Forme ale educaţiei

1. Educaţia formală
■ este educaţia oficială, instituţională: grădiniţe, şcoli, licee,
universităţi;
■ este realizată în cadrul sistemului de învăţământ structurat ierarhic şi
gradat cronologic, organizată pe niveluri şi ani de studii;
■ are finalităţi explicite, formulate în documente şcolare oficiale
(Legea educației naționale, programe de învăţământ, manuale etc.),
elaborate pentru cicluri, niveluri şi ani de studii, fiind proiectate
pedagogic prin planuri de învăţământ, programe şi manuale şcolare,
cursuri universitare, ghiduri etc
■ se realizează “în cadrul unui proces de instruire realizat cu
rigurozitate, în timp şi spaţiu: planuri, programe, manuale, cursuri,
materiale de învăţare etc.”
■ cuprinde toate ciclurile de şcolarizare (preşcolar, primar, gimnazial,
liceal, superior);
■ se realizează prin intermediul procesului de învăţământ.
1. Educaţia formală
■ procesul educaţional este conştient, intens, concentrat, continuu;

■ are ca rezultate asimilarea sistematizată şi organizată de

cunoştinţe, facilitează dezvoltarea unor capacităţi, priceperi,
deprinderi, aptitudini şi atitudini în diferite domenii (cultural-ştiinţific,
practic, tehnologic, social) precum şi dobândirea din partea celui
educat a unor metode şi tehnici de muncă intelectuală, dezvoltarea
capacităţilor de autoevaluare;

■ este realizată de către persoane specializate în domeniul ştiinţific

abordat precum şi în domeniul psihopedagogic;
■ se adresează unui public ce beneficiază de un statut aparte – cel de
elevi sau de studenţi;
 1. Educaţia formală
■ în cadrul procesului educaţional sunt utilizate conţinuturi (informaţii),
metode şi mijloace didactice, adaptate situaţiilor educaţionale
specifice şi care contribuie la atingerea obiectivelor educaţionale;

■ evaluarea performanţelor celor educaţi se realizează prin raportare

la criterii sociopedagogice riguroase şi este realizată de către
fiecare cadrul didactic şi de către instituţia şcolară în sine,
concretizându-se în note, calificative,aprecieri, caracterizări etc.

■ este influenţată de alte componente ale sistemului social şi politic

etc
 1. Educaţia formală
Critici
■ Centrată pe performanţă (mai degrabă academică decât
socială), educaţia formală lasă prea puţin timp liber
imprevizibilului, studierii aspectelor cotidiene cu care se
confruntă elevii. De aceea, în multe dintre situaţii, şcoala
apare ruptă de contextul social în care funcţionează.
Cadrele didactice, fie nu au pregătirea psihopedagogică
necesară abordării acestor aspecte, fie nu au timpul
necesar abordării aspectelor sociale.

■ Activitatea lor este puternic influenţată de timpul necesar

parcurgerii programei şcolare, repectării orarului şi a
programului prescris.
1. Educaţia formală – posibilităţi de
dezvoltare
Şcoala trebuie să se schimbe şi să se deschidă în faţa problematicii
lumii contemporane prin:
■ descongestionarea programelor de învăţământ şi a materiei de
studiu;
■ introducerea unor discipline/capitole care să vizeze viaţa
comunităţii în care şcoala îşi desfăşoară activitatea care să
abordeze aspecte ce ţin de dezvoltarea comunităţii, istoricul
acestei, valorizatea aspectelor pozitive ale comunităţii etc.;
■ susţinerea elevilor pentru a-şi manifesta talentele şi aptitudinile
prin creşterea şi diversificarea ofertei de opţionale şi de
alternative educaţionale;
■ dezvoltarea unor oferte educaţionale diverse (pachete de cursuri
opţionale, alte servicii sociale dezvoltate în şcoală etc.);
 1. Educaţia formală - posibilităţi de dezvoltare
■ oferirea unor şanse reale pentru fiecare unitate de învăţământ de a-
şi determina propriul curriculum (prin curriculum la decizia şcolii);

■ asigurarea unei conexiuni adecvate între învăţarea formală,

nonformală şi informală, în sensul deschiderii şcolii înspre
influenţele educative nonformale şi informale şi găsirea modalităţilor
optime de articulare între acestea;

■ armonizarea politicilor şi practicilor privind instruirea initială, şi

continuă (asigurarea calităţii şi continuităţii prin conţinutul
curriculum-ului, evaluare şi recunoaştere) şi regândirea tuturor
nivelurilor şi structurilor învăţământului din prespectiva educaţiei
permanente;

■ integrarea rapidă a noilor tehnologii comunicaţionale în procesul de

învăţământ, etc.
2. Educaţia nonformală
■ este alcătuită din toate activităţile educaţionale, intenţionate,
sistematice, desfăşurate însă în afara şcolii (de către alte instituţii şi
organizaţii);

■ nonformal nu e sinonim cu needucativ, ci desemnează o realitate

educaţională mai puţin formalizată sau neformalizată, dar întotdeauna
cu efecte formativ-educative;

■ conţinutul său este adaptat nevoilor individului şi unor situaţii specifice;

■ un aspect important al educaţiei nonformală îl reprezintă faptul că cei

educaţi optează, aleg din proprie iniţiativă o formă sau alta de educaţie
nonformală, în funcţie de obiectivele personale, necesităţi, interese etc.;

■ conţinutul şi obiectivele urmărite sunt prevăzute în documente special

elaborate ce prezintă o mare flexibilitate, diferenţiindu-se în funcţie de
vârstă, sex, categorii socioprofesionale, interesul participanţilor,
aptitudinile şi înclinaţiile acestora;
2. Educaţia nonformală
■ educaţiei nonformale poate fi făcută în funcţie de activităţile
desfăşuare. Astfel întâlnim:
■ 1) activităţi extraclasă/extradidactice (cercuri pe discipline,
interdisciplinare sau tematice, ansambluri sportive, artistice,
concursuri şcolare, olimpiade, competiţii etc.);
■ 2) activităţi de educaţie şi instruire extraşcolare, denumite
paraşcolare şi perişcolare.
■ Activităţile paraşcolare se dezvoltă în mediul socio-profesional
specific: activităţi de perfecţionare şi de reciclare, de formare civică
sau profesională.
■ Activităţile perişcolare sunt desfăşurate în mediul socio-cultural ca
activităţi de autoeducaţie şi de petrecere organizată a timpului liber
în cadrul universităţilor populare, al cluburilor sportive, la teatru, în
muzee sau în cluburile copiilor, în biblioteci publice, în excursii,
acţiuni social-culturale sau în familie ori prin intermediul mass-
media.
2. Educaţia nonformală
■ Educaţia nonformală este realizată de o serie de agenţi care
acţionează la nivelul comunităţii locale: familie, organizaţii
nonguvernamentale, case de cultură şi tehnică, muzee, teatre,
biserică, poliţie, unităţi sanitare, agenţi economici, cinematografe,
biblioteci, universităţi populare etc. cât şi prin mass-media.

■ Spre deosebire de educaţia formală, coordonatorii acestei forme de

educaţie sunt animatori, moderatori care sunt mai flexibili,
entuziaşti, se adaptează rapid la cerinţele specifice activităţii
desfăşurate.

■ Evaluarea performanţelor obţinute de către participanţi este şi ea

flexibilă, în funcţie de situaţii. În condiţiile extinderii cererilor de
pregătire profesională prin diferite forme de instruire nonformală,
există şi situaţii în care acestea sunt finalizate prin certificate sau
diplome de absolvire.
2. Educaţia nonformală
■ Raportul dintre educaţia nonformală şi cea formală este unul de
complementaritate, atât sub aspectul conţinutului, cât şi în ceea ce
priveşte formele şi modalităţile de realizare.

■ Sunt semnalate însă şi o serie de limite precum:

■ de multe ori programele sunt prea flexibile, centrate doar pe
obiectivele pe termen scurt, educatorii au o mare libertate
metodologică;
■ este puternic dependentă de mijloacele disponibile care nu sunt în
măsură să răspundă adecvat cerinţelor educative concrete;
■ recunoaşterea socială a rezultatelor certificate prin diplome şi
certificate poate fi dificilă în condiţiile existenţei “concurenţei”
educaţiei formale;
■ pot apărea situaţii în care resursele comunităţii locale implicate şi
programele educaţionale desfăşurate la nivel comunitar să nu aibă
coerenţă (ex. sunt profesionalizate persoane în meserii necerute la
nivel local) etc.
3. Educaţia informală
■ Influenţele educative primite zi de zi, neplanificat şi
neorganizat, influenţele educative sunt spontane,
neaşteptate;
■ Se întinde pe durata întregii vieţi şi se realizează prin
intermediul experienţelor cotidiene;
■ Include ansamblul influenţelor cotidiene, spontane,
eterogene, incidentale, voluminoase – sub aspect
cantitativ – care nu îşi propun în mod deliberat atingerea
unor obiective pedagogice, dar au efecte educative,
ocupând cea mai mare pondere de timp din viaţa
individului. Aceste influenţe spontane, incidentale nu sunt
selectate, prelucrate şi organizate din punct de vedere
pedagogic;
3. Educaţia informală
■ Prin contactele sociale spontane şi influenţe cotidiene fiecare
persoană adoptă anumite atitudini, realizează anumite
comportamente, interiorizează valori, conturându-şi astfel profilul
său psihosocial;
■ Obiectivele educaţiei informale nu sunt formulate explicit dar prin
influenţele sale exercitate continuu are efecte educative care pot fi
atât pozitive cât şi negative;
■ Educaţia informală îşi manifestă influenţa în afara cadrului
instituţional, în mediul social de viaţă cotidiană al individului, în
familie, în grupul de prieteni, în colectivul de muncă, în localitatea în
care trăieşte, în comunitate, pe stradă etc.
■ Influenţe educative organizate şi instituţionalizate manifestate de
mass-media, care sunt proiectate şi orientate din perpectiva altor
interese decât cele educaţionale. Mass media poate însă, să
abordeze şi să-şi propună programe speciale cu obiective
educaţionale (activităţi nonformale).
3. Educaţia informală
■ Evaluarea acestui tip de educaţie este şi ea una informală,
spontană. Poate îmbrăca forma feed-back-ului venit din partea celor
din jur ca opinii, atitudini, sfaturi, replici în conversaţie etc. sau a
reuşitelor personale şi sociale ale celor implicaţi.

■ În ţările dezvoltate se manifestă tendinţa instituţionalizării educaţiei

informale în cadrul organizaţiilor de tineret şi comunitare. În acest
sens, specialiştii (de multe ori voluntari), încurajează oamenii să se
gândească la propriile experienţe şi situaţii de viaţă şi să discute
despre acestea cu ceilalţi membrii prezenţi (vezi întrunirile şi
cluburile pentru dezalcolizare şi dezintoxicare, şi campaniile
împotriva SIDA, etc.)
Interdependenţa formelor educaţiei
■ Relaţia dintre cele trei forme de educaţie este una de
interdependenţă şi complementaritate, existând tendinţa
de interpenetrare, de deschidere a uneia faţă de
cealaltă.
■ Plecând de la premisele că şcoala nu mai este singura
instituţie care educă şi că în educaţie trebuie valorificate
toate influenţele educative pe care le suportă individul
educaţia trebuie regândită.
■ Rolul şcolii, al cadrelor didactice este tocmai acela de a
coordona echilibrul dintre formal, nonformal şi informal la
nivelul celor pe care îi educă (elevi, studenţi), fixând
repere morale, coordonând achiziţionarea
comportamentelor cognitive şi morale şi furnizând
modele, criterii de evaluare.
Dezbatere - Școala este cea mai
importanta forma de educație
Se vor forma 4 grupuri: 2 grupuri pro, 2 contra
In timp de 10 min, fiecare grup va furniza minim 3 argumente pentru a susține
ideea;
După expirarea celor 10 min, cele două grupuri pro și cele două grupuri contra
se vor consulta și vor selecta cele mai importante 2 argumente care vor fi
prezentate în dezbatere.
Dezbatere propriu zisă: 2 reprezentanți (câte unul de la fiecare) prezintă
argumentele;
După ce acestea sunt expuse fiecare grup mai are 5 min de a gândi
contraargumente la cele expuse.
Ulterior dezbaterii se vor formula concluzii privind modalități de sprijin și
conlucrare a celor trei forme.
 BIBLIOGRAFIE
■ Ausubel David, Floyd R. - Învăţarea în şcoală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981
■ Bandura, A., şi Walters, R. H. - Social learning and personality development, New York: Holt, 1963 în Davitz, J. R. şI Ball,
S., Psihologia procesului educaţional, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşt, 1978
■ Bontaş, Ioan - Pedagogie, Editura All, Bucureşti, 1997
■ Cerghit, Ioan - Formele educaţiei şi interdependenţa lor, în Cergit, Ioan, Vlăsceanu, Lazăr, coord., Curs de pedagogie,
Universitatea Bucureşti, 1988
■ Cerghit, Ioan - Sisteme de instruire alternative şi complementare. Structuri, stiluri si strategii, Editura Aramis, Bucuresti,
2002
■ Cergit, Ioan, Vlăsceanu, Lazăr., coord. - Curs de pedagogie, Universitatea Bucureşti, 1988
■ Coombs, Philip, H. - La crise mondiale de l’education, Presses Universitaires de France, Paris, 1968
■ Cosmovici A., Iacob L. (coord) - Psihologie şcolară, Editura Polirom, Iaşi, 1998
■ Cozma, Teodor - Educaţia formală, nonformală şi informală, în Psihopedagogie, Editura Spiru Haret, Iaşi, 1997
■ Cristea Sorin - Dicţionar de pedagogie, Grupul Editorial Litera Educaţional, Chişinău, 2002
■ Cristea Sorin - Dicţionar de termeni pedagogici, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998
■ Doise, W., Mugny, G. - Psihologie socială şi dezvoltare cognitivă, Editura Polirom, Iaşi, 1998
■ Formare a Personalului Didactic din Învăţământul Preuniversitar, Nr. 1, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Bucureşti, 2002
■ Illich, I. - Une societe sans ecole, Edition du Seuil, Paris, 1971
■ Jinga Ioan, Istrate Elena - Manual de pedagogie, Editura All Educaţional, Bucureşti, 2001
■ Monteil, J.-M.- Educaţie şi formare, Editura Polirom, Iaşi, 1997
■ Oprea Crenguţa Lăcrămioara - Pedagogie. Alternative metodologice interactive în
■ http://www.unibuc.ro/eBooks/StiinteEDU/CrengutaOprea/cap1.pdf
■ Păun, Emil - Şcoala – o abordare sciopedagogică, Editura Polirom, Iaşi, 1999
■ Potolea Dan (coord.) - Pedagogie. Fundamentări teoretice şi demersuri aplicative, Editura Polirom, Iaşi, 2002
■ Stănciulescu, Elisabeta - Teorii sociologice ale educaţiei, Editura Polirom, Iaşi, 1996
■ Văideanu, George - Educaţia la frontiera dintre milenii, Editura Politică, Bucureşti, 1998
■ Bibliografie web:
■ http://www.1educat.ro
■ http://www.edu.ro
■ http://www.europa.eu.int/comm/education/elearning/
■ http://www.unesco.org/education/portal/e_learning/index.shtml
■ http://www.unibuc.ro/eBooks/StiinteEDU/CrengutaOprea/cap1.pdf