilitaristă ori financiară. Şi, odată cu
problemele marilor centre urbane, este considerată mai logică şi mai practică arderea morţilor.
Îngroparea păstrează nu doar amintirea (pomenirea) mortului, dar şi pe cea a morţii. Pentru a păstra
cineva pomenirea aceasta, fără a fi obsedat de ea, are trebuinţă să creadă în biruinţa asupra morţii.
Creştinul adevărat crede în această biruinţă şi aşteaptă învierea, care se refera la întregul lui ipostas
psihosomatic, adică la omul întreg, trup şi suflet.

 Nici în Vechiul Testament, nici în cel Nou, nici în istoria creştinismului nu se practică şi deci nu se
aprobă incinerarea. Ea nu se conciliază cu consideraţia ce-o dă creştinismul trupului omenesc. Trupul
este, în credinţa creştină, chipul sufletului şi este creat de Dumnezeu printr-un act de atenţie deosebită. El
nu este o închisoare regretabilă a sufletului, ci organul prin care acesta se manifestă, imprimând asupra lui
pecetea caracterului său. Trupul face atât de mult parte din fiinţa omului, încât viaţa veşnică, cea deplină,
va fi tot în trupul pe care l-am avut. Trupul acesta omenesc se bucură de atâta cinstire în ochii lui
Dumnezeu, încât Fiul Său Şi l-a făcut trup propriu şi stă cu el în vecii vecilor pe tronul dumnezeiesc.
 Trupurile celor incineraţi vor mai învia?

 Unii cred că, dacă trupurile lor vor fi incinerate, iar cenuşa va fi aruncată în mare sau
văzduh, l-ar pune pe Dumnezeu într-o dificultate la A Doua Sa Venire. Ortodoxia nu a susţinut
niciodată că o persoană al cărei trup e mistuit într-un incendiu sau chiar e vaporizat de o
bombă nucleară, nu va mai învia din acest motiv. Acelaşi lucru trebuie afirmat despre martirii
arşi pe rug. Deci şi cei incineraţi vor învia.

 Alţii spun: cum învie şi recompune Dumnezeu trupurile celor înhumaţi în pământ şi
putreziţi? Dumnezeu nu are nevoie de nimic de care să se folosească pentru a crea sau a da
viaţă. Învăţătura Bisericii Ortodoxe, scripturistică şi patristică, spune că la Parusia (Venirea)
Domnului va avea loc învierea generală, a tuturor oamenilor care au trăit pe pământ (atât
drepţi cât şi păcătoşi), când, prin atotputernicia lui Dumnezeu, sufletele oamenilor se vor
reuni cu trupurile acestora, ca în viaţa pământească, dar cu însuşiri speciale, potrivite cu noul
lor scop: viaţa veşnică. Învierea păcătoşilor – alături de cei drepţi – este consecinţa însuşirii
naturii umane de către Hristos, Care prin întrupare a devenit frate al nostru (Evrei 2,11),
ridicând natura umană, prin Învierea Sa, la nemurire. Deci păcătoşii nu înviază neapărat spre
a-şi primi pedeapsa pentru faptele lor, ci, în baza identităţii de natură între toţi oamenii, ei vor
învia împreună cu drepţii şi, asemenea acestora, îşi vor primi şi ei plata pentru faptele lor,
putând astfel să-şi dea seama de posibilitatea ce au avut-o de a se mântui, pe care însă nu au
fructificat-o datorită greşitei folosiri a libertăţii lor.
 Care este poziția BOR în ceea ce privește incinerarea?

 Biserica Ortodoxă Română s-a pronunţat încă din anul 1928 în problema incinerării. Fiind pus în faţa
unei atitudini ce trebuia exprimată, datorită atmosferei care se crease prin înfiinţarea crematoriului din
Bucureşti, Sfântul Sinod, în şedinţa din 15 iunie 1928, a hotărât următoarele:
1. Preoţii să prevină din vreme pe enoriaşi, atrăgându-le atenţia că, în cazul când cineva dintre ei ar voi
să se incinereze, Biserica le va refuza orice asistenţă religioasă;
2. Înainte de oficierea slujbei de prohodire a unui mort, preotul respectiv să aibă grijă să se informeze pe
lângă familia mortului, la care cimitir se va înmormânta cel decedat;
3. Celor ce totuşi au fost incineraţi sau se vor incinera să li se refuze orice serviciu religios, atât la
moarte, cât şi după moarte.
Problema incinerării a fost reluată şi în şedinţa Sfântului Sinod din 22 februarie 1933, în care s-a făcut
precizarea că „pentru orice abatere de la hotărârea luată de Sfântul Sinod, în respectul doctrinei şi practicii
Sfintei noastre Biserici Creştine Ortodoxe, preoţii vor fi opriţi de la toată lucrarea preoţească şi trimişi în
judecata Consistoriului Spiritual Eparhial, spre aspră sancţionare”.

 Aşadar, Biserica Ortodoxă Română are o atitudine clar exprimată faţă de cei care s-au incinerat sau se
vor incinera. Din 1928 şi 1933, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române nu a revenit asupra acestei
hotărâri, aşa încât ea exprimă punctul de vedere oficial al Bisericii noastre. În cazul în care este chemat să
oficieze slujba înmormântării celor care urmează a fi incineraţi, preotul trebuie să refuze categoric, cu atât mai
mult cu cât ştie că solicitarea a venit şi din convingeri sau practici atee, care, în acest caz, arată dispreţ faţă de
învăţătura Bisericii. Cazul este aproape identic cu sinuciderea, pentru care Biserica nu admite oficierea slujbei
înmormântării, pe motiv că sinucigaşul s-a substituit lui Dumnezeu, curmându-şi viaţa pe care nu şi-a dat-o el,
ci Dumnezeu. Aşadar, pentru cei care se incinerează nu se săvârşesc nici slujba Înmormântării şi nici slujbele
de pomenire a celor morţi.
Ceea ce este mai dureros este însă faptul că, profitând de lipsa de informare a credincioşilor şi de buna lor
credinţă, preoţi caterisiţi sau depuşi din treaptă săvârşesc slujba înmormântării în însăşi incinta crematoriului,
fără ştirea şi controlul autorităţii bisericeşti şi civile. Este unul din abuzurile care se cer neîntârziat curmate.
 Dorinţa muribundului de a fi incinerat.
 În chestiunea incinerării ortodocşilor poate apărea şi un alt aspect delicat. Se poate
întâmpla ca cineva să ceară ca după moartea sa să fie ars. Motivele pot fi multe şi diverse:
puţinătatea credinţei, necunoaşterea învăţăturii de credinţă ortodoxe, posibilele afecţiuni la
nivelul gândirii datorate suferinţei şi bolii, delirul, considerente materiale, o mentalitate
deficitară etc. Cum se va raporta familia celui repauzat la această situaţie? Vor putea fi
obligaţi să îndeplinească dorinţa celui dispărut? În ce măsură dorinţa individuală a aceluia,
care exprimă o anumită atitudine faţă de trupul omenesc, nu violează libertatea de conştiinţă
a celor ce au o altă atitudine în această privinţă? În legislaţia justiniană există următorul
exemplu. Un cetăţean roman l-a făcut pe cineva moştenitor al său, cu condiţia ca acela să îi
arunce trupul în mare. Moştenitorul a refuzat să îl arunce în mare şi l-a îngropat. S-a pus
atunci problema dezmoştenirii, pe motiv că moştenitorul nu a îndeplinit prevederea
testamentară privitoare la trupul testatarului. Tribunalul a considerat fapta aruncării
trupului în mare ca imorală şi neconformarea moştenitorului ca o acţiune lăudabilă, în acord
cu morala creştină. În limba greacă, aminteşte Profesorul Georgios Mantzaridis, mortul este
numit adormit, iar locul unde sunt îngropaţi morţii – sălaşul celor ce dorm, „dormitor”.
Nimeni nu se gândeşte să îl ardă pe acela despre care are sentimentul că „doarme”, în afara de
cazul în care îl urăşte de moarte. Mai mult, celui mort i se spune şi iertat. Iar verbul neogrec
„a muri” îl are ca sinonim pe „a fi iertat”; iertarea (literal: împreună-cuprindere, con-locuire)
reprezintă o sinteză grandioasă a simţirii, pentru că cel ce este iertat este adăpostit în spaţiul
vieţii personale al celui ce iartă, rămâne în amintirea sau în pomenirea acestuia.
 Mormântul este monument, adică loc
de pomenire şi pelerinaj pentru toţi cei
care l-au iubit şi l-au iertat/l-au împreună-
cuprins pe cel mort. Minuciu Felix
sublinia în scrierile sale că creştinii
osândeau arderea, socotind îngroparea ca
cel mai în cinste, vechi şi nobil obicei;
Origen zice că trupul, locaşul sufletului,
trebuie să se învrednicească de o
îngropare potrivită demnităţii lui, iar
Fericitul Augustin arată că îngroparea
este o datorie de iubire, grija de îngropare
este o datorie de umanitate.
Aşa că cei rămaşi în viaţă n-au de ce să-şi
facă probleme de conştiinţă, pentru că nu-
i fac un rău celui adormit, ci un bine, dacă
din iubire, din respect, din compasiune,
nu vor să-l lase pentru veşnicie fără
rugăciunea şi mângâierea Bisericii, care
se roagă pentru uşurarea şi mântuirea
sufletului lui cel veşnic şi nemuritor.
 State ce permit procesul incinerării.

 Pe de o parte, protestanții și catolicii permit incinerarea, în timp ce evreii și ortodocșii sunt mai restrictivi.
După Primul Război Mondial, incinerarea a devenit tot mai populară, reprezentând 36% la nivel de practică în
statele europene.

 Astăzi, incinerarea este practicată în 31 de state ale lumii. În timp ce incinerarea este dominantă în Hong
Kong (83% aleg să fie incineraţi), Singapore (77%), Cehia (77%), Elveţia (75%) şi Marea Britanie (72%), alte
ţări, precum Argentina, Irlanda, Italia şi Africa de Sud, sunt sceptice în a o folosi pe scară largă, potrivit unor
statistici din anul 2002.

 În Rusia, incinerarea e acceptată, întrucât a fost introdusă de regimul ateu din Uniunea Sovietică, care dorea
să sublinieze faptul că, odată cu moartea, totul s-a terminat, iar rămășitele pământești trebuie făcute să dispară.

 Newark Star-Ledger, un ziar din New-Jersey, SUA, arată că peste 40% din decedații din SUA sunt
incinerați, în cele peste 1700 de crematorii. În unele state apusene această rată ajunge chiar la 70%. În Elveția,
incinerarea se regăsește în proporție de 81,95%, în Cehia 79,87%, iar în Suedia 74,03%.

 În  Franţa, un sondaj din 2010 a arătat că 47% dintre respondenți ar alege incinerarea pentru cei dragi lor,
iar 52% ar alege practica pentru ei înșiși. Alegerea incinerării este minoritară în rândul credincioșilor - 37%
dintre credincioșii din Franța (practicanți sau nu) aleg incinerarea, iar 41% aleg înmormântarea. În schimb,
aproape două treimi dintre atei preferă incinerarea.

 În Anglia, creștinii preferă să-și incinereze morții în proporție de 72,38%, întrucât pământul pe insulă este
destul de scump și nu toți își permit să-și îngroape morții. În acest sens, în Marea Britanie există cel puțin 250 de
crematorii funcționale.
 Concluzii.
 În privinţa incinerării, Biserica Ortodoxă se bazează pe tradiţia milenară consacrată de aceasta,
care consideră că înmormântarea este practica corectă pe care ea trebuie să o accepte şi să o cultive,
socotind incinerarea ca pe o practică interzisă pentru credincioşii ei.
Biserica nu îşi impune credinţa şi ritualurile ei celor străini de ea, spunea Profesorul Georgios
Mantzaridis. Dar nici cei străini de ea nu trebuie să îi ceară să binecuvânteze opţiunile făcute după
bunul lor plac. Arderea trupului neînsufleţit poate fi aleasă în mod liber, dar nu poate fi transformată
într-un act bisericesc. Se poate asocia funeraliilor civile. Însă poziţia Bisericii faţă de ea nu poate să
nu fie una negativă.
 Bibliografie.

 https://www.crestinortodox.ro/religie/incinerarea-mortilor-teologia-ortodoxa
-69379.html
 https://teologiesiviata.ro/sites/default/files/rss/2018/12/09_zaharia_incinerar
ea.pdf
 https://semneletimpului.ro/religie/ce-spun-despre-incinerare-marile-religii-al
e-lumii.html
 http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/pr-dumitru-staniloae-incinerar
e/
 https://saccsiv.wordpress.com/2013/01/04/pro-si-contra-inhumare-sau-incine
rare/
 https://
www.dcnews.ro/incinerarea-o-practica-obisnuita-in-lumea-civilizata_26769
9.html