Autocunoaşterea

ce este şi cum se realizează?

Autocunoașterea este procesul prin care persoana își răspunde la

întrebarea „ Cine sunt eu?”, ea conducând la formarea unei
reprezentări mentale despre propria persoană (imaginea de
sine).
Imaginea de sine poate fi divizată ea în 3 componente:
• imaginea de sine fizică
• imaginea de sine psihică
• imaginea de sine socială.
Aceste imagini de sine se modifică în timp, deoarece persoana, o
dată cu trecerea timpului, îşi schimbă înfăţişarea, dobândeşte
noi abilităţi, noi atitudini, sentimente, valori etc.

Şi totuşi, deşi imaginea de sine este într-o continuă transformare,

orice om este sigur că este acelaşi cu cel de acum câteva zile
sau de acum câţiva ani.

Acest fenomen este posibil datorită simţului identităţii eului.

Formarea unei imagini de sine realiste şi a unei stime de sine
ridicate depinde în primul rând de atitudinea celor din jur, în
special a părinţilor, fraţilor, prietenilor, cadrelor didactice.

Ei sunt cei care prin cuvintele, comportamentele, reacţiile lor ne

oferă o “oglindă”, în care se reflectă comportamentele noastre
şi prin intermediul căreia începem să ne construim propria
imagine.
 Autocunoșterea este implicită existenței umane însăși. Există trei
motive (nevoi umane) principale care ne conduc spre
autocunoaștere:

1. Nevoia de a ne îmbunătăți încrederea în noi înșine: se referă la

faptul că oamenii caută să-și întărească sentimentul de
autorespect prin intermediul autocunoașterii.

2. Nevoia de realism în privința propriei persoane: oamenii vor să

știe adevărul despre ei înșiși, fie că acesta este pozitiv sau negativ.

3. Nevoia de consistență: oamenii vor ca ceea ce află despre ei înșiși

să nu contravină major imaginii de sine
 Există mai multe modalități prin care se realizează
autocunoașterea:

1. comparațiile: oamenii se compară cu alții pentru a-și forma o

imagine de sine;
2. introspecția: reprezintă procesul de contact cu propriul sine,
cu atitudinile, cu gândurile, cu emoțiile noastre;
3. autoobservația (autopercepția): constă în observarea și
interpretarea propriei conduite; aici, spre deosebire de
introspecție, atitudinile noastre vor fi cunoscute într-un mod
indirect, prin analiza propriei conduite;
4. atribuțiile cauzale: constau în interpretările pe care oamenii
și le dau despre ei înșiși pornind de la analiza propriului
comportament.
 Dezvoltarea autocunoaşterii poate fi stimulată prin
încercarea de a răspunde cât mai sincer şi mai obiectiv la
următoarele întrebări:
1. Ce ştiu şi ce pot să fac bine? Răspunsurile formulate ne
ajută să ne identificăm cunoştinţele, capacităţile,
abilităţile, deprinderile.
2. Ce aş dori, ce mi-ar plăcea să fac? Răspunsurile conduc
la conştientizarea intereselor, dorinţelor, preferinţelor,
aspiraţiilor, idealurilor personale.
3. Ce este important pentru mine? Răspunsurile se vor
referi la sistemul de valori.
4. Cum sunt? Această întrebare se referă la identificarea
trăsăturilor de personalitate.
 Bibliografie:
Allport, G. (1991), Structura şi dinamica personalităţii, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti
Corsini, R., Auerbach, A., Anastasi, A., Concise encyclopedia of Psychology,
Editori: Raymond J. Corsini, Alan J. Auerbach, Anne Anastasi, Editura J. Wiley,
1998
Erikson, E., Enfance et societe, Delachaux &Niestle, Neuchatel, 1963
Popescu-Neveanu, P., Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros, Bucureşti, 1978