COMUNICAREA

VEȘTILOR PROASTE
ÎN PRACTICA
MEDICALĂ

Studenți:Florică Ștefania
Moisescu Antonia-Florentina
Duță Tudor Gabriel
 VESTEA PROASTĂ

Ce este vestea proastă? Vestea proastă reprezintă orice informație

nou primită care poate modifica în diferite modalități viziunea pacientului
asupra viitorului său.

„Orice veste care alterează dramatic viziunea omului asupra

propriului viitor”-Robert Buckmann 1984

„Lipsa de vești nu înseamnă vesti bune , ci o invitație la teamă”-Bor

et al
 EXEMPLE DE VEȘTI PROASTE

• diagnostice legate de cancer;

• decesul fetal intrauterin;
• informarea părinților despre handicapul mintal/fizic grav al copilului;
• recurența bolii;
• pierderea unui membru al familiei;
 Comunicarea veștilor proaste deseori poate
fi dificilă datorită urmărilor pe care aceasta o
poate aduce asupra stării emoționale a
pacientului .În practica medicală , in special în
cadrul secției de oncologie , anunțarea unui
diagnostic sever , fără a pregăti din punct de
vedere psihic pacientul , poate duce uneori chiar
la evoluția și mai accelerată a bolii.
 Astfel , aflarea adevărului poate
aduce nenumărate beneficii atât asupra
pacientului cât si a tratamentului bolii.
Spre exemplu cunoașterea adevărului
poate avea următoarele avantaje:
• permite discuția libera si sincera cu
bolnavul;
• permite participarea bolnavului la
actul terapeutic;
• se previn acuzațiile false la adresa
cadrelor medicale;
De ce este greu sa dam vesti proaste ?

 nu înţelegem de ce acea veste este proastă;

 ne este teamă de reacţia pacientului;
 ni se pare că am greşit sau ne simţim vinovaţi;
Răspunsul pacienților
este influențat de
experiențele
anterioare și de
circumstanțele sociale
actuale.
 Între doctor și pacient pot apărea
bariere de comunicare, cum ar
fi:teama de moarte ;lipsa de
experiență;evitarea emoțiilor;lipsa
de sensibilitate;sentimentul de vină;
 Împărtășirea veștilor proaste reprezintă un
proces ce îl solicită emoțional intens pe cel care
transmite vestea proasta. Este inconfortabil și
tulburător mai ales pentru personalul medical(mai
ales când exista riscul de identificare cu
pacientul).
 Comunicarea cu pacientul terminal este una
din cele mai dificile din următoarele motive:
• Moartea este considerată un subiect “tabu”;
• Așteptări prea mari legate de scopurile
medicale;
• Societatea actuală promovează valorile
materiale ca valori centrale în viața omului;
• Modificarea rolului religiei (credinței) în viața
oamenilor.
Înainte de a da vestea pacientului trebuie
clarificat cât de multe știe bolnavul:
„Ce ai aflat pana acum despre diagnostic?”
 Folosiți-vă abilitățile de concentrare si ascultare:ascultați
răspunsurile pacientului, cum înțelege pacientul situația, cât de
mult a înțeles și cât de aproape de realitate sunt impresiile lui,
evaluează stilul afirmațiilor pacientului ce cuvinte/vocabular
folosește sau daca evită.Nu trebuie luată în seama profesia
pacientului: dacă pacientul este cadru medical să fie loc de
2007-2009
adăugiri.
Conținutul emoțional al declarațiilor pacientului, verbal
și non verbal:
În acest moment, s-a minimalizat disconfortul atât pentru medic
cât și pentru pacient(acesta realizând că este ascultat și că sunt
interesați de starea lui).
 PARTAJAREA INFORMAȚIILOR

• Interviul informativ: aliniați informațiile pe care doriți să le transmiteți cu baza

de cunoștințe a pacientului;
• Ați auzit deja cât de mult știe pacientul despre situație și vocabularul pe care îl
folosește pentru a discuta;
• Oferă pacientului încrederea că punctul lui de vedere asupra situației a fost auzit
și este luat în serios;
Educarea este procesul prin care profesionistul aduce la cunoștință pacientului
pentru înțelegerea situației medicale ,mai aproape de fapte:
o Oferiți informațiile treptat;
o Evitați utilizarea jargonului;
o Verificați frecvent recepția;
o Consolidați și verificați;
o Monitorizează-ți propriul nivel de comunicare
 EMPATIA

EMPATIA în comunicare este și ea extrem de

importantă, deoarece cu ajutorul ei cadrele medicale pot
înțelege mai bine prin ce stări trece pacientul și îl poate
încuraja să se exprime deschis si neîngrădit. “Nu poți
lăsa emoțiile să interfereze cu mesajul”
REFUZUL AFLĂRII ADEVARULUI

Ideea potrivit căreia pacientul nu

trebuie să afle de ce suferă, fiindcă
vestea rea îi va influenţa negativ
evoluţia este depăşită. La fel şi ideea că
ar fi un gest inuman să-i comunici
diagnosticul pacientului în condiţiile în
care acesta mai are puţin de trăit. În
general, pacienţi doresc să cunoască
diagnosticul. Mai multe studii realizate
în SUA şi Europa au reliefat că 90-96%
dintre pacienţi doresc să-şi cunoască
diagnosticul.
 DIAGNOSTIC SEVER
ASCUNDEREA UNUI DIAGNOSTIC SEVER:
→ duce la: - neîncredere
- anxietate
→ poate fi contrară dorinţelor pacienţilor; pacientul trebuie să cunoască
alternativele de tratament
→ este depăşită ca practică în medicina modernă

UTILIZARE
„Îmi pare rău că trebuie să-ți
spun asta”
„Știu că nu este o veste bună
pentru tine”
„Sperăm la un rezultat mai bun”
EVITA
„Știai…Am vorbit despre…
aceasta era o posibilitate”
„Văd asta tot timpul”
„Există întotdeauna data viitoare”
 PRINCIPALELE PROBLEME CARE APAR

„Cum aflu că pacientul vrea să știe”

• 90% dintre pacienți vor să știe adevărul despre starea lor de sănătate;
Se ține cont de : vârstă , grad de școlarizare , starea lui psihică și legătura pe
care o are cu familia sau cei apropiați.
CONCLUZII
1.Responsabilitatea comunicării
diagnosticului revine, în mod normal,
medicului curant, fie că este vorba despre o
secţie de medicină internă, cardiologie,
chirurgie, neurologie, ginecologie,
oncologie etc.
2.Fiecare bolnav are o structură psihică
unică, astfel încât o soluţie de comunicare
găsita de medic nu poate fi aplicată tuturor
pacienţilor.
3.Pacientul trebuie să simtă atât
responsabilitatea deciziei sale, cât şi
sprijinul oferit de cadrele medicale. Aşa se
va ajunge la o colaborare pozitivă dintre
cadrele medicale şi pacient.
4.Se recomandă informarea pacientului
asupra diagnosticului şi prognosticului,
chiar dacă acesta este rezervat.
5.Asigurarea unui moment adecvat şi
asigurarea caracterului privat al discuţiei.
6.Încă dintr-o fază incipientă, cadrele
medicale trebuie să afle cât de multe ştie
pacientul care îi sunt priorităţile şi
planurile.
7.Nu vom spune niciodată “nu se mai
poate face nimic”. Întotdeauna se poate
face ceva pentru a uşura suferinţa