4

 TRANSMISII PLANETARE
 
În multe din instalaţiile şi utilajele mecanice se utilizează, în componenţa sistemului mecanic,
transmisii planetare (cu roţi dinţate cu axe mobile) pentru obţinerea mişcării de rotaţie a elementului condus,
datorită următoarelor avantaje:
- pot transmite puteri într-o gamă largă, de la ordinul câtorva W până la 104 kW;
- permit transmiterea mişcării între arbori cu orice poziţie relativă unghiulară;
- pot realiza rapoarte de transmitere de la valori foarte mici la valori de ordinul 10.000;
- au construcţie compactă (gabarit redus).
Transmisiile planetare sunt folosite frecvent ca reductoare şi mai rar ca amplificatoare de turaţie.
Transmisia la care axa unei roţi este mobilă în spaţiu poartă denumirea de transmisie planetară simplă.
Transmisiile planetare pot include atât roţi dinţate, cât şi roţi cu fricţiune. Cele mai răspândite sunt transmisiile
planetare cu roţi dinţate sau cu angrenaj cu bolţuri.

4.1. Structura transmisiilor planetare

Cea mai simplă transmisie planetară cu roţi dinţate, cu angrenare exterioară,
este prezentată în figura 4.1. Roata a cu raza ra este numită roată solară, iar
roata b cu raza rb, a cărei axă este fixată în suportul axelor H, este numită roată
satelit (roată planetară). Roata b se rostogoleşte pe roata a, iar suportul axelor
H este numit braţ portsatelit.
Cum roata b se rostogoleşte pe roata a, adică se roteşte faţă de două axe: faţă
de axa proprie (Ob) şi faţă de axa fixă (Oa) împreună cu portsatelitul H, mişcarea
este analogă mişcării unei planete în sistemul solar, de aici şi denumirea de
transmisie planetară.
Angrenajul planetar poate fi fără roată centrală sau cu roată centrală, ultimul
folosit în practică deoarece poate primi sau transmite mişcarea de rotaţie fără a
necesita mecanisme intermediare. Fig. 4.1. Schema
transmisiei
planetare
O transmisie planetară simplă (cu una sau două roţi centrale) se numeşte unitate planetară (fig. 4.2.a), în
componenţa căreia intră:
1 - element constructiv de intrare (conducător);
3 - element constructiv de ieşire (condus) - care sunt elemente centrale;
2 - element constructiv cu axă mobilă (satelit);
H - element constructiv suport axe (braţ port-satelit);
0 - element constructiv bază (fix).

Fig. 4.2. Transmisii planetare simple

O unitate planetară poate fi reprezentată simplificat, printr-o schemă bloc (din dreapta figurilor 4.2.a, b şi
c) în care se evidenţiază: braţul portsatelit H, elementele conducătoare (de intrare), elementele conduse
(de ieşire) şi elementul de bază (fix) în cazul unităţilor monomobile. În reprezentarea simplificată pe liniile
ce marchează elementele se completează un vârf de săgeată spre dreptunghi pentru elementul
conducător şi spre exterior pentru cel condus, iar în interiorul dreptunghiului se trece raportul de
transmitere specific tipului constructiv de transmisie planetară.
Prin legarea a două sau mai multe unităţi planetare diferenţiale, astfel ca
fiecare unitate să aibă câte două legături, se obţine o transmisie diferenţială
complexă cu M = 2 , care prin legarea la bază a unui element central se
transforma într-o transmisie planetară monomobilă complexă (fig. 4.3).

Fig. 4.3. Transmisie planetară complexă

4.2. Noţiuni de cinematică transmisiilor planetare
În transmisiile planetare existenţa axelor mobile nu permite determinarea raportului de transmitere printr-un
raport simplu (între numerele dinţilor sau razele roţilor angrenate) ca la transmisiile cu axe fixe (ordinare).
Din punct de vedere cinematic gradul de mobilitate Mc reprezintă numărul mişcărilor, independente şi
cunoscute, care impuse transmisiei asigură mişcări determinate tuturor elementelor acesteia.
Mişcările elementelor constructive ale unei transmisii planetare sunt univoc determinate dacă se cunosc
mişcările a Mc arbori exteriori (Mc = 2 la transmisiile planetare simple diferenţiale şi Mc = 1 la transmisiile
planetare simple monomobile).
Studiul cinematicii unei transmisii planetare constă în determinarea vitezelor unghiulare pentru fiecare element
mobil şi stabilirea raportului de transmitere.
4.2.1. Transmisia planetară simplă monomobilă
Se impune mărimea şi sensul vitezei unghiulare ω13 considerând roata centrală 1 element conducător, roata
3 fixată la elementul bază şi braţul port-satelit H element condus. După analiza cinematică, rezultă sensurile
vitezelor unghiulare ω2 şi ωH pentru unitatea planetară considerată, ca în figura 4.4.a.

Fig. 4.4. Vitezele unghiulare

relative între elementele
constructive ale
transmisiei planetare monomobile
Prin inversarea mişcării unei transmisii planetare simple monomobile în raport cu elementul suport axe H se
obţine o transmisie cu roţi dinţate cu axe fixe (fig. 4.4 b), când se spune ca transmisiei planetare i se
asociază, prin inversarea mişcării, transmisia cu axe fixe, fiind metoda principiului lui Willis. Cele două
transmisii se numesc asociate şi sunt echivalente din punct de vedere cinematic.
4.2.2. Transmisia planetară simplă diferenţială
4.3. Dinamica transmisiilor planetare
 Un aspect dinamic important al transmisiilor planetare îl constituie circulaţia de putere, care reprezintă
distribuţia puterii de intrare pe ramurile transmisiei împreună cu sensul de transmitere, dat de sensul vitezelor
unghiulare ale arborilor.
La transmisiile planetare simple (monomobile) cu doi arbori exteriori, la care puterea circulă neramificat de la
intrare la ieşire şi într-un singur sens, nu se efectuează analiza circulaţiei de putere. Necesitatea acestei
analize apare numai la transmisiile planetare complexe când se deosebesc următoarele situaţii:
- circulaţia de putere în circuit deschis: pe fiecare ramură de la intrare la ieşire;
- circulaţia de putere în circuit închis: când exista una sau mai multe ramuri (nu toate) în care puterea circulă
de la ieşire către intrare; apare supraîncărcarea unor ramuri ceea ce constituie un dezavantaj dinamic.

Fig. 4.5. Circulaţia de putere

pentru transmisia planetară
complexă
4.4. Particularităţi de calcul organologic al transmisiilor planetare
 Angrenajele unei transmisii planetare se proiectează pentru fiecare unitate planetară în parte; practic
dimensionarea şi verificarea se realizează din condiţii de rezistenţă pentru transmisia cu roţi dinţate cu axe fixe
asociată prin inversarea mişcării.
Numărul sateliţilor din transmisiile planetare se ia, de obicei, 2, 3, 4, 5 şi 6 (8). În aviaţie (reductoarele
motoarelor de avioane, mecanismele de antrenare a şasiului, etc.) numărul sateliţilor poate ajunge până la 30.
Particularităţile de calcul sunt legate de următoarele aspecte:
a) În relaţiile utilizate pentru dimensionarea elementelor constructive ale unei transmisii planetare (roţi
centrale, sateliţi, braţ port-satelit, arbori) se folosesc valorile momentelor de torsiune care încarcă fiecare
element si nu puterile, pentru a face distincţie între puterile arborilor unei unităţi planetare şi puterile arborilor
transmisiei cu axe fixe asociată.
b) Momentele de torsiune care încarcă arborii transmisiei cu axe fixe sunt egale cu momentele
corespunzătoare pe arborii unităţii planetare.

e) Forţele centrifuge ale sateliţilor, calculate cu viteza unghiulară a elementului suport-axe wHj, se iau în
considerare în calculul lagărelor (rulmenţilor) sateliţilor.
4.5. Tipuri de transmisii planetare

Fig. 4.8. Transmisia planetară

Strateline cu cuplaj Oldham

Fig. 4.9. Transmisia planetară Ferguson

Fig. 4.10. Transmisia planetară sferică

Transmisii planetare cu două roţi centrale au în construcţie sateliţi simpli (varianta constructivă cea mai
utilizată), dubli sau dubli înseriaţi. Reducerea gabaritului transmisiei şi creşterea capacităţii portante se face
prin legarea sateliţilor în paralel.

Fig. 4.11. Transmisia planetară Stoeckicht

Fig. 4.12. Transmisia planetară Renk

 Fig. 4.13. Transmisia planetară Redex

Fig. 4.14. Transmisia planetară Flender

 Fig. 4.15. Transmisia planetară Sevenier

Fig. 4.17. Transmisia planetară Lohmann cu

două unităţi planetare legate în paralel
4.6. Reductoare planetare cicloidale cu bolţuri
Reductorul planetar cu angrenaje cicloidale cu bolţuri (fig. 4.19.b) este, în principiu, asemănător cu reductorul
planetar cu două roţi dinţate evolventice (fig. 4.19.a), ce are diferenţa de dinţi mică şi roata exterioară fixă.
Elementul conducător în ambele cazuri (fig. 4.19.a şi b) este un ax cu camă (excentric), iar
elementul condus este roată interioară cu mişcare planetară.
Transmiterea momentului de torsiune de la roata cu mişcare planetară la elementul (axul) condus,
se realizează printr-un cuplaj transversal homocinetic cu bolţuri (fig. 9.19.c).
Reductoarele planetare cicloidale cu bolţuri s-au impus prin următoarele calităţi tehnice:
- pot realiza rapoarte mari de transmitere, asigurând în acelaşi timp gabarit redus;
- au un randament ridicat;
- au o fiabilitate bună;
- funcţionarea lor este liniştită.

Fig. 4.19. Modul de funcţionare al reductorului planetar cicloidal cu bolţuri