ORGANIZAREA TERENULUI PLANTAŢIILOR VITICOLE

ORGANIZAREA TERENULUI PENTRU PLANTAŢIILE POMICOLE

ORGANIZAREA TERENULUI PĂŞUNILOR
  ORGANIZAREA TERENULUI PLANTAŢIILOR
VITICOLE

 1. Organizarea terenului cu panta mai mare de 5%,

destinat plantaţiilor viticole
 2. Organizarea terenului cu panta mai mică de 5%, destinat
plantaţiilor viticole
 ORGANIZAREA TERENULUI
PLANTAŢIILOR VITICOLE

Prin organizarea terenului destinat plantaţiilor viticole se urmăreşte:

 asigurarea condiţiilor optime de creştere şi dezvoltare a viţei de vie,
folosirea raţională a terenului aferent plantaţiei,
desfăşurarea optimă a proceselor de producţie
 şi conservarea (ameliorarea) fertilităţii solului.
 Lucrările de organizare a terenului unei plantaţii viticole
cuprind:
 stabilirea şi dimensionarea unităţilor teritoriale de lucru;
 proiectarea reţelei de circulaţie;
 amplasarea zonelor de întoarcere şi de umbrire precum şi a
rampelor de trecere sau de acces.
 1 Organizarea terenului cu panta mai mare de 5%,
destinat plantaţiilor viticole 
Mai mult de jumătate din plantaţiile viticole din România sunt situate pe terenuri cu
panta mai mare de 5%.
Înfiinţarea plantaţiilor pe terenuri în pantă implică:
 asigurarea condiţiilor optime pentru creşterea şi dezvoltarea viţei de vie;
 proiectarea, executarea şi întreţinerea raţională a lucrărilor antierozionale.
 Proiectarea organizării terenului destinat viţei de vie se realizează concomitent cu
proiectul de ansamblu pentru înfiinţarea plantaţiei.

Înainte de organizarea propriu-zisă a terenului se realizează:
astuparea unor forme ale eroziunii în adâncime;
delimitarea suprafeţelor care se protejează prin împădurire;
identificarea suprafeţelor cu alunecări superficiale care trebuie
netezite, drenate şi reînsămânţate cu ierburi, urmând să fie
folosite 3 - 4 ani ca fâneaţă şi ulterior - dacă este posibil - să fie
integrate în folosinţa de bază;
stabilirea drumurilor necorespunzătoare, pentru a fi desfiinţate.
1.1 Stabilirea unităţilor teritoriale de lucru

 Înplantaţiile viticole, unităţile teritoriale de lucru sunt:

parcela, tarlaua, trupul şi masivul viticol.
 Parcela este unitatea teritorială cea mai mică, de bază
pentru executarea manuală şi/sau mecanizată a lucrărilor
agrotehnice şi de întreţinere a plantaţiei precum şi pentru
aplicarea măsurilor şi lucrărilor de conservare a solului.
 Forma parcelei poate fi rectangulară, trapezoidală,
triunghiulară sau orice alte forme determinate de limitele
obligate.

Pe terenurile în pantă, parcelele rectangulare se amplasează cu lăţimea pe
direcţia generală a curbelor de nivel (cu care coincide, de regulă, şi direcţia
rândurilor de viţă de vie) iar lungimea parcelei este pe linia de cea mai mare
pantă.
 Parcela este limitată:
 în lungul curbelor de nivel de drumuri de exploatare
 pe lungime (deal-vale): de poteci (alei), zone de întoarcere sau zone de
umbrire.
 Lăţimea obişnuită a parcelei (pe direcţia rândurilor) este de 100 m. Această
valoare este determinată de lungimea optimă de întindere a sârmei pe spalier.
 la 100 m lăţime a parcelei şi 3 m lăţime a potecilor, suprafaţa ocupată
cu alei este de 3%;
 micşorând lăţimea parcelei la 80 m, procentul de suprafaţă care
revine potecilor (aleilor) se majorează la 3,75 %
 Dacă se măreşte lăţimea parcelei la 120 m, suprafaţa ocupată de alei
se reduce la 2,5 %
 În consecinţă, lăţimea parcelei cu viţă de vie se recomandă să se
adopte în limitele 100 m  20 m.
 Lungimea parcelei (deal-vale) influenţează consumul de muncă la hectar.
 creşterea lungimii parcelelor majorează consumul de muncă în plantaţie
 la lungimea mică a parcelelor creşte procentul suprafeţei ocupate de
drumuri.
 Majorarea pantei terenului impune restricţii la alungirea parcelei pentru
a se asigura protecţia antierozională. De aceea, în funcţie de panta
versantului, se recomandă pentru lungimea parcelei cu viţă de vie,
valorile înscrise în tabelul de mai jos.
 Pentru plantaţiile terasate, lungimea parcelei poate varia, în funcţie de
pantă, între 100 - 200 m.
 Tarlaua este unitatea teritorială de bază pentru executarea mecanizată a lucrărilor în
plantaţie.
 Cuprinde 3 - 8 parcele (sau chiar mai multe), în funcţie de orografia terenului.
 Tarlaua este mărginită pe lungime de drumuri de exploatare şi/sau limite obligate iar pe
lăţime (deal-vale) de zone de întoarcere.
 Lăţimea tarlalei este egală cu lungimea parcelelor care o compun.
 Considerând cheltuielile impuse de executarea lucrărilor în plantaţie, valoarea procentului
de ocupare cu zone tehnologice, numărul de treceri pe acelaşi rând şi fireşte, panta
versantului, lungimea tarlalei poate varia între 200 - 1.000 m
 Limitele de variaţie ale lungimii şi lăţimii parcelelor şi tarlalelor determină valori ale
ariilor care se situează pentru parcele între
0,6 - 5,0 ha iar pentru tarlale între 1,6 - 50,0 ha.
 Trupul viticol este unitatea teritorială mărginită de alte categorii de
folosinţă şi limite obligate, cuprinzând mai multe tarlale, inclusiv
celelalte elemente ale organizării terenului plantaţiei (drumuri, poteci,
zone de întoarcere, zone de umbrire, plantaţii silvice de protecţie,
construcţii etc).
 Trupul viticol poate cuprinde 300 - 500 ha.
 Masivul viticol include întreaga suprafaţă plantată cu viţă de vie a unei
unităţi, localităţi sau zone şi cuprinde mai multe trupuri viticole separate
de alte folosinţe, văi, culmi, căi de comunicaţie etc. Suprafaţa pe care se
întinde un masiv viticol depăşeşte, de regulă, 1.000 - 2.000 ha.
 
 1.2 Amplasarea unităţilor teritoriale de lucru
 Poziţionarea unităţilor teritoriale ale plantaţiilor viticole urmăreşte asigurarea condiţiilor cât mai bune de
vegetaţie, de executare mecanizată a lucrărilor de întreţinere şi de combatere eficientă a eroziunii solului.
 Amplasarea parcelelor depinde de:
 limitele obligate,
 panta terenului
 însuşirile solului
 expoziţia versantului.
 Pentru a evita proiectarea parcelelor de dimensiuni sau forme necorespunzătoare, amplasarea acestor unităţi teritoriale
se începe de la limitele obligate (ogaşe, ravene, drumuri principale, perdele forestiere, debuşee etc) înspre extremităţile
terenului aferent plantaţiei;
 Folosind cartograma pantelor, urmăreşte ca în interiorul unei parcele să se cuprindă aceeaşi grupă de pantă;
 includerea mai multor grupe de pantă în aceeaşi parcelă este justificată doar când versantul are lungimea mai mică de
100 m;
 pe suprafeţele cu panta mai mare de 5%, latura parcelei corespunzătoare
direcţiei rândurilor de vie, se orientează obligatoriu în lungul curbelor de nivel;
 în scopul evitării neuniformităţii producţiei şi pentru efectuarea eficientă a
lucrărilor în plantaţie, în interiorul parcelei trebuie să se cuprindă sol cu însuşiri
agroproductive uniforme, mai ales când parcela este cultivată cu un singur soi;
 din necesitatea însoririi uniforme a butucilor de viţă de vie, limitele parcelei
trebuie:
 să încadreze forma de relief cu aceeaşi expoziţie
 să aibă în vedere că cea mai bună însorire se asigură dacă rândurile de vie se
orientează pe direcţia nord-sud.
 Amplasarea tarlalelor are cerinţe similare celor de amplasare a parcelelor,
cu unele diferenţieri determinate de suprafaţa mai mare a tarlalelor.
 Pentru amplasarea corespunzătoare pe terenurile înclinate a tarlalelor
cu viţă de vie trebuie satisfăcute următoarele cerinţe principale:
 latura lungă a tarlalei să fie orientată în lungul curbelor de nivel;
 laturile lungi să se sprijine (dacă este cazul) pe limitele de schimbare de
pantă iar laturile scurte, pe limitele de modificare a expoziţiei sau
limitele obligate;
 tarlaua să aibă lăţimea constantă;
 să se respecte paralelismul dintre laturile tarlalei şi lucrările
antierozionale aplicate;
 să se asigure condiţii corespunzătoare pentru amenajarea
debuşeelor (după caz: la limita dintre tarlale, între parcele sau
chiar în interiorul parcelelor);
 să se realizeze legături bune cu căile de acces - spre centrul de
producţie sau sat - formate din drumurile clasate;
 să se asigure circulaţia fluentă în zonele de racordare cu drumurile
şi lucrările antierozionale.
 3 Stabilirea şi amplasarea reţelei de circulaţie în plantaţia viticolă
 Reţeaua de circulaţie tehnologică se proiectează concomitent cu unităţile teritoriale de
lucru aferente plantaţiei.
 Reţeaua de circulaţie este alcătuită din drumuri principale de 5- 6 m lăţime, drumuri
secundare cu lăţimea de 3 - 4 m, poteci de 2 - 3 m şi zone de întoarcere de 6 m.
 La proiectarea drumurilor de exploatare în plantaţiile de pe versante se au în vedere:
 poziţiile tarlalelor şi parcelelor;
 panta terenului;
 erodabilitatea solului şi stabilitatea terenului;
 drumurile existente;
 lucrările speciale de combatere a eroziunii solului, existente sau prevăzute a se executa;
  necesitatea realizării legăturilor directe - în condiţii convenabile - cu drumurile clasate,
satele, centrele de producţie, depozite etc.
 În esenţă, reţeaua de circulaţie din plantaţia de viţă de vie trebuie să răspundă
următoarelor deziderate:
 să completeze raţional reţeaua drumurilor clasate din bazinul hidrografic;
 să asigure legătura unităţilor teritoriale cu centrul de producţie, satul, depozitele, centrele
de prelucrare etc, pe trasee cât mai scurte;
 să permită executarea mecanizată a lucrărilor în vie şi să nu stânjenească amplasamentul
lucrărilor antierozionale speciale;
 să aibă traseele pe terenuri stabile şi fără exces periodic de umiditate;
 să permită un trafic fluent, inclusiv în perioadele de vârf de campanie;
 să scoată din circuitul productiv o suprafaţă cât mai mică de teren ( 4%).
 Traseele drumurilor se aleg, urmărind satisfacerea cerinţelor generale cu
investiţii cât mai mici.
 Calculul economic privind traseul optim, densitatea drumurilor şi tipul de
consolidare se efectuează în funcţie de traficul zilnic brut în cursul perioadei
de vârf (cu durata minimă de 30 zile) dintr-un sezon de vegetaţie.
 Pentru a putea alege traseul optim, se calculează mai multe variante de
traseu. Formula de calcul a traficului zilnic brut (Tzb, în tone) este:

Drumurile tehnologice din plantaţiile viticole situate pe terenuri în pantă se

împart, în funcţie de amplasament şi rol funcţional în:
-drumuri de culme (de platou),
-drumuri la baza versantelor,
-drumuri în lungul curbelor de nivel,
-drumuri de legătură pe versant din deal în vale.
 Drumurile de culme se trasează pe linia de separaţie a apelor de suprafaţă sau în
apropierea acesteia, nu se prevăd cu şanţuri marginale, au platforma carosabilă
bombată şi sunt, de regulă, drumuri principale care fac legătura cu drumurile clasate
şi sediile de fermă, depozite, centre de prelucrare etc.
 Drumurile de la baza versantelor („ de vale”) se proiectează pe una sau pe ambele
părţi ale văii. Dacă valea poate fi traversată cu piciorul, se execută drum numai pe o
singură parte a văii şi anume pe partea cu panta versantului mai mică, cu mai puţine
traversări de afluenţi şi cu terenul mai uscat. Platforma drumului „ de vale” trebuie să
se afle cu 60 - 80 cm deasupra nivelului maxim al apei de viitură.
 Drumurile în lungul curbelor de nivel sunt, de regulă, drumuri secundare. Ele
limitează tarlalele pe laturile lungi, sunt prevăzute în partea amonte cu şanţ marginal
iar în aval cu taluz înierbat; se recomandă ca abaterea traseelor drumurilor de la
direcţia riguroasă a curbelor de nivel să nu depăşească 3 - 5%.
 Drumurile de legătură „ deal - vale” sunt drumuri principale, au traseul dependent de pantă, în
aşa fel ca pe tronsoanele în linie dreaptă - de cel mult 100  150 m - panta să nu depăşească 8 -
10%. Când panta versantului este mai mare de 10%, aceste drumuri de trasează „ în
diagonală”, „ în zig-zag” sau „ în serpentină” pentru încadrarea în limita de pantă admisă.
 Distanţa dintre două astfel de drumuri este egală cu lungimea tarlalelor.
 Drumurile „în serpentină” se prevăd cu şanţuri marginale numai pe latura dinspre amonte şi
de aceea în curbe, platforma drumului este subtraversată de podeţe tubulare. Pentru buna
circulaţie a agregatelor agricole, platforma drumului în curbe este supralărgită şi înclinată cu
circa 6 % în interiorul curbei. Pentru evitarea concentrării scurgerii în lungul drumului, pe
tronsoanele în linie dreaptă platforma se execută bombată, cu panta transversală de 2 %.
 Potecile (aleile) limitează parcelele pe lungime, se proiectează pe linia de cea mai mare pantă,
au lăţimea de 2 m (3 m), se menţin înierbate şi se folosesc, de regulă, pentru circulaţia cu
piciorul. Potecile dintre două parcele vecine nu trebuie să se afle pe aceeaşi linie de cea mai
mare pantă; în cadrul tarlalelor terasate, se terasează şi potecile.
 Zonele de întoarcere sunt fâşii de câte 6 m lăţime care limitează spre exterior parcelele
marginale tarlalelor şi pe care agregatele de lucru întorc, schimbându-şi sensul de
parcurs.
 Rampele de acces, cu panta de 1/3 - 1/4, se proiectează în plantaţiile terasate pentru a
facilita trecerea agregatelor de lucru şi a vehiculelor de pe drum în parcele şi invers
precum şi de pe o terasă pe alta
 Zonele de umbrire (de influenţă) se prevăd la limita plantaţiei, cu vegetaţia forestieră.
Lăţimea acestor zone variază în funcţie de poziţia faţă de punctele cardinale şi de
speciile din plantaţia forestieră limitrofă. Cea mai mare lăţime (6 m) se asigură pentru
zonele situate către partea nordică şi cea mai mică (3 m) pentru cele dinspre sud.
 Pe terenurile cu panta mică (5 - 10%), zonele de umbrire pot fi folosite şi ca zone de
întoarcere sau chiar ca drumuri de exploatare.
 2 Organizarea terenului cu panta mai mică de 5%,
destinat plantaţiilor viticole
 Pe terenurile plan-orizontale se amplasează plantaţii viticole în scopul obţinerii de producţii foarte mari.
Terenurile vizate în acest scop trebuie să se situeze în zonele pedoclimatice unde plantaţia nu se îngroapă pentru
perioada de iarnă, este condusă cu port înalt şi se irigă. Se realizează aşa-zisele plantaţii intensive de viţă de vie.
 
2.1 Stabilirea unităţilor teritoriale de lucru 
 Pentru plantaţiile viticole amplasate pe terenurile plan-orizontale, forma şi dimensiunile parcelelor şi tarlalelor
depind de:
 forma trupului viticol şi limitele obligate;
 gradul de mecanizare preconizat pentru lucrările din plantaţie;
 măsurile şi lucrările aplicate pentru prevenirea şi combaterea eroziunii eoliene;
 amenajarea de irigaţie şi metoda de udare folosită;
 sistemul de susţinere a plantaţiei.
 Forma trupului viticol influenţează forma tarlalelor şi a parcelelor. Trupurile viticole cu
conturul neregulat determină ca o parte din tarlale şi mai ales din parcele să aibă forma
neregulate. Perimetrele rombice impun pentru tarlale şi parcele forme rombice şi/sau
paralelogramice. Trupurile trapezoidale permit proiectarea tarlalelor dreptunghiulare şi
trapezoidale.
 Trupurile mari oferă posibilitatea proiectării tarlalelor şi parcelelor mari, cu repercusiuni
favorabile în folosirea mijloacelor mecanizate.
 Gradul de mecanizare pe terenurile plan-orizontale este superior celui de pe suprafeţele
înclinate. În consecinţă, lungimea tarlalelor se adoptă de circa 1.000 m iar lăţimea acestora
(perpendiculară pe direcţia rândului) de 500 m. Desigur, limitele obligate pot impune şi lăţimea
mai mică de 500 m pentru tarlale. Este recomandabil să se asigure paralelismul laturilor lungi
ale tarlalelor, cu rândurile de vie, unele lucrări hidrotehnice sau de combatere a eroziunii
eoliene.

 Prevenirea şi combaterea eroziunii eoliene presupune - între altele -
înfiinţarea perdelelor forestiere de protecţie şi folosirea irigaţiei pentru
completarea necesarului de apă în sol şi mărirea coeziunii dintre
particulele nisipoase.
 Perdelele forestiere influenţează, pe lângă viteza vântului şi
dimensiunile tarlalelor şi parcelelor, care se încadrează între ele.
 Se recomandă ca între perdelele principale să se adopte distanţa de
200 - 300 m iar între perdelele secundare 800 - 1000 m. În astfel de
condiţii, pe nisipuri, tarlalele pot fi de 16 - 30 ha iar parcelele - în
situaţia susţinerii plantaţiei pe spalier - de 2 - 3 ha.
Se recomandă de creat perdele forestiere din specii repede crescătoare,
rezistente.
Printre speciile forestiere recomandate: stejar, stejar roșu, salcâm, ulm,
plop euramerican, pin negru, nuc, măr pădureț, paltin de câmp, tei, mălin
american, cătina albă etc.
 1.3 Stabilirea şi amplasarea reţelei de circulaţie în plantaţia viticolă

 Reţeaua de circulaţie tehnologică se proiectează concomitent cu unităţile teritoriale de lucru aferente plantaţiei.
 Reţeaua de circulaţie este alcătuită din drumuri principale de 5- 6 m lăţime, drumuri secundare cu lăţimea de 3 -
4 m, poteci de 2 - 3 m şi zone de întoarcere de 6 m.
 La proiectarea drumurilor de exploatare în plantaţiile de pe versante se au în vedere:
 poziţiile tarlalelor şi parcelelor;
 panta terenului;
 erodabilitatea solului şi stabilitatea terenului;
 drumurile existente;
 lucrările speciale de combatere a eroziunii solului, existente sau prevăzute a se executa;
 necesitatea realizării legăturilor directe - în condiţii convenabile - cu drumurile clasate, satele, centrele de
producţie, depozite etc.
 Tipul de amenajare pentru irigaţii şi metoda de udare preconizată influenţează stabilirea unităţilor teritoriale
ale plantaţiei, în măsura în care elementele schemei hidrotehnice diferă faţă de factorii care condiţionează
organizarea plantaţiei.
 Amenajarea cu conducte îngropate sub presiune care au fost pozate în funcţie de limitele obligate ale
teritoriului şi folosirea udării prin aspersiune, condiţionează nesemnificativ tarlalizarea şi parcelarea plantaţiei.
 În cazul udării prin scurgere la suprafaţă, dimensiunile tarlalelor sunt dependente de lungimea elementelor
active de udare.
 Sistemul de susţinere a plantaţiei influenţează, mai ales, dimensiunile parcelelor. Dacă plantaţia este susţinută
pe araci, nu sunt restricţii pentru dimensiunile parcelelor dar, în cazul folosirii spalierului, lăţimea parcelei
trebuie limitată la 100 - 120 m.
 Amplasarea în plan a tarlalelor şi parcelelor trebuie astfel realizată încât să asigure o însorire cât mai bună a
butucilor de vie. Cea mai bună este orientarea rândurilor pe direcţia nord-sud.
 Reţeaua de circulaţie în plantaţiile de pe terenurile plan-orizontale este formată din drumuri principale de 6 - 8
m lăţime, drumuri secundare cu lăţimea de 4 - 6 m şi alei de 3 m lăţime. Amplasarea reţelei de circulaţie se face
după aceleaşi reguli generale ca în cazul terenurilor înclinate.
Schiţa tarlalelor lucrate tehnologic mecanizat, cu
diferite expoziţii, a S.C. Vinifruct Copou Iaşi
 Tarla lucrată mecanizat ale plantaţiei
viticole la S.C Vinifruct Copou S.A. Iaşi
 ORGANIZAREA TERENULUI PENTRU
PLANTAŢIILE POMICOLE 
 Organizarea terenului destinat plantaţiilor pomicole are ca scop:
 asigurarea condiţiilor optime de vegetaţie pentru pomi;
 crearea facilităţilor pentru un grad înalt de mecanizare a
lucrărilor de întreţinere în plantaţie;
 creşterea productivităţii muncii la recoltarea, manipularea şi
transportul fructelor;
 reducerea cheltuielilor de producţie.
 1 Organizarea terenului cu panta mai mare de 5%,
destinat plantaţiilor pomicole

Principalele probleme care trebuie rezolvate la organizarea terenului în

pantă destinat plantării pomilor sunt:
 stabilirea unităţilor teritoriale de lucru şi
 proiectarea reţelei de circulaţie.
 Forma şi dimensiunile unităţilor teritoriale de lucru depind de micro şi
mezorelieful versantului, lungimea versantului, mărimea şi forma trupului,
gradul de mecanizare etc.
 1.1 Cerinţele generale ale proiectării tarlalelor în livezi
 Tarlaua din plantaţiile pomicole de pe terenurile în pantă este, ca şi la viţa de vie, unitatea de lucru cu
mijloace mecanizate, cu tracţiune animală sau manuală, având lungimea (în lungul curbelor de nivel)
adecvată asigurării unui randament de lucru cât mai bun. În unele cazuri, tarlaua este divizată în parcele.
 Amplasarea şi dimensionarea tarlalelor în livezile de pe versante se realizează avându-se în vedere câteva
criterii generale:
 tarlalele trebuie astfel amplasate încât să cuprindă în interiorul lor aceeaşi grupă de pantă şi aceeaşi
expoziţie;
 pe coastele fragmentate de ogaşe şi ravene, tarlalele se proiectează cu dimensiuni mici (2 - 5 ha) iar pe
versantele uniforme şi fără eroziune în adâncime, suprafaţa acestora poate fi mai mare (8 - 10 ha);
 cu cât lungimea versantului este mai mare, cu atât poate fi majorată şi lăţimea tarlalelor, fără a depăşi
300 m;
 lungimea tarlalei se adoptă - dacă este posibil - la valoarea care asigură cele mai avantajoase condiţii
pentru executarea mecanizată a lucrărilor în livadă;
  când tarlalele sunt terasate sau sunt echipate cu alte lucrări antierozionale, trebuie să se asigure
paralelismul între laturile lungi ale tarlalei, lucrările antierozionale şi rândurile de pomi;
 întrucât tarlalele din livezi se cultivă cu o singură specie sau cu specii care pretind aceeaşi
agrotehnică şi aceleaşi distanţe de plantare, este necesar ca în interiorul lor să se cuprindă sol cu
însuşiri cât mai omogene;
 amplasamentul unei tarlale trebuie să permită cel mai scurt traseu până la principalele căi de
comunicaţie (acces);
 laturile tarlalei trebuie să se sprijine pe limite obligate (hotare, ravene, drumuri clasate, livezi
etc) - dacă acestea există - întrucât majoritatea lucrărilor de întreţinere în livadă se execută
mecanizat.
 Astfel, amplasamentul tarlalelor din plantaţiile pomicole trebuie să răspundă cât mai bine cerinţelor
de mecanizare, de creştere şi dezvoltare optimă a pomilor, de frânare a eroziunii solului şi de
introducere a irigaţiei (dacă este cazul).
 1.2 Stabilirea parcelelor şi tarlalelor pentru plantaţiile de măr şi păr

 Parcela este - ca şi la viţa de vie - cea mai mică unitate teritorială a plantaţiei. Este limitată pe direcţia rândurilor de
drumuri de exploatare iar perpendicular pe direcţia rândurilor, de poteci (alei) şi zone de întoarcere sau drumuri de
exploatare.
 Lăţimea parcelei (pe direcţia rândurilor) este, în medie de 200 m, în care caz, suprafaţa ocupată de alei reprezintă 1,5
%.
 Lăţimea de 2 ori mai mare decât la viţa de vie se datoreşte faptului că pomii sunt mai bine lignificaţi decât viţa de vie şi
în plus, în primii ani după plantare, sârmele spalierului sunt puţin solicitate, lipsind recolta sau fiind mică iar mai târziu,
coroanele pomilor vecini se întrepătrund şi se susţin reciproc, degrevând o bună parte din sarcina care ar reveni
sârmelor.
 La lungimea mai mare de 200 m, suprasolicitarea sârmelor spalierului provoacă frecvente ruperi ale acestora şi de aceea
majorarea lăţimii parcelei peste 200 m nu este raţională.

 
 Reducerea lăţimii parcelei la 160 m are drept consecinţe: creşterea
numărului de bulumaci de ancorare şi a ancorelor, cu 20 % şi respectiv
25 % iar suprafaţa ocupată cu alei se majorează, aproximativ în aceeaşi
proporţie.
 Lungimea parcelei este dependentă de modalitatea de transport a
merelor recoltate.
 Dacă transportul merelor se face în containere, cu ajutorul tractorului
şi a furcii hidraulice, lungimea parcelei (deal-vale) influenţează
nesemnificativ consumul de muncă întrucât containerele se scot la
marginea tarlalei, de unde se încarcă cu motostivuitorul în platforme.
Lungimea parcelei este un parametru nerestrictiv şi în cazul plantaţiilor
fără spalier, neterasate.
Tarlaua, în plantaţiile de măr poate avea două sau mai multe parcele şi se
încadrează, ca şi la viţa de vie, între limitele a două zone de întoarcere (în
unele cazuri fiind şi zone de umbrire) de câte 6 m şi două drumuri de
exploatare, cu lăţimea de 4 - 5 m.
Pentru sistemul intensiv de cultivare a mărului şi părului, lungimea
optimă a tarlalei se apreciază între 300 - 500 m iar la sistemul
superintensiv, lungimea cu indicatorii cei mai favorabili este între 250 - 450
m (tab.).

1.3 Stabilirea parcelelor şi tarlalelor în plantaţiile de prun

Prunul se recomandă să se cultive în sistem intensiv, cu distanţa între rânduri
de 5 m.
Întrucât la plantaţiile intensive de prun nu se folosec sisteme de
susţinere, nu este obligatorie o anumită dimensiune a lăţimii parcelei (pe
direcţia curbelor de nivel) şi din acest motiv, de regulă, parcela este şi
tarlaua.
1.4 Stabilirea şi amplasarea reţelei de circulaţie
 În livezile de pe versante, reţeaua tehnologică de circulaţie cuprinde drumuri principale cu lăţimea
de 5 - 6 m şi drumuri secundare de 3 - 4 m.
 Dacă panta terenului este mai mică de 10%, traseele drumurilor se aleg astfel ca să se asigure
condiţiile cele mai bune de organizare şi amenajare a plantaţiei.
 Pe terenurile cu panta mai mare de 10%, drumurile care limitează tarlalele pe lungime urmăresc
curbele de nivel. Dependentă de panta versantului, distanţa dintre drumurile paralele cu traseul
curbelor de nivel este egală cu lăţimea tarlalelor şi se poate diferenţia astfel:
 pentru panta cuprinsă între 5% şi 20% distanţa dintre drumuri poate fi de la 300 m până la
100 m;
 pentru panta mai mare de 20%, distanţa dintre drumuri se adoptă în limitele 100 - 70 m.
 Drumurile „deal-vale” se trasează pe la capetele tarlalelor, pe linia de cea mai mare pantă „în
diagonală” sau „în serpentină”, asigurând pe tronsoanele în linie dreaptă, panta maximă de 8 - 10 %.
 În funcţie de erodabilitatea solului, tronsoanele în linie dreaptă nu trebuie să fie mai lungi de 100 - 150 m iar
raza de curbură, la schimbarea de direcţie, să fie cuprinsă între 15 - 150 m.
 Unde nu sunt necesare sau unde nu se pot înfiinţa drumuri (suprafeţe foarte accidentate) se proiectează
poteci şi în plantaţiile pomicole. Potecile din livezi au lăţimea egală cu intervalul dintre rândurile de pomi, se
menţin înierbate şi nu se supun circulaţiei cu vehicule atunci când sunt amplasate pe panta mai mare de 10
%.
 Zonele de întoarcere se prevăd numai în cazul livezilor de pe terenurile înclinate cu drumuri terasate, care
nu pot fi folosite la întoarcerea agregatelor, sau când tarlaua este limitată de ogaşe (ravene) precum şi în
cazul distanţei de plantare mai mică de 10 m. Zonele de întoarcere se proiectează cu lăţimea de 10 m. Când
terenul permite, zonele de întoarcere se pot folosi şi ca drumuri.
 În plantaţiile de pomi în care nu se proiectează zone de întoarcere a agregatelor de lucru, la pichetarea
tarlalelor se prevede între ele o lăţime egală cu jumătatea distanţei de plantare.
 Zonele de umbrire se proiectează la limita cu vegetaţia forestieră şi au lăţimea de 4 - 6 m, în funcţie de
expoziţie.
  
 2 Organizarea terenului plan-orizontal, destinat plantaţiilor
pomicole
 Pe terenurile cu panta mai mică de 5 % se proiectează plantaţii pomicole, de regulă, în sistemul de cultivare
intensiv (soiuri valoroase, portaltoi vegetativi, densitate mare, irigaţie etc) încât tarlalele se fragmentează în
parcele.
 Ca şi în cazul terenului în pantă, succesiunea lucrărilor de organizare este:
 stabilirea dimensiunilor şi formei tarlalelor;
 proiectarea reţelei de circulaţie;
 trasarea zonelor de întoarcere şi de umbrire.
 Dimensiunile şi forma tarlalelor sunt dependente de:
 forma, mărimea şi limitele obligate ale trupului pomicol;
 asigurarea executării mecanizate a lucrărilor de întreţinere;
 necesitatea frânării eroziunii eoliene;
 sistemul de cultivare şi susţinere;
 particularităţile amenajării şi metodei de irigaţie preconizate.
 Reţeaua de circulaţie din plantaţia de viţă de vie trebuie:
 să completeze raţional reţeaua drumurilor clasate din bazinul hidrografic;
 să asigure legătura unităţilor teritoriale cu centrul de producţie, satul,
depozitele, centrele de prelucrare etc, pe trasee cât mai scurte;
 să permită executarea mecanizată a lucrărilor în vie şi să nu stânjenească
amplasamentul lucrărilor antierozionale speciale;
 să aibă traseele pe terenuri stabile şi fără exces periodic de umiditate;
 să permită un trafic fluent, inclusiv în perioadele de vârf de campanie;
 să scoată din circuitul productiv o suprafaţă cât mai mică de teren ( 4%).
 Forma perimetrului trupului pomicol (dreptunghiulară, rombică, paralelogramică, trapezoidală) impune
proiectarea tarlalelor de aceeaşi formă. De asemenea, limitele obligate influenţează, în mare măsură, forma
tarlalelor care trebuie să se sprijine cu laturile pe aceste trasee.
 Deoarece în plantaţiile pomicole de pe terenurile orizontale, mecanizarea lucrărilor de întreţinere este
obligatorie, tarlalele trebuie să aibă lungimea de 500 - 1.000 m care, la lăţimea medie de 500 m asigură pentru
unitatea de lucru aria de 25 - 50 ha.
 Pe terenurile nisipoase, pe care plantaţiile pomicole se pot dezvolta profitabil, tarlalele se proiectează între
perdelele forestiere de protecţie.
 Tipul de amenajare (cu canale, cu conducte sub presiune) ca şi metoda de udare preconizată (aspersiune,
localizată, scurgere la suprafaţă) influenţează forma şi dimensiunile tarlalelor.
 În cazul tarlalelor divizate în parcele, sârmele spalierului pot avea lungimea de 150 - 200 m, rezultând pentru
parcele, aria de 7,5 - 10 ha iar pentru tarlale 40 -50 ha, atât cât reprezintă suprafaţa pentru o echipă de lucru.
 Tarlalele trebuie să aibă amplasamentul care să permită orientarea rândurilor pe direcţia N-S pentru a se
asigura pomilor o bună însorire.

 Reţeaua de circulaţie din plantaţiile pomicole de pe terenurile plan-
orizontale este formată din drumuri principale de 6 - 8 m lăţime şi
drumuri secundare de 4 - 6 m. Pentru delimitarea parcelelor (în cazul
plantaţiilor intensive) se folosesc alei cu lăţimea de 3 m.
 Între limitele tarlalelor - perpendicular pe direcţia rândurilor - şi
obstacolele reprezentând: hotare, căi de comunicaţie, ogaşe, ravene etc
se prevăd zone de întoarcere de 6 - 8 m lăţime.
 La marginea pădurilor sau a perdelelor de protecţie se proiectează şi
zone de umbrire care, în funcţie de poziţia faţă de punctele cardinale,
au lăţimea de 4 - 6 m. Uneori, zonele de umbrire pot servi şi ca zone de
întoarcere.
ORGANIZAREA TERENULUI PĂŞUNILOR
 
 1 Unităţile teritoriale de exploatare a pajiştilor
 2 Amplasarea drumurilor şi hăţaşurilor necesare ciclului pastoral
 Pentru pajişti (păşuni şi fâneţe) se repartizează, în general, terenul care nu poate fi arat din
cauza reliefului, a solului, a excesului de umiditate, a proceselor de eroziune şi alunecări, sau
care - în mod natural - asigură producţii mari de masă verde sau fân.
 Cele mai potrivite dar şi frecvent repartizate terenuri pentru păşuni sau fâneţe naturale
sunt luncile inundabile ale râurilor, terenurile cu apa freatică aproape de suprafaţă,
terenurile sărăturoase şi cele care din cauza pantei mari, nu se pot ara.
 Fâneţele se proiectează pe terenurile depărtate de fermă, pe care nu se poate practica
păşunatul din lipsă de adăpătoare sau adăposturi pentru animale.
 În vederea menţinerii unui echilibru floristic convenabil şi a unui potenţial de producţie
ridicat, se recomandă exploatarea alternativă păşune - fâneaţă, folosindu-se în acest scop
parcelele de rezervă care se proiectează la organizarea oricărei păşuni.
 În ultima vreme se sugerează folosirea la păşunat a pajiştilor temporare
(semănate, cultivate). Germanii, austriecii, elveţienii ş. a. sunt pentru
ameliorarea şi folosirea păşunilor permanente, pe când englezii, francezii,
suedezii susţin necesitatea extinderii pajiştilor provizorii.
 În România, Pop M. apreciază că prin metode radicale - desţelenit, fertilizat,
semănat - se pot îmbunătăţi pajiştile eliberate de vegetaţia lemnoasă, pajiştile
permanente din zona forestieră cu mestecănişuri, făgete, molidişuri etc şi
pajiştile având acoperirea cu muşuroaie în proporţie mai mare de 50 %.
 Pe terenurile în pantă - unde este prezentă eroziunea, pe terenurile cu soluri
subţiri, pietroase precum şi pe terenurile cu apa freatică la mică adâncime,
aplicarea măsurilor de îmbunătăţire radicală a pajiştilor trebuie făcută cu
precauţie.
 Zonalitatea orofitoclimatică a pajiştilor de pe teritoriul României determină -
în condiţii normale de întreţinere şi fertilizare - producţii diferenţiate de masă
verde, după cum urmează:
 22 - 24 t/ha în lunci, terase, platouri joase;
 18 - 20 t/ha în zona pădurilor de fag şi molid;
 15 - 16 t/ha în zona dealurilor şi colinelor înalte;
 8 - 10 t/ha pe golurile montane.
 Pe de altă parte, există diferenţieri şi în ce priveşte evoluţia producţiei
pajiştilor în perioada de vegetaţie (tab)
 1 Unităţile teritoriale de exploatare a pajiştilor
Unităţile teritoriale de exploatare a pajiştilor sunt unitatea de exploatare şi parcela de păşunat.
 Unitatea de exploatare este suprafaţa de păşune care asigură cantitatea de masă verde - inclusiv rezerva
necesară - pentru efectivul optim de animale pe întreg sezonul de păşunat.
 Efectivele optime repezintă grupe de animale pentru care se pot desfăşura, în cele mai bune condiţii,
activităţile de conducere a fermei şi de întreţinere a animalelor.
 Pentru realizarea efectivelor optime se recomandă:
 100 - 200 capete la vaci pentru lapte şi juninci precum şi la viţei înţărcaţi;
 150 - 200 capete la tineret taurin;
 300 - 600 capete la ovine;
 500 - 800 capete la tineret ovin.
 Rezerva de iarbă verde (aproximativ 10 - 15 % din cantitatea totală necesară) se prevede pentru a doua
jumătate a verii, când se înregistrează micşorarea producţiei.
 Unitatea de exploatare poate cuprinde:
 o parte a unui trup de păşune, când suprafaţa cu păşune depăşeşte cu mult aria necesară unei
unităţi de exploatare;
 un singur trup de păşune, aflat independent, când aria acestuia este egală sau se diferenţiază
puţin de aria unităţii de exploatare; dacă aria trupului de păşune este diferită de cea
corespunzătoare unităţii de exploatare, se ajustează numărul de animale la aria existentă;
 mai multe trupuri de păşune, situate între ele la depărtare mai mică de 5 - 6 km (pentru
sterpe sau tineret) şi de 1 - 2 km (în cazul vacilor pentru lapte sau a materialului de prăsilă).
 Parcela de păşunat este parte din unitatea de exploatare, reprezentând suprafaţa cu păşune
care asigură - prin rotaţie - necesarul de masă verde pentru efectivul optim de animale, pe
timp limitat, astfel ca între ciclurile de păşunat din cadrul unui sezon, covorul ierbos să se
poată regenera.
 La aprecierea producţiei de masă verde a păşunii (P), se are în vedere
coeficientul de consumabilitate al păşunii :

Numărul parcelelor de păşunat dintr-o unitate de exploatare se stabileşte

cu relaţia:
 Forma parcelei de păşunat este de dorit să fie dreptunghiulară dar, având în vedere
diversitatea condiţiilor de relief, gradul de fragmentare a pajiştilor, limitele obligate,
categoriile diverse de vegetaţie etc, se admit şi forme neregulate (fig.).
 Trebuie evitate formele alungite şi înguste sau cu latura lungă învecinată terenurilor care impun o
protecţie deosebită împotriva pătrunderii animalelor (culturi agricole, plantaţii viti-pomicole,
pepiniere, grădini de legume etc), formele cu treceri peste terenuri degradate, drumuri publice, căi
ferate, râuri mari, abrupturi sau linii de ruptură ş. a., acestea fiind acceptate doar ca limite ale
unităţilor de exploatare.
 Este necesar ca în cuprinsul unei parcele de păşunat să existe covor ierbos cât mai uniform sub
aspect calitativ, astfel ca valorificarea unităţii de exploatare să se facă raţional prin repartizarea
anumitor specii şi grupe de animale (vaci pentru lapte, tineret taurin, sterpe, ovine etc).
 Cerinţele impuse de limitele obligate şi cele privind calitatea şi uniformitatea covorului ierbos
trebuie considerate şi analizate cât mai judicios la stabilirea unităţilor teritoriale de exploatare şi a
parcelelor de păşunat deoarece, de regulă, nu sunt concordante.
 Proiectarea raţională a parcelelor de păşunat se începe, obişnuit, cu lăţimea parcelei care trebuie
să corespundă numărului de animale din grupă şi lăţimii frontului de înaintare la păşunat pentru
fiecare animal (tab.).
La păşunile mai slabe, lăţimea pentru un animal trebuie majorată cu 10 - 30%.
Lungimea parcelei de păşunat trebuie să reprezinte distanţa parcursă de
animale în timpul unei zile de păşunat. Dacă se consideră că într-o zi de
păşunat, animalele parcurg parcela dus şi întors, atunci:
 În general, este bine dacă lungimea parcelei reprezintă dublul lăţimii acesteia.
 Amplasarea pe teren a parcelelor trebuie făcută avându-se în vedere:
 poziţia cât mai avantajoasă pentru adăpat, muls şi repaus;
 orientarea - în cazul terenurilor înclinate - cu latura lungă pe linia de cea mai mare pantă, sau oblic faţă de
curbele de nivel (dacă panta este foarte mare) pentru evitarea distrugerii covorului ierbos şi a stratului fertil al
solului prin formarea potecilor în lungul curbelor de nivel datorită deplasării animalelor pe această direcţie;
 subordonarea poziţiei parcelei, limitelor obligate naturale (liziere, ravene, văi, culmi etc) sau create de om
(asolamente de câmp, şosele, căi ferate, lacuri de acumulare etc);
 includerea în cuprinsul parcelei a unui covor ierbos cât mai uniform.
 Prezenţa adăposturilor (tabere de vară, saivane) la locul de păşunat permite prelungirea perioadei de păşunat în
luna septembrie cu 2- 3 săptămâni.
 Pentru adăposturi se aleg locurile mai ridicate, ferite de vânturi sau inundaţii, bine drenate, cât mai central în
păşune, cât mai apropiate de adăpători.
  2 Amplasarea drumurilor şi hăţaşurilor necesare
 Dacă unitatea şi dimensiunile reţelei de drumuri existente nu satisfac cerinţele organizării păşunatului
raţional, se proiectează drumuri noi (hăţaşuri) care să asigure accesul animalelor la păşune şi de la
păşune spre centrele populate, centrele de producţie, adăpători şi la adăposturi.
 Hăţaşurile - artere de circulaţie proprii pajiştilor - reprezintă locurile de trecere a animalelor pe
păşune, asigurând intrările şi ieşirile din parcele şi la unităţile de exploatare. Prin folosirea hăţaşurilor
se previne deplasarea dezordonată a animalelor şi degradarea covorului ierbos. Hăţaşurile trebuie
proiectate astfel încât să fie utile unui număr cât mai mare de parcele de păşunat. Trebuie evitate
traseele hăţaşurilor în lungul drumurilor supuse circulaţiei publice, pe terenuri mlăştinoase, nisipoase,
alunecătoare, cu panta mare, pe marginea râpelor sau a ravenelor active etc.
 Lăţimea hăţaşului variază în funcţie de specie, mărimea turmei şi frecvenţa circulaţiei animalelor.
Pentru legătura între centrele de producţie sau localităţi şi unităţile de exploatare, se recomandă
hăţaşuri cu lăţimea de 150 m pentru cirezile de bovine şi 25 - 30 m pentru turmele de ovine şi caprine.
În cazul hăţaşurilor din interiorul unităţilor de exploatare, acest parametru poate fi de numai 8 - 10 m.