Istoria relațiilor internaționale

Obiectul și scopul studierii istoriei

relațiilor internaționale
 Conținutul cursului de Istoria relațiilor internaționale
• Obiectul și scopul studierii
istoriei relațiilor internaționale
• Concepte fundamentale în
studierea istoriei relațiilor
internaționale
• Periodizarea istoriei relațiilor
internaționale
• Sisteme internaționale
premoderne: sistemul
preinternațional
• Sistemul internațional de tip
tribal
• Sisteme internaționale
antice și clasice
• Războiul de Treizeci de Ani
• Relațiile internaționale în
secolul al XVIII-lea
• Congresul de Pace de la
Viena (1815)
• Europa la sfârșitul
secolului al XIX-lea și
începutul secolului XX
• Primul Război Mondial
Bibliografie generală
Barry Buzan, Richard Little, Sistemele internaționale în istoria
lumii. Reconfigurarea studiului relațiilor internaționale,
traducere de Simona Soare, Iași, Polirom, 2009

Peter Calvocoressi, Europa de la Bismarck la Gorbaciov,

traducere de Lucian Leuștean, Iași, Polirom, 2003

Peter Calvocoressi, Politica mondială după 1945, traducere

de Simona Ceaușu, București, Editura Alfa, 2000

Nicolae Ciachir, Gheorghe Bercan, Diplomația europeană în

epoca modernă, Editura Științifică și Enciclopedică, București,
1984.
 Condiții de absolvire
• Prezența contează în proporție de 10%
din nota finală. La cursurile online, a fi
prezent înseamnă a participa activ, având
camera video în funcție.
• Verificarea pe parcurs, în data de 5
aprilie 2021, sub forma unui test grilă.
Rezultatul verificării pe parcurs contează
în proporție de 30% din nota finală.
• Examenul final din prima sesiune (la
care pot să participe doar studenții care
au îndeplinit sarcinile de seminar,
obținând la seminar minimum nota 5),
care constă într-un test grilă din partea de
materie necuprinsă în verificarea pe
parcurs. Rezultatul testului contează în
proporție de 30% din nota finală.
• Examenul din a doua sesiune, pentru mărire de
notă sau pentru studenții care nu au participat la
examenul din prima sesiune, constă într-un test
grilă din toată materia studiată la curs pe parcursul
întregului semestru. Nu se mai ia în calcul
rezultatul verificării pe parcurs
• Algoritmul calculării notei finale în prima sesiune:
NF=(P*10/100)+(VP*30/100)+(EX1*30/100)+
(S*30/100)
• Algoritmul calculării notei finale pentru sesiunea a
doua:
NF=(P*10/100)+(EX2*60/100)+(S*30/100)
NF=nota finală
VP=verificare pe parcurs
EX1=Examenul din prima sesiune
EX2=examenul din a doua sesiune
S=seminar
 Ce înseamnă cuvântul „istorie”
„Istorie” în limbajul „Istorie” în limbajul
comun: specializat:
• ceva care s-a petrecut • Ansamblul faptelor
• întâmplare petrecute deja, în
• pățanie succesiunea lor
cronologică.
• poznă
Dar și:
• încurcătură
• Știința sau ramura
Dar și:
cunoașterii umane care se
• povestire ocupă de investigarea ,
• poveste înțelegerea și explicarea
• narațiune trecutului.
 De când există preocuparea pentru
cunoașterea trecutului?

Istoria, ca preocupare de cunoaştere a trecutului,

face parte din cele mai vechi îndeletniciri spirituale
ale oamenilor. Primul mare istoric este considerat
Herodot (484 – 425 î. Ch.). De-a lungul timpului,
istoricii au imaginat diferite metode specifice de
lucru, metode care să le permită reconstituirea
trecutului, asfel încât, acumularea lor a transformat
istoria într-o "ştiinţă" cât se poate de specializată.
 Ce sunt „faptele istorice”

Reconstituirea trecutului în întregimea sa, în

ansamblu, cu toate faptele individuale şi
sociale, din toate timpurile, este imposibilă.
Istoricii sunt puşi în situaţia de a selecta acele
fapte, evenimente, întâmplări, pe care le
consideră importante. Acestea poartă
denumirea de fapte istorice.
 Misiunea istoricului
Misiunea istoricului este să explice faptele istorice, în
ce au constat, cum au luat naştere, ce "cauze" au avut,
ce consecinţe au lăsat, cum au interacţionat unele cu
altele. O astfel de selecţie, însă, presupune adoptarea
unor criterii. Ele diferă de la un istoric la altul, de la o
epocă la alta. Fiecare istoric alege, în funcţie de
propriile criterii, un anumit set de fapte, pe care le
reconstituie şi le interpretează în funcţie de propriile
sale convingeri şi valori, astfel încât fiecare istoric ne
oferă o altă imagine asupra trecutului. Aceasta, însă,
este subiectivă.
 Dilema istoricului:
poate fi cunoscut adevărul despre trecut?
• Dacă istoricul alege să reconstituie întregul trecut, el eşuează,
din cauza dimensiunii de necuprins a obiectului său de studiu.
• Dacă, în schimb, selectează doar anumite fapte ale trecutului,
atunci va lăsa la o parte, în mod inevitabil, multe altele (cea
mai mare parte), aşa încât va eșua din nou, reconstituirea
trecutului fiind una inevitabil neconformă cu realitatea trecută.

Ambele variante ne conduc la concluzia că este imposibilă

cunoaşterea trecutului "aşa cum a fost". Deoarece avem o
capacitate de cunoaștere limitată, istoria ca trecut, ca fapte
consumate, nu există pentru noi. Există doar istoria ca
"reconstituire", ca "imaginare" a trecutului sau ca rememorare a
lui.
 Totuși, la ce folosește istoria?
• Încercarea de cunoaștere a trecutului este specifică şi necesar,
pe de o parte omului ca individ, pe de altă parte diferitelor
grupuri umane.
• Identitatea unui individ se construieşte pornind de la trecutul
familiei sale, de la trecutul său propriu, dar şi de la trecutul
comunităţii în care trăieşte şi cu care se simte solidar.
• Identitatea unei comunităţi – de exemplu identitatea naţională,
cea regională, cea a unui partid politic etc. – se construieşte în
bună măsură cu argumente de tip istoric. Istoria ca imagine
proprie asupra trecutului, în acest caz, este invocată pentru a
conferi legitimitate sau pentru a justifica anumite acţiuni.