COMUNICAREA VEȘTILOR PROASTE

Studenți:Florică Ștefania

Moisescu Antonia-Florentina

Duță Tudor Gabriel

Ce este vestea proastă? Vestea proastă reprezintă orice informație nou primită care poate
modifica în diferite modalități viziunea pacientului asupra viitorului său.

„Orice veste care alterează dramatic viziunea omului asupra propriului viitor”-
Robert Buckmann 1984

„Lipsa de vești nu înseamnă vesti bune , ci o invitație la teamă”-Bor et al

Exemple de vești proaste :

 diagnostice legate de cancer;

 decesul fetal intrauterin;
 informarea părinților despre handicapul mintal/fizic grav al copilului;
 recurența bolii;
 pierderea unui membru al familiei;

Comunicarea veștilor proaste deseori poate fi dificila datorită urmărilor pe care aceasta o
poate aduce asupra stării emoționale a pacientului .În practica medicală , in special în cadrul
secției de oncologie , anunțarea unui diagnostic sever , fără a pregăti din punct de vedere psihic
pacientul , poate duce uneori chiar la evoluția și mai accelerată a bolii.

Astfel , aflarea adevărului poate aduce nenumărate beneficii atât asupra pacientului cât si a
tratamentului bolii. Spre exemplu cunoașterea adevărului poate avea următoarele avantaje:

 permite discuția libera si sincera cu bolnavul

 permite participarea bolnavului la actul terapeutic
 se previn acuzațiile false la adresa cadrelor medicale
 De ce este greu sa dam vesti proaste ?

 Nu înţelegem de ce acea veste este proastă

 Ne este teamă de reacţia pacientului

 Ni se pare că am greşit sau ne simţim vinovaţi

Răspunsul pacienților este influențat de experiențe anterioare și de circumstanțele

sociale actuale.

 Majoritatea pacienților doresc și așteaptă să li se comunice adevărul despre:

 Boala,

 Evoluția ei,

 Posibilitățile de tratament

 Pacientul este conectat la realitate prin comunicarea adevărului, dar nu înseamnă

spulberarea oricărei speranțe

o Orice veste care afectează drastic si negativ perspectiva pacientul in viitor;

o Noțiunea depășește termenul de boala incurabila, stadiu terminal, moarte:
o Percepția pacientului poate face orice veste “proastă”.

Între doctor și pacient pot apărea bariere de comunicare, cum ar fi:

 Teama de moarte
 Lipsa de experiență
 Evitarea emoțiilor
 Lipsa de sensibilitate
 Sentimentul de vina
 Patologia proprie
 Împărtășirea veștilor proaste reprezintă un proces ce îl solicită emoțional intens pe cel care
transmite vestea proasta. Este inconfortabil și tulburător mai ales pentru personalul medical(mai
ales când exista riscul de identificare cu pacientul).

Din perspectiva pacientului, cei mai importanți factori includ:

o Competența, onestitatea și atenția personalului medical;

o Timpul acordat pentru întrebări;
o Diagnostic simplu si ușor de înțeles;
o Utilizarea unui limbaj clar

Comunicarea cu pacientul terminal este una din cele mai dificile din următoarele motive:
 Moartea este considerată un subiect “tabu”;
 Așteptări prea mari legate de scopurile medicale;
 Societatea actuală promovează valorile materiale ca valori centrale în viața omului;
 Modificarea rolului religiei (credinței) în viața oamenilor.

Înainte de a da vestea pacientului trebuie clarificat cât de multe știe bolnavul:

„Ce ai aflat pana acum despre diagnostic?”

Folosiți-vă abilitățile de concentrare si ascultare:

Ascultați răspunsurile pacientului, cum înțelege pacientul situația, cât de mult a înțeles și cât
de aproape de realitate sunt impresiile lui, evaluează stilul afirmațiilor pacientului ce
cuvinte/vocabular folosește sau daca evită.

Nu trebuie luată în seama profesia pacientului: dacă pacientul este cadru medical să fie loc de
adăugiri.

Conținutul emoțional al declarațiilor pacientului, verbal și non verbal:

În acest moment, s-a minimalizat disconfortul atât pentru medic cât și pentru
pacient(acesta realizând că este ascultat și că sunt interesați de starea lui).
 PARTAJAREA INFORMAȚIILOR:

 Interviul informativ: aliniați informațiile pe care doriți să le transmiteți cu baza de

cunoștințe a pacientului;
 Ați auzit deja cât de mult știe pacientul despre situație și vocabularul pe care îl
folosește pentru a discuta;
 Oferă pacientului încrederea că punctul lui de vedere asupra situației a fost auzit
și este luat în serios;
 Educarea-procesul prin care profesionistul aduce la cunoștință pacientului pentru
înțelegerea situației medicale mai aproape de fapte:
a) Oferiți informațiile treptat;
b) Evitați utilizarea jargonului;
c) Verificați frecvent recepția;
d) Consolidați și verificați;
e) Monitorizează-ți propriul nivel de comunicare
f) Ascultați preocupările pacientului
g) Angajați-vă în „dialog terapeutic”

UTILIZARE EVITA
„Îmi pare rău că trebuie să-ți spun „Știai…Am vorbit despre…aceasta
asta” era o posibilitate”
„Știu că nu este o veste bună pentru „Văd asta tot timpul”
tine”
„Sperăm la un rezultat mai bun” „Există întotdeauna data viitoare”

Studiile arată 42% dintre cadrele medicale experimentează o emoţie puternică după ce
comunică veştile proaste, iar efectul stresului durează de la câteva ore până la 3 zile.
 EMPATIA în comunicare este și ea extrem de importantă, deoarece cu ajutorul ei
cadrele medicale pot înțelege mai bine prin ce stări trece pacientul și îl poate încuraja să se
exprime deschis si neîngrădit. “Nu poți lăsa emoțiile să interfereze cu mesajul”

REFUZUL AFLĂRII ADEVARULUI: Ideea potrivit căreia pacientul nu trebuie să afle

de ce suferă, fiindcă vestea rea îi va influenţa negativ evoluţia este depăşită. La fel şi ideea că ar
fi un gest inuman să-i comunici diagnosticul pacientului în condiţiile în care acesta mai are puţin
de trăit. În general, pacienţi doresc să cunoască diagnosticul. Mai multe studii realizate în SUA şi
Europa au reliefat că 90-96% dintre pacienţi doresc să-şi cunoască diagnosticul.

ASCUNDEREA UNUI DIAGNOSTIC SEVER:

→ duce la: - neîncredere

- anxietate

→ poate fi contrară dorinţelor pacienţilor

→ pacientul trebuie să cunoască alternativele de tratament

→ este depăşită ca practică în medicina modernă

Studiile arată faptul că pacienții și familiile acestora își aduc aminte întotdeauna modul în
care li s-a comunicat o veste proastă, reținând cuvintele exacte pe care le-a folosit acesta și alte
detalii legate de atitudinea acestora sau de felul în care arătau.

CONCLUZII:

1. Responsabilitatea comunicării diagnosticului revine, în mod normal, medicului

curant, fie că este vorba despre o secţie de medicină internă, cardiologie,
chirurgie, neurologie, ginecologie, oncologie etc.
2. Fiecare bolnav are o structură psihică unică, astfel încât o soluţie de comunicare
găsita de medic nu poate fi aplicată tuturor pacienţilor.
3. Pacientul trebuie să simtă atât responsabilitatea deciziei sale, cât şi sprijinul oferit
de cadrele medicale. Aşa se va ajunge la o colaborare pozitivă dintre cadrele
medicale şi pacient
4. Se recomandă informarea pacientului asupra diagnosticului şi prognosticului,
chiar dacă acesta este rezervat.
5. Asigurarea unui moment adecvat şi asigurarea caracterului privat al discuţiei.
6. Încă dintr-o fază incipientă, cadrele medicale trebuie să afle cât de multe ştie
pacientul care îi sunt priorităţile şi planurile.
7. Nu vom spune niciodată “nu se mai poate face nimic”. Întotdeauna se poate face
ceva pentru a uşura suferinţa