MATERIALUL GENETIC

INFORMAŢIA GENETICĂ

Nucleu reprezintă compartimentul celular care

încorporează genomul nuclear, deci el conţine
aproape întreaga informaţie genetică.
El are rol în:
 Păstrarea în condiţii de securitate a ADN-ului;
 Transmiterea nealterată a informaţiei sticate către
descendenţi;
 Reglarea şi controlul activităţii celulare.
Nucleul celular
INFORMAŢIA GENETICĂ
Prin informație genetică se înțelege informația codificată
în materialul genetic cu care este înzestrat orice organism viu,
(unicelular sau pluricelular) de pe planeta noastră. Totalitatea
informației genetice dintr-un organism se numește genotip.
Informația genetică este stocată în structura
macromoleculară complexă a acidului dezoxiribonucleic (ADN),
care este prezent atât în nucleul fiecărei celule (ADN nuclear
care are rolul principal în stocarea informației genetice) dar și în
afara acestuia (ADN extranuclear).
Întreaga cantitate de material genetic dintr-un organism
se numește genom. Există un genom nuclear și un genom
celular. Genomul nuclear este reprezentat de una (la procariote)
sau mai multe (la eucariote) macromolecule de ADN bicatenar
denumite cromozomi. Numărul acestora este o caracteristică de
specie, fiind același pentru toți indivizii unei specii și pentru toate
celulele somatice ale unui organism.
 INFORMAŢIA GENETICĂ

ADN-ul reprezintă moștenirea biologică a unui organism și

controlează dezvoltarea, reproducerea și auto-repararea acestuia. Pentru
realizarea acestor procese este necesară transmiterea informației genetice ce
se realizează prin copierea ADN-lui în proteine și alte produse. Copierea se
face în două etape, transcripție și translație (la eucariote există o etapă
intermediară de eliminare a intronilor):
 transcripția constă în preluarea informației genetice a unor porțiuni din ADN
de către o moleculă a așa numitului ARN mesager - ARNm;
 translația constă în traducerea pe baza unui cod, numit cod genetic, a
secvenței de baze azotate (ce reprezintă informația genetică preluată prin
transcripție) într-o secvență de aminoacizi ( molecula de ARNm este „citită” de
către niște organite celulare numite ribozomi, alcătuite din ARN ribozomal –
ARNr - și alte biomolecule, și, pe baza informației conținute, este sintetizată
din aminoacizi individuali catene polipeptidice ce includ și proteinele);
INFORMAŢIA GENETICĂ
Codul genetic este universal, fiind același pentru toate
organismele vii, în sensul că el face ca fiecărei secvențe de trei baze
azotate (denumite codon) să-i corespundă un anumit aminoacid. Ultimele
cercetări au pus totuși în evidență câteva excepții de la universalitatea
codului genetic.
Pe macromolecula de ADN, care conţine un număr extrem de
mare de nucleotide, există între câteva mii și câteva sute de mii de
secvenţe polinucleotidice, numite segmente, care codifică sinteza unor
proteine sau a altor biomolecule. Aceste segmente (ce sunt subdiviziuni
ale cromozomilor) se numesc gene structurale. În afară de acestea mai
există și alte tipuri de gene (gene operatoare, gene reglatoare, promotor)
cu rol de reglare a activităţii genelor structurale (reglaj genetic).
Absenţa unui mecanism care să poată inversa direcţia acestui
proces de la proteine către ADN stă la baza faptului că experienţa pe
care un organism o câştigă în timpul vieţii nu poate fi moştenită de
fiinţele biologice.
Alterările apărute în transmiterea informaţiei genetice între
generaţii duc la mutaţii genetice şi acestea la selecţia naturală.
INFORMAŢIA GENETICĂ

Ansamblul însușirilor morfologice, fiziologice și

biochimice ale unui individ, rezultate din interacțiunea genotipului
cu mediul se numește fenotip. Diferitele caractere individuale
sunt rezultatul interacțiunii informației genetice din moleculele de
ADN nuclear și extranuclear cu condițiile de mediu. Cercetările
recente au scos în evidență faptul că aceste interacțiuni nu sunt
suficiente pentru a explica toate caracterele individuale, deci mai
trebuie să existe undeva un stoc de informație. Unii cercetători
încearcă să identifice noi structuri informaționale biomoleculare,
în timp ce alții sunt de părere că această informație ar putea avea
un suport de o altă natură (de natură spirituală). Deocamdată nici
una din aceste versiuni nu a fost demonstrată, dar cercetările
continuă.
INFORMAŢIA GENETICĂ
Genele sunt unități purtătoare ale eredității în organismele vii. Ele
sunt constituite din ADN (sau ARN, pentru unele virusuri) și asigură bazele
dezvoltării și funcțiilor celulelor, organelor și indivizilor, fiind de asemenea
responsabile pentru numeroase din formele de comportament înnăscut. În
timpul reproducerii materialul genetic este transmis de la părinte/părinți la
copii. Materialul genetic poate fi transmis și la indivizi neînrudiți (de exemplu
prin transfecții, sau la virusuri). Genele codează toată informația necesară
pentru construcția substanțelor chimice, precum proteinele, necesare
funcționării organismului.
Cuvântul "genă", inventat în 1909 de botanistul Danez Wilhelm
Johannsen, vine din limba greacă, genos, română: origine, și este folosit de
mai multe discipline, inclusiv genetica clasică, genetica moleculară, biologia
evoluționistă și genetica populațiilor. Deoarece fiecare disciplină modelează
biologia vieții în mod diferit, și modul de utilizare a cuvântului "genă" variază.
Astfel, el se poate referi atât la partea materială, cât și la cea conceptuală.

După descoperirea ADN-ului ca material genetic, și odată cu

dezvoltarea biotehnologiei și o dată cu proiectul decodării genomului uman,
cuvântului "genă" a început să se refere mai ales la înțelesul său din
biologia moleculară, adică la segmentele de ADN pe care celulele le transcriu
în ARN și le traduc (cel puțin în parte) în proteine.
INFORMAŢIA GENETICĂ
În vorbirea obișnuită, "genă" se referă mai ales la cauzele ereditare
ale trăsăturilor și bolilor unei ființe vii -- de exemplu se presupune că există
o genă a obezității. Mai exact, un biolog se poate referi la o alelă sau o
mutație care este implicată sau asociată cu obezitatea. Aceasta deoarece
biologii cunosc mulți alți factori în afară de cel genetic care decid dacă o
persoană va fi sau nu obeză, de exemplu modul de alimentație, mișcarea,
mediul prenatal, creșterea, cultura și disponibilitatea hranei.
De asemenea, este foarte puțin probabil ca variații în cadrul unei
singure gene sau al unui singur locus genetic să determine în mod complet
predispoziția genetică pentru obezitate. Aceste aspecte ale eredității --
efectul combinat între gene și mediu, influența mai multor gene, par să fie
ceva obișnuit la multe și probabil chiar majoritatea trăsăturilor complexe.
Termenul "fenotip" se referă la caracteristicile care rezultă din acest efect
combinat.
Un genotip este compoziția genetică (în ansamblu sau parțială) a
unei celule, organism sau individ; de obicei ea e determinată în raport cu un
anumit caracter, sau o anumită trăsătură). Cu alte cuvinte, genotipul e
compoziția în alele, relevantă pentru trăsătura de referință.
Este general acceptată ideea că genotipul moștenit, factori
ambientali neereditari, precum și combinația acestor două elemente,
contribuie la fenotipul unui individ.
 INGINERIA GENETICĂ
Ingineria genică poate fi definită drept ansamblu de metode şi tehnici
prin care este posibilă manipularea materialului genetic la nivel celular şi
molecular pentru a obţine pe căi netradiţionale produşi utili omului şi genotipuri
noi, având la bază tehnologia moleculelor recombinate (hibride) de ADN.
Ingineria genică se profilează ca direcţie ştiinţifică şi tehnologică în anii
'70. Apariţia ei a fost determinată, în primul rând, de aprofundarea cunoştinţelor
de genetică la nivel celular şi molecular, de dezvoltarea cunoştinţelor privind
materialul genetic al organismelor vii, şi anume:
 descoperirea mecanismelor principale de transmitere a informaţiei ereditare:
transformaţia (A.Avery, C.MacLeod, M.MacCarty, 1944) – prin intermediul
fragmentelor de ADN; sexducţia (J.Lederberg, E.Tatum, 1946) – prin conjugarea
bacteriilor şi transducţia (J.Lederberg, 1952) – cu ajutorul fagilor;
 descoperirea structurii moleculei de ADN (J.Watson, F.Crick, 1953);
 descoperirea şi izolarea enzimelor de restricţie şi legare a fragmentelor de ADN
(H.Smith, 1970);
 descoperirea fenomenului transcripţiei inverse a informaţiei genetice de la ARN la
ADN (H.Temin, S.Mizutani, D.Baltimor, 1970);
 descoperirea sintezei chimice a genelor (A.Kornberg, 1967; H.Khorana, 1970,
 INGINERIA GENETICĂ
Datorită cercetărilor de genetică moleculară, a fost
posibilă cunoaşterea structurii de profunzime a unor gene şi
genomuri, fapt ce a condus la elaborarea
tehnologiei ADN-ului recombinat şi la transferul de gene
peste barierele de specie.
 tehnica recombinării genetice în vitro include trei etape
principale:
 extragerea sau sinteza chimică a ADN-ului din diferite
specii;
 construirea unei molecule hibride (recombinate) de ADN;
 reintroducerea moleculei recombinate de ADN într-o celulă
vie pentru reproducerea şi expresia ei.
 REALIZĂRILE
INGINERIEI GENETICE
Datorită cercetărilor în tehnologia ADN-
ului recombinat, au fost elaborate metode de
transfer de gene în celulele procariote, care
pot sintetiza multe proteine utile. Astfel, a
devenit posibilă producerea şi chiar
comercializarea pe scară largă a unor hormoni
(insulina, somatostatina, somatotropina), a
interferonului, a preparatelor de diagnosticare
etc.
Obţinerea insulinei umane şi a
altor hormoni.
Din 60 de milioane de diabetici, circa 4 milioane necesită un
tratament cu insulină.
În 1916, E.Sharpy-Schafer a descoperit că insulina este secretată
de celule care alcătuiesc insulele Langherhans din pancreas, ceea ce l-a
determinat să numească hormonul insulină. În 1921, F.Banting şi H.Best, la
Toronto, au izolat din pancreasul de câine hormonul insulină, demonstrând
acţiunea lui antidiabetică. În 1923, firma farmaceutică americană “Eli Lilly”
pune deja în vânzare prima insulină animală (în prezent, pentru a obţine
circa 100 grame de insulină, este nevoie de 800 kg de pancreas de bou
(greutatea medie a unui pancreas de bou este de 200-250 grame)).
Insulina umană este alcătuită din două catene polipeptidice A şi B,
compuse respectiv din 21 şi 30 de aminoacizi, a căror secvenţă a fost
stabilită în 1955 de F.Sanger.
În perioada 1963-1965, trei grupe de cercetători (americani,
germani şi chinezi) au reuşit sinteza artificială a insulinei prin intermediul a
170 de reacţii chimice, lucru ce făcea imposibilă producerea insulinei pe cale
industrială.
Noile tehnologii industriale de obţinere a insulinei umane au fost
posibile odată cu extragerea genei insulinei (W.Gillbert şi colaboratorii săi,
1980) şi crearea moleculelor recombinate de ADN în baza plasmidelor.
 Hormonul de creştere sau
somatotropina
Este secretat de lobul anterior al hipofizei.
Molecula hormonului cuprinde 191 de aminoacizi.
Hiposecreţia provoacă nanismul hipofizar. Tratamentul
cu acest hormon se realizează începând de la vârsta
de 4-5 ani, până la pubertate, în doze de minimum 6
mg/săpt/persoană. Somatotropina este un hormon cu
o specificaţie înaltă şi nu poate fi utilizat de la animale.
Din hipofiza unui cadavru se extrag doar 4-6 mg de
hormon, heterogen şi impurificat. Iată, de ce,
producerea acestui hormon prin tehnici de inginerie
genetică prezintă un interes deosebit.
 Obţinerea interferonilor
Interferonii sunt produşi de celule specializate pentru lupta
împotriva infecţiilor virale. Ei au fost descoperiţi în 1957 de F.Isaacs şi
I.Lindenmann la Institutul Naţional de Cercetări Medicale de lângă
Londra. Interferonii reprezintă nişte substanţe proteice (din 146-166 de
aminoacizi) şi sunt produşi în cantităţi infime de celula animală sau
umană, când un virus pătrunde în organism.
Există mai multe tipuri de interferoni: interferonul leucocitar (α),
interferonul fibroblastelor (β) şi interferonul limfocitelor T sau interferonul
imun (γ).
Ei pot fi obţinuţi prin tehnici clasice (din celulele sanguine şi din
fibroblaste) şi prin tehnici de recombinare genică.
Pentru a obţine interferon din celulele sanguine sau din
fibroblastele cultivate, acestea sunt infectate cu un virus, iar după 24 de
ore prin centrifugare şi purificare se izolează din mediul de cultură.
Dintr-un litru de sânge se poate extrage până la 1 mg (10-3
grame) de interferon.
 Obţinerea interferonilor
În 1980, savanţii americani W.Gilbert şi C.Weissmann şi japonezul
T.Taniguki au produs interferonul uman cu ajutorul unor colibacili cu genomul
modificat.
Celulele de E. coli nu pot transforma predecesorul interferonului în
interferon activ, de aceea, iniţial, complexul de ADN, format dintr-o regiune
nucleotidică reglatoare şi o regiune ce determină structura interferonului, este
supus acţiunii enzimelor de restricţie, care taie molecula de ADN aproximativ la
frontiera acestor două catene (genei interferonului nu-i ajunge un triplet ATG).
Codonul omis (ATG) este anexat prin sinteză chimică.
Gena interferonului se încadrează în continuare într-un plasmid, care se
transferă în E. coli. Astfel, colibacilii sintetizează interferonul uman. Dintr-un litru
de suspensie de E. coli (circa 1011 celule) se pot extrage până la 5 mg de
interferon (adică de 5000 de ori mai mult decât din 1 litru de sânge).
Tehnicile de inginerie genică permit obţinerea preparatelor hibride de
interferon cu un spectru larg de acţiune.
Tehnicile de recombinare genetică permit transferul genelor importante
în celulele de plante şi animale, iar în rezultat se obţin plante şi animale
transgenice. Pentru transferul de gene la plante sunt utilizate bacteriile
Agrobacterium tumerfaciens (descoperite în 1907 de E.Smith şi C.Townsend),
care provoacă formarea unor tumori cancerogene (crown gall) pe tulpinile unor
plante (la speciile din 93 de familii de dicotiledonate).
Transferul de gene în celulele
vegetale şi animale
Tehnicile de ameliorare genetică permit
transferul importante în celulele de plante şi
animale, iar ca rezultat se obţin plante şi
animale transgenice.
Pentru realizarea transferului de gene în
celula vegetală este utilizată metoda culturilor
de celule şi ţesuturi in vitro.