DRUMURI LA MĂNĂSTIRI MOLDAVE

ITINERARE TURISTICE NEMŢENE

ISBN 973-48-0072-8
CASA EDITORIALĂ PENTRU TURISM ŞI CULTURĂ
ABEONA Bucureşti 1992
 INVITAŢIE ÎN „MOLDOVA DE SUB MUNTE”

Există în ţara noastră nenumărate locuri minunate care se întipăresc pentru todeauna în
inima şi-n gîndul oricărui călător. Şi nimeni nu ar putea spune unde şi cînd, în ce anume împrejurări
se naşte încîntarea şi acea irezistibilă dorinţă a revederii, pe care numai munţii şi apele, pămîntul şi
oamenii acestor plaiuri ştiu s-o ostoiască.
Pe chipul ţării, în Moldova, ţinutul Neamţului a păstrat dintotdeauna trăsăturile unei
frumuseţi care s-a împlinit pe măsura trecerii veacurilor. Timpul şi Istoria au zămislit aici, din
neastîmpărul Bistriţei şi din măreţia Ceahlăului, din chemarea străvechilor ziduri muşatine, din
măiestria zugrăvelilor de la Agapia şi Durău şi din atmosfera evocatoare a Humuleştilor, o lume cu
aură de legendă, reflectată adesea în nemuritoare pagini ale literaturii româneşti. Scrierile lui
Creangă, Hogaş, Vlahuţă şi Sadoveanu, pline de poezie şi farmec neîntrecut, au dezvăluit la vremea
respectivă un ţinut cu o natură sălbatică şi nesupusă, cu oameni harnici şi primitori şi un trecut pe cît
de măreţ, pe atît de puternic încrustat în spiritualitatea noastră naţională.
Toate acestea explică în bună măsură de ce unele «transformări» contemporane — care nu
întotdeauna s-au dovedit inspirate şi necesare — nu au dus la depersonalizarea acestei entităţi
istorico-geografice pe care o reprezintă regiunea dintre Siret şi Carpaţi. Este foarte adevărat că în
locul vechiului drum al plutelor, presărat cu haituri şi bulboane a apărut ochiul de mare de la Bicaz şi
că tîrgurile de odinioară şi-au schimbat înfăţişarea, dar toate acestea au adăugat elemente noi de
interes şi frumuseţe în geografia unor locuri şi aşa minunate, iar în îmbrăţişarea protectoare a
munţilor, dealurilor şi văilor însorite s-au păstrat toate acele componente prin care dăinuie sufletul
nostru mioritic: zidurile strămoşilor, satele bătrîne şi strălucirea unor cutume cu obîrşii ancestrale,
care nu au pălit prin trecerea inexorabilă a timpului.
Conştient de dificultatea şi de riscurile pe care le comportă prezentarea unei asemenea
regiuni, ce solicită la maximum discernămîntul şi capacitatea de sinteză, autorul nu-şi putea propune
o lucrare cu pretenţii exhaustive. El se vă considera, deci, pe deplin satisfăcut dacă — atrăgînd atenţia
cititorilor asupra celor mai importante obiective — vă reuşi sa trezească dorinţa de a vizita şi de a
cunoaşte «de visu» această parte a ţării, despre care Miron Costin spunea pe bună dreptate ca «...
dacă zeiţele din fabulele greceşti ar fi aflat de aceaste ţinuturi, ar fi venit desigur aici din Olimpul lor».

Autorul

GENEROASĂ DESFĂŞURARE DE FRUMUSEŢE

Regiunea la care ne referim corespunde din punct de vedere administrativ judeţului Neamţ,
fiind situată în partea centrală a Moldovei, pe valea rîului Bistriţa şi pe cursul inferior al rîului
Moldova, în zona de confluenţă a acestuia cu Siretul. Ocupă în întregime bazinul hidrografic al Bistriţei
mijlocii şi în raport cu principalele unităţi de relief cuprinde o bună parte din Carpaţii Orientali,
Subcarpaţii Moldovei şi numai o porţiune restrînsă din Podişul Moldovei, măsurînd o suprafaţă de
aproximativ 5 900 km2.
Relieful prezintă forme de o mare varietate, fiind dominat de silueta unică a Ceahlăului. Privit
de la vest spre est apare ca o succesiune de trepte uriaşe care coboară de pe înălţimile Ceahlăului spre
valea Siretului. Zona muntoasă, situată la apus, este reprezentată prin Munţii Bistriţei, cu vîrful Grinţieş
(1758 m). Masivul Ceahlău, cu vîrfurile Ocolaşul Mare (l 907 m) şi Toaca (l 900 m), Munţii Tarcăului,
a căror înălţime maximă se măsoară pe vîrful Grinduşul (l 664 m), iar în partea de sud-vest un segment
din Munţii Hăşmaş. Cu cît înaintăm spre est, altitudinea scade şi lanţul muntos coboară pe înălţimi
medii de l 000 m care intră în alcătuirea Munţilor Stînişoarei, cu vîrful Bivolul de l 530 m, şi a
prelungirii sudice a acestora — Munţii Goşmanului, dominaţi de vîrful Goşman (l 305 m). Apele
curgătoare au ferăstruit aceste culmi, formînd văi accesibile, de un rar pitoresc, care au facilitat o
permanenta legătură cu toate regiunile înconjurătoare. Astfel, din valea Bistriţei se poate ajunge — prin
trecători nu prea înalte — din Moldova în Transilvania fie pe valea sălbatică a Bicazului, prin Cheile
Bicazului, spre Gheorgheni, fie pe Bistricioara, prin Prisecani spre Tulgheş, Borsec şi Topliţa.
Străpungînd Culmea Stînişoarei, prin valea Sabasei, trecem în judeţul Suceava, către Mălinii lui
Nicolae Labiş; pe valea Largului, peste Muntele Petru Vodă, se poate ajunge la Pipirig şi, în
continuare, la Tîrgu Neamţ, iar pe valea Bistriţei se deschide spre nord drumul ce duce la Vatra Dornei
şi spre sud vechea cale a Bacăului.
Din imaginea de ansamblu a reliefului se detaşează Ceahlăul — «voievodul» de necontestat al
munţilor Moldovei. «Cel mai înalt dintre munţi — menţionează Dimitrie Cantemir — este Ceahlăul,
care dacă ar fi intrat în basmele celor vechi, ar fi fost tot atît de vestit ca şi Olimpul, Pindul sau Pelias.
Este aşezat in părţile Neamţului, nu departe de izvorul Tazlăului, iar mijlocul e acoperit de zăpezi
veşnice; pe vîrful lui însă nu se găseşte pic de nea, fiindcă pare să fie deasupra norilor de zăpadă».
Cea de-a doua treaptă de coborîre din Carpaţi, spre regiunile mai joase din răsărit, o formează
dealurile subcarpatice care însoţesc munţii ca un brîu exterior, cu înălţimi mult mai reduse, ce închid
unele depresiuni orientate nord—sud, precum Depresiunea Cracau—Bistriţa, cu cea mai întinsă
Suprafaţa, brăzdată de cele două rîuri care i-au dat numele şi Depresiunea Neamţului, cuprinsă între
Culmea Stînişoarei, Dealul Corni (592 m) şi Dealul Pleşu, străbătută de pîrîul Neamţ (Ozana).
Ultima treaptă a reliefului o formează lunca largă pe care Siretul şi, parţial, Moldova o
fertilizează cu apele lor. În această regiune se conturează terasele de la confluenţa Siretului cu
Moldova, relieful înălţîndu-se la nord-est, unde se desfăşoară pe un teritoriu restrîns dealurile joase, de
400—500 m, ale Podişului Moldovenesc, denumite şi Dealurile Bîrladului, care se întind mai ales spre
Iaşi şi Vaslui.
Aspectele climatice se diferenţiază în funcţie de formele de relief. Este caracteristică clima de
munte în partea de vest, care capătă un pronunţat caracter continental în răsărit, unde sînt frecvente
invazii de aer de origine subpolară sau din aria anticiclonului siberian. Radiaţia solară globală medie se
situează la 106—107 kcal/cm2/an, valorile cele mai ridicate înregistrîndu-se în perioada mai—august,
iar cele mai scăzute în intervalul noiembrie—ianuarie.
Temperatura aerului diferă şi ea de la o zonă la alta. Astfel, temperatura medie a lunii iulie
este cuprinsă între 20°C, în răsărit, şi 8° C, pe culmile din apus, iar temperatura medie a lunii ianuarie
se situează între —3°C, în est, şi —8°C, pe înălţimile montane din vest. Maxima absolută (de 39,6°C)
s-a înregistrat la Doljeşti (în zona Romanului), la 17 august 1952, iar minima absolută (de —33,2°C) s-
a măsurat chiar în Roman, la 20 februarie 1954, astfel încît în partea estică se poate ajunge la o
amplitudine termică maxima ce depăşeşte 70°C.
Precipitaţiile medii anuale cresc de la est spre vest, de la 550 mm la peste l 000 mm. În zonele
de munte şi în cele subcarpatice mai înalte media precipitaţiilor este de 800—1 050 mm anual, în cele
de podiş de 600—800 mm, iar pe văile marilor rîuri din răsărit de 550— 600 mm. Cantitatea medie a
precipitaţiilor lunii iulie se situează între 90 şi 140 mm, scăzînd pînă la 70 mm pe valea Siretului, iar
media precipitaţiilor din luna ianuarie este cuprinsă între 30 şi 70 mm, atingînd şi 80 mm în zonele mai
înalte. În raport cu aceste valori se situează şi diferenţele dintre grosimea stratului de zăpadă, care
variază de la 25—40 cm (în est) pînă la 80—110 cm (în regiunea montană din vest), zăpada
menţinîndu-se timp de 100—160 de zile pe culmi şi 60—80 de zile pe văi şi în zonele de podiş.
În partea apuseană predomină vînturile de vest şi nord-est, iar spre răsărit se resimte mai
puternic influenţa vînturilor estice şi nord-estice. Viteza medie a vîntului înregistrează cele mai mari
valori în zona montană (10 m/s pe vîrful Toaca), acestea scăzînd spre est, unde se ajunge la 4—2,3 m/s.
În zonele sudice şi sud-estice iernile sînt mai aspre, dar mai scurte; la munte, desigur cu intermitenţe,
continuă să cadă precipitaţii sub formă de zăpadă de la începutul lui noiembrie pînă la sfîrşitul lunii
martie, iar pe Ceahlău şi în munţii înconjurători, pe versanţii nordici, stratul de zăpadă persistă chiar şi
în luna iunie.
Există însă şi elemente climatice cu totul particulare, specifice unor entităţi geografice binc
delimitate. Este cazul brizelor de munte, care se manifestă cu o statornică frecvenţă în bazinul Bistriţei,
mai ales pe timp senin. Circulaţia atmosferică locală determină în timpul zilei formarea unor curenţi de
aer care se deplasează spre înălţimi pentru ca în faptul serii direcţia vîntului să se schimbe, din amonte
spre aval.
Reţeaua hidrografică este foarte bogată şi în totalitatea lor apele curgătoare se îndreaptă, atît
prin Bistriţa, cît şi prin Moldova, către principala arteră colectoare care este Siretul. Acesta străbate
partea răsăriteană a ţinutului Neamţ pe o distanţă de circa 38 km, între Rotunda şi Spiridoneşti, avînd
un debit mare şi un curs domol ce se desfăşoară pe o vale largă, cu pantă lină, unde s-a constituit o
luncă fertilă cu o vegetaţie bogată în care predomină plopul, salcia şi arinul.
Totuşi, cea mai importantă apă curgătoare din regiunea la care ne referim rămîne Bistriţa, care
şi-a săpat în această zonă o albie de aproape 125 km, de la Lunca (comuna Borca) pînă la Frunzeni
(comuna Costişa), unde pătrunde pe teritoriul judeţului Bacău. Dintre afluenţi menţionăm pe dreapta:
Borca, Bistricioara, Schitul, Bicazul, Tarcăul, Oanţul, Pîrîul Calului şi Nechitul — ape în general
repezi, cu debit fluctuant —, iar pe stînga: Sabasa, Largu, Hangu, Buhalniţa — ape mai mici dar nu mai
puţin capricioase. În zona depresionară primeşte apele Cuejdiului, cel mai mare afluent al său de pe
partea stîngă, care confluează cu Bistriţa pe teritoriul municipiului Piatra-Neamţ. Un alt rîu, demn de
reţinut, este şi Moldova care se uneşte cu Siretul în aval de municipiul Roman, la Cotu Vameş,
colectînd cîţiva afluenţi mai mici, printre care Neamţul (Ozana), Topoliţa şi Valea Mare.
Lacurile, în marea lor majoritate cu un caracter antropic, se află pe cursul Bistriţei, ca rezultat
al constituirii sistemului hidroenergetic dintre Bicaz şi Bacău, dar pot fi întîlnite şi în zona centrală şi
estică, la Podoleni, Negrileşti, Bălăneşti, Budeşti, Români, Secuieni şi Miron Costin.
 În strînsă legătură cu relieful şi clima, vegetaţia şi flora acestei regiuni se caracterizează printr-
o mare varietate, incluzînd un important număr de specii. Astfel, la altitudini de peste l 600—l 700 m,
în Masivul Ceahlău, predomină o vegetaţie de tip subalpin, în cadrul căreia speciile lemnoase ocupă o
pondere neînsemnată. Pe Ocolaşul Mare, turbăriile acidome constituie un adevărat paradis al muşchilor
şi lichenilor. Suprafeţe întinse sînt acoperite aici cu licheni de munte (Cetraria islandica) şi muşchi de
pămînt (Polytrichum communae), care se dezvoltă în cele mai bune condiţii alături de alte specii
asemănătoare (Thamnolia vermicu-laris, Sphagnum acutifolium, Dicranum grdenlandicum). Pajiştile
din etajul subalpin prezintă o mare diversitate florală şi cuprind, în principal, diferite specii de rogoz
(Carex curvula), la care se adaugă firuţa (Poa alpina), ţăpoşica (Nardus stricta), păiuşul (Festuca
supina) timoftica (Phelum alpinum), vioreaua alpină (Violă alpina), garofiţa (Dianthus glacialis) şi alte
plante ierboase, desfâşurînd printre steiurile cenuşii adevărate covoare multicolore. Doar floarea de
colţi (Leontopodium alpinum) se anină pe înălţimile greu accesibile ale pereţilor stîncoşi, presărînd pe
faţa contorsionată a acestora pete strălucitoare de un alb imaculat.
Atît pajiştile cît şi turbăriile din etajul subalpin sînt străpunse, din loc în loc, de mulţimea
tufărişurilor mărunte de merişor (Vaccinium vitis idaea), de afin (Vaccinium myrtillus),arginţică (Dryas
octopetala), jneapăn (Pinus montana) şi ienupăr (juniperus communis), prezenţa lor contribuind la
sublinierea notei de pitoresc a întregului etaj.
După o îngustă zonă de tranziţie, caracterizată printr-o vegetaţie de pajişti şi tufişuri subalpine
în alternanţă cu exemplare izolate sau pîlcuri de molid, urmează etajul pădurilor de molid (Picea
excelsa) de la l 600— l 700 m altitudine pînă la limita de 800—l 000 m în care mai apar pe alocuri
enclave izolate de scoruş de munte (Sorbusaucuparia), mesteacăn (Betula verrucosa), pin (Pinus
silvestris) şi zadă (Larix decidua, varietatea polonica). De remarcat prezenţa masivă pe abruptul estic al
Ceahlăului a mai multor exemplare de zadă (crin de munte, lariţă), protejate prin lege ca monumente
ale naturii.
Spre partea inferioară a pădurilor de molid pătrund tot mai mult bradul (Abies alba) şi fagul
(Pagus silvatica), învelişul vegetal al acestui etaj tună întregit cu numeroase specii de plante ierboase,
muşchi şi ferigi.
Sub 1000 m altitudine, pînă la 600—700 m, se întind pe mari suprafeţe pădurile de fag în
amestec cu răşinoase. Bazinul mijlociu al Bistriţei aparţine aproape în totalitate acestui subetaj vegetal,
deşi de la confluenţa cu Bistricioara fagul începe să precumpănească. În general, pe locurile mai înalte,
coniferele constituie elementul principal, pentru ca o dată cu scăderea altitudinii raportul să se schimbe
în favoarea fagului. Alături de aceste esenţe mai apar, pe suprafeţe relativ reduse, teiul (Tilia cordata),
arţarul (Acer platanoides) şi ulmul (Ulmus montana), împreună cu diferiţi arbuşti, printre care alunul
(Coryllus aveliana) şi călinul (Viburnum opulus) sînt cei mai răspîndiţi. Tot pe valea Bistriţei, între
Bicaz şi Piatra-Neamţ, la Stejaru şi pe Dealul Troian, întîlnim şi unele suprafeţe acoperite compact de
gorun (Quercus petraea).
Stratul ierbaceu din subetajul pădurilor de amestec nu este continuu; cuprinde totuşi un mare
număr de specii dintre cele mai diverse, iar în pajiştile din poieni această diversitate floristică este şi
mai pregnantă.
În Subcarpaţii Moldovei este bine reprezentat etajul pădurilor de fag, care urcă pînă la 700 m
şi chiar mai sus. Predomină, de obicei, făgetele pure, dar mai apar uneori şi carpenul (Carpinus
betuluş), arţarul sau stejarul (Quercus robur), iar în zona Săvineşti şi pe Dealul Balaurului, din
Depresiunea Cracau, întîlnim păduri întinse de gorun (Quercus petraea şi Quercus sessiliflora).
Făgetele ocupă mari suprafeţe pe valea Bistriţei, pe valea Tazlăului şi in zona Tîrgu Neamţ,
reprezentînd o importantă sursă de material lemnos. În zona extracarpatică, de la răsărit- se dezvoltă o
vegetaţie de silvostepă caracteristică regiunilor cu umiditate scăzută.
Vegetaţia cuprinde mai multe specii considerate, pentru raritatea sau valoarea lor ştiinţifică,
monumente ale naturii. Laricele de pe Ceahlău, tisa (Taxus baccata), papucul-doamnei (Cypripedium
calceolus), sîngele voinicului (Nigritîella rubra şi N. nigra) sau floarea de colţi, care apar în zonele
alpine greu accesibile, sînt o minunată podoabă a înălţimilor, fiind puse sub ocrotirea legii.
Tot atît de variată este şi fauna, ca o consecinţă directă a raporturilor bioecologice deosebit de
complexe pe care le determină relieful, clima şi vegetaţia din acest spaţiu cuprins între obîrşia
Bîrladului şi înălţimile Ceahlăului. În etajul subalpin nu întîlnim o varietate faunistică prea mare, aici
predominînd reptilele şi lepidopterele. Abia în pădurile de munte putem afla acea diversitate de
vieţuitoare ce a adus — din cele mai vechi timpuri — o meritată faimă acestui ţinut. Pe aici hălăduieşte
ursul brun. căpriorul şi cerbul carpatin, iar turmele de mistreţi cutreieră zone largi în căutarea hranei.
Urmele de lup, vulpe şi jder duc spre stîne sau spre adăpători; în locuri mai ferite, rîsul stă la pîndă şi s-
aţine în calea căprioarelor; cocoşul de munte şi ierunca săgetează adesea văzduhul transparent, spăr-
gînd liniştea cu zborul lor scurt, precipitat.
Prin formarea lacurilor de acumulare de pe valea Bistriţei avifauna şi ihtiofauna s-au îmbogăţit
cu noi specii. Mătăsarul (Bomby cillagarrulus), pescăruşul verde (Alceolo atthis) sau lebăda cîntătoare
(Cygnus cygnus) poposesc temporar pe malurile lacului de acumulare de la Bicaz în timp ce
prundăraşul (Charadrius dubius) şi raţa mare (Anas platyrhynchos) sînt pe cale de a se adapta
condiţiilor din această zonă, convieţuind cu speciile tradiţionale.
În apele curgătoare şi în iazurile din zonele subcarpatice crapul, ştiuca, obletele şi cleanul sînt
speciile cele mai frecvente. Păstrăvul, lostriţa şi lipanul populează doar apele reci şi limpezi de munte
şi unele lacuri de acumulare de pe valea Bistriţei. Din acest punct de vedere lacul Izvorul Muntelui
constituie un biotop complex şi interesant căruia nu i s-au descifrat încă toate enigmele. La Poteci şi la
Vaduri s-a trecut la creşterea dirijată a păstrăvului prin metode specifice acvaculturii; la Poiana Teiului
şi Hangu, acolo unde Bistriţa se varsă în lac, îşi fac apariţia mreana (Barbus meridionali petenyi),
scobarul (Chondostroma nasus) şi păstrăvul de lac (Salmo trutta labrax lacustris) j în locurile mai
adînci se află cele mai mari exemplare de lostriţă (Hucho hucho) şi păstrăv, iar în larg abundă cleanul şi
obletele. Acestora li se adaugă plătica, păstrăvul curcubeu şi babuşca, asigurînd prin prezenţa lor un
nou echilibru biologic în apele lacului şi un interes sporit din partea celor ce practică pescuitul sportiv.
Resursele naturale ale zonei sînt completate, în mai mică măsură, cu bogăţii ale subsolului
care pot asigura, cantitativ şi stuctural, dezvoltarea unei puternice industrii miniere. Deşi unele lucrări
şi documente de arhivă din secolele XVII—XIX evidenţiază existenţa unor zăcăminte de sare (în
întreaga zonă dintre Piatra-Neamţ, Bălţăteşti şi Tîrgu Neamţ), carbonat de potasiu (la Pipirig şi
Bălţăteşti), minereu de fier (la Bisericani şi Pîngăraţi), gresii (la Tarcău şi Bicaz), alabastru (la Tazlău;,
ardezie (la Poiana Teiului), chihlimbar (la Piatra Şoimului) etc. pe o scară mai largă se exploatează
doar calcarele de la Bicaz Chei şi Bicazul Ardelean, argilele de foarte bună calitate de la Ciritei (lîngă
Piatra-Neamţ) şi Roman, nisipul de la Roznov şi pietrişul de la Timişeşti, gresiile de Tarcău, petrolul şi
gazele naturale de la Pipirig, Tazlău, Bahna şi Moldoveni. Totuşi, prospectările geologice efectuate
pînă în prezent au pus în evidenţă şi alte bogăţii ale subsolului în această parte a ţării, deschizînd largi
perspective în privinţa exploatării lor viitoare.
Cea mai importantă bogăţie naturală a ţinutului Neamţ rămîne însă «aurul verde» al pădurilor,
valorificat în ultima vreme pe o scară tot mai înaltă. Din suprafaţa totală aproximativ 42% este
acoperită cu păduri, judeţul Neamţ ocupînd din acest punct de vedere locul al treilea în ţară (după
Caraş-Severin şi Suceava) şi locul al doilea în producţia industriei forestiere.
Începuturile exploatărilor forestiere din această parte a ţării se pierd în veacurile trecute.
Bistriţa devenind o cale a plutelor încă din secolul al XV-lea. La sfîrşitul veacului trecut şi la începutul
acestui secol tăierile masive şi neraţionale s-au soldat cu defrişarea unor munţi întregi, provocînd
degradarea solurilor şi diminuarea fondului forestier. Din păcate, nici în ultimele decenii nu s-a
înregistrat o îmbunătăţire radicală a situaţiei în acest domeniu, urmînd ca de acum înainte să se
întreprindă acţiuni consecvente, ştiinţifice şi realiste, menite să asigure extinderea suprafeţelor
forestiere, diversificarea speciilor în funcţie de condiţiile pedoclimatice specifice şi ridicarea calităţii
mediului înconjurător.
În încheierea acestui capitol trebuie totuşi să subliniem şi existenţa unui mare număr de
izvoare cu apă minerală, mai valoroase şi mai cunoscute fiind cele de la Bălţăteşti, Oglinzi, Neguleşti,
Toşorog, Borca, Bisericani şi Vînători-Neamţ.
Din punct de vedere demografic, zona la care ne referim reuneşte aproape 600 000 de locuitori
(cu 50% mai mult faţă de anul 1930), reprezentînd aproximativ 3,8% din populaţia ţării. Densitatea
populaţiei se situează peste media pe ţară (aproape 90 de locuitori pe km 2), valorile cele mai mari
înregistrîndu-se în zona Romanului şi pe valea Bistriţei, unde sînt de altfel concentrate cele mai
importante centre urbane şi comunele cu cel mai mare număr de locuitori. Densitatea populaţiei scade
treptat de la est spre vest, cele mai mici valori semnalîndu-se în zona muntoasă situată la apus de linia
Borca—Dămuc—Tarcău.

RĂDĂCINI ADÎNCI ÎN VATRA STRĂBUNĂ

Condiţiile naturale prielnice au făcut din ţinutul Neamţ o străveche vatră de locuire pe ale
cărei întinderi au trăit şi au creat, timp de mai multe milenii, făuritorii tuturor treptelor de civilizaţie
cunoscute în istoria umanităţii şi, implicit, în istoria naţională.
Investigaţiile arheologice, efectuate cu ocazia cercetării complexe a zonei lacului de
acumulare de la Bicaz, au dus la descoperirea a numeroase urme de viaţă paleolitică în jurul Masivului
Ceahlău, împingînd limita cunoaşterii istorice — pentru această regiune — pînă la mai mult de 80 000
de ani în urmă.
Vestigiile materiale ale cetelor de vînători aşezate pentru o perioadă mai îndelungată pe
terasele de la Cetăţica, Podiş, Bistricioara—Lutărie, Bofu sau Dîrţu vădesc o mare concentraţie
demografică. Datînd din perioada de sfîrşit a glaciaţiunilor, cînd animalele mari se retrag o dată cu
gheţarii spre locurile mai înalte atrăgînd pe urmele lor grupuri masive de vînători paleolitici,
descoperirile de la Ceahlău oferă multiple posibilităţi de cunoaştere într-o epocă de adînci prefaceri, din
frămîntările căreia se ivesc zorile încă nedefinite ale neoliticului, pe fundalul unor neîntrerupte
deplasări ale colectivităţilor umane. Spre aceste locuri se îndreaptă cetele epipaleolitice răsăritene, dar
şi grupurile baltice care preferă locurile mai înalte, formînd enclave culturale distincte, aşa cum este
cazul grupului Swiderian descoperit în poiana «La Scaune», de pe Ceahlău, la o altitudine de l 328 m.
Adaptîndu-se noilor condiţii de viaţă, create prin dispariţia ultimilor gheţari, făuritorii
culturilor neolitice timpurii se vor retrage din zona montană şi vor popula regiunile mai fertile şi mai
adăpostite de la deal şi cîmpie, trecînd la o existenţă sedentară pe baza noilor ocupaţii legate de
domesticirea animalelor şi cultivarea primitivă a plantelor. Mai ales în neoliticul superior aceste locuri
au constituit o arie de intensă locuire, punctată de un mare număr de aşezări ce ocupau terasele mai
înalte şi boturile de deal. Cu timpul se ajunge la acel înalt stadiu de dezvoltare economico-socială pe
care-l atestă aşezările cucuteniene de la Frumuşica Traian—Zăneşti, Ghelăieşti, Izvoare—Piatra-Neamţ
şi Tîrpeşti. Uneltele din piatră şlefuită apar într-o multitudine de forme, fiind executate cu deosebită
grijă şi pricepere; locuinţele încăpătoare sînt trainice şi întocmite strict funcţional, iar ceramica pictată
policromă, situîndu-se între meşteşug şi artă, vădeşte prin tehnică şi decor o certă filiaţie egeeană şi
microasiatică.
La începutul celui de-al doilea mileniu î. de Hr. are loc pătrunderea masivă a triburilor de
păstori nomazi care transformă războiul într-o ocupaţie permanentă. Epoca bronzului debutează
furtunos, continuînd apoi cu secole agitate în care forţa şi incertitudinea constituie elemente
caracteristice. Suficiente motive pentru a situa aşezările în locuri mai puţin accesibile şi mai uşor de
apărat, protejîndu-le cu şanţuri şi valuri întărite ca la Costişa. Populaţia geto-dacică, individualizată în
cadrul triburilor tracice purtătoare ale civilizaţiei bronzului, vă constitui elementul etnic predominant
contribuind, alături de centrele din interiorul şi din sudul arcului carpatic, la definirea şi la afirmarea
uneia dintre cele mai înfloritoare, mai unitare şi mai trainice civilizaţii balcanice. Urme de locuire
dacică apar cu o impresionantă frecvenţă în întreaga regiune, dar mai dense şi mai semnificative sînt
cele de la Piatra-Neamţ, din jurul Romanului şi al oraşului Tîrgu Neamţ.
Pe harta întocmită în secolul al II-lea, geograful Ptolemeu fixează între Siret şi Carpaţi centrul
dacic al Petrodavei, identificat de marea majoritate a cercetătorilor cu aşezările fortificate descoperite
la Piatra-Neamţ (pe Bîtca Doamnei şi Cozla) şi la Piatra Şoimului. Chiar dacă nu admitem acest punct
de vedere, nu putem ignora similitudinile existente între cetatea de pe Bîtca Doamnei şi fortificaţiile
descoperite în capitala dacică din Munţii Orăştiei. Zidurile masive, sanctuarele, ceramica şi diversitatea
obiectelor uzuale, la care se adaugă multitudinea aşezărilor rurale nefortificate atestă cu certitudine
existenţa unui important centru geto-dacic la Piatra-Neamţ, a cărui perioadă de maximă înflorire se
situează în secolele I î. de Hr. şi I după Hr. De altfel, în partea finală a celui ce-al doilea război daco-
roman (106 după Hr.), după cucerirea Sarmizegetusei, legiunile lui Traian vor continua campania în
Dacia, trecînd munţii pentru a neutraliza şi puternicele centre dacice de la est de Carpaţi. Atunci au fost
distruse cetăţile de pe Bîtca Doamnei şi Cozla, împreună cu celelalte aşezări dacice situate pe dreapta
Bistriţei.
Vestigiile arheologice descoperite la Gabăra—Moldoveni, Văleni, Dulceşti, Săbăoani şi
Vlădiceni—Bîrgăoani la Războieni, Dragomireşti, Tibucaru, Slobozia— Roznov şi Dochia—Girov sau
la Dărmăneşti, Lutărie, Pietricica şi Izvoare—Piatra Neamţ dovedesc cît se poate de convingător
permanenţa şi viabilitatea elementului autohton în secolele II—III după Hr, capacitatea să de a asimila
creator atît realizările lumii romane, cît şi grupurile migratoare stabilite vremelnic pe aceste meleaguri.
Continuitatea şi evoluţia populaţiei locale, pe durata întregului mileniu ce corespunde marilor
migraţii, sînt puse în evidenţă prin descoperirile de la Mănoaia—Costişa, unde a putut fi urmărită
succesiunea neîntreruptă a unor niveluri de locuire din secolul al III-lea pînă în secolul al VI-lea după
Hr, de la Tîrpeşti—Petricani, Poiana—Dulceşti, Săbăoani Gabăra—Moldoveni şi mai ales Davideni—
Ţibucani, caracteristice jumătăţii a doua a secolului al VI-lea şi veacului următor, cînd se desfăşoară
procesul de asimilare a grupurilor slave sedentarizate, de la Poiana—Dulceşti, Izvoare—Bahna şi
Brăşăuţi— Dumbrava Roşie, aparţinînd culturii materiale de tip Hlincea din secolele VII—IX.
Aceste mărturii sînt completate de aşezarea fortificată de pe Bîtca Doamnei, datată în secolele
XII— XIII, ale cărei vestigii lasă să se întrevadă existenţa unor relaţii economico-sociale de tip feudal
incipient. Nu este exclus să se fi format pe cursul mijlociu al Bistriţei chiar o formaţiune politică de
oarecare importanţă, cu un rol activ în formarea şi consolidarea statului feudal independent al
Moldovei. În orice caz, alături de regiunile nordice, ţinutul Neamţ va constitui, încă din primele decenii
de existenţă a tînărului stat independent, un nesecat izvor de resurse materiale şi umane pentru care
voievozii Muşatini vor manifesta un mare şi justificat interes.
Simţind nevoia să opună veleităţilor de suzeranitate ale puternicilor săi vecini un sistem
organizat de apărare, Petru I Muşat (1374—1391) va ridica pe Dealul Pleşu impunătoarele ziduri ale
Cetăţii Neamţ şi va pune trainice temelii de credinţă şi cultură dincolo de braniştea de la Vînători, la
Mănăstirea Neamţ, afirmînd şi pe plan spiritual voinţa de neatîrnare a ţării. Credincios aceluiaşi ideal.
Ştefan I Muşat va izbîndi în 1395 asupra oştilor ungureşti ale lui Sigismund de Luxemburg, la Hindău
(Ghindăoani), nu departe de Cetatea Neamţ. Venind adesea în tîrgul Piatra, Alexandru cel Bun va fi
unul dintre cei mai vechi şi mai consecvenţi admiratori ai acestui ţinut, ctitorind lăcaşul domnesc de la
Bistriţa, care-i va adăposti mormîntul. Cît despre Ştefan cel Mare. sînt puţine locuri pe unde să fi trecut
fără a lăsa posterităţii dovada materială a geniului său militar, politic şi administrativ; iar acolo unde
veacurile au risipit zidurile de cetate, vetrele de sat şi temeliile vechilor biserici a rămas amintirea celor
47 de ani de eroism, de renaştere şi de afirmare naţională, purtată prin generaţii în cîntec şi legendă.
După răsunătoarea izbîndă de la Podul înalt, viteazul domn nu se va lăsa amăgit de promisiunile şi
măgulitoarele aprecieri ale contemporanilor, pregătind cu toată luciditatea viitoarea confruntare cu
Mahomed — cuceritorul Constantinopolului. După ce ferecase poarta sudului, ridicînd Cetatea Nouă
de la Roman, Ştefan cel Mare întăreşte şi Cetatea Neamţului cu o nouă «pînză» de ziduri, transformînd
fortăreaţa muşatină într-un inexpugnabil punct de rezistenţă, încercînd zadarnic să stăvilească valul
otoman. Ştefan va înscrie la Războieni o nouă pagina de eroism şi vitejie, retrăgîndu-se apoi în
interiorul ţării. Dar nici Mahomed nu se va bucura de izbîndă, întorcîndu-se fără glorie de sub zidurile
Cetăţii Neamţ, urmărit cu înverşunare de oastea renăscută din munţi şi de prin codri, la chemarea
prelungă a buciumelor.
În puţinele zile de linişte şi pace. Ştefan cel Mare se retrăgea uneori la curtea să din Piatra,
durată pe deal, în inima tîrgului. Şi tot în acele zile găsea răgazul să cinstească o nouă biruinţă, punînd
temeliile unui alt lăcaş, ce avea să-i poarte peste veacuri numele şi amintirea faptelor. Îl regăsim, aşa
cum l-a descris Neculce, aprig dar drept, călit în războaie dar însetat de frumos, căci ochiul şi grija lui
au vegheat tot ceea ce ne-a lăsat la Tazlău, la Bistriţa, la Piatra sau la Războieni.
După moartea lui Ştefan cel Mare, anii s-au scurs mai tulburi şi mai zbuciumaţi prin matca
adîncă a vremii, momentele de răgaz şi de stabilitate erau tot mai puţine, dar în ţinutul Neamţului tot au
mai continuat să se înalţe ziduri trainice şi lăcaşuri măiestrit împodobite, mărturii ale unor fapte ce
înnobilează istoria acestui popor. La Bisericani, în 1512, a ctitorit Ştefăniţă Vodă, iar la Roman, către
mijlocul aceluiaşi veac —, Petru Rareş; mănăstirilor de la Bistriţa (1554) şi Pîngăraţi (1560) li se
alătură numele lui Alexandru Lăpuşneanu- iar bisericii de la Buhalniţa cel al lui Miron Barnovschi. În
timpul lui Vasile Lupu (1634—1653) s-au zidit construcţiile impunătoare de la Şerbeşti, Ceahlău-Schit,
Bozienii de Sus şi au răsunat iarăşi cîntece de vitejie la Cetatea Neamţ. Pe temelii străvechi se ridică,
pline de frumuseţe, sfidînd parcă opreliştile acelor vremuri tulburi- comorile de artă medievală de la
Secu (1602), Agapia (1642-—1644) şi Văratec (1808).
În secolul al XVIII-lea, noile relaţii economice de producţie subminează lent dar sigur
complicatul edificiu al sistemului feudal. Curtea domnească de la Piatra îşi pierde strălucirea de
altădată şi între zidurile-i năruite se cuibăreşte ruina. În schimb, curtea Cantacuzinilor de la Ceahlău-
Schit, cea a lui Darie Dărmănescu de lîngă Piatra sau cea a Costineştilor de la Trifeşti se dezvoltă ca
centre locale ale unor entităţi economice care se înstrăinează tot mai mult de vechiul spirit autarhic. Se
extind exploatările forestiere de pe valea Bistriţei şi plutele poartă pînă la Dunăre şuvoiul de aur verde
ce începe să se scurgă şi spre alte pieţe decît cele otomane, ocolind rigorile unui monopol care nu mai
are forţa necesară pentru a se impune. După o lungă perioadă de stagnare, viaţa orăşenească renaşte la
alte dimensiuni. Romanul şi Piatra nu mai rămîn doar centre ale unui intens comerţ de tranzit, producţia
meşteşugărească se diversifică şi la finele veacului va îmbrăca, pe alocuri, chiar forme manufacturiere.
Vechilor drumuri comerciale li se adaugă altele noi, şi-n fapt de seară carele grele de povară opreau
pentru popas la hanul de la Roznov, la Cîrligi sau la Hanul Ancuţei.
La începutul secolului al XIX-lea, acest proces de destrămare a relaţiilor feudale se
accentuează. Criza economică determină profunde mutaţii politico-sociale, materializate în programul
şi idealurile mişcării revoluţionare din 1848. În acele zile de încordare, de entuziasm şi dezamăgire din
martie 1848, o parte dintre conducătorii care îndrăzniseră să gîndească şi să acţioneze în spiritul celor
35 de puncte ale Petiţiei-Program şi-au găsit adăpost la curtea Cantacuzinilor de la Hangu, trecînd apoi
în Transilvania.
Revoluţia a fost înăbuşită, dar spiritul ei şi marile probleme social-economice în numele
cărora se ridicaseră cei mai reprezentativi dintre intelectualii vremii dăimiiau prin forţa unei realităţi
oprimante şi contradictorii. Lupta pentru unire va constitui curînd un nou prilej de confruntare politică,
într-un moment în care — pe plan economic — burghezia naţională cîştigase noi şi importante poziţii.
Grupările unioniste de la Piatra, Roman şi Tîrgu Neamţ s-au numărat printre cele mai active,
bucurîndu-se de atenţia şi de participarea directă a lui Vasile Alecsandri şi Mihail Kogălniceanu. Actul
de la 24 ianuarie 1859 va fi întîmpinat cu aceeaşi bucurie exprimată în acordurile emoţionante din Hora
Unirii şi cu aceleaşi speranţe care însufleţiseră un întreg popor în lupta-i multiseculară. Treptat, dispar
barierele din calea progresului social şi forţele încă latente ale capitalismului îşi caută cu înfrigurare
mijloacele deplinei afirmări.
Încă din 1841, Gheorghe Asachi adusese maşini şi meşteri de la Viena, punînd la Piatra bazele
primei «mori» mecanice de hîrtie din Moldova. În deceniile Următoarea maşinismul înregistrează noi
succese prin apariţia unor «stabilimente» industriale de mai mari dimensiuni la Piatra-Neamţ, Roman şi
Tîrgu Neamţ. Sporeşte numărul ferăstraielor acţionate hidraulic sau mecanic, iar exploatările forestiere
de pe valea Bistriţei ajung în ultimii ani ai secolului trecut la formele şi proporţiile unei adevărate
industrii.
În agricultură, legile din 1863 şi 1864 au determinat o restructurare a proprietăţii funciare atît
pe valea Bistriţei şi în zona Tîrgu Neamţ, unde dispar întinsele stăpîniri mănăstireşti, cît şi în regiunea
agricolă din jurul Romanului. La finele veacului trecut, mica proprietate ţărănească are de înfruntat
dificultăţi tot mai mari în «convieţuirea» cu marile moşii ce reunesc adesea suprafeţe de zeci de mii de
hectare, aşa cum este cazul domeniului Sturza de la Hangu, cu o întindere de aproximativ 50 000 ha.
Victimă a unor raporturi economice şi sociale, care deseori mai îmbracă formele anacronice ale
sistemului feudal, ţărănimea va constitui o importantă forţă în viaţa politică internă, revendicîndu-şi
dreptul firesc la o existenţă care să nu mai poarte stigmatul mizeriei şi ignoranţei. Primăvara anului
1907 a cuprins sub revărsarea-i de revoltă şi satele din ţinutul Neamţ, înscriind cu foc şi sînge numele
celor ucişi la Roznov şi Rediu, la Români, sau la Tazlău.
În plan spiritual, marile ctitorii ale evului de mijloc de la Vinători-Neamţ, Bistriţa, Roman,
Secu şi Agapia au dăinuit şi s-au dezvoltat ca rodnice vetre de credinţă şi cultură românească. Scrierile
de începuturi de la Bistriţa, şcoala de caligrafi şi, mai apoi, tiparniţa de la Mănăstirea Neamţ,
bibliotecile de la Episcopia Romanului şi Mănăstirea Neamţ, şcoala de iconari din Vălenii Pietrei
reprezintă tot atîtea capitole de mare interes din istoria culturii noastre naţionale. Cărturari de seamă,
scriitori, pictori, muzicieni şi oameni de ştiinţă — fii sau iubitori statornici ai acestor plaiuri— şi-au
reunit numele, prin har şi nemurire, într-un adevărat panteon al Ceahlăului: Miron Costin, Melchisedec
Şefanescu, Ion Creangă, Vasile Conta, Ion Ionescu de la Brad, Calistrat Hogaş, Mihai Stamatin,
Constantin Istrati, C. D. Stahi, Lascăr Vorel, Aurel Băeşu, Aristide Caradja, Victor Brauner, G. T.
Kirileanu, Mihail Jora etc, într-un ţinut cu o istorie atît de bogată şi cu tradiţi. a căror obîrşie se pierde
în negurile unui trecut îndepărtat este firesc să aflăm inestimabile comori etnografice, folcloristice şi de
artă populară, rod al unui geniu colectiv care s-a manifestat de-a lungul veacurilor cu o impresionantă
forţă de creaţie.
Din acest punct de vedere, ţinutul Neamţ probează în modul cel mai convingător varietatea şi
în acelaşi timp unitatea etno-culturală a ţării noastre. Căci, dacă valea Bistriţei, valea Bicazului, zonele
Romanului, Tîrgu Neamţ şi Roznov—Costişa formează arii etno-folclorice distincte, individualizate
printr-un specific irepetabil, toate aceste entităţi îşi plămădesc multitudinea de forme din trunchiul
comunităţii de limbă, de ocupaţii şi de năzuinţe, pe care se grefează dragostea pentru frumos ca
permanenţă spirituală a întregului popor român.
O largă circulaţie au în această regiune unele remarcabile creaţii ale folclorului poetic,
dramatic şi muzical, cum sînt balada lui Pantelimon sau cea a lui Mihai Florea-Haiduculj dramele
«Bujorul» şi «Arnăuţii». De o rară frumuseţe sînt creaţiile teatrului popular şi cu măşti ce se mai
păstrează pe valea Bistriţei («încontrarea urşilor») sau în jurul oraşului Tîrgu Neamţ («Capra cu
mascaţi» de la Oglinzi, «Haiducii» din Tîrpeşti etc.). Unele dansuri, cum sînt «Bătuta», «Coasa» şi
«Corăgheasca», pot fi întîlnite şi în alte regiuni ale Moldovei, în schimb jocurile bătrîneşti de la
Grumăzeşti, Ruginoasa, Gîrcina, Bicaz Chei şi Ion Creangă — care impresionează prin vechimea şi
autenticitatea lor — sînt cunoscute doar în cîteva localităţi, constituind bunuri spirituale ce se transmit,
asemenea unui meşteşug, din generaţie în generaţie.
Portul popular din ţinutul Neamţ reflectă în cel mai înalt grad imaginaţia, priceperea şi
rafinamentul creatorilor săi. El se remarcă prin supleţe şi eleganţă, dar mai ales printr-o mare varietate
cromatică şi ornamentală-rezultat al unui neîntrerupt efort de creaţie şi înfrumuseţare. În funcţie de
piesele componente, de culori şi de dispunerea motivelor ornamentale, se definesc mai multe zone de
răspîndire a portului popular, bine diferenţiate în ciuda existenţei unor elemente structurale comune,
aşa cum sînt în costumul bărbătesc iţarii strîmţi, încreţiţi pe picior, folosiţi în majoritatea localităţilor
rurale din regiune.
Pe valea Bistriţei, în zona Hangu—Ceahlău—Borca, femeile poartă cămaşă cu altiţă, fotă
(catrinţă) prinsă la mijloc cu o bîrneaţă îngustă (bete) şi baticuri înflorate. Piesa cea mai importantă a
costumului este însă bondiţa, o vestă scurtă fără mîneci, confecţionată din piei de oaie sau din pînza
groasă şi împodobită cu minunate motive florale stilizate, executate într-o cromatică
În care domină negrul, verdele şi roşul. Costumul bărbătesc este alcătuit din iţari, cămaşă cu
guler lat, bondiţă şi căciulă. Cămăşile sînt împodobite cu benzi de cusături mărunte, a căror culoare şi
structură ornamentică diferă de la o subzona la alta.
În zona Romanului, pe văile Moldovei şi Siretului, cămăşile şi fustele femeilor sînt mai viu şi
mai bogat împodobite, predominînd culorile deschise, strălucitoare. La Gîdinţi, Horia şi Cordun
marama devine o piesă de rară eleganţă şi frumuseţe, bondiţa fiind înlocuită cu pieptare înflorate.
Bărbaţii poartă o fustă scurtă peste iţari, iar cămaşa este încreţită la gît, în jurul unui guler foarte îngust.
.Pieptarele şi sumanele cu găitane sînt mai frecvente, distingîndu-se prin calitatea materialului şi prin
eleganţa croielii.
În cadrul acestor două arii de răspîndire a portului popular nemţean există mai multe variante
locale diferenţiate prin cromatică, prin motivele decorative sau prin frecvenţa unor piese de
îmbrăcăminte specifice. În zona văii Bistriţei, de exemplu, costumul bărbătesc de Tarcău se
individualizează prin şirurile de culoare neagră cusute pe pieptul şi pe gulerul cămăşii, pe mîneci şi la
poalele fustei de peste iţari. Tot aici bondiţa este înlocuită adesea cu sumane din stofă groasă,
împodobite cu găitane de culoare neagră.
Pe valea Bicazului, pe la Bicazu Ardelean, Bicaz-Cheişi chiar la Dămuc, influenţa
transilvăneană se resimte mai ales în îmbrăcămintea femeilor şi în sobrietatea motivelor ornamentale.
Maramele sînt înlocuite cu tulpane de catifea, fustele sînt dintr-o bucată, strînse în jurul mijlocului cu o
bîrneaţă îngustă, iar bondiţele sînt împodobite doar pe spate, pe piept şi de-a lungul marginilor.
O altă zonă distinctă, mai unitară, este cea din jurul oraşului Tîrgu Neamţ, costumul popular
de aici constituind un adevărat etalon pentru întreaga regiune etnofolclorice definită sub denumirea de
«ţinutul Neamţului». În această arie de intensă creaţie populară, cu totul remarcabil este costumul
femeiesc de Pipirig, datorită perfecţiunii la care s-a ajuns în împodobirea cămăşilor cu altiţă. De
asemenea, în regiunea Ghindăoani—Bălţăteşti—Crăcăoani impresionează în mod deosebit bondiţele
confecţionate din piei de miel sau de oaie, mai lungi decît cele de pe valea Bistriţei, cu fîşii de blană
brumar ie pe margini. Ele au astfel aspectul unor cojoace fără mîneci, întreaga suprafaţă fiind bogat
împodobită cu motive florale, realizate în culori mai vii, în care predomină roşul, verdele şi galbenul-
auriu.
Priceperea şi imaginaţia femeilor se reflectă nu numai în frumuseţea costumelor, ci şi în aceea
a covoarelor şi lăicerelor cu care îşi împodobesc locuinţa. Covoarele de Tîrgu Neamţ, Agapia, Văratec,
Războieni, Borca şi Pipirig sînt adevărate opere de artă, cu o decoraţie de recunoscută eleganţă, bazată
pe reproducerea într-o infinitate de ipostaze a trandafirului roşu pe fond negru.
Alături de ţesut s-a păstrat şi tradiţia celorlalte îndeletniciri pe care le definim global sub
denumirea de «industrie casnică». Activează în ţinutul Neamţ un mare număr de creatori populari,
artişti autentici, ale căror creaţii se situează mai presus de limitele meşteşugului. Sculpturile în piatră şi
în lemn şi măştile de la Tîrpeştij piesele din lemn sculptat de la Grumăzeşti şi Vînători-Neamţ, ploştile
cu ornamente în relief de la Răuceşti, chimirele de la Borca, obiectele uzuale din lemn de la Ţolici,
Ceahlău şi Pîngăraţi, buciumele de la Huisurez şi Bicaz-Chei sau ceramica de la Sagna şi Bîra exprimă
în modul cel mai convingător bogăţia şi frumuseţea artei noastre populare, ca sinteză a unei îndelungate
experienţe şi a unor neîntrerupte căutări.
În prezent, în evidenţa organelor de specialitate din judeţul Neamţ se află peste 500 de
monumente istorice, de artă şi ale naturii. Cele 16 instituţii muzeale oferă vizitatorilor colecţii deosebit
de valoroase, într-o expunere modernă şi atractivă, asigurînd cunoaşterea complexă a cadrului natural,
a istoriei, a tezaurului etno-folcloric şi a marilor personalităţi cultural-artistice şi ştiinţifice din această
parte a ţării. Turiştii dornici să cunoască frumuseţile zonei au la dispoziţie aproximativ 3500 locuri de
cazare (mai mult de jumătate dintre acestea în unităţi de categoria I) şi aproape 8 000 locuri pentru
servirea mesei. S-au dezvoltat şi modernizat staţiunile de la Durău şi Bălţăteşti (situate pe versantul
vestic al Masivului Ceahlău şi, respectiv, la 30 km de Piatra-Neamţ, pe şoseaua care duce la Tîrgu
Neamţ) şi s-au realizat primele obiective pentru repunerea în valoare a altor doua staţiuni
balneoclimaterice, foarte căutate în perioada interbelică pentru apele lor minerale, cea de la Oglinzi, din
apropierea oraşului Tîrgu Neamţ, şi cea de la Negrileşti (comuna Piatra Şoimului), situată la
aproximativ 25 km sud-est de Piatra-Neamţ.

PE VALEA BISTRIŢEI

O AŞEZARE BIMILENARĂ... MAI TÎNĂRĂ CA ORICÎND

În amintirile celor care vizitează Moldova, oraşul străjuit de silueta solitară a Pietricicăi se
întipăreşte cu forţa locurilor ce-ţi impun hotărîrea de a reveni. Este o chemare firească, izvorîtă din
pitorescul cadrului înconjurător, din existenţa a numeroase vestigii ale trecutului nostru istoric şi din
armonia unei arhitecturi ce reuşeşte să fie în acelasi timp modernă, intimă şi odihnitoare.
Situat la o altitudine de 311 m-, la limita nordică a Depresiunii Cracău—Bistriţa, oraşul
Piatra-Neamţ ocupă terasele din stînga Bistriţei, pe care le străbat Cuejdiul şi Borzogheanul, dar se
întinde şi «Peste Vale», dincolo de un mic lac de acumulare, pînă la poalele împădurite ale Cernegurei.
Întreaga desfăşurare a oraşului e străjuită la apus de înălţimile Cozlei (650 m), Cîrlomanului (617 m) şi
Cernegurei (850 m), iar la răsărit se înalţă Culmea Pietricica (532 m).
Piatra-Neamţ este una dintre cele mai vechi aşezări ale Moldovei. Dacă încercăm să-i aflăm
obîrşiile trebuie să pătrundem pînă în acea epocă îndepărtată de intensă locuire dacică ce a precedat
constituirea statului dac centralizat de sub conducerea lui Burebista. Pe înălţimile Cozla, Bîtca
Doamnei, precum şi în mai multe puncte din jurul oraşului, s-au descoperit aşezări care atestă existenţa
unei culturi materiale ce se aseamănă pînă la identitate cu acele vestigii din Munţii Orăştiei, care au
impus lumii ştiinţifice civilizaţia geto-dacică. Astăzi, marea majoritate a cercetătorilor identifică
aşezările dacice de la Piatra-Neamţ cu Petrodava, menţionată în această zonă de Ptolemeu în
«Geographia» pe care a întocmit-o în secolul al II-lea şi care s-a afirmat ca un puternic centru
economic, politic şi spiritual pînă la cucerirea Daciei de către romani. Incursiunile întreprinse de
legiunile romane în 106 după Hr, la est de Carpaţi, s-au încheiat prin distrugerea fortificaţiilor şi prin
eliminarea Petrodavei ca pericol potenţial la graniţa noii provincii, dar nu au putut pune capăt existenţei
geto-dacice în zonă şi pe valea Bistriţei, care continuă — în versiune carpică — şi în secolele III—IV.
Continuitatea de locuire a populaţiei autohtone pe această străveche vatră poate fi urmărită
pînă la constituirea statului feudal independent al Moldovei, descoperirile arheologice de la Brăşăuţi,
Bîtca Doamnei şi Izvoare asigurînd legătura materială dintre veacurile ce au urmat hegemoniei carpice
şi primele documente medievale. La sfîrşitul secolului al XIV-lea se constituise deja, pe malurile
Bistriţei, un important centru economic şi administrativ, menţionat pentru prima oară sub numele de
«Piatra» în documentul din 31 iulie 1431, emis de cancelaria lui Alexandru cel Bun.
Aşezat pe o cale naturală atît de vehiculată cum este valea Bistriţei şi la intersecţia unor
importante drumuri comerciale ale Moldovei, tîrgul Piatra va sta permanent în atenţia lui Ştefan cel
Mare. Acesta, în prima parte a îndelungatei şi rodnicei sale domnii, a ridicat aici curte întărită la care
adaugă, mai tîrziu, unul dintre acele monumente de arhitectură medievală care se înscrie printre marile
valori ale patrimoniului nostru istoric şi artistic. Tot pe baza unei hotărîri a lui Ştefan cel Mare se
formează în jurul tîrgului un «ocol» care va ajunge să reunească la un moment dat nu mai puţin de 31
sate şi silişti ce depindeau din punct de vedere administrativ, militar şi judecătoresc de vornicul stabilit
aici ca reprezentant al voievodului.
În veacurile următoare aşezarea se dezvoltă mai ales în zona din jurul Curţii Domneşti, dar
după 1797, cînd Piatra încetează de a mai fi tîrg voievodal, construcţiile acoperă treptat şi terasele mai
joase ale Bistriţei şi Cuej-diului; evoluţia este destul de lentă, ajungîndu-se în primele decenii ale
secolului al XIX-lea doar la 3 000 de locuitori şi la o suprafaţă ocupată de aproximativ 230 ha. Ulterior,
însă, cînd se înfiinţează mai multe ateliere prelucrătoare şi chiar unele unităţi de tip industrial, cum
este«moara de hîrtie» a lui Gheorghe Asachi, inaugurată în 1841, suprafaţa tîrgului se măreşte constant
şi rapid.
După primul război mondial se extind exploatările forestiere, apar noi unităţi de producţie şi
se intensifică acţiunile muncitoreşti revendicative, care au culminat cu greva generală din decembrie
1919, prefaţînd confruntările sociale din anii următori.
În viaţa cultural-artistică a oraşului s-au petrecut evenimente memorabile, legate de activitatea
unor personalităţi marcante ale spiritualităţii româneşti. Gheorghe Asachi, Alecu Russo, Calistrat
Hogaş, I. L. Caragiale, Lascăr Vorel, Victor Brauner, Aurel Băeşu, G. T. Kirileanu au lăsat în acest
oraş amintiri de neşters, ei înşişi simţindu-se legaţi pînă la sfîrşitul vieţii de locurile şi de oamenii pe
care i-au cunoscut atît de bine. În 1869 ia fiinţă Gimnaziul «Petru Rareş» printre profesorii căruia se
vor număra şi Calistrat Hogaş, I. Negre, M. Stamatin. alături de mulţi alţi dascăli ce-au cîştigat
dragostea şi preţuirea atîtor generaţii. Doi ani mai târziu, în 1871, se va deschide la Piatra-Neamţ unul
dintre cele mai vechi teatre din ţară, pe scena căruia vor apare de-a lungul anilor actori de mare
prestigiu ca Matei Millo, Tardini, Ion Manolescu şi mulţi alţii, încă din 1857 începe a se constitui
fondul de cărţi al unei biblioteci publice, iar la revista «Asachi», editată de societatea ştiinţifică şi
literară cu acelaşi nume, între 1881 şi 1885, au colaborat printre alţii Calistrat Hogaş, I. Negre, Lascăr
Vorel, P. Antonescu etc.
În perioada dintre cele două războaie mondiale oraşul, Piatra-Neamţ devine locul preferat de
odihnă în timpul verii al unui mare număr de vilegiaturişti, atraşi de clima prielnică şi de frumuseţea
împrejurimilor. Prospectele editate atunci îi însoţesc numele cu epitete şi comparaţii ca «Sinaia
Moldovei» sau «Perla Carpaţilor Orientali», dar lipsa unor amenajări şi a unor servicii permanente, la
care se adaugă duritatea drumurilor de acces spre valea Bistriţei sau spre Tîrgu Neamţ, vor reprezenta
tot atîtea oprelişti în organizarea unei activităţi turistice de amploare.
În prezent, prin constituirea platformei industriale Dumbrava Roşie—Săvineşti—Roznov, prin
extinderea şi modernizarea vechilor întreprinderi, oraşul Piatra-Neamţ a ajuns să ocupe un loc
important în producţia de fire şi fibre sintetice, în cea de îngrăşăminte chimice, de celuloză şi hîrtie,
confecţii şi tricotaje, mobilă şi alte produse din, lemn, realizînd aproximativ jumătate din producţia
industrială a judeţului Neamţ.
 Din punct de vedere urbanistic, a apărut practic un oraş nou. În Dărmăneşti, Mărăţei, Precista,
Pietricica-Vest şi pe bulevardul Traian s-au ridicat cartiere cu blocuri de locuinţe, spaţii comerciale,
unităţi sanitare, instituţii de învăţămînt şi cultură, în timp ce zona centrală s-a definit prin construcţii şi
amenajări care asigură specificul şi personalitatea întregului oraş.
Central oraşului este dominat de silueta impunătoare a hotelului «Ceahlău» şi de complexul
monumental feudal din Piaţa Libertăţii.
Hotelul «Ceahlău» se înalţă cu cele 13 niveluri ale sale pe fundalul de cetină al Muntelui
Cozla, fiind dotat cu două baruri şi două săli de restaurant, braserie şi terasă, cofetărie, salon de coafură
şi frizerie. Parterul cuprinde şi alte unităţi de servire şi desfacere, iar camerele, cu un confort capabil să
satisfacă cele mai înalte exigenţe, asigură 148 locuri de cazare categoria lux şi 100 locuri categoria I.
De pe terasa hotelului, într-o fascinantă revărsare de culori, se desfăşoară întreaga panoramă a părţii
sudice a oraşului, pînă-n apa Bistriţei şi pînă dincolo de Bîtca Doamnei.
Complexul monumental medieval, construit în anii domniei lui Ştefan cel Mare, alcătuit din
Curtea Domnească, biserica Sf. Ion şi turnul clopotniţă se ridică pe terasa înaltă de la poalele Muntelui
Cozla, acolo unde viteazul voievod a stabilit una dintre reşedinţele sale. Nu se cunoaşte însă data
construirii Curţii Domneşti de la Piatra, dar în mod sigur ea exista la 20 aprilie 1491, cînd Ştefan cel
Mare semnează aici un act oficial prin care dăruieşte cîteva sate. Curtea Domnească va dăinui pînă în
secolul al XVII-lea, cînd construcţiile sînt lăsate în părăsire şi încep să se ruineze. Astăzi se mai
păstrează doar unele fragmente din zidul de incintă situate la limita sudică a platoului şi la nord de
clădirea Liceului «Petru Rareş», una dintre cele mai cunoscute instituţii de învăţămînt ale oraşului,
unde Calistrat Hogaş a activat ca director şi profesor. La intrarea principală a liceului se păstrează trei
basoreliefuri, datorate sculptorului Onofrei, cu portretele lui C. Hogaş, I. Negre şi M. Stamatin, în
amintirea iluştrilor cărturari din strădaniile cărora s-a făurit prestigiul acestei instituţii. În curtea
aceluiaşi liceu s-au descoperit şi consolidat, cu prilejul cercetărilor arheologice din anii 1954—1955,
vestigii ale pivniţelor casei domneşti, care pot fi vizitate, ele fiind amenajate ca punct muzeal. Arcadele
şi bolţile de proporţii monumentale ale acestora trădează existenţa unei ample suprastructuri. Cahlele şi
cărămizile smălţuite, fragmentele de vase şi obiectele de metal, bogăţia şi calitatea deosebită a
materialului arheologic descoperit ne îndreptăţesc să presupunem că şi această reşedinţă s-a bucurat de
o atenţie specială din partea marelui voievod, chiar dacă nu a fost concepută la proporţiile celei din
Suceava.
Situată pe acelaşi platou, în imediata vecinătate a Curţii Domneşti, dar înconjurată probabil de
o incintă proprie, biserica Sf. Ion s-a păstrat mult mai aproape de forma să iniţială. Aşa după cum
rezultă din datele consemnate în pisania originală, ea a fost zidită în anii 1497—1498, în stilul
arhitectural moldovenesc ce se defineşte la sfîrşitul secolului al XV-lea prin construcţiile iniţiate de
Ştefan cel Mare. Totuşi, această biserică se individualizează printr-o structurare interioară inedită şi
printr-un sistem propriu de atenuare a presiunii bolţilor, formînd împreună cu lăcaşurile de cult din
Borzeşti şi Războieni un grup aparte în cadrul ctitoriilor lui Ştefan cel Mare.
Interiorul este împărţit, după sistemul obişnuit, în pronaos şi naos cu altar, bolţile sprijinindu-
se mai întîi pe două arce longitudinale, dispuse etajat, şi, apoi, pe mai mulţi pilaştri executaţi din piatră
de talie. Dintre cele trei travee ale naosului, cea din mijloc este acoperită de o calotă sprijinită după
sistemul specific moldovenesc pe arce piezişe suprapuse; traveele marginale sînt boltite «en berceau»,
semicilindrul celei răsăritene, ca şi altarul, încheindu-se în sfert de sferă.
La exterior, contrastul dintre sobrietatea zidurilor de piatră şi vivacitatea coloristică a
ornamentaţiei creează efecte policrome care încîntă privirile prin ritmica lor succesiune. De la soclul
bine profilat şi pînă la cornişă, întreaga suprafaţă a pereţilor e împodobită cu brîuri de cărămizi şi
discuri smălţuite, cu şiruri de ocniţe care se suprapun cu un deosebit simţ al simetriei.
Ferestrele cu menouri subliniază echilibrul şi eleganţa ornamentaţiei exterioare, iar portalul
monumental de la intrare, dăltuit în blocuri masive de piatră, aduce o notă de plenitudine şi rafinament
în armonia întregului ansamblu, adăugînd obişnuitelor toruri şi cavete, îmbinate în arc frînt, un motiv
ornamental din piatră traforată care acoperă întreaga suprafaţă a timpanului.
Ansamblul monumental din centrul oraşului Piatra-Neamţ este întregit de turnul clopotniţei,
situat în partea de nord-vest a bisericii şi aflat într-o bună stare de conservare. Inscripţia încastrată în
peretele răsăritean atribuie construcţia tot lui Ştefan cel Mare, datînd-o în anul 1499, fapt care explică
unele trăsături comune cu turnul de la Bistriţa-Neamţ datorat aceluiaşi voievod. Aspectul general al
turnului din Piatra-Neamţ este însă diferit, deoarece pînă la înălţimea de 7 m el are un plan pătrat, ce se
modifică apoi, transformîndu-se într-un octogon cu laturile inegale. Zidurile sînt din piatră fasonată, iar
contraforturile se ridică deasupra blocului de bază, pe laturile mai mici ale corpului octogonal. Parterul
nu comunică prin interior cu celelalte niveluri; o scară metalică exterioară asigură accesul la primul
etaj, de unde se face legătura cu încăperile superioare pînă la camera clopotelor şi la foişorul construit
ulterior pentru depistarea incendiilor din oraş.
 Construcţie masivă, cu o înălţime de 19 m, turnul reprezintă un impresionant document din
istoria acestei străvechi aşezări- fiind adoptat ca simbol de bază în stema municipiului.
Pe latura apuseană a Pieţei Libertăţii se află Muzeul de artă, instituţie amenajată în actualul
local în anul 1980. În prezent, el deţine o valoroasă colecţie de lucrări din creaţia plastică naţională. Cu
ajutorul lor a putut fi reconstituită expoziţional activitatea lui C. D. Stahi, Lascăr Vorel şi Aurel Băeşu
— nume de rezonanţă în istoria artei plastice din ţara noastră, legate de aceste locuri — şi a unor
cunoscuţi artişti din ţinutul Neamţ care contribuie astăzi, prin talentul şi creaţia lor, la continuarea şi
dezvoltarea -cestor frumoase tradiţii de cultură. Dacă adăugăm la toate acestea şi multe alte lucrări,
care nu se încadrează fenomenului artistic local, dar care poartă semnăturile lui Nicolae Tonitza- Ion
Ţuculescu. Corneliu Baba, Nicu Enea, Aurelia Ghiaţă şi alţii, trebuie să conchidem că în acest muzeu
se află un remarcabil patrimoniu artistic, în multe privinţe reprezentativ pentru spiritualitatea acestor
locuri şi pentru cultura noastră naţională.
În incinta Muzeului de artă se află şi Muzeul de etnografie, care sintetizează, într-un spaţiu
restrîns, trăsăturile caracteristice principalelor zone de creaţie populară din judeţul Neamţ, îndeosebi
ale celor două entităţi etno-folclorice dominante, valea Bistriţei şi regiunea în centrul căreia se află
oraşul Tîrgu Neamţ. Bogăţia ornamentală şi cromatică a portului popular, a ţesăturilor şi cusăturilor,
varietatea şi caracterul inventiv al obiectelor legate de exercitarea meşteşugurilor tradiţionale,
simplitatea şi echilibrul construcţiilor gospodăreşti sau de interes obştesc relevă o permanentă
preocupare pentru frumos.
Tot în zona centrală, în scuarul dintre hotelul «Ceahlău» şi complexul monumental feudal, se
află statuia lui Ştefan cel Mare, executată în bronz, operă a sculptorului Oscar Han. La apus, careul de
clădiri se închide cu Teatrul Tineretului pe scena căruia au debutat şi s-au afirmat unii dintre cei mai
talentaţi reprezentanţi ai ultimelor generaţii de actori, iar Prefectura, împreună cu noua clădJre a
telefoanelor şi un mare număr de magazine completează un centru modern, respectiv, Piaţa Ştefan cel
Mare.
Pe strada din spatele hotelului «Ceahlău», care se îndreaptă spre nord, se află Muzeul de
ştiinţele naturii, apreciată instituţie de cultură ce popularizează prin expoziţiile sale bogăţiile floristico-
faunistice şi turistice, precum şi monumentele naturii din cele mai pitoreşti zone ale judeţului. Dar ceea
ce stîrneşte interesul şi curiozitatea specialiştilor de pretutindeni, constituind punctul de atracţie al
muzeului, este colecţia paleontologică, unică în ţară prin proporţiile şi valoarea ei. Prin cercetarea
sistematică şi îndelungată a depozitelor fosilifere de pe Cozla şi Pietricica s-au descoperit, imprimate în
piatră, urmele algelor, cochiliile moluştelor şi scheletele peştilor oligoceni care populau în trecut
străvechile întinderi de ape sub care se aflau aceste locuri.
Pe strada Ştefan cel Mare, la vest de Liceul «Petru Rareş» şi de sucursala judeţeană a Băncii
Naţionale a României — al cărei sediu include elemente din stilul arhitectural al complexului medieval
învecinat — se păstrează o interesantă clădire din secolul al XVIII-lea, ce continuă să prezinte
trăsăturile caracteristice stilului neoclasic, şi care găzduieşte astăzi o secţie a Spitalului judeţean.
Un alt monument de arhitectură este Casa «Neculai Albu» (Casa Semaca) situată pe strada
Ştefan cel Mare, nr. 31. Construită pe la jumătatea veacului trecut, clădirea a servit ca sediu comercial
şi ca antrepozit, impresionînd prin proporţiile sale şi printr-o serie de caracteristici constructive ce oferă
un exemplu tipic de îmbinare a noilor tendinţe urbanistice, specifice secolului trecut, cu tradiţia
vechilor construcţii în lemn.
Mai la vest, pe aceeaşi stradă, întîlnim o altă relicvă a vechiului oraş, şi anume Casa
«Hausschild», construită pe la 1840 din bîrne de lemn pe temelie de piatră. Monumentul mai este
cunoscut şi sub numele de «Hanul de la Valea Viei». Construcţia este alcătuită dintr-un corp principal
cu prispă şi o prelungire sud-vestică deasupra unui beci boltit, elemente de mare frecvenţă în
arhitectura urbană moldovenească din veacurile XVIII şi XIX.
În această zona se află şi parcul «Cozla» amenajat încă din secolul trecut în urma unei
alunecări de teren, care a dus la prăbuşirea versantului sudic al muntelui cu acelaşi nume. Aici, la
poalele muntelui, în parcul zoologic, care a fost mereu îmbogăţit, cei mai îndrăgiţi reprezentanţi ai
faunei montane «se întreţin» îndelung cu micii vizitatori. Mai sus, într-o poiană adumbrită de castani
bătrîni, se iţesc din frunzişul des «Colibele haiducilor» — căsuţe de lemn acoperite cu draniţă — unde
se pot servi cele mai alese şi mai apetisante creaţii ale bucătăriei moldoveneşti. Continuînd urcuşul,
ajungem pe terasa deschisă în pieptul muntelui de la înălţimea căreia putem cuprinde cu privirea o bună
parte din valea Bistriţei, pînă în limpezile depărtări ale Ceahlăului; aici putem poposi la «Cercul
gospodinelor» — un alt restaurant cu specific local. Şi, odată ajunşi aici, este păcat ca la înapoiere să
nu ne abatem spre nord, pe culmea împădurită, pînă «La Căldări», unde ploile au săpat în blocuri de
calcar trei uriaşe cavităţi pe care eposul popular le-a atribuit unor ciclopice fiinţe legendare ce-ar fi
hălăduit cîndva prin aceste locuri.
Urmînd spre vest linia străjuită de arbori şi grădini a străzii Ştefan cel Mare descoperim şi alte
obiective care merită atenţia vizitatorului: Complexul sportiv «Ceahlău» cu o sală de sport şi mai multe
terenuri în aer liber, casa în care şi-a trăit ultimii ani ai vieţii Elena Cuza, soţia primului domn al
Principatelorl Unite etc.
Paralel cu această arteră, pe strada Alexandru cel Bun, care se desfăşoară pînă în noul centru
al oraşului, se păstrează încă o clădire din secolul al XVIII-lea şi Casa de lemn «Ivaşcu» ce întruneşte
toate caracteristicile stilului arhitectural urban al veacului trecut. În preajma acestora se află Arhivele
Statului, cu un valoros fond documentar. Poşta Centrală şi Liceul «Calistrat Hogaş».
Strada Alexandru cel Bun separă, oarecum distinct, cartierele nordice de restul oraşului. Cea
mai mare parte din această zonă este ocupată de cartierul Dărmăneşti, care concentrează mai mult de o
treime din populaţia oraşului, desfăşurîndu-se pe ambele părţi ale drumului care duce spre Tîrgu Neamţ
(DN 15C). Dintre dotările mai importante reţin atenţia Complexul comercial «Orion» şi cinematograful
«Cozla», cu două săli de proiecţie care funcţionează simultan. Tot aici se păstrează ctitoria spătarului
Iordachi Darie Dărmănescu, din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, refăcută de urmaşii acestuia
în 1829, şi biserica de lemn a schitului Cozla sau Draga, construită în 1769 din bîrne masive de stejar
bogat încrustate şi adăpostită într-o poiană de pe Muntele Cozla, pe malul drept al Cuejdiului.
Partea meridională a oraşului se întinde pe ambele maluri ale Bistriţei, cuprinzînd vechiul
centru, cîteva importante întreprinderi şi cartierele de «Peste Vale» ce urmăresc linia sinuoasă a
poalelor Cernegurei.
Din strada Alexandru cel Bun şi din Piaţa Ştefan cel Mare, două mari artere se îndreaptă spre
sud, perpendicular pe albia Bistriţei. Una este Bulevardul Republicii, care coboară prin Piaţa Petrodava
pînă la gara, desfăşurînd pe toată lungimea să două şiruri de castani bătrîni, mîndria orăşelului de
odinioară.
La intersecţia dintre Bulevardul Republicii şi Strada Durăului, un bust monumental în piatră
străjuieşte intrarea la Muzeul memorial «Calistrat Hogaş». Organizat în amintirea unuia dintre cei mai
iubiţi scriitori, cel care a reuşit să ridice frumuseţilor din ţinutul Neamţului un nepieritor monument
literar, muzeul reuşeşte să reconstituie atmosfera în care a trăit şi a creat acest pătimaş iubitor al naturii.
Piaţa Petrodava este zona ce reuneşte cîteva importante unităţi culturale, comerciale şi turistice ale
oraşului, precum Casa de cultură (cu o bibliotecă tehnică, spaţii pentru activitatea cercurilor şi săli cu
diverse destinaţii). Biblioteca judeţeană (deţinătoarea unui fond de cărţi şi publicaţii de aproape 300
000 de volume, la care se adaugă cele 20 000 de volume ale donaţiei G. T. Kirileanu). Magazinul
universal «Petrodava» (cu 40 de raioane specializate şi o suprafaţă comercială de aproximativ 10000
m2), Casa Modei, sediile unor agenţii de turism, Complexul turistic «Central», cu 288 locuri în hotel de
categoria I, restaurant, cramă, bar de zi, terasă, cofetărie, piscină acoperită, frizerie, coafură şi
cosmetică, la care se adaugă cele 114 locuri de cazare de categoria I ale anexei «Bulevard».
Strada Mihai Eminescu se deschide în faţa hotelului «Ceahlău» ca o a doua cale de acces în
partea sudică a oraşului. Este o arteră modernă, cu blocuri ce se înlănţuie într-o perfectă simetrie pînă
în Piaţa Mihail Kogălniceanu. În zona pe care o străbate se află Complexul comercial «Unic»,
cinematograful «Panoramic», agenţiile C.F.R. şi TAROM, precum şi restaurantul «Casa Paharnicului»
amenajat într-o masivă construcţie de la începutul secolului trecut.
Piaţa Mihail Kogălniceanu este dominată de statuia din bronz a marelui cărturar şi om politic,
operă a sculptorului W. Hegel. La est, pînă în apa Cuejdiului, piaţa e limitată de Complexul comercial
«Modern», cinematograful «Pietricica» şi restaurantul «Onix» iar spre vest de clădirea impunătoare a
Muzeului de istorie, cea mai mare şi mai importantă instituţie muzeală din întregul judeţ.
Constituit încă din 1934, prin strădaniile arheologului Constantin Matasă, Muzeul de istorie
din Piatra-Neamţ şi-a îmbogăţit necontenit patrimoniul expoziţional, fiind cunoscut în întreaga tară
pentru valoarea colecţiilor sale. Expoziţiile permanente ale acestui muzeu abordează— cu mijloace
moderne de expunere — toate etapele cu profundă semnificaţie în istoria patriei şi a acestei zone,
începînd din epoca veche a pietrei. Dar partea cea mai valoroasă a întregului patrimoniu, care defineşte
specificul şi personalitatea muzeului, este colecţia de ceramică aparţinînd culturii Cucuteni, constituită
de-a lungul a peste cinci decenii de cercetări, care prezintă întreaga evoluţie a acestei strălucite culturi
neolitice din fazele sale iniţiale pînă în zorii epocii metalelor.
Dacă avem în vedere toate celelalte colecţii şi materiale referitoare la civilizaţia geto-dacică,
la formarea şi permanenţa poporului român în spaţiul geografic al etnogenezei sale, la veacurile evului
mediu şi la epoca modernă, se poate aprecia că muzeul din Piatra-Neamţ constituie dovada de
necontestat a unei evoluţii istorice care a cunoscut momente de grele încercări, dar care s-a desfăşurat
pe aceeaşi vatră, cu demnitate şi eroism, din cele mai vechi timpuri pînă în prezent.
Amenajările hidrotehnice din zonă au dus la formarea a două lacuri de acumulare în albia
Bistriţei, întărind nota de pitoresc a oraşului. În dreapta rîului, restaurantul «Căprioara» se profilează cu
eleganţă pe versantul împădurit al Cernegurei, reţinînd atenţia prin linia sa modernă şi prin specificul
serviciilor pe care le oferă. Spre est, în cartierul Văleni, iubitorii artei medievale româneşti descoperă
adevărate comori vizitînd biserica de lemn a fostei Mănăstiri «Peste Vale». Întreaga construcţie,
executată din bîrne şi scînduri groase de brad, etalează calităţi arhitecturale deosebite, fiind în multe
privinţe reprezentativă pentru epoca şi pentru stilul căreia îi aparţine. În interior, pereţii căptuşiţi cu
scînduri erau acoperiţi cu şiruri dese de icoane, acelaşi procedeu fiind utilizat şi în cazul cata-petesmei.
Icoanele care se mai păstrează încă au o mare valoare artistică, unele dintre ele constituind veritabile
capodopere ale iconografiei secolelor XVI-XVII. Construită iniţial de Petru Rareş, biserica din Văleni e
refăcută de Alexandru Lăpuşneanu probabil în 1560, dezvoltîndu-se ulterior ca schit de maici şi ca o
fecundă vatră de cultură românească.
Tot în dreapta Bistriţei, dar spre extremitatea vestică a Cernegurei, pe o terasă joasă din
apropierea hidrocentralei Piatra-Neamţ, s-a amenajat un vast complex de sport şi odihnă, cu bazine de
înot, terenuri bituminizate, o bază hipică şi diverse unităţi de alimentaţie publică, iar în imediata
apropiere a acestuia, popasul turistic «Bîtca Doamnei» care asigură aproximativ 100 locuri de cazare în
căsuţe. Se pot face plimbări cu vaporul pe lacul de acumulare de la Bîtca Doamnei, iar mai la vest, o
cabană cu 30 de locuri stă la dispoziţia turiştilor, care pot opta între o ascensiune pînă la cetatea dacică
şi un drum în cartierul Doamna, unde, pe un platou despădurit, îşi aşteaptă vizitatorii biserica unui
vechi schit, zidită în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea.
Dincolo de apa Cuejdiului, în partea răsăriteană a oraşului, se înalţă construcţiile noilor
cartiere Orhei, Traian şi Mărăţei, care ocupă întreaga zonă pînă în albia Bistriţei. Sub Pietricica, pe
strada Orhei turiştii sosiţi în Piatra-Neamţ găsesc o staţie de benzină şi o modernă unitate autoservice,
iar pe terasa superioară, pînă în peretele stîncos al muntelui, s-a constituit un adevărat complex de
sănătate. Mai spre est,tot în stînga arterei principale care duce spre Bacău, reţine atenţia, prin
arhitectura să şi prin lucrările de artă monumentală ce o împodobesc, clădirea Liceului industrial de
chimie.
La nord-est de Culmea Pietricica se desfăşoară cartierul Ciritei- care se leagă spre est cu
platforma industrială de la Zorile Noi. Este o zonă care abia îşi defineşte conturul, cu mari
disponibilităţi pentru construcţii viitoare, mai ales că versanţii muntelui oferă amplasamente de un
pitoresc deosebit. Aici, pe Dealul Vulpe (Boţoaia), la o altitudine de 370—420 m, îşi desfăşoară
covorul multicolor o cunoscută rezervaţie floristică «Ochi de stepă», ce reprezintă de fapt un areal
izolat de stepă, situat la contactul dintre munţii şi dealurile din nord-estul Moldovei, în structura căreia
predomină asociaţia de colilie (Stipa stenophilla şi Stipa joannis).
În cartierul Vînători, pe malul sting al Bistriţei, se păstrează un reprezentativ monument de
arhitectură populară în lemn, o biserică ridicată în secolul al XVIII-lea pe locul alteia mai vechi, ale
cărei începuturi preced domnia lui Ştefan cel Mare. Oricum, satul Vînătorii-Pietrei este atestat
documentar încă din veacul al XV-lea, constituind o străveche vatră de locuire din preajma digului
medieval.
Partea de nord a oraşului, ce se întinde sub coastele împădurite ale Cozlei, de la apa
Cuejdiului pînă spre Cîrlomani este una dintre cele mai frumoase şi odihnitoare zone, ale cărei străzi
umbroase te încîntă prin varietatea construcţiilor şi prin mireasma grădinilor.
La marginea vestică a municipiului, în cartierul Decebal (Precista), este amplasată o
importantă unitate economică — Fabrica de cartoane «Petrec art», iar în cartierul Sărata, pe Strada
Sătencii, se înalţă un monument de certă valoare istorică şi arhitecturală, care sintetizează întreaga
armonie şi frumuseţe a bisericilor de lemn moldoveneşti din secolul al XVIII-lea.
Sistemul de boltire, ornamentele sculpturale ce o împodobesc şi catapeteasma adusă de la
biserica domnească Sf. Ion, în 1780, sînt tot atîtea elemente de artă autentică prin care se afirmă în
modul cel mai expresiv şi mai convingător calităţile stilistice ale acestui gen de monumente.
La ieşirea din Piatra-Neamţ pe teritoriul localităţii Dumbrava Roşie, poate fi vizitată rezervaţia
floristică cu «smeoaie» (Seseli hippomarathrum) , situată pe fruntea terasei de 35—40 m a Bistriţei, la
o altitudine de 310 m. Este singurul loc din ţară în care se găseşte într-un mare număr de exemplare
această rară specie din familia Umbeliferae, ceea ce conferă rezervaţiei o deosebită valoare ştiinţifică.
La vest de Dumbrava Roşie, ne întîmpină curînd pădurea de turnuri argintii a Combinatului de
fibre sintetice Săvineşti, ce reuneşte în prezent mai multe unităţi, şi în «retortele» căruia se realizează
25 produse principale, într-o gamă de peste 650 sortimente. Marea platformă industrială din estul
oraşului include şi Combinatul de îngrăşăminte chimice, «Azochim», care produce în principal
amoniac, uree şi o gamă largă de îngrăşăminte chimice pe bază de azot.
Municipiul Piatra-Neamţ deţine o pondere însemnată nu numai în industria chimică şi în
celelalte ramuri pe care le-am amintit, ci şi în domeniul energetic, deoarece întreprinderea de centrale
hidroelectrice «Bistriţa» coordonează activitatea întregului sistem de pe rîul cu acelaşi nume, sistem
alcătuit din centrala de vîrf «Stejaru» şi alte 12 microhidrocentrale ce se desfăşoară pînă la Bacău.
Dar despre pitorescul oraş, ce străjuieşte «poarta» de intrare spre lumea de basm şi legendă a
Ceahlăului, s-ar putea spune multe alte lucruri capabile să reţină interesul vizitatorilor săi. Vom încheia
totuşi această prezentare, dar nu înainte de a consemna că, începînd din anul 1982, s-a trecut la
valorificarea bogatei experienţe pe care fosta farmacie «Vorel» (ale cărei acte de constituire datează din
prima jumătate a veacului trecut) a acumulat-o în domeniul preparării unor eficiente medicamente din
flora spontană locală, prin înfiinţarea Laboratorului «Plantavorel».

LEGENDELE VECHI ŞI NOI ALE BISTRIŢEI

Oraşul Piatra-Neamţ se constituie într-o adevărată placă turnantă a turismului din centrul
Moldovei- de aici «iradiind» în zona atît de pitorească dintre Carpaţi şi Siret numeroase trasee turistice.
Dintre toate acestea valea Bistriţei se individualizează ca o entitate geografică ce polarizează cele mai
diverse şi mai exigente preferinţe turistice. De-a lungul anilor ea a inspirat o întreagă literatură, bogată
în evocări, pe care măiestria lui Hogaş, Vlahuţă sau Sadoveanu a ridicat-o la nivelul unei extaziante
realităţi.
Într-adevăr, de la Piatra-Neamţ pînă la Borca, pentru a ne referi doar la zona montană- pe o
distanţă de aproape 100 de km, trunchiul viguros al Bistriţei, cu toate ramurile sale hrănite de Tarcău,
de Bicaz, de Bistricioara şi de alte zeci de pîraie- deschide printre munţi porţile unei lumi mirifice,
înălţimi împădurite şi poteci răcoroase şerpuind printre steiuri; ziduri acoperite de patina veacurilor;
lăcaşuri măiestrit împodobite ce dăinuie ca mărturii ale statorniciei, priceperii şi năzuinţelor acestui
popor i aşezări bine întocmite, cu nume de istorie, ce-au înfruntat vitregia vremurilor — aceasta este
valea Bistriţei unde puhoaiele năvalnice de altădată urmează docile alte căi, printre privelişti
neaşteptate, izvodind lumină.
Străbătînd partea vestică a oraşului Piatra-Neamţ, şi lăsînd în stînga lacul de acumulare în care
Bîtca Doamnei îşi oglindeşte culmea cu temelii daccie, şoseaua modernizată Bacău — Piatra-Neamţ
— Bicaz (DN 15) se întinde cu puţine sinuozităţi prin valea largă, presărată cu semănături, fîneţe
mătăsoase şi pîlcuri de copaci. După numai 6 km, o ramificaţie locală ne ispiteşte spre nord. Este
drumul care se desfăşoară pe o lungime de 3 km prin satul Bistriţa (comuna Viişoara) pînă sub Dealul
Cetăţuia, unde se află unul dintre cel mai vechi aşezăminte monahale din Moldova, ctitorit de
Alexandru cel Bun.
Atestată documentar încă din 1407, Mănăstirea Bistriţa se va bucura de atenţia şi bunăvoinţa
mai multor voievozi ai ţării, care o vor înzestra cu sate, iazuri, mori şi alte surse de venituri. Ştefan cel
Mare a zidit aici, în 1498, turnul-clopotniţă ce se mai păstrează şi astăzi. În 1538, cînd e nevoit să-şi
încheie prima domnie trecînd munţii în Transilvania, Petru Rareş poposeşte în drumul său şi la
Mănăstirea Bistriţa, unde va iniţia, după revenirea pe tronul ţării, o vie activitate constructivă.
Biserica actuală, refăcută de Alexandru Lăpuşneanu în 1554, Constituie, alături de Mănăstirea
Slatina, cea mai mare ctitorie a acestui domn şi prin caracteristicile sale arhitecturale este
reprezentativă pentru veacul în care s-a construit. Elementele specific moldoveneşti, care se manifestă
mai ales în sistemul de boltire, se îmbină într-o remarcabilă sinteză cu elementele gotice folosite pentru
înfrumuseţarea ferestrelor şi a portalului de la intrare. În gropniţa bisericii s-a identificat mormîntul lui
Alexandru cel Bun, alături de cel al soţiei sale. Doamna Ana. Sub o altă lespede, în mormîntul soţiei lui
Ştefan Lăcustă (1538—1540) a fost depus, probabil în 1554, şi un schelet care se crede că este al lui
Alexandru, fiul lui Ştefan cel Mare, îngropat la Bistriţa în 1496. În afara necropolei domneşti, în
pronaosul bisericii se află mormîntul marelui vornic din Ţara Românească, Ivaşcu Golescu, răposat în
pribegie la 1584, şi cel pe care şi-l pregătise Nestor Ureche înainte de ridicarea ctitoriei sale de la Secu.
Zugrăveala bisericii a fost executată la începutul veacului trecut (1814), căpătînd o nouă strălucire în
urma recentelor lucrări de restaurare, dar sub tencuielile clădirii care s-a adăugat clopotniţei lui Ştefan
cel Mare s-a descoperit, încă din 1924, o pictură murală, care, prin structura narativa a scenelor
iconografice, prin cromatică şi prin caracteristicile sale stilistice, poate fi atribuită epocii lui Petru
Rareş.
Aşezămînt monastic de o asemenea vechime şi importanţă. Mănăstirea Bistriţa nu putea
rămîne în afara unor temeinice preocupări cărturăreşti. De altfel, de numele ctitoriei lui Alexandru cel
Bun se leagă existenţa a două monumente ale istoriografiei noastre medievale: «Letopiseţul anonim al
Moldovei», întocmit după cum se pare la Curtea Domnească de la Suceava în timpul domniei lui Ştefan
cel Mare, dar păstrat la Bistriţa, şi «Pomelnicul de la Bistriţa» redactat aici începînd din 1407.
Deşi a avut de înfruntat atîtea vicisitudini în multiseculara sa existenţă, Mănăstirea Bistriţa
mai păstrează încă numeroase odoare, cărţi de cult, icoane, broderii şi obiecte diverse de o certă valoare
istorică şi artistică. O mare parte dintre ele se găsesc în colecţia muzeală organizată în vechea clădire a
scolii domneşti, pe care Petru Rareş a iniţiat-o la Bistriţa în timpul celei de-a doua domnii (1541—
1546). În sfîrşit, merită să atragem atenţia asupra acelei splendide icoane a Sfintei Ana din naosul
bisericii, dăruită soţiei lui Alexandru cel Bun de către Manuel II, împăratul Bizanţului (1391— 1425),
şi soţia sa. Această icoană, care produce o puternică impresie prin bogăţia şi strălucirea ferecăturii sale,
vădeşte rafinamentul la care ajunsese arta bizantină la începutul secolului al XV-lea şi legăturile
statornice existente în această perioadă între Moldova şi Bizanţ.
Revenit în şoseaua naţionala, călătorul întîrziat care-şi continuă în timpul nopţii drumul spre
Bicaz e fermecat de scînteierea feerică ce izvorăşte din negura înălţimilor, asemenea unei constelaţii
aninate în creştetul munţilor. Acolo sus, la o altitudine de aproximativ 800 m, pe o culme împădurită,
se înalţă clădirile imaculate ale Complexului sanatorial Bisericani, instituţie sanitară (pentru boli
pulmonare) constituită aici încă din 1909. Dar ceea ce conferă complexului de la Bisericani atributele
unui adevărat punct de atracţie turistică este trecutul istoric şi valoarea arhitecturală a fostei mănăstiri
cu acelaşi nume, în incinta căreia a fost amenajat sanatoriul.
Începuturile aşezămîntului monastic de la Bisericani se pierd în neguri de legendă. Tradiţia
menţionează numele unui oarecare Iosif, care, sosit din pelerinajul întreprins la Locurile Sfinte, se
statorniceşte mai întîi la Mănăstirea Bistriţa, apoi se retrage cu discipolii săi în locurile pustii de la
răsărit de Muntele Pietrosul, unde întemeiază sihăstria «besericanilor». Numiţi astfel după obiceiul
deprins în Orient de a face slujbe neîntrerupte, anahoreţii lui Iosif vor ridica la început biserică de lemn,
fiind ajutaţi mai tîrziu de Ştefăniţă Vodă — nepotul lui Ştefan cel Mare — în numele căruia, în 1512,
se termină aici o biserică de zid, pe care o înzestrează dăruindu-i poienile înconjurătoare. Prin daniile
mai multor voievozi, dintre care nu amintim decît de Constantin Movilă, Ştefan II Tomşa, Radu
Mihnea şi Miron Barnovschi, schitul Bisericani ajunge să se numere printre cei mai mari proprietari de
pămînturi de pe valea Bistriţei, fiind recunoscut ca mănăstire încă de la începutul secolului al XVII-lea.
În timpul primei domnii a lui Moise Movilă (1630—1631) şi în anii următori, mănăstirea este
înconjurată de o incintă fortificată, iar în 1637 se adaugă turnul-clopotniţă din colţul de sud-vest al
bisericii. Refăcută din temelii în 1786, biserica fostei mănăstiri nu mai păstrează decît puţine elemente
constructive din secolul al XVI-lea, încadrîndu-se — prin caracteristicile sale arhitectonice — în rîndul
monumentelor specifice veacului al XVIII-lea. Lipsa zugrăvelilor «al fresce» este suplinită de
frumuseţea catapetesmei, executată probabil cu prilejul refacerii din 1786. Uşile diaconeşti, realizate
din scînduri de stejar, sînt adevărate opere de artă, vădind în decoraţia lor sculpturală contribuţia unor
pricepuţi meşteri locali.
Ultima localitate a comunei Viişoara este Vaduri, vechi centru forestier care şi-a găsit o nouă
vocaţie industrială o data cu executarea lucrărilor de amenajare şi regularizare a cursului Bistriţei.
Hidrocentrala de la Vaduri are un lac de acumulare de 4,8 milioane m 3, din cele două turbogeneratoare
pulsînd anual în sistemul energetic naţional aproximativ 90 MW. Tot la Vaduri funcţionează baza
experimentală pentru selecţia şi ameliorarea salmonidelor a Laboratorului de acvacultura şi ecologie
acvatică din Piatra-Neamţ, importantă unitate de cercetare ştiinţifică ce asigură întreprinderilor de
profil asistenţă tehnică, linii selecţionate de păstrăv şi inocul algal pentru stimularea bazei trofice din
iazuri.
Nu departe de hidrocentrala de la Vaduri apele Bistriţei sînt zăgăzuite de barajul hidrocentralei
Pîngăraţi, în spatele căruia se desfăşoară oglinda lacului de acumulare cu un volum de 6 milioane m 3.
Acoperind o mică depresiune limitată de terase cu livezi şi fîneţe, lacul de la Pîngăraţi aduce noi
elemente de inedit şi frumuseţe, cu atît mai mult cu cît o dată cu sosirea toamnei este singurul care se
populează cu păsări de baltă venite să ierneze aici. Hidrocentrala Pîngăraţi, fără tunel sau canal de
aducţiune, dispune de două turbine cu o putere instalată de 57 MW, adăugînd marelui efluviu de
energie bistriţeană alte milioane de kilowaţi-ore.
Aşezare ce se întinde pe ambele maluri ale Bistriţei şi pe valea Pmgărăciorului, comuna
Pîngăraţi pare să fie una dintre cele mai vechi localităţi din această zonă, atestarea să documentară
fiind strîns legată şi deseori estompată de existenţa unui cunoscut centru de viaţă feudală şi religioasă
cum a fost Mănăstirea Pîngăraţi. Şi aici, ca şi la Bisericani, tradiţia plasează începuturile acestui
aşezămînt în epoca lui Ştefan cel Mare, cînd monahul Simion, ajutat de alţi anahoreţi, ridică o
bisericuţă de lemn. Incendiată în timpul dramaticelor evenimente din vara anului 1476, sihăstria de pe
coasta Dealului Păru este refăcută în 1560 de Alexandru Lăpuşneanu şi se transformă în scurtă vreme
într-un important centru economic şi spiritual, ce se va manifesta activ timp de aproape trei secole. Prin
danii şi cumpărături, Mănăstirea Pîngăraţi ajunge să stăpînească la jumătatea secolului al XVII-lea
toată valea Tarcăului de la vărsarea în Bistriţa pînă la hotarul Comăneştilor, sate din ocolul tîrgului
Piatra, o selişte pe Almaşul Mic, mai multe poieni de pe valea Pîngărăciorului, un număr impresionant
de mori, prăvălii, locuri de prisacă etc. În jurul bisericii se construiesc numeroase chilii şi anexe,
formînd un patrulater protejat la exterior de puternice ziduri de incintă. Mănăstirea Pîngăraţi va
constitui astfel — în condiţiile tulburi ale secolului al XVIII-lea — un adăpost sigur spre care se vor
îndrepta deseori boierii ţării sau membrii familiilor domneşti. Atîta încredere inspirau zidurile de
apărare şi poziţia retrasă a mănăstirii, încît — în timpul domniei lui Mihail Racoviţă — episcopul Sava
al Romanului încearcă să ascundă tocmai la Pîngăraţi odoarele episcopiei.
Din punct de vedere arhitectonic, ctitoria lui Alexandru Lăpuşneanu de la Pîngăraţi este un caz
cu totul particular în arhitectura religioasă din Moldova, care nu se mai repetă decît la biserica Sf. Ion
Botezătorul din Suceava. Construcţia din 1560 avea la subsol o tainiţă încăpătoare, amenajată ca
paraclis în 1642 de către vistiernicul Dumitru Şoldan şi desăvîrşit ca atare de egumenul Macarie la
începutul secolului trecut. În consecinţă, monumentul de la Pîngăraţi este alcătuit din două biserici
suprapuse, situaţie constructivă destul de frecventă în arhitectura religioasă microasiatică. Acestei
particularităţi i se adaugă numeroase alte elemente, care prin prezenţa lor în planul bisericii şi în
sistemul de boltire conferă întregului complex un plus de valoare şi de interes, integrîndu-l stilului
moldovenesc ce se defineşte în epoca lui Ştefan cel Mare. După 1863 viaţa mănăstirească de la
Pîngăraţi se stinge treptat, vechile clădiri din jurul bisericii fiind transformate, mai întîi, în penitenciar,
apoi în sanatoriu TBC şi, mai recent, în staţiune de cercetări ştiinţifice.
Comuna Pîngăraţi este vizitată de tot mai mulţi vilegiaturişti dornici să petreacă aici o vacanţă
în care liniştea, puritatea aerului şi frumuseţea peisajului montan alcătuiesc principalele elemente de
reconfortare, mai ales că de aici pot fi făcute scurte excursii pe văile Cantului şi Pîngărăciorului, prin
locuri admirate cîndva şi de acel mare peregrin al Munţilor Neamţului care a fost Calistrat Hogaş. Tot
pe teritoriul acestei comune, pe versantul stîng al pîrîului eponim, între Pîrîul cu Brazi şi Pîrîul
Văcăriei, se întinde o superbă rezervaţie de tisă (Taxus baccata), care acoperă o suprafaţă de 2 ha, în
asociere cu unele exemplare de pin, ienupăr, brad, molid, fag şi carpen. Este singurul loc din întreaga
zonă în care exemplarele de tisă, cu o vîrstă de peste 70 de ani, se află reunite, relativ compact, pe o
asemenea suprafaţă.
La limita nord-vestică a comunei Pîngăraţi se desfăşoară, sub poale de pădure, localitatea
Stejaru, dominată de construcţiile celei mai mari hidrocentrale de pe Bistriţa, concepută ca centrală de
vîrf a întregului sistem hidroenergetic de pe acest rîu şi cu un important rol de regulator al cantităţilor
de apă dirijate în aval. După ce străbat Muntele Botoşanu prin tunelul de aducţiune, pe o distanţă de
aproape 5 km, apele Bistriţei pătrund în castelul de echilibru şi de aici, prin cele două conducte forţate,
la agregatele cu o putere instalată de 210 000 KW, asigurînd în fiecare an aproape 500 milioane KWh
energie electrică.
De la Stejaru către satul Straja, ce aparţine comunei Tarcău, munţii se apropie, apele Bistriţei
încep să clocotească printre lespezi şi bolovani, iar calea ferată Bacău—Bicaz (linia 509) se aţine mereu
lîngă şosea, temîndu-se parcă de copleşitoarea prezenţă a înălţimilor de stîncă şi pădure. Curînd intrăm
în Tarcău, aşezare rurală cu vechi tradiţii şi important centru forestier de pe valea Bistriţei, ce apare
consemnat încă din secolul al XV-lea în documentele medievale moldoveneşti. Cu aproape trei veacuri
în urmă s-au deschis aici exploatări forestiere mai ample. Munţii Tarcăului fiind acoperiţi cu păduri
bătrîne, în parte neumblate. La începutul veacului trecut aceste exploatări se extind, buştenii doborîţi
fiind aduşi prin canale special amenajate pînă la vărsarea Tarcăului în Bistriţa unde se formau plutele
pentru Piatra, Bacău şi chiar pentru Galaţi. Valea Tarcăului reprezintă o importantă zonă turistică al
cărei potenţial este încă insuficient valorificat. Frumuseţea şi tihna locurilor, puritatea aerului şi lipsa
unor curenţi puternici sînt elemente favorizante în dezvoltarea Tarcăului ca staţiune climaterică, mai
ales ca prin construirea şoselei modernizate s-au creat legături mai bune cu valea Bistriţei şi calea
ferată Bacău—Bicaz.
Din centrul administrativ, situat pe drumul naţional, valea Tarcăului se deschide spre sud, ca o
despicătură ciclopică în orizontul întunecat de hlamida grea a pădurilor. Şoseaua se avîntă printre
casele satului Cazaci, apoi spre Brateş, localitate cu gospodării bine întocmite şi livezi grele de rod. La
sud de Brateş, splendida strînsoare a munţilor ne apropie şi mai mult de albia umbroasă a rîului.
Terasele se îngustează abia reuşind să se smulgă din îmbrăţişarea pădurii, iar apele clocotesc izbindu-se
de steiuri, acoperind ochiurile însorite cu frînturi de curcubeu. După aproximativ 18 km, pe un dîmb
înalt care străjuieşte vărsarea pîrîului Bolovăniş în apa Tarcăului răsare solitară silueta zveltă a
schitului Tarcău, cunoscut monument istoric şi de arhitectură populară, construit în 1833 din lemn de
frasin. Dincolo de acesta, înainte de intrarea în Ardeluţa, s-a amenajat o cabană turistică înconjurată de
căsuţe, căutat loc de popas îndeosebi de cei care vor să-şi continue drumul prin Munţii Tarcăului, spre
Transilvania.
Nu departe de Ardeluţa, în continuarea drumului modernizat (DJ 156C), întîlnim rezervaţia
forestieră Goşman — Tarcău, care ocupă o suprafaţă de 173 ha în zona de confluenţă a pîraielor cu
aceleaşi nume. Este de fapt o relicvă din vechii codri seculari, care acopereau cîndva toată valea
Tarcăului, formată din arboret natural de molid, brad şi fag, situat la înălţimi cuprinse între 700 şi l 300
m, cu exemplare de dimensiuni impresionante, care au la bază un diametru de peste 150 cm şi ating
vîrste matusalemice de 140—260 ani.
De la Tarcău la Bicaz sînt doar 4 km pe drumul tăiat prin pădurea ce coboară pînă pe malul
Bistriţei. În dreapta şoselei, case răzleţe ocupă micile platouri de pe terasele înalte, iar în stînga,
cartierul Capşa îşi aliniază construcţiile albe după o riguroasă desfăşurare urbanistică. Peste Bistriţa,
autogară, gara C.F.R. şi clădirea şcolii generale sînt despărţite doar de şosea, pe fundalul pestriţ al
caselor din Cartierul Nou (Ciungi). Staţia de benzină precede intrarea în centrul oraşului, situat chiar la
confluenţa Bicazului cu Bistriţa.
Ca aşezare, Bicazul pare să se fi constituit în secolul al XVII-lea, documentul emis de
cancelaria lui Radu Mihnea, la 20 septembrie 1616, menţionînd pentru prima dată «poiana de la gura
Bicazului» în contextul unor schimburi de teren. Aici, unde Bicazul şi Bistriţa îşi unesc apele, se
formează aşezarea care se va extinde pînă la mijlocul veacului trecut prin popularea noilor curaturi de
la Dodeni şi Mărceni, de la Ciungi şi Piatra Corbului.
Beneficiind de o poziţie geografică favorabilă, Bicazul se va dezvolta ca un punct obligatoriu
de trecere spre Piatra-Neamţj controlînd zona de interferenţa dintre văile Bicazului şi Bistriţei. Aceasta
explică şi apariţia — la jumătatea secolului al XIX-lea — unui renumit tîrg periodic unde se întîlneau
nu numai producătorii de pe valea Bistriţei ci şi cei din regiuni mai îndepărtate. De la sfîrşitul veacului
trecut, prin constituirea unui domeniu al coroanei de aproximativ 13 000 ha, Bicazul devine un centru
forestier ds oarecare importanţă, cu mai multe gatere acţionate hidraulic şi o fabrică ce reunea aproape
100 de muncitori, înregistrînd în 1932 o populaţie de l 800 locuitori. Aici, în palatul regal de pe malul
Bistriţei a fost adăpostit vremelnic preşedintele Moscicki în toamna anului 1939, după declanşarea
celui de-al doilea război mondial şi evacuarea în România a guvernului polonez.
După 1950 s-a trecut la construirea în zona Bicaz a centralei de vîrf a sistemului
hidroenergetic de pe valea Bistriţei, valorificîndu-se proiectul întocmit de inginerul Dimitrie Leonida
încă din perioada premergătoare primului război mondial. Timp de un deceniu, întreaga regiune s-a
transformat într-un vast şantier, lucrările de la Bicaz contribuind la strunirea celei mai capricioase şi
mai devastatoare dintre apele curgătoare ale ţării, precum şi la formarea cadrelor necesare construcţiilor
hidroenergetice de mai tîrziu. De altfel, desfăşurarea acestor lucrări este amănunţit reconstituită prin
expoziţiile muzeului orăşenesc, amenajat într-una dintre cele mai vechi clădiri ale oraşului. Cuprinzînd
monografic principalele etape din dezvoltarea Bicazului şi a aşezărilor din aria de peste 3 000 ha a
lacului de acumulare, muzeul realizează în fapt o adevărată şi instructivă sinteză istorică ce se
desfăşoară cronologic din epoca paleolitică pînă în zilele noastre, punînd în evidenţă şi valorile
etnografice ale zonei.
Din centrul oraşului, trecînd vechea albie a Bistriţei- intrăm în cartierul Mărceni, iar în partea
opusă, drumul care duce spre Lacul Roşu trece prin cartierul Piatra Corbului şi, mai departe, printre
aglomerarea de instalaţii şi clădiri a Combinatului de lianţi şi azbociment «Moldocim».
Nu departe de centrul localităţii, în stînga drumului naţional, se află hotelul şi modernul
restaurant «Bicaz» de pe a cărui terasă poate fi admirată imaginea barajului şi a munţilor înconjurători.
Limita nord-vestică a oraşului Bicaz e constituită de cartierul Dodeni, unde se găseşte clubul
Combinatului de lianţi şi azbociment, cu bibliotecă, cinematograf şi sală de spectacole cu peste 500
locuri, spitalul orăşenesc, policlinica, o modernă unitate autoservice, o şcoală generală şi diferite unităţi
comerciale.
Şoseaua se îndreaptă apoi spre barajul care uneşte înălţimile stîncoase ale Muntelui Gicovanu
şi Obcinei Horştei, zăgăzuind calea milenară a Bistriţei. De departe, monumentalul stăvilar pare o
cetate izvodită din legendele Ceahlăului. Cu cît te apropii mai mult, cu atît mai copleşitoare este
prezenţa acestui gigant cu o înălţime de 127 m, în trupul căruia s-au turnat l 625 000 m3 de beton.
Chiar la baza imensei construcţii se află cabana «Bicaz-Baraj», cu o capacitate de cazare de 80
locuri, frecventată în tot cursul anului pentru ineditul cadrului în care este amplasată şi pentru legăturile
facile cu oraşul, cu Masivul Ceahlău sau cu zona lacului de acumulare.
Trecînd pe lîngă amintita cabană, şoseaua lasă în stînga intrarea în localitatea Izvoru Muntelui
(DJ 155F), desfăşurînd apoi mai multe serpentine tăiate în coasta pădurii, pînă la coronamentul
barajului.
Drumul spre Izvoru Muntelui reprezintă o principală cale de acces spre Ceahlău, mai ales că el
a fost modernizat şi prelungit de-a lungul versantului răsăritean al masivului, reducînd considerabil
distanţa dintre Bicaz şi staţiunea Durău. Se strecoară prin valea îngustă a pîrîului Izvorul Muntelui, mic
afluent al Bistriţei, într-o neîntreruptă primenire de privelişti peste care se înalţă coama sură a
Ceahlăului. După aproape 10 km drumul lasă în dreapta cabana «Izvorul Muntelui» (cu 80 locuri de
cazare şi bufet permanent) şi începe urcuşul într-o continuă şerpuire către Piciorul Sihastrului şi pe sub
vîrful Cerebuc, apoi, mai departe, spre Piciorul Humăriei, de unde se îndreaptă către Durău.

RÎUL ISCUSIT ŞI MINUNATELE SALE GIUVAERURI ÎN PIATRĂ

Centrul oraşului Bicaz marchează nu numai punctul de confluenţă a două rîuri, ci şi locul de
întîlnire a două importante artere turistice şi anume drumul naţional Bacău—Piatra-Neamţ—Borsec
(DN 15) care se îndreaptă spre nord către baraj şi zona lacului de acumulare, şi drumul naţional Bicaz
—Gheorgheni (DC 12C) ce străbate de la est spre vest valea Bicazului, asigurînd legătura cu Lacu
Roşu şi Gheorgheni.
Urmînd traseul acestuia din urmă ne îndreptăm spre limita vestică a oraşului, trecînd pe lîngă
Combinatul de lianţi şi azbociment. În continuare, se înalţă ca un impresionant portal de gresie Piatra
Corbiţei, a cărei legendă — cunoscută de Alecu Russo şi Mihail Sadoveanu — relevă întreaga
frumuseţe a eposului popular din această parte a ţării. Se spune că Maria Corbului sau Corbiţa, o
mîndră fată ce-şi pierduse tatăl şi logodnicul, ucişi de năvălitorii tătari, s-a aruncat de pe această stîncă
zdrobindu-se în învolburarea dură a Bicazului, preferînd să moară decît să apuce calea robiei. Legenda
s-a păstrat ca un ecou al prădalnicelor incursiuni pe care tătarii le efectuau pe valea Bistriţei în secolele
XVII şi XVIII, reliefînd în acelaşi timp, dragostea de libertate şi neînfricata sfidare a morţii ce
înfrumuseţează caracterul acestor oameni crescuţi în apriga încleştare dintre munţi şi ape. Piatra
Corbiţei marchează, de fapt, intrarea într-un mic defileu săpat de apele Bicazului în stînca dură de
gresie eocenă a munţilor din jur. Dar după mai puţin de un kilometru înălţimile se depărtează,
mărginind valea aluvionară de la intrarea în comuna Taşca, intrare dominată de construcţiile fabricii de
ciment.
După localitatea Ticoş-Floarea drumul ajunge în satul Neagra, la confluenţa dintre pîrîul cu
acelaşi nume şi Bicaz. De aici se abate în dreapta şoselei un drum forestier continuat de poteca ce duce
pe Ceahlău, trecînd prin apropierea vîrfului Neagra.
Şoseaua se îndreaptă apoi spre Bicazu Ardelean, comună mare, cu sate de veche tradiţie,
important centru etno-folcloric şi turistic din această parte a judeţului. Aici, portul popular încă mai
este folosit în mod curent şi este o adevărată încîntare să întîlneşti copiii care merg Ia şcoală în acele
costume miniaturale de o inegalabilă gingăşie, femeile cu ii albe şi fuste dintr-o bucată prinse cu
bîrneaţă sau bărbaţii cu bundiţe înflorate. De altfel, colecţia muzeală sătească organizată la Căminul
cultural păstrează un mare număr de piese de port popular, ţesături şi cusături, obiecte şi unelte legate
de îndeletnicirile casnice dar şi de străvechile ocupaţii ale păstoritului şi prelucrării lemnului.
Din centrul comunei se deschide spre nord valea străbătută de pîrîul Capra (DJ 127A), demnă
de reţinut atît pentru propriile sale posibilităţi turistice, cît şi pentru legăturile pe care le asigură în
întreaga zonă. De curînd, drumul forestier care se desprindea din satul Telec, urmînd spre nord cursul
pîrîului Bistar (DC 138), a fost prelungit pe versantul apusean al Ceahlăului pînă la confluenţa pîraielor
Martin şi Schit, asigurînd legătura cu drumul modernizat care duce la Durău (DJ 155F) şi cu drumul
naţional Piatra-Neamţ—Borsec (DN 15), principala arteră de circulaţie din partea nordică a Masivului
Ceahlău.
De la Bicazu Ardelean, un marcaj turistic cu bandă albastră indică, pe valea pîrîului Capra,
pînă la Telec şi de aici pe valea Bistrei, unul dintre cele mai pitoreşti şi mai facile drumuri de acces pe
Ceahlău. Lungimea traseului (aproape 8 ore pînă la cabana «Dochia») este compensată de drumul lin
cu puţine porţiuni abrupte şi de frumuseţile pe care valea Bistrei şi Ceahlăul le oferă cu generozitate.
La vest de Telec, Dealul Toşorog ascunde în adîncurile sale galeriile contorsionate ale unei
peşteri (numită de localnici «Jghiabul cu gaură») ce se prezintă ca un fascinant labirint subteran, săpat
în conglomerate, dar în care este riscant să te aventurezi fără călăuză sau măcar fără o hartă detaliată. În
aceeaşi zonă se află o instalaţie de captare şi îmbuteliere a apelor minerale carbogazoase cunoscute încă
din veacul trecut şi ale căror calităţi nu sînt cu nimic mai prejos în comparaţie cu izvoarele de la
Borsec.
La limita vestică a comunei Bicazu Ardelean drumul naţional lasă în dreapta cariera de marnă
a Combinatului de lianţi şi azbociment şi însoţind calea ferată industrială a aceleiaşi întreprinderi
pătrunde pe teritoriul comunei Bicaz-Chei, al cărui centru civic ocupă zona de confluenţă a pîrîului
Dămuc cu Bicazul.
Valea Dămucului, străbătută de DJ 127A, este mărginită de culmi relativ joase, dominate de
Vîrful Glodului (l 439 m) şi se desfăşoară ca un culoar ce separă Munţii Tarcăului de Munţii Hăşmaş.
Revenind în drumul naţional Bicaz—Gheorgheni (DN 12C) şi urmărind traseul acestuia spre vest ne
concentrăm atenţia asupra şirurilor de gospodării, în înfăţişarea cărora se păstrează trăsăturile
distinctive ale arhitecturii populare locale, adevărată sinteză definită în timp din îmbinarea elementelor
tradiţionale specifice populaţiei româneşti din Moldova şi Transilvania. Curînd, această desfăşurare de
simplitate şi eleganţă lasă loc monumentalei înşiruiri a pereţilor calcaroşi, care se apropie tot mai mult,
închipuind o fantastică şi copleşitoare catedrală a naturii. Lăsăm în urmă peştera Munticelul, brodată de
picăturile multimilenare în pieptul muntelui cu acelaşi nume, fenomen carstic încă viu, aflat în plin
proces de definire, şi intrăm în lumea imposibil de cuprins în cuvinte a Cheilor Bicazului.
Formate la extremitatea nordică a Masivului Hăşmaş prin acţiunea sagace şi îndelungată a
Bicazului şi afluenţilor săi Cheile Bicazului ocupă o vastă suprafaţă, cu o lungime ce depăşeşte 10 km.
Din punct de vedere geologic-morfologic, apariţia lor se explică prin existenţa unor depozite de calcare
mezozoice pe o fundaţie cristalină. Acţiunea de erodare şi de spălare a afectat conglomeratele şi
depozitele mai puţin dure, cruţînd şirurile de înălţimi, pereţi şi «pietre» izolate, care se desfăşoară în
dreapta drumului de la Piatra Glodului pînă la Muntele Ghilcoş, iar în stînga, de la extremitatea vestică
a complexului Surduc, pînă la Piatra Arşiţei. Cu greu poţi crede astăzi că un rîuşor ca Bicazul, cu
afluenţi firavi, mai îndrăzneţi şi mai spornici, doar în lunile primăverii şi în zilele de ploi năprasnice, a
putut dăltui în stînca cenuşie asemenea ciclopice arabescuri. Dar feţele înclinate sau chiar verticale ale
pereţilor dinspre apă, netezimea lor desăvîrşită, nu mai lasă nici o îndoială în identificarea autorului
acestei monumentale opere a naturii.
Cu ani în urmă, autorul acestor rînduri a avut ocazia să conducă în Cheile Bicazului un
oaspete helvet, binişor umblat prin lume, destul de locvace şi suspect de darnic în descrieri fastuoase
ale Alpilor natali. Am lăsat maşina şi ani pornit pedestru, subsemnatul încercînd sentimentul apăsător
al aceluia care oferă o biată fărîmă de pîine unui gurmand înrăit şi sofisticat, ce abia se ridicase de la
masa unui ospăţ pantagruelic. Helvetul a privit la început cu indiferenţă — ce-i drept, destul de bine
disimulată — apoi din ce în ce mai interesat, logoreea şi-a pierdut din debit, pentru ca odată ajunşi în
inima de piatră a cheilor să amuţească de-a binelea. Tot drumul n-a mai scos o vorbă, privea cu ochi
mari de parcă voia să cuprindă în ei frumuseţe cît pentru tot restul vieţii şi abia la întoarcere mi-a şoptit
într-un tîrziu, cu glas învins, plin de căinţă: «Cest impossible!» Adică nu-i venea să creadă!
În raport cu unităţile geologice şi geomorfologice existente, în Cheile Bicazului se identifică
două sectoare: Cheile Alici, care se întind aproximativ pînă la punctele de confluenţă ale Şugăului şi
Surducului cu Bicazul, şi Cheile Mari, care înaintează pînă pe linia pîraielor Cupaşul şi Bicăjelul. Dacă
în Cheile Mici pereţii înalţi de piatră se apropie atît de mult încît îţi dau senzaţia permanentă a unei
prăbuşiri iminente, în Cheile Mari privirile se opresc la 300—400 m înălţime, sub arcul unei bolţi de
piatră ce te apasă tocmai prin depărtarea ei şi ai impresia că străbaţi o lungă şi nedefinită galerie
subpămînteană, pe lîngă şi uneori deasupra apelor Bicazului.
În privinţa vegetaţiei, zona în ansamblul ei se caracterizează prin existenţa unor păduri de fag
şi molid sau de molid în amestec cu alte esenţe. Cu totul izolat întîlnim brădete sau făgete pure, iar
către vest, covorul pestriţ al pădurilor mixte este deseori întrerupt de pajişti montane secundare.
În cheile propriu-zise, pe firul Bicazului, vegetaţia arboricolă nu este compactă. Pereţii
verticali şi stînca nudă constituie pe întinse suprafeţe un mediu cu totul impropriu dezvoltării
coniferelor şi cu atît mai mult a foioaselor. Doar molidul suspendat la înălţimi ameţitoare se agaţă cu
tenacitate de orice fisură, făcînd dovada unei vitalităţi şi a unei adaptabilităţi deosebite. Aici, în schimb,
predomină o floră specifică pajiştilor montane şi masivelor de calcare şi conglomerate mezozoice,
asemănătoare cu cea de pe Ceahlău şi de pe Rarău. Marea varietate floristică din Cheile Bicazului este
subliniată şi de rezultatele cercetărilor botanice efectuate pe fundul văii, unde s-au indentificat pînă în
prezent aproape 450 de specii. Iar faptul că antofitele (plantele cu flori) au ponderea cea mai mare
(peste 180 de genuri cu aproximativ 300 de specii) se reflectă pozitiv în structura peisajului local, prin
vivacitatea cromatică a covorului floral ce punctează multicolor fondul cenuşiu al pereţilor de piatră.
Unele plante ierboase pe care le întîlnim în Cheile Bicazului sînt specifice zonei central-
europene, iar altele arealului siberian, aşa cum este Campanula sibirica. Regăsim- de asemenea, şi
specii caracteristice florei de stepă, precum Carex humilis, Alyssum saxatile, Stipa joannis etc. Dar cele
mai preţioase sînt, desigur, unele specii lemnoase rare, aşa cum este cetina de negi (Juniperus sabina)
şi tisa (Taxus baccata)y care au supravieţuit în zonele cele mai puţin accesibile din Cheile Mari.
La intrarea în chei, acolo unde apele deschid poarta munţilor, ne întîmpina forfota şi zumzetul
metalic al excavatoarelor şi maşinilor din cariera Combinatului de lianţi şi azbociment de la Bicaz.
Şoseaua se avîntă în strînsoarea înălţimilor pe malul stîng al Bicazului, urcînd lin în umbra răcoroasă a
pădurii. În dreapta drumului se ascunde prin labirintul de piatră valea Şugăului, Jn care apele pîrîului
cu acelaşi nume au săpat cu tot atîta măiestrie şi tenacitate cale de o sălbatică frumuseţe. Mai puţin
cunoscute, dar nu şi mai puţin pitoreşti. Cheile Şugăului desfăşoară pînă sub Bîtca Lapoşului (l 437 m)
un peisaj extrem de convulsionat, cu pereţi abrupţi şi forme dintre cele mai bizare. Încă de la intrare
(Cheiţele) apele şi vremea au creat o adevărată galerie de statui uriaşe, în trăsăturile cărora imaginaţia
noastră poate identifica eroi şi personaje din lumea atît de diversă şi atît de îndrăgită a basmelor
populare.
Intrînd în Cheile Mari ai impresia că te afli într-o peşteră gigantică; drumul se îngustează
şerpuind pe malul înalt al rîului, zvîrcolindu-se în strînsoarea pereţilor netezi; deasupra, la înălţimi
ameţitoare, piscuri semeţe parcă-şi ating frunţile sure, scăpînd doar ici-colo cîte-o frîntură din albastrul
cerului; pe brîne înguste, cîte-un molid firav se-anină de steiuri într-un echilibru atît de aproximativ,
încît aştepţi cu inima strînsă să se prăvălească pe firul văii.
La Gîtul Iadului, şoseaua se strecoară sub bolţi de stîncă, acoperind o parte din albia rîului.
Apele clocotesc înspumate şi vuietul lor se amplifică asurzitor, izbit de pereţii veşnic umezi. Totul e
atît de aproape şi atît de imens, încît la fiecare pas te afli între spaimă şi extaz, copleşit de măreţia unui
peisaj ca de pe alte tărîmuri. Abia la gura Bicăjelului peretele din stînga se depărtează puţin, vuietul se
mai domoleşte, dar temerile tot ne mai încearcă privind în dreapta piscul înclinat şi mulţimea de stînci
aninate.
Valea Bicăjelului trece de cele mai multe ori neobservată şi toţi cei care nu au străbătut-o sînt
convinşi că ea nu poate servi ca replică frumuseţilor din Cheile Bicazului. Convingere cu totul
neîntemeiată, contrazisă de o realitate ce spulberă orice îndoieli. De la confluenţa cu Bicazul şi pînă la
izvoarele sale, pe care şi le adună aproape de Vîrful Stîncilor (l 462 m) din Munţii Curmăturii,
Bicăjelul spintecă lanţul muntos cu aceeaşi neverosimilă forţă şi tenacitate, durînd din piatră, păduri şi
poieni o lume peisagistică tot atît de atrăgătoare. Ea nu mai subjugă prin grandoare, ci prin varietate şi
sălbatică frămîntare; o sălbăticie care nu mai este rodul unei încleştări trecute, ci al unei confruntări
prezente. În Cheile Mari totul pare încheiat: munţii se prosternează ferăstruit! duşmanului minuscul,
care-şi vuieşte în adîncuri strigătul de izbîndă; pe valea Bicăjelului lupta pare în toi, pîrîul scrîşneşte cu
dinţi de grohotişuri, iar giganţii de stîncă îşi sporesc încordarea dezvelind spinările umede, ca într-un
suprem efort.
Abia scăpaţi din Gîtul Iadului ne şi întîmpină pe dreapta Piatra Altarului (Turnul Bardosului),
un stîlp de piatră de peste 200 m înălţime, care domină cu autoritate culmile împădurite din juru-i. De
aici urmează splendidele serpentine pe care şoseaua le creionează cu dezinvoltură şi eleganţă la înălţimi
ameţitoare. Cu puţin înainte de gura Lapoşului drumul nu a mai putut continua decît săpînd tunel în
peretele de piatră, iar mai apoi, într-o rarişte de pe malul stîng al văii, ne întîmpină complexul de clădiri
al popasului turistic «Cheile Bicazului». Situat la o altitudine de 860 m, popasul dispune de bufet
permanent, lumină electrică, apă curentă şi aproximativ 120 locuri de cazare. El nu are doar un caracter
de tranzit, deoarece în timpul iernii sosesc aici numeroşi amatori de schi ce folosesc pîrtiile din preajma
staţiunii Lacu Roşu, iar vara, alpinişti temerari care atacă traseele de mare dificultate din chei şi de pe
Piatra Altarului. Şi tot de aici se pot face excursii pe mai multe «cărări de frumuseţe» cum sînt cele
care duc spre Cupaşul Suhardului şi Muchia Figheşului, spre Suhardul Mare şi vîrful Ghilcoş, spre
Piatra Singuratică şi Cheile Lapoşului. Cei mai temerari pornesc pe valea Bicăjelului sau pe Surduc, pe
Suhardul Mic sau pe şaua Pîngăraţi de unde se trece spre Gheorgheni.
De la popasul turistic «Cheile Bicazului» nu ne mai despart decît 3 km de Lacu Roşu, staţiune
climaterică din judeţul Harghita, situată la aproximativ l 000 m altitudine. Aici, valea se deschide şi
pădurile se îndesesc; unităţile turistice şi magazinele urmează firul şoselei, dar vilele sînt răspîndite
prin luminişuri, în amfiteatrul natural străjuit de vîrfurile calcaroase ale Suhardului şi Muntelui
Ghilcoş. Chiar şi în verile cele mai fierbinţi răsuflul răcoros al munţilor din jur face din Lacu Roşu o
staţiune cu temperaturi ce nu depăşesc decît în rare cazuri 20°—25°C, în condiţiile unui excelent climat
de adăpostire.
Desigur, punctul de atracţie al acestei zone îl reprezintă lacul natural de baraj care acoperă o
suprafaţă de aproximativ 13 ha, la poalele Muntelui Ghilcoş. În 1837, în urma unor masive alunecări de
teren, o parte din versantul vestic s-a deplasat stăvilind cursul Bicazului. Pădurea cuprinsă de ape a
suferit un lent proces de carbonizare şi triunchiurile dezgolite, care străpung oglinda lacului, asigură
acestui ochi de cleştar un aspecj cu totul particular.

«NAVIGÎND» PE MAREA DINTRE MUNŢI

Pentru a efectua o excursie de la Bicaz pînă la Durău avem de ales între trei variante. Una este
drumul amenajat pe valea Izvorul Muntelui şi în continuare pe malul drept al lacului de acumulare, la
c?re ne-am mai referit. A doua are în vedere drumul naţional Piatra-Neamţ—Borsec (DN 15) care,
după ce trece peste barajul de la Izvoru Muntelui, porneşte spre nord, pe malul stîng al lacului. Cea de-
a treia cale o constituie apele lacului de la Bicaz, folosind ambarcaţiile care execută curse regulate pînă
la Ceahlău şi Poiana Teiului.
Lacul de acumulare al hidrocentralei de la Bicaz ocupă o suprafaţă de 33 km 2, între baraj şi
Poiana Teiului, avînd o lungime de 35 km, o lăţime maximă de 2 km (în fostul şes al Hangului) şi un
volum ce depăşeşte 1,5 miliarde m3 de apă. În afara rolului său tehnico-economic, acest lac are şi un rol
turistic deosebit, schimbînd radical întreaga structură a zonei, adăugînd noi frumuseţi pe faţa unor
locuri şi aşa minunate.
De la Bicaz autobuzele locale asigură legătura cu «portul» situat între baraj şi golful Poteci.
Pornind de aici, cu vasele de pasageri sau cu una dintre şalupele care pot fi închiriate pentru plimbări
de agrement, parcurgem larga deschidere de la Poiana Cîrnului, trecînd prin faţa prizei de apă
construită pe versantul apusean al Muntelui Botoşanu, la intrarea în tunelul de aducţiune. Din acest
punct, prin care pătrund aproximativ 180 m3 de apă pe secundă, începe traseul de 4 750 m al tunelului
care străpunge înălţimea Botoşanu şi închide bucla de 15 km a drumului dintre Bicaz şi Stejaru,
realizînd prin aceasta o cădere brută de 55 m. Dacă adăugăm şi cei 94 m obţinuţi prin ridicarea
nivelului apei în faţa barajului, constatăm că sistemul de amenajare hidroenergetică Bicaz—Stejaru se
bazează pe o cădere totală brută de 149 m, realizată atît prin acumulare, cît şi prin executarea tunelului
de aducţiune. Nu departe de intrarea în tunel se înalţă construcţiile Bazei experimentale şi de producţie
salmonicolă ale cărei bazine de creştere alcătuiesc o imensă «stea de mare» în mijlocul golfului Poteci.
Continuînd să «navigăm» spre nord-vest intrăm într-un mic defileu. Malurile împădurite se apropie
domoale şi din umbra lor ţîşnesc reflexe de smarald, între cer şi apă domină întinderile compacte de
conifere şi priveliştea pare smulsă dintr-un colţ de taiga. Apoi, deodată, în stînga, culmile pleşuve ale
Ceahlăului străpung hlamida grea a pădurilor. Vaporul îşi reduce viteza, se abate cu grijă în golful
umbros şi opreşte lin la debarcaderul Secu. De la Secu poposim tot pe partea stîngă la debarcaderul
Izvoru Alb, situat într-un golf larg, la gura pîrîului cu acelaşi nume. Casele se înşiră de-a lungul văii, pe
mai mulţi kilometri, într-un decor desprins parcă din povestirile lui Mihail Sadoveanu.
Dincolo de Rugineşti malul drept desfăşoară o neîntreruptă succesiune de terase, boturi de
deal şi cuhni domoale, împestriţate de gospodării pitoreşti.
Malul stîng, în schimb, se înalţă tot mai abrupt, cu păduri coborîte peste oglinga apei şi golfuri
puţine, abia scobite în pereţii de piatră. Un zvon îndepărtat vibrează prin văzduhul transparent, tot mai
îndrăzneţ şi mai puternic, iar cînd privirile neliniştite au prins să scormonească prin umbrele de cetină,
ţîşneşte deodată arcul strălucitor al apelor Bicazului, scăpate din strînsoarea tunelului care le aduce
tocmai de la Taşca.
La Buhalniţa, într-un golf de la gura pîrîului cu acelaşi nume, facem o nouă escală, apoi ieşim
în largul şes al Hangului, unde lacul atinge lăţimea să maximă de 2 km. Apele scînteiază orbitor, în
bătaia soarelui, iar în amurg nimic nu poate fi mai fascinant decît orizontul însîngerat, prăvălit pe
coama de umbre a Ceahlăului şi oglindit în adîncurile tremurătoare ale apelor. Satele se grămădesc în
continuare pe versantul drept. Vasul ezită făcînd un larg ocol, apoi se îndreaptă spre debarcaderul
ascuns într-o altă gură de pîrîu, acolo unde valea Audiei se împreună cu cea a Hangului şi de unde un
drum nemodernizat (DJ 155K) începe urcuşul spre nord, apoi către răsărit, pe valea Cracăului Alb, pînă
la Mitocu Bălan şi Magazia, pentru a ieşi la Crăcăoani în drumul naţional Piatra-Neamţ—Tîrgu Neamţ
(DN 15C). În curînd ajungem la debarcaderul de la Ceahlău ce se află la punctul de vărsare al pîrîului
Schit. Aici coboară turiştii dornici să urce pe Ceahlău, pe la Piciorul Humăriei sau să meargă pe valea
pîrîului Schit pînă la Durău.
Din Ceahlău vaporul ocoleşte marea terasă de la Bofu şi după un scurt popas la gura
Bistricioarei traversează lacul direct spre viaductul de la Poiana Teiului. Trebuie totuşi să precizăm că
în anii de secetă volumul de apă scade sub normal şi suprafaţa lacului de acumulare se reduce, punctul
terminus al curselor executate de navele «flotilei» de la Bicaz situîndu-se la Ceahlău şi uneori chiar în
apropiere de Hangu.

IREZISTIBILA CHEMARE A DURĂULUI

Traseul drumului naţional Piatra-Neamţ—Borsec (DN 15) ne oferă şi el posibilitatea de a
cuprinde ampla desfăşurare a lacului de la Bicaz şi a neasemuitelor sale frumuseţi.
După plecarea din Bicaz şi traversarea barajului, ne şi angajăm pe traiectoria sinuoasă a unor
serpentine tăiate în malul stîng, mai sus de cota 520. Trecem pe lîngă popasul turistic «Cristina» (cu
aproape 80 locuri de cazare, terasă şi restaurant) şi, mai apoi, pe lîngă cel de la Poteci (care poate
asigura masa a 160 de persoane) şi după ce lăsăm în urmă gospodăriile răzleţe ale Rugineştilor, intrăm
în localitatea Buhalniţa, în mijlocul căreia scînteiază turlele avîntate ale fostei Mănăstiri Buhalniţa.
Biserica a fost zidită în 1627 de voievodul Miron Barnovschi. Înzestrată de ctitor şi de urmaşii săi la
tronul ţării, Mănăstirea Buhalniţa (numită multă vreme Mănăstirea Hangu) intră în posesia mai multor
moşii, disputîndu-şi altele cu boierii din familia Cantacuzinilor, proprietari ai domeniului Hangu. În
1715 Nicolae Mavrocordat o închină patriarhiei din Alexandria cu întregul său venit şi abia prin
secularizarea din 1863 proprietăţile sale sînt preluate de stat. Din punct de vedere arhitectural,
monumentul constituie o foarte reuşită exemplificare a stilului moldovenesc aplicat în condiţiile
specifice primelor decenii ale secolului al XVII-lea, impresionînd prin simplitatea şi stricta
proporţionalizare a construcţiei, precum şi prin frumuseţea ancadramentelor din piatră sculptată ale
uşilor şi ferestrelor.
De la Buhalniţa drumul urcă iarăşi, cînd pe ocolite, cînd pieptiş. La orizont, dincolo de lacul
care ne însoţeşte şi ne desfată privirile, Ceahlăul îşi dezvăluie pe rînd monumentalele sale creaţii în
piatră. Ajunşi la Hangu putem admira nu numai Ocolaşele şi Turnul lui Butu şi Ana, ci şi vîrfurile
semeţe Toaca şi Panaghia pe care bătrînul rege al munţilor Moldovei le ascunde adesea în tainiţa
negurilor. Cuprinzînd şi Buhalniţa ca sat component, comuna Hangu ocupă o mare parte din zona
lacului de acumulare, întinzîndu-se din hotarul Bicazului pînă la Poiana Teiului. Şi astăzi se mai
păstrează aici preţioase comori folclorice, reprezentative pentru întreaga regiune de pe cursul mijlociu
al Bistriţei. Bătrînii încă mai istorisesc cumplite întîmplări de pe vremea boierilor Cantacuzini sau
Sturzeşti, iar unele răzbat şi mai departe, pe cînd hanganii înarmaţi cu sîneţe şi baltage risipeau
pîlcurile prădalnice de tătari, de poloni sau de raiteri germani. Pe alocuri, încă se mai cultivă în grădina
din jurul casei porumbul hangănesc, soi precoce, adaptat la condiţiile climatice ale zonei.
Ieşind din comuna Hangu şoseaua se caţără pe versantul prăpăstios din stînga lacului, tăindu-
şi cale prin pîlcuri de pădure sau pe sub pereţi şubrezi de gresie friabilă. Dincolo de ape se deschide
larg, cu sumedenie de case, valea pîrîului Schit, deasupra căreia veghează protectoare străjile de piatră
ale Ceahlăului. Apoi coborîm spre luciul apei, acolo unde se ivesc de după un bot de deal arcadele
gigantice ale viaductului de la Poiana Teiului şi turnul solitar al Pietrei Teiului. Viaductul se întinde
între malurile cuprinse de păduri pe o lungime de 800 m, iar Piatra Teiului — interesant martor de
eroziune de natură calcaroasă, păstrat în orizontul grezos al stratelor de Bistra — ţîşneşte parcă din ape,
la o înălţime de peste 20 m. În «Baltagul» — inegalabilă epopee a văii Bistriţei — unul dintre eroii lui
Mihail Sadoveanu aminteşte o frumoasă legendă legată de existenţa acestui interesant monument al
naturii: «Este o istorisire cum că diavolul ar fi rupt cîndva, noaptea, piatra asta din vîrful Ceahlăului
s-a adus-o pînă aicea în braţe, ca s-o lepede în curmezişul Bistriţei, să poprească apele şi să înece
cuprinsul. Dar cum o ducea în zbor, l-a apucat cîntarea cea din urmă a cocoşilor. A lepădat-o şi a
fugit în pustie, la întuneric, ca să nu-l fulgere soarele».
În tot timpul anului, la viaduct şi în răspîntia de la Poiana Teiului este animaţie. Aici s-a
amenajat un popas turistic cu restaurant, terasă şi 20 locuri de cazare în căsuţe, Poiana Teiului
reprezentînd punctul de întîlnire a mai multor drumuri turistice importante. El este situat la 86 km de
Vatra Dornei (DN 17B), la 46 km de Tîrgu Neamţ (DN 15B) şi 43 km de Borsec (DN 15)j toate aceste
trasee străbătînd zone de mare interes turistic.
Dar să continuăm drumul ce înconjură lacul Bicaz. Pornind de la Poiana Teiului, spre sud-
vest, pe şoseaua ce duce la Borsec, ne abatem la stînga traversînd primul pod peste Bistricioara şi
intrăm în satul ce poartă numele acestui pîrîu şi face parte din comuna Ceahlău. Şoseaua modernizată
(DJ 155F) trece pe la Bofu, unde s-au găsit numeroase urme de locuire paleolitică, iar din centrul
comunei un marcaj cu triunghi albastru indică poteca ce urcă pe Ceahlău, pe la Piciorul Humăriei şi
Poiana Coacăzului, pînă la cabana «Fîntînele». Urmăm în continuare firul pîrîului Schit, care şerpuieşte
într-o vale prunduită, nu prea adîncă, mărginită de terase joase şi locuri întinse de fîneţe pe care se
răsfiră casele cu grădini multicolore. Pîrîul Schit este rezultatul colectării unor subţiri firişoare de apă
care brăzdează versantul vestic al Masivului Ceahlău, cele mai importante fiind Slatina, Martin,
Rupturi şi Durău.
Ruinele încă impunătoare ale unui interesant monument istoric ne întîmpină după 3 km de
drum prin satul Schit, în stînga pîrîului. Este vorba de Palatul Cnejilor, un complex de construcţii ce
pare mai degrabă cetate, cu ziduri masive de piatră şi turnuri de apărare în jurul bisericii. Vremea a
năruit şi a ros cu dinţi de paragină, dar acest nesecat izvor de legende a supravieţuit prin trăinicia
zidurilor şi prin zbuciumata desfăşurare a trecutului său.
Aventuroasa-i existenţă începe, se pare, încă din secolul al XVI-lea, de cînd tradiţia păstrează
amintirea unei biserici de lemn, identificată sub numele de «Schitul lui Silvestru». Pe locul acestui prim
lăcaş care primeşte unele danii din partea voievodului Ieremia Movilă şi care între timp se ruinase fiind
în primejdie să se risipească, hatmanul Gheorghe — fratele lui Vasile Lupu — ridică o biserică de zid
în anul 1639. După aproape patru decenii, mai exact în 1676, Antonie Ruset Voievod — ginerele lui
Gheorghe Hatmanul — înconjură biserica cu un puternic zid de incintă, întărit de vistiernicul
Toderaşcu prin construirea unui mare turn de apărare lîngă intrarea principală. Astfel s-a ctitorit prin
locurile mai puţin umblate ale Ceahlăului această biserică fortificată, ce va apare apoi în numeroase
acte de danie sub denumirea de «Mănăstirea de sub Ceahlău» şi, mai tîrziu, sub aceea de «Schitul
Hangu», motiv pentru care va fi deseori confundată cu Mănăstirea Hangu de la Buhalniţa.
Prin grija ctitorului şi a fratelui său Vasile Lupu, iar mai apoi a lui Antonie Ruset şi a altor
boieri Ruseteşti, schitul este înzestrat cu moşii întinse, întărite şi întregite de mai multe ori în secolul al
XVIII-lea prin actele semnate de Antioh Cantemir, Grigore II Ghica, Constantin Racoviţă, Constantin
Moruzi şi Alexandru Mavrocordat. Dar cum se afla pe moşia boierilor Cantacuzini, dornici să
stăpînească toată valea Hangului, schitul de sub Ceahlău intră în conflict cu aceştia, susţinînd timp de
mai multe decenii un îndelungat şi nehotărît proces.
În 1791, Matei Cantacuzino pleacă în Rusia cu întreaga-i familie, revenind în ţară în 1813 cu
înalte titluri nobiliare, printre care şi acela de cneaz. El obţine în cele din urmă cîştig de cauză în
procesul amintit şi îşi stabileşte reşedinţa în incinta fortificată a schitului obligînd pe călugări să se
strămute la 2 km spre nord-vest, în jurul bisericuţei de lemn de la Schitişor.
Cnejii Cantacuzini transformă ctitoria lui Gheorghe Hatmanul într-o adevărată curte
boierească întărită. Ei completează incinta de apărare şi ridică noi construcţii interioare, primind aici
personalităţi marcante ale vieţii politice sau culturale. Deseori venea la Palatul Cnejilor Wilhelm von
Kotzebue — publicist german înrudit cu boierii Cantacuzini, căruia îi datorăm unele interesante
descrieri ale aşezărilor şi locuitorilor din această parte a văii Bistriţei. Printre oaspeţii cnejilor se
număra şi Vasile Alecsandri, iar Alexandre Dumas-tatăl se dovedeşte, prin unele pasaje din «Strigoiul
Carpaţilor», un bun cunoscător al palatului pe care «...înconjoară de mister şi supranatural».
Ca şi în secolul al XVIII-lea cînd între zidurile vechilor cetăţi înălţate de Ştefan cel Mare se
cuibărise ruina şi uitarea, iar în vremuri de grea cumpănă boierimea şi chiar domnii ţării căutau adăpost
«sub munte, la Hangu», Palatul Cnejilor rămîne o puternică fortăreaţă şi în condiţiile primei jumătăţi a
veacului trecut, fiind greu de cucerit fără sprijinul artileriei. Aici se vor ascunde unii adversari politici
ai lui Mihail Sturza şi tot între zidurile lui se vor adăposti şi conducătorii mişcării revoluţionare din
martie 1848, înainte de a apuca drumul bejeniei peste munţi, în Transilvania.
Dar luxul şi cheltuielile nesăbuite ale fiilor lui Matei Cantacuzino au obligat la numeroase
datorii şi, una cîte una, moşiile cnejilor au fost înstrăinate. În 1852 ei pierd şi moşia de la Hangu,
cumpărată la licitaţie de către Smaranda Sturza. Dar cei trei fraţi Cantacuzini refuză să părăsească
Palatul de la Schit şi — după ce eşuează în încercarea lor de a-şi atrage cetele înarmate de hangani —
se închid între ziduri, opunînd o ultimă şi zadarnică rezistenţă. După cîteva zile de asediu arnăuţii
pătrund în incintă, unul dintre cneji se sinucide, iar ceilalţi doi sînt exilaţi. Noii stăpîni, care-şi vor
petrece timpul mai mult în Franţa, vor abandona Palatul Cnejilor care se ruinează, îmbogăţind eposul
popular local cu numeroase legende şi povestiri fantastice.
Vizitatorul de astăzi, trecînd pe sub arcada monumentală a intrării, pătrunde în atmosfera unui
trecut pe care-l evocă pisaniile votive încastrate în ziduri, masivele turnuri din colţurile incintei şi
temeliile neclintite ale construcţiilor interioare. În mijlocul acestui careu de forţă şi fastuozitate
tronează cu zidurile-i albe vechea ctitorie a lui Gheorghe Hatmanul, refăcută în 1823 şi restaurată în
1958 cu ocazia amplelor cercetări pe care echipe complexe de specialişti le-au efectuat în întreaga zonă
a lacului de acumulare al hidrocentralei de la Bicaz. Este un monument caracteristic stilului arhitectural
din secolul al XVII-lea, cu turnul-clopotniţă alipit spre nord-vest şi absidele laterale acoperite de
blocuri dreptunghiulare, astfel încît, păstrînd forma să iniţială, biserica sporeşte frumuseţea şi valoarea
întregului complex monumental de la Palatul Cnejilor.
Drumul spre Durău ne conduce prin faţa păstrăvăriei care, captînd în bazinele sale apele reci şi
limpezi ale pîrîului Martin, produce o mare cantitate de puiet din specii valoroase (păstrăv indigen,
lostriţă şi lipan) ce este deversată în lacul de acumulare şi în apele curgătoare din zonă.
Sub o geană de pădure se risipesc ultimele case din satul Schit. Intrăm sub bolta umbroasă de
fag şi cetină, apoi urcăm, cum notează Vlahuţă, «... un tăpşan întunecat de brazi» şi deodată se
deschide în faţa noastră imaginea unică a Durăului pe fundalul căreia Ceahlăul se desfăşoară în toată
măreţia sa.
Durăul de pe vremea lui Vlahuţă era cunoscut mai mult ca aşezămînt monahal, iubitorii
frumuseţilor naturii ajungînd cu greu în acest loc retras, unde abia la începutul secolului nostru au
apărut cîteva gospodării răzleţe. Astăzi Durăul este una dintre cele mai moderne şi mai solicitate
staţiuni climaterice din ţară, oferind vizitatorilor săi aproximativ 800 locuri de cazare în hoteluri, vile,
cabane şi căsuţe şi peste l 200 locuri de servirea mesei. Situată la o altitudine de 800 m, staţiunea este
de fapt un important complex turistic, capabil să satisfacă cele mai diverse exigenţe. Turiştii au la
dispoziţie instalaţii pentru băi de plante, saună, aparate de gimnastică, discotecă, sală de jocuri
electronice, terenuri de sport bituminizate, patinoar, popicărie, biliard, pîrtii de schi şi săniuş, teleschi,
baby-schi-lift, spectacole de film, bibliotecă. La toate acestea se adaugă posibilitatea de a efectua, sub
control medical, un tratament eficient cu produse ale laboratorului «Plantavorel», de a închiria articole
de sport şi echipament sau de a participa la numeroasele drumeţii şi excursii organizate pe Ceahlău şi în
împrejurimi. Cele mai cunoscute colective artistice din ţinutul Neamţ susţin aici un program permanent
de spectacole, concerte şi recitaluri, iar în ziua a 6 august se desfăşoară «Sărbătoarea Muntelui»,
manifestare folclorică şi cultural-artistică de tradiţie, ce pare să se fi transmis pînă în zilele noastre ca
un ecou al pelerinajelor anuale pe care geto-dacii le efectuau pe acest«Olimp» al mitologiei autohtone
care este Ceahlăul.
Un important punct de atracţie îl constituie, de asemenea, schitul Durău, pictat în interior de
N. Tonitza. Aşezarea monahală de la Durău datează de la începutul secolului al XVII-lea, cînd exista
aici un schit de maici. Mai tîrziu, au venit în locul lor călugări de la schitul Hangu şi un pomelnic din
1822 menţionează că Durăul se află sub ascultarea «... mănăstirii cea de piatră din vale». Actuala
biserică s-a zidit între anii 1830 şi 1835, pe cheltuiala unor negustori din Piatra-Neamţ şi îmbină din
punct de vedere arhitectural caracteristici; proprii stilului moldovenesc tradiţional cu elemente
neoclasice, mai pregnante în structurarea faţadelor de vest şi de sud. În jurul ei s-a definit cu timpul o
largă incintă închisă de numeroase clădiri anexe, case pentru oaspeţi şi locuinţe călugăreşti. După ce
Cantacuzinii au pierdut moşia Hangu şi la Palatul Cnejilor nu se mai auzea larma petrecerilor de
odinioară, Durăul a devenit cel mai căutat loc de odihnă şi popas din împrejurimile Ceahlăului. Şi
astăzi una dintre clădirile aflate în preajma bisericii se numeşte «Casa lui Veniamin Costache», în
amintirea zilelor pe care le-a petrecut aici acest mare cărturar şi reformator al bisericii moldoveneşti.
Printre oaspeţii de seamă ai Durăului s-au numărat adesea şi I. L. Caragiale, Barbu Delavrancea, Emil
Gîrleanu, Alexandru Vlahuţă, Aurel Băeşu, Mihail Sadoveanu, Gheorghe Panu şi mulţi alţi statornici
admiratori ai acestor locuri.
Dar ceea ce conferă bisericii din Durău valoare artistică şi o deosebită importanţă turistică
este, fără îndoială, pictura executată în interior de N. Tonitza în anii 1935—1937, împreună cu mai
mulţi elevi ai săi de la Academia de Arte Frumoase din Iaşi.
Pictura lui Tonitza de la Durău nu impresionează doar prin calităţile sale tehnice, prin
expresivitatea şi pulsaţia psihologică a personajelor. Ea exprimă, în primul rîndj o anumită concepţie,
materializată printr-un permanent şi rodnic efort de laicizare, de nesocotire conştientă a vechilor
canoane ale picturii bisericeşti. Executată în encaustică şi grupată în opt mari compoziţii ce reprezintă
tot atîtea momente biblice mai importante, această remarcabilă operă de artă aduce-în diferite ipostaze
oameni din partea locului, cu trăsăturile, cu psihologia şi chiar cu portul lor caracteristic. Ca atare,
mergînd pe linia unui consecvent realism, Tonitza realizează un panteon creştin profund umanizat, în
care divinitatea şi toţi ceilalţi reprezentanţi ai ierarhiei transcedentale pînă la ultima să treaptă îşi pierd
atributele hieratizante, iar pămîntenii adoptă o atitudine demnă, plină de încredere în propriile lor forţe,
refu-zînd tradiţionala prosternare izvorîtă din conştiinţa nimicniciei omeneşti.
Mai mult chiar, în structura compoziţiilor sale, Tonitza adoptă noi soluţii de dispunere spaţială
şi introduce elemente peisagistice inspirate din pitorescul cadru al Durăului. Nu lipseşte profilul atît de
cunoscut al Ceahlăului, stînca pleşuvă şi firavul pîrîu de munte, iar în spaţiile disponibile abundă
elementele decorative florale de provenienţă locală.
Acoperită o dată cu trecerea anilor de fumul arderilor ritualice, pictura lui Tonitza străluceşte
astăzi din nou cu toată bogăţia ei cromatică, datorită pictorului Teodor V. Moraru, care i-a fost alături
maestrului în anii de rodnică strădanie la Durău.
Părăsind Durăul şi coborînd pe valea Schitului ne întoarcem la drumul naţional Piatra-Neamţ
—Borsec (DN 15), care se îndreaptă spre sud-vest intrînd în comuna Grinţieş, centru minier în
dezvoltare, în care se mai păstrează vechi obiceiuri de Anul Nou şi valoroase creaţii de teatru folcloric.
În dreptul localităţii Bradu şoseaua taie pîrîul cu acelaşi nume, în apropierea colecţiei muzeale locale şi
într-o zonă de răspîndire a cocoşului de munte, pătrunzînd apoi pe teritoriul judeţului Harghita. Pînă la
Tulgheş valea-i largă, dar satele evită terasele inferioare, uşor inundabile, înşi-rîndu-şi gospodăriile pe
locuri mai înalte şi chiar pe culmile domoale. De la Tulgheş suprafeţele împădurite sînt tot mai întinse,
iar aşezările se adăpostesc în căuşurile defrişate ale unor mici depresiuni. Pe valea Putnei, pînă la
Ditrău, drumul străbate o pădure compactă sălbatică şi întunecoasă, cu numeroase şi minunate locuri de
popas. Preferînd însă calea ce duce la Topliţa, intrăm curînd în Depresiunea Borsec, dominată de
cunoscuta staţiune balneoclimaterică, renumită pentru izvoarele sale carbogazoase foarte bogate în ioni
de calciu. Descoperite încă de pe vremea stăpînirii romane, aceste izvoare se folosesc din plin în
secolul al XVI-lea, astfel încît pe la 1767 localitatea Borsec devenise deja o staţiune de certă reputaţie.
În prezent, prin investiţiile masive făcute aici, s-au creat asemenea condiţii de odihnă şi de valorificare
a celor peste 20 de izvoare, încît Borsecul se numără printre cele mai apreciate staţiuni ale ţării.

MĂREŢUL VOIEVOD AL MUNŢILOR MOLDOVEI

Nici unul dintre munţii noştri nu a constituit o prezenţă atît de vie în existenţa oamenilor şi nu
a generat atîtea legende ca Ceahlăul, această «piatră nestemată» a Moldovei, cum a fost denumit
masivul de către marele cărturar Dimitrie Cantemir. Fiecare stîncă îşi are povestea ei astfel încît se
poate vorbi de o adevărată mitologie a Ceahlăului, cu obîrşii aflate în vremurile îndepărtate ale locuirii
geto-dacice, cînd — după cît se pare — era considerat muntele sfînt (Kogheonul) pe care hălăduia
Zomolxis.
Ocupînd o suprafaţă de aproximativ 300 km2, Masivul Ceahlău formează o entitate geografică
bine individualizată, fiind despărţit de munţii înconjurători prin largile spaţii pe care le ocupă valea
Bistriţei la est şi nord-est, valea Bistricioarei la nord şi nord-vest, valea Bicazului la sud şi văile
pîraielor Bistra şi Pintic la sud-vest şi vest. Privit de departe, el are forma unei uriaşe cetăţi naturale cu
mai multe incinte, a căror suprafaţă se restrînge treptat de la poale spre vîrf.
Spre margini, Masivul Ceahlău este alcătuit din mai multe culmi joase, definite global sub
numele de «picioare», precum Piciorul Humăriei, Piciorul lui Ma-chedon. Piciorul Şuricului, Piciorul
Păltinişului, Piciorul Sandului, Cerebuc, Verdele, Piciorul Ponorului, cu înălţimi medii ce se situează
sub l 000 m şi care coboară pînă în văile înconjurătoare. La o altitudine de aproximativ l 000 m se află
o adevărată centură de obcine împădurite: Obcina Baicului şi Obcina Ţiflicului spre est. Obcina
Boiştei, Obcina Tîrşoasei, Obcina Lacurilor şi Obcina Tablei la vest. Obcina Chiliei şi Piatra Arsă la
sud. La nivelul obcinelor pantele sînt mai abrupte, iar la Jgheabul lui Vodă, la Gardul Stănilelor şi
Prăpastia lui Ghedeon, versanţii stîncoşi se înalţă aproape vertical, oferind un spectacol cu totul
deosebit prin sălbatica lor îmbinare de conglomerate şi grohotişuri în care se anină pîlcuri rare de
conifere. Izvoarele se strecoară prin văi adînci, răvăşite de praguri şi dau viaţă repezilor pîraie ce
despart obcinele de picioare, ferăstruind poalele masivului.
Partea centrală şi cea mai înaltă a Ceahlăului, orientată de la nord spre sud, are forma unui
lung platou din care se desprind ramificaţiile atît de pitoreşti de la Detunate, Piciorul Şchiop, Piatra
Lată şi Piatra Ciobanului. Suprafaţa platoului, departe de a fi netedă, e străpunsă de formele bizare ale
celor mai mari înălţimi de pe Ceahlău, care se înşiră de la nord începînd cu Toaca (l 900 m), piramida
gigantică însoţită de căciula de piatră a Panaghiei, pentru a continua apoi cu Bîtca Ghedeonului (l 845
m), cu Ocolaşul Mare, unde s-a măsurat cea mai mare altitudine a masivului (l 907 m) şi Ocolaşul Mic.
De pe această treaptă Ceahlăul îşi dezvăluie întreaga măreţie şi frumuseţe. Pereţii de piatră, pe care nu
se caţără decît floarea de colţi, parcă au fost aşezaţi de o mînă priceputa pe spinarea imensă a unui
atlant cuprins de un somn veşnic, zările deschizîndu-se largi şi îndepărtate, fără nici o oprelişte.
Structura geologică a Ceahlăului se bazează în principal pe rocile sedimentare, prioritar
detritice, de vîrstă mezozoică şi doar parţial paleogenă, iar prezenţa conglomeratelor explică în mare
măsură varietatea de forme şi pitorescul culmilor, blocurile mari de calcar manifestând o rezistenţă
inegală în cadrul procesului de erodare permanentizat prin acţiunea agenţilor externi.
Clima Ceahlăului este prielnică turismului, îngăduind un lung sezon ce se întinde din aprilie
pînă în noiembrie. Lunile cele mai friguroase sînt decembrie şi ianuarie, dar cele mai mari cantităţi de
zăpadă cad abia în februarie—martie. Cele mai multe zile senine se înregistrează în perioada august—
septembrie, cînd şi cantitatea de precipitaţii se situează cu mult sub media anuală de 800 mm. Deşi
Crivăţul suflă şi în timpul verii cu intensitatea să caracteristică, iar vînturile de vest şi nord-vest sînt
foarte frecvente în văi, intensa circulaţie atmosferică — departe de a constitui un impediment —
sporeşte capacitatea de atracţie turistică a Ceahlăului. Dimineaţa, mai ales, se desfăşoară un spectacol
uimitor în lumina difuză şi pe fundalul fascinant al răsăritului. Vînturile hăituiesc norii şi destramă
ceţurile groase, izbindu-le de cleanţuri, străpungîndu-le cu vîrfuri de cetină, grămădindu-le în hăuri cu
clocot de infern. Negurile se înalţă îndărătnice, se ascund prin cotloanele văilor şi se anina sfîşiate
deasupra prăpăstiilor. Se dă o luptă crîncenă ce rămîne încă nehotărîtă pînă ce soarele se ridică peste
culmi, topind cepurile şi ostoind vînturile. Atunci abia se înstăpîneşte o linişte netulburată care te
înfioară.
Indisolubil legată de factorii pedoclimatici, flora Ceahlăului este de o bogăţie şi o varietate
impresionantă, cuprinzînd peste 800 de specii de plante cu flori, adică un sfert din flora antontă a ţării-
iar sub aspect faunistic se poate spune că Ceahlăul reuneşte marea majoritate a vieţuitoarelor specifice
Carpaţilor Orientali, dispunînd de importante resurse cinegetice.
Totdeauna Ceahlăul a fost un punct de atracţie turistică, cu atît mai mult cu cît — în ciuda
aparenţelor — este un masiv accesibil, care permite ascensiuni relativ uşoare, pe trasee ce nu impun o
pregătire fizică specială, încercînd o succintă prezentare a drumurilor de acces pe Ceahlău, constatăm
că acestea sînt situate îndeosebi la sud, est şi nord-est şi că potecile marcate urcă pante puţin dificile, cu
scurte porţiuni pieptişe.

TRASEUL 1. «Drumul lui Baciu», situat pe versantul nord-vestic şi marcat cu bandă roşie, are
ca punct de plecare staţiunea Durău, de lîngă hotelul cu acelaşi nume. Străbate zona împădurită şi
luminişurile de la poalele masivului pînă la cabana «Fîntînele» (cu 100 locuri de cazare), situată la l
200 m altitudine, în poiana de sub Chica Fîntînele. Poteca trece apoi peste curmătura «La Morminte»,
pe lîngă Căciula Dorobanţului, Pietrele lui Baciu şi Piatra cu Bani şi după pragul de conglomerate din
vîrful Piatra Lată intră în Şaua Muntelui, îngustîndu-se tot mai mult. Ne întîmpină turnul de piatră al
Panaghiei mîngîiat de ceţuri; privirile uimite urcă spre Toaca, apoi coboară vertiginos prin Jgheabul
Panaghiei, pînă în Durău. Continuăm drumul şi sub noi se deschide Jgheabul Mare, cu cele trei turnuri
ale «Castelului», cu Stogul lui Albu, pînă jos la Stînca Dochiei. Lăsăm în urmă clădirea staţiei
meteorologice de pe Toaca şi urcăm spre vîrf, cînd cuprinşi de neguri care ne îmbibă hainele cu pulbere
de rouă, cînd alintaţi de strălucirea soarelui. De aici, de pe Toaca, ai impresia că poţi cuprinde cu
privirea întreaga ţară, într-o privelişte care întrece orice închipuire. Cerul şi pămîntul se contopesc în
albăstreal-depărtării, plămădind o hartă vie, necuprinsă, în desfă şurarea căreia recunoaştem culmile
Rodnei, Călimanului, Rarăului, Hăşmaşului şi, uneori, în zile mai limpezi, culmi ale Carpaţilor
Meridionali şi chiar firul argintiu al Dunării. Revenind pe traseul marcat, lăsăm în dreapta Piatra
Ciobanului, trecem pe lîngă vîrful Lespezi (l 801 m) şi coborîm domol pînă la cabana «Dochia» situată
la l 790 m altitudine, cu 120 locuri de cazare.

TRASEUL 2. «Poteca Duruitoarei», avînd ca marcaj semnul cruce roşie, porneşte tot din
Durău, de la linia de teleschi şi după 5 ore de mers, prin cele mai pitoreşti zone ale Ceahlăului, ajunge
la cabana «Dochia». Traseul urmează direcţia est şi în poiana Vesuri întîlneşte poteca marcată cu
triunghi galben care vine de la cabana «Fîntînele». De aici ne abatem spre sudvest. Bucuroşi de
răcoreala pădurii şi de priveliştea ce se arată uneori dinspre Piatra Ciobanului, nici nu ne dăm seama
cînd am ajuns la pîrîul Rupturi. Doar vuietul surd al apei ne anunţă apropierea de acea minunată
podoabă a Ceahlăului care este cascada Duruitoarea. «... Ne-ntoarcem privirile la dreapta şi rămînem
uimiţi — mărturiseşte Alexandru Vlahuţă. O pînză lată de apă, albă ca laptele, desfăşurîndu-se, cade
ca un sul, s-aruncă de la o înălţime ameţitoare într-o copcă de piatră, care o prinde de la vreo zece
metri mai sus de albie. Ş-apoi o toarnă-n jos, răsfirînd-o ca o coadă de păun, peste pieptul rotund al
unei stînci.» O scară de lemn, fixată pe malul drept, urcă pînă la primul prag, în pulberea umedă şi
scînteietoare. Privind mai multă vreme rostogolirea de la o înălţime de aproape 30 m a pînzelor de apă,
ai senzaţia unei prăbuşiri în adîncuri, unde o forţă nebănuită încearcă să deschidă tainiţele firii. Totul e
spasm, vuiet şi măreţie.
Urcînd mai departe cărarea pieptişă, te desparţi cu greu de acest magnific spectacol.
«Duruitul» apei ne urmăreşte pînă departe, stingîndu-se treptat, înăbuşit în desimea pădurii. Trecem
prin Poiana Scăiuşului, apoi prin Poliţa cu Ariniş, pînă la Piciorul Şchiop (l 705 m); spre sud-est se
desfăşoară un platou întins ce oferă excelente condiţii amatorilor de schi, iar în gura Jghiabului lui
Vodă apare din dreapta poteca ce vine de la Bicazu Ardelean, marcată cu banda albastra. Continuăm
spre nord-est pe lîngă Piatra Lăcrămată, ocolim din dreapta grupul «babelor», apoi Bîtca Ghedeon (l
845 m) şi cu privirea mereu mîngîiată de pajiştea înverzită care coboară de pe Ocolaşul Mare, ajungem
la cabana «Dochia».

TRASEUL 3. Pentru cei care sosesc în comuna Ceahlău cu vaporul, traseul cel mai scurt şi mai
convenabil este cel care trece Piciorul Humăriei, marcat cu triunghi albastru, şi care prezintă avantajul
unei legături directe cu cabana «Fîntînele» de pe masiv, fără a mai ajunge la Durău. Din faţa
Dispensarului comunal, poteca urcă pieptiş pînă în Poiana Ponorului, trece prin pădure şi prin mai
multe fîneţe multicolore lăsînd în urmă Poiana Coacăzului, priporul Fundul Coacăz şi poieniţa de la
Padina Fîntînele, pînă la cabană. De aici, pe traseul l, se ajunge la cabana «Dochia» în aproximativ 3
ore.

TRASEUL 4. «Drumul Schitenilor» a fost amenajat încă de prin 1835, începînd de la

extremitatea nordică a satului Schit, pe drumul forestier care însoţeşte valea pîrîului cu acelaşi nume şi
este marcat cu semnul cruce albastră. Nu departe de confluenţa pîrîului Martin cu Slatina, o potecă
marcată cu punct roşu se abate în stînga spre sud-est, urcînd pe valea pîrîului Martin. Traseul este
orientat spre sud, trece peste pîrîul Rupturi, urcă pe Piciorul Calului şi pe Obcina Lacurilor (l 322 m),
traversează poiana «La Niţătoare» şi ajunge pe curmătura «La Scaune», importantă cumpănă de ape şi
intersecţie de poteci. De aici, urcăm poteca ce vine de la Bicazu Ardelean, prin curmătura Stănile,
avînd în stînga noastră peretele monumental din Jghia-bul lui Vodă, pînă la cabana «Dochia».

TRASEUL 5. Poteca ce urmează pînă la capăt drumul forestier de pe văile pîraielor Schit şi
Slatina, marcată prin cruce albastră, se desfăşoară paralel cu traseul descris anterior. După ce urcă
Piciorul Scurt şi Obcina Lacurilor se abate spre răsărit pînă în curmătura «La Scaune», de unde se
poate ajunge fie la cabana «Dochia», fie pe valea Bistrei, coborînd spre sud.

TRASEUL 6. «Drumul lui losav» este de fapt o variantă ce asigură legătura dintre Durău şi
cascada Duruitoarea. Porneşte de pe şoseaua care duce la Izvoru Muntelui (DJ 155F), urcă pe Piciorul
Poienii, avînd ca marcaj semnul cruce albastră, trece pîrîul Rupturi şi după un efort de aproape o oră,
pe cărarea pieptişă, ajungem în poiana de la Padina Duruitoarei, nu departe de cascadă, unde sîntem
răsplătiţi cu minunata privelişte care se deschide spre Piatra Ciobanului şi spre întregul versant apusean
al Ceahlăului.

TRASEUL 7. Turiştii care vin dinspre Topliţa şi Borsec la Durău folosesc poteca din comuna
Grinţieş, marcată prin cruce roşie, care trece prin lunca Bistricioarei, urcă Obcina Boiştei (l 000 m), de
pe culmea căreia putem cuprinde cu privirea versantul nord-vestic al Ceahlăului, apoi coboară pînă la
confluenţa pîraielor Schit şi Durău, de unde continuă pe şoseaua modernizată ce duce în staţiune.

TRASEUL 8. Între cabana «Fîntînele» şi cascada Duruitoarea (l 021 m) există o potecă

marcată cu triunghi galben, ce străbate (către vest) o zonă umedă şi fără urcuşuri mai accentuate. Ea
traversează Poiana Nicanului şi pîrîul cu acelaşi nume, de unde se înfăţişează în toată splendoarea lor
vîrfurile Toaca şi Panaghia şi ajunge în poiana Vesuri intersectînd traseul ce vine de la Durău spre
cascadăj marcat prin cruce roşie.

TRASEUL 9. Printre drumurile de acces de pe versantul răsăritean al Ceahlăului se numără şi

cel care porneşte de pe malul lacului de acumulare Bicaz, de la debarcaderul Izvoru Alb, ajungînd după
5—6 ore de mers la cabana «Dochia». Traseul marcat cu triunghi albastru, străbate localitatea Izvoru
Alb şi valea pitorească a pîrîului cu acelaşi nume, care desparte Piciorul Răchitiş de Piciorul
Sihastrului, ajungînd la stînca albă, însingurată, a Dochiei, legendara fiică a lui Decebal prefăcută astfel
de către Zamolxis pentru a nu cădea în robia cuceritorilor romani. După ce lăsăm în urmă poiana «La
Izvoare» ne aşteaptă un urcuş greu în Jgheabul cu Hotarul, pe sub «Vulturul lui Traian» şi pe lîngă
«Santinela» pînă pe platoul Detunatelor şi de aici la cabana «Dochia».

TRASEUL 10. Tot de la debarcaderul Izvoru Alb începe un alt traseu, marcat cu bandă
albastră, care se uneşte cu poteca ce vine din satul Secu şi ne poartă prin fîneţele, pîlcurile de pădure şi
luminişurile ce se desfăşoară pe Chica Baicului. De la curmătura Lutul Roşu urcăm priporul Răchitiş,
admirăm delicatele exemplare de zadă din Poliţele cu Crini şi de la Piatra cu Apă, şi după ce urcăm
panta situată dincolo de grohotişul Detunatelor, ne apropiem de cabana «Dochia».
Legătura dintre traseele 9 şi 10 se face în mai puţin de ½ oră, mergînd pe şoseaua Izvoru
Muntelui— Durău către intersecţia acesteia cu drumul spre Izvoru Alb şi Secu, pînă la cabana
forestieră numită şi «Cabana lui Falon». Marcajul cu punct galben este vizibil pe copacii care
mărginesc şoseaua.

TRASEUL 11. Printre cele mai vechi şi mai circulate drumuri de acces pe Ceahlău se numără
şi cel care începe din oraşul Bicaz, urmînd drumul naţional Bicaz—Borsec (DN 15) în direcţia
barajului, apoi pe valea Izvorul Muntelui (DJ 155F) pînă la cabana cu acelaşi nume. Este un traseu mai
lung, ce poate fi străbătut în 6 ore, dar prezintă avantajul unui drum accesibil, cu privelişti în care aflăm
întreaga varietate a peisajului montan, de la poienile năpădite de flori multicolore, pînă la cleanţurile
ameninţătoare din jgheaburi. După ce traversează şoseaua spre Durău, poteca marcată cu bandă roşie
urcă domol pe Pîrîul Maicilor, trece prin Poiana Maicilor, unde face joncţiunea cu traseul dinspre
Neagra, marcat prin cruce albastră, lasă în stînga Turnul lui Butu şi Ana şi se avîntă spre nord într-un
urcuş destul de accentuat. Pe brîna «La Strungă» ne apropiem de abrupt, admirăm Clăile lui Miron şi
străbatem platoul Ocolaşul Mic într-un peisaj dominat de Coloana Dorică, de Masa Dacică şi de
peretele monumental al Ocolaşului Mare. Continuăm drumul prin pădure, traversăm mai multe
jgheaburi şi izvoare şi după ce urcăm ultimele serpentine ale abruptului din Ocolaşul Mare, panta
acoperită de jnepeni ne indică apropierea de cabana «Dochia».
Tot la cabana «Izvorul Muntelui» îşi are obîrşia un alt drum, marcat cu punct albastru, mai
scurt dar cu pante mai aspre, care străbate o zonă împădurită şi, apoi, o alta mlăştinoasă, cu sol roşcat,
argilos (de unde şi numele de Lutul Roşu), făcînd legătura (după o oră de mers) cu traseele 10 şi 9, care
duc la cabana «Dochia».

TRASEUL 12. Pe versantul sudic al Ceahlăului, un drum marcat cu punct albastru asigură,
după mai puţin de 4 ore de mers, legătura dintre valea Bicazului şi valea Izvorul Muntelui. Traseul
începe din centrul localităţii Taşca, urmează spre nord firul pîrîului cu acelaşi nume, lasă în stînga
Vîrful Secuiesc (l 245 m) şi, după ce trece prin deschiderea dintre Muntele Sima şi Bîtca Popii, coboară
în valea pîrîului Furcituri, pînă în şoseaua care duce la cabana «Izvorul Muntelui».

TRASEUL 13. Unul dintre cele mai importante drumuri de pe versantul sudic al Ceahlăului
este cel care porneşte din satul Neagra (comuna Taşca), asigurînd legătura cu cabana «Dochia» după o
ascensiune de 5 1/2 ore. Poteca, marcată cu semnul cruce albastră, urmează direcţia nord-vest pe valea
pîrîului Neagra Mare şi dincolo de confluenţa acestuia cu Neagra Mică, în dreptul Vîrfului Negrii (l
141 m) se abate spre nord; un scurt popas la izvorul din poiana «Stîna de la Cruce» şi continuăm
urcuşul prin pădure, pînă la poiana Văratec, apărată de vînturi şi ger de zidul protector al Ocolaşului
Mic. Aici întîlnim atît poteca, marcată cu punct roşu, care duce în curmătura Stănile (spre vest), cît şi
poteca pe care trebuie să ne continuăm drumul, către răsărit, marcată prin cruce albastră, dar nu înainte
de a admira minunatele privelişti pe care le oferă Bîtca Neagră, Piatra Sură, abruptul Stănilelor sau
turnurile îngemănate ale lui Butu şi Ana ce au generat una dintre cele mai frumoase legende din
mitologia Ceahlăului. Mergînd spre est, trecem pe lîngă izvorul îmbietor de lîngă Stîna Ţuţuienilor şi
după o oră de mers descindem în Poiana Maicilor (l 326 m), de unde urmăm traseul 12, marcat cu
bandă roşie, pînă la cabana «Dochia».

TRASEUL 14. Cel mai lung (aproximativ 7 ore de mers) şi poate cel mai interesant traseu se
desfăşoară pe versantul vestic al masivului, între centrul comunei Bicazu Ardelean şi cabana «Dochia».
El urmează pe o mare distanţă drumul de curînd amenajat spre Durău (DC 138) pe valea pîrîului Capra
şi pe valea Bistrei, străbătînd către nord păduri întunecate şi poieni întinse, aşa cum este Poiana Largă.
După mai bine de trei ore de la plecare, poteca marcată cu bandă albastră ajunge la Piciorul cu
Strungile, de pe culmea căruia se abate spre răsărit pînă în curmătura «La Scaune» şi de aici în
curmătura Stănile, unde sîntem pe deplin răsplătiţi pentru eforturile depuse. Un brîu înalt şi prăpăstios
încinge ca un zid de cetate latura sud-vestică a Ceahlăului, pînă la Turnul lui Butu şi Ana. Sus
străjuieşte Ocolaşul Mare, iar la poalele jgheaburilor se aştern odihnitoare poienile Stănilelor. Parcă te
afli suspendat la mijloc de prăpastie şi recunoşti peisajul straniu pe care basmele copilăriei îl închipuiau
altor tărîmuri. Lăsăm în dreapta poteca marcată cu punct roşu ce duce la curmătura Văratec, intrăm în
Poiana Stănilelor Mici, trecem pe lîngă Stîna Schitenilor şi urcăm pe culmea Crestaturi de unde se
deschide o altă minunată privelişte spre toate înălţimile, jgheaburile, poienile şi pietrele cu forme
fantastice din jur. Trecem prin Jghiabul lui Vodă copleşiţi de monumentalitatea pereţilor stîncoşi ce ne
înconjură, străbatem platoul Piciorul Şchiop şi apoi pe cel de sub Ocolaşul Mare, încheind minunatul
nostru periplu în atmosfera intimă şi reconfortantă a cabanei «Dochia».

TRASEUL 15. Un traseu de legătură, folosit mai ales de turiştii care vin de la Tulgheş şi
Borsec, este cel care începe la confluenţa pîrîului Pintic (sau Pintec) cu Bistricioara, pe valea Pintic,
prin satul cu acelaşi numej marcajul fiind un triunghi roşu. Drumul străbate zona presărată cu poieni şi
pîlcuri de pădure situată la vest de Piciorul Sandului şi urcă printre Dealul Tablei şi vîrful Chicera pînă
dincolo de Curmătura Pinticului, unde Bistra Mică se varsă în Bistra Mare. Nu departe de punctul de
confluenţă al celor două Bistre, poteca face joncţiunea cu traseul 16 care vine de la Bicazu Ardelean,
angajîndu-se în urcuşul care ţinteşte cabana «Dochia».

TRASEUL 16. O altă potecă, marcată cu punct roşu, asigură legătura «internă» între poiana
Văratec, loc de popas cu neasemuite privelişti, şi traseele 14 şi 15, străbătînd depresiunea dintre Piatra
Sură şi Gardul Stănilelor, pînă la curmătura Stănile.

Încheind această succintă prezentare a principalelor trasee de pe Ceahlău trebuie să notăm şi

punctele Salvamont care funcţionează la cabanele turistice «Dochia» şi «Izvorul Muntelui», precum şi
la staţia meteorologică Toaca. Deşi este un masiv cu atribute preponderent turistice, Ceahlăul nu este
lipsit de interes şi pentru cei mai încercaţi alpinişti, care găsesc în multe zone (Panaghia, Ocolaşul
Mare, Piatra Sură, Clăile lui Miron etc.) trasee tehnice alpine dintre cele mai dificile.
Principalele căi de acces sînt bine marcate şi întreţinute, la aceasta contribuind şi grupul de
entuziaşti care fac parte din asociaţia «Prietenii Ceahlăului», iar potecile de legătură sau de importanţă
secundară sînt uşor de urmărit, fiind punctate de numeroase stînci, jghiaburi şi poieni ce pot fi reperate
de la mari distanţe. Toate cărările străbat locuri cu bogate izvoare, astfel încît aprovizionarea cu apă în
timpul ascensiunilor este departe de a constitui o problemă. Singurul «motiv» de întîrziere şi de
prelungire a drumului rămîne frumuseţea fără seamăn a priveliştilor şi numărul mare al locurilor de
popas, care te îmbie, de fiecare dată, la contemplare şi la zăbavă.

PE «URMELE» VITORIEI LIPAN

Revenind pe viaductul de la Poiana Teiului, continuăm călătoria pe valea Bistriţei urmînd
drumul naţional Poiana Teiului—Broşteni—Vatra Dornei (DN 17B). Ceahlăul rămîne undeva spre sud-
vest, iar Bistriţa îşi întinde albia larga între maluri umbroase, ascunse în răchitişuri scunde. Trecem prin
Topoliceni şi lăsînd Bistriţa în stînga intram în Poiana Teiului, vechi sat de plutaşi, pe teritoriul căruia
se află biserica de lemn Buna Vestire- fost metoc pe moşia Mănăstirii Neamţ. Monumentul acesta a
fost adus din valea Hangului şi cu toate că tradiţia îl identifică cu vechiul schit Poienile, refăcut de
Ieremia Movilă în 1598, caracteristicile sale constructive îl încadrează cronologic în secolul al XVIII-
lea.
Acesta nu este însă singurul monument istoric şi de arhitectură din comuna Poiana Teiului. În
partea să răsăriteană, acolo unde se desprinde drumul peste Muntele Petru Vodă spre Pipirig şi Tîrgu
Neamţ, se află o altă biserică de lemn (Trei Ierarhi), care se presupune că a fost ridicată iniţial în
cimitirul Mănăstirii Durău, la începutul veacului trecut. În dreapta pîrîului Coroiuj la poalele pădurii ce
coboară de pe Petru Vodă, poate fi vizitată biserica Sf. Gheorghe, zidită între 1762 şi 1783 pe locul
unei vechi biserici de lemn. Monumentul atrage atenţia prin îmbinarea unor elemente arhitecturale
specifice secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea, pe un fond mai vechi, desăvîrşit în timpul domniei lui
Ştefan cel Mare.
Intrînd în satul Calu, aflăm un alt monument, remarcabil prin frumuseţea şi puritatea să
stilistică. Este tot o biserică de lemn, înconjurată cu un zid de incintă întocmit din pietre, scînduri de
brad şi crengi iar intrarea scundă e boltită sub un turn cu foişor, după modelul marilor mănăstiri. Planul
e tot triconc, cu sinurile laterale bine pronunţate, dar spre sud-ves-e adăugat un pridvor deasupra căruia
se înalţă tumult clopotniţă. Sistemul de boltire este foarte interesant din punct de vedere arhitectural,
fiind alcătuit din calote sferice sprijinite pe nervuri de lemn. Ridicată în 1818 pe locul unui aşezămînt
mai vechi, care probabil a fost mistuit de vreun incendiu, biserica de la Calu reprezintă, fără îndoială,
una dintre cele mai izbutite realizări ale acestui gen de construcţii populare, specifice satelor de munte
în secolele XVIII—XIX.
 La limita nord-vestică a comunei Poiana Teiului, în satul Dreptu, vechiul local al şcolii a fost
amenajat prin grija fostului învăţător Romanescu — ca expoziţie permanentă de ştiinţe naturale, în care
este prezentată fauna Ceahlăului şi a zonei înconjurătoare.
De la Frumosu, munţii încep să se apropie,valea se îngustează, lăsînd totuşi terase încăpătoare
pe malul stîng al Bistriţei. Străbatem comuna Fărcaşa, aşezare ce s-a dezvoltat începînd cu secolul al
XVIII-lea, pe baza exodului transilvănean dinaintea şi de după răscoala din 1784. Poposim la şcoala
nouă din centru pentru a vizita o interesantă expoziţie etnografică (amintire de neşters a activităţii
fostului învăţător Ion Luca), iar dacă ne abatem, pe valea pîrîului Fărcaşa întîlnim unul dintre cele mai
valoroase monumente istorice şi de arhitectură populară din zonă. Aşezată la poale de codru, la mai
puţin de un kilometru în dreapta drumului naţional, biserica de lemn Cuvioasa Paraschiva impune de la
prima vedere prin graţia şi proporţiona-litatea să desăvîrşită. Ca plan şi ca aspect general se aseamănă
pînă la identitate cu biserica din Galu, fiind construită din bîrne groase de brad, cu absidele laterale de
formă pentagonală şi turnul-clopotniţă situat la sud-vest, deasupra pridvorului. Dar ceea ce
individualizează acest monument în contextul întregii zone este bogata să ornamentaţie care
împodobeşte brîul de scînduri de sub acoperămînt, extremităţile în consola ale bîrnelor de susţinere,
uşile cu ancadramentele lor şi cele trei cupole care acoperă pronaosul, naosul şi altarul. La exterior
predomină rozetele incizate şi arcele pirogravate, iar la înfrumuseţarea bolţilor interioare apare frecvent
puncţia cu vopsea şi «tabla de şah» în două culori. Patrimoniul bisericii cuprinde mai multe obiecte de
valoare, dintre care atrag atenţia cîteva icoane pe sticlă, pictate la începutul secolului trecut în diferite
centre ardeleneşti, şi o «Psaltire» care a aparţinut lui David Creangă din Pipirig, bunicul marelui
povestitor humuleştean. Construită în 1774, biserica de lemn din Fărcaşa are şi o frumoasă
catapeteasmă, ale cărei icoane au fost pictate pe lemn de paltin în 1837 de către Ion Zugravul, acelaşi
care — cu 19 ani mai înainte — semnase şi iconostasul de la Calu.
Dincolo de satul Stejaru intrăm pe teritoriul comunei Borca, situată într-o regiune cu
frumuseţi naturale deosebite, pe care nu o dată le-au evocat în scrierile lor Hogaş, Vlahuţă şi
Sadoveanu. Localitatea Borca deţine suficiente «argumente»pentru a deveni un obiectiv turistic foarte
căutat chiar şi în timpul iernii. La intrarea în comună, drumul judeţean (DJ 209B) se abate în stînga
Bistriţei, urcînd pe valea pîrîului Sabasa. Păduri însorite acoperă culmi avîntate şi întregul peisaj se
desfăşoară odihnitor şi molcom, netulburat în tihna să adîncă decît de vuietul pîrîului stîrnit în zilele cu
ploi îndelungate. Urmînd cărările pe care le-a călcat cîndva Vitoria Lipan urcăm «în singurătăţi pe sub
vulturi» şi străbatem Culmea Stînişoarei către Suha, recunoscînd locurile descrise de Sadoveanu:
Crucea Talienilor, pereţii prăpăstioşi care încruntă faţa blajină a Stînişoarei şi depărtatele întinderi
dinspre apa Moldovei. După cîteva zile petrecute aici, unii îşi continuă drumul coborînd la Suha spre
Mălini şi spre Fălticeni, dar cei mai mulţi se întorc la Borca, atraşi de frumuseţile pe care le oferă valea
pîrîului eponim.
În comparaţie cu Sabasa, valea Borca este mult mai sălbatică şi frămîntată, căpătînd pe alocuri
aspectul unor chei prăpăstioase. Pornind chiar din centrul comunei, drumul comunal (DC 156) se abate
spre sud-vest pe malul pîrîului care şi-a sculptat în roca dură a zonei cristaline cale de o neasemuită
frumuseţe. Aflăm cu uşurinţă cunoscutele izvoare de «borcut», apă minerală carbogazoasă cu un gust
foarte plăcut, asemănătoare celei de la Borsec. După o bună bucată de drum, cînd intrăm în Cheile
Borcăi, pădurile coboară pe maluri abrupte, cerul e sfîrtecat de cleanţuri cenuşii, iar apele învolburate
gem şi muşcă din pereţii stîncoşi, apoi se prăvălesc înspumate peste praguri cu sclipiri diamantine.
Pe valea Bistriţei, spre nord-vest, comuna Borca mai cuprinde satele Pîrîu Cîrjei, Mădei şi, la
limita judeţului. Lunca. Şoseaua pătrunde în judeţul Suceava, urmînd firul Bistriţei, trece prin Broşteni
şi prin strînsoarea Toancelor, apoi prin Crucea şi Chiril, aproape de Cheile Zugreni, străbătînd partea
meridională a «ţării» Rarăului.
Rarăul constituie punctul final al principalelor trasee turistice din centrul Moldovei şi — în
acelaşi timp — o minunată poartă spre alte frumuseţi. De pe Pietrele Doamnei privirile străbat lumea
obcinelor pînă în Căliman, ajungînd la Prisaca Dornei şi pe Stînişoara. Valea Bistriţei se îndepărtează
cu lumea ei de farmec şi legendă, iar dincolo, peste puntea Rarăului, aşteaptă cu tot atîta risipă de
frumuseţe mîndrele plaiuri bucovinene.

AMINTIREA MARILOR VOIEVOZI

ÎN LUMEA COPILĂRIEI LUI CREANGĂ

Regiunea subcarpatică din jurul oraşului Tîrgu Neamţ reprezintă o zonă turistică de mare
atracţie. Nici aici natura nu-şi drămuieşte farmecele, dar molcoma grandoare a peisajului se îmbină cu
frumuseţea numeroaselor monumente istorice care ascund, sub patina vremii, valori artistice de
nepreţuit.
Pentru călătorul venit din judeţele Harghita sau Suceava, calea cea mai lesnicioasă spre Tîrgu
Neamţ este cea care porneşte de la Poiana Teiului spre nord-est, trecînd peste Dealul Petru Vodă, prin
Pipirig, Piţiligeni şi Leghin, mergînd paralel cu pîraiele Bolătău, Pluton-Dolheşti şi Neamţ sau Ozana
(DN 15B).
Din Piatra-Neamţ, artera cea mai frecventată este DN 15C, care străbate cartierul Dărmăneşti
în direcţia nord, către Tîrgu Neamţ. La ieşirea din oraş, DC 145 şi DC 146 se desprind ca două ramuri
vestice pe văile Cuejdiului şi Almaşului, asigurînd legătura cu principalele sate ale comunei Gîrcina.
Pe teritoriul acestei comune, într-o poiană de la piciorul unui deal împădurit care coboară pînă pe malul
pîrîului, se înalţă construcţiile fostului schit Almaş, întemeiat la începutul secolului al XVIII-lea şi
refăcut în forma actuală în 1821. Tot pe valea pîrîului Almaş, cabana turistică ce poartă acelaşi nume,
cu bufet şi posibilităţi de cazare, asigură un sejur plăcut în această zonă pitorească, renumită pentru
varietatea faunei şi a fructelor de pădure.
De la km 11 intrăm pe teritoriul comunei Dobreniy localitatea natală a pictorului, gravorului şi
pedagogului C. D. Stahi (1844—1920), în care se păstrează vechi forme ale dansului popular şi
teatrului folcloric, precum şi cunoscute monumente istorice şi de arhitectură. Ne referim în primul rînd
la biserica Sărata—Dobreni, construită în 1752 sub coasta răsăriteană a Dealului Balaurul, din bîrne de
stejar pe temelie de piatră, întreaga construcţie impresionează plăcut prin proporţionalitatea ei şi prin
brîul sculptat care-o înconjură la exterior. Bolţile naosului şi pronaosului, sprijinite pe nervori de lemn
bogat împodobite, sînt de o rară frumuseţe, fiind executate cu multă imaginaţie şi simţ artistic.
Un alt monument, chiar mai vechi decît cel de la Sărata, este biserica de lemn Măşcateşti. Nu
se cunoaşte anul în care a fost construită, dar existenţa unei pietre funerare din 1656 şi caracteristicile
constructive trimit cu insistenţă în secolul al XVII-lea. Este de tipul bisericilor cu pridvorul la apus şi
clopotniţa în etanş, situată deasupra acestuia. Bolţile naosului şi altarului sînt semicilindrice şi
împodobite cu splendide brîuri dantelate, încrustate în lemn.
În stînga şoselei naţionale, un drum modernizat (DJ 156A) se desprinde chiar din centrul
comunei Dobreni, trecînd prin satele Negreşti şi Poiana, printr-o regiune deluroasă, cu păduri tot mai
dese şi mai pitoreşti. Pătrundem într-o întinsă zonă forestieră, în limitele căreia se află şi Mănăstirea
Horaiţa, apariţie cu totul insolită în contextul arhitecturii religioase din Moldova, întemeiat probabil pe
la începutul secolului al XVIII-lea, aşezămîntul monahal de la Horaiţa se dezvoltă mai mult în veacul
următor. În 1867, arhimandritul Ermoghen Buhuş înlocuieşte vechea biserică, ridicînd un lăcaş de
proporţii monumentale, ce reproduce planul şi principalele elemente constructive ale bisericilor
ortodoxe din Asia Mică. Acoperămîntul este străpuns de nu mai puţin de opt turle, iar interiorul e
alcătuit dintr-o singură încăpere dreptunghiulară, despărţită de altar printr-un perete de zid pe care este
montată catapeteasma. Din altar, o scară duce în amvonul situat în partea superioară a tîmplei, iar alte
două scări urcă la balcoanele ce mărginesc naosul pe toată lungimea sa. Sistemul de boltire e alcătuit
din trei calote sferice, ale căror arce de susţinere coboară direct pe zidurile laterale, fără nici un element
constructiv intermediar de preluare sau de atenuare a presiunii marginale.
Vizitatorul care s-a decis pentru această «digresiune» turistică în drumul său spre Tîrgu Neamţ
poate vizita în incinta mănăstirii paraclisul construit în jurul anului 1725, iar în adîncul pădurii, biserica
de zid a schitului Horăicioara, ctitorită tot de Ermoghen Buhuş, la jumătatea veacului trecut.
După o călătorie de aproximativ 16 km pe şoseaua Piatra-Neamţ—-Tîrgu Neamţ (DN 15C) ne
întîmpină, cu faţadele lor imaculate, şiruri de case şi clădiri noi. Ne aflăm în comuna Bodeşti, al cărui
centru civic s-a îmbogăţit, de la un an la altul, cu noi obiective social-culturale şi edilitar-gospodăreşti,
conferind întregu localităţi aspectul unei aşezări urbane. În satul Bodeştii de Jos, care se înşiră pe
malurile Cracăului, se înalţă biserica Sf. Voievozi, datata de Melchisedec — episcopul Romanului—ca
fiind construită în 1650, iar la Corni (DJ 156G), biserica de lemn adusă aici pe la jumătatea veacului
trecut datează din 1783, fiind ridicată iniţial în satul Muncel din ţinutul Romanului.
Din extremitatea estică a Bodeştilor, D J 155B se îndreaptă spre nord şi trece prin Ţolici, sat al
comunei Petricani în care meşteşugul prelucrării lemnului se păstrează la loc de cinste. Din acest
traseu, DC 11 se îndreaptă spre nord-vest ajungînd la Tîrpeşti, localitate adesea pomenită în legătură cu
vestigiile neolitice cucuteniene descoperite aici şi cu activitatea cunoscutului colecţionar şi creator
popular Nicolae Popa, autorul unor apreciate sculpturi în lemn şi în piatră, măşti şi costume pentru
teatrul folcloric.
Părăsind Bodeştiul ne întoarcem la drumul naţional Piatra-Neamţ— Tîrgu Neamţ, trecem prin
satul Oşlobeni şi ne abatem din nou spre nord-est pînă la Grumăzeşti (DC 9). Şi aici sînt meşteri
cunoscuţi, care acoperă diferitele obiecte de lemn pe care le creează cu o superbă ţesătură de sculpturi
şi încrustări, executate cu fineţe de filigran. La Grumăzeşti, în mijlocul unui mic parc dendrologic, se
află casa în care a trăit şi a studiat timp de mai mulţi ani cunoscutul entomolog Aristide Caradja (1861
—1955), realizatorul unei colecţii de lepidoptere de o mare valoare ştiinţifică.
La intrarea în Crăcăoani, DC 163 care duce în localitatea Poiana asigură din acest punct cea
mai scurtă cale de acces spre Horaiţa. Ceva mai la nord, D J 155K se deschide în stînga, şerpuind peste
dealurile împădurite de la Magazia şi Mitocu Bălan în direcţia Hangu, traversînd Munţii Stînişoarei, în
timp ce traseul principal (DN 15C) se lansează într-o ameţitoare succesiune de serpentine coborînd
dealurile Cracăoanilor. Trecem prin livezi tinere, desluşim în zare coroana gigantică a Cetăţii Neamţ,
admirăm casele cu pridvoare înflorate şi intram în mica depresiune a Bălţăteştilor, unde se adăposteşte
staţiunea balneoclimaterică cu acelaşi nume.
Situată la o altitudine de aproximativ 500 m, cu un climat caracterizat printr-o circulaţie
atmosferică moderată şi prin mici diferenţe de temperatură între vară şi iarnă, staţiunea Bălţăteşti îşi
datoreşte reputaţia, în primul rînd, apelor minerale cu proprietăţi asemănătoare celor de la Karlovy-
Vary sau Vichy. Folosite mai ales în cura externă, apele de la Bălţăteşti (premiate cu medalii de aur la
expoziţiile internaţionale de la Paris şi Bucureşti din 1900 şi, respectiv, 1906) îşi găsesc o larga şi
eficientă întrebuinţare în tratamentul afecţiunilor aparatului locomotor şi al celui respirator, al bolilor
ginecologice şi neurologice, precum şi al unor afecţiuni asociate. Deşi în 1990 a împlinit 180 de ani de
existenţă, staţiunea a cunoscut o intensă dezvoltare abia în ultimele două decenii, cînd a fost
reconstruită şi dotată cu mijloace moderne de tratament. În prezent pacienţii dispun de peste 560 locuri
de cazare confort I, un bloc alimentar cu două săli de servire tip pensiune, restaurant, bar de zi,
cofetărie, club, bibliotecă, cinematograf şi discotecă. În afara tratamentelor de bază se poate asigura şi
un tratament complex cu produse ale laboratorului «Plantavorel» din Piatra-Neamţ, acupunctura şi
presopunctură, a masaje reflexogene zonale-shiatzu, alimentaţie dietetică etc.
Printre satele componente ale comunei Bălţăteşti se numără şi Ghindăoani (DC 15), localitate
cu profundă rezonanţa istorică şi cu vechi tradiţii etno-folclorice. Aici a înfrînt Ştefan Muşat oştile lui
Sigismund de Luxemburg venite în 1395 să impună tînărului stat al Moldovei suzeranitatea maghiară.
Şi tot aici, în zile de Sărbătoarea horele, nunţile şi celelalte petreceri dezvăluie frumuseţea unor
obiceiuri şi a unui port reprezentativ pentru întreg ţinutul Neamţ. În acest sat s-a născut filozoful Vasile
Conta (1845—1882), promotor al evoluţionisirmlui în ţara noastră şi tot aici a trăit ţăranul autodidact
Toader I. Ştefan (Apalaghiei), autorul lucrării autobiografice «Memoriul meu», care cuprinde
interesante date cu privire la viaţa economico-socială a localităţilor rurale în secolul trecut şi la
începutul veacului nostru.
Trecînd de Bălţăteşti, intram în zona turistică dominată de «diadema» strălucitoare a marilor
mănăstiri şi de acel«cuib de vulturi», adevărat simbol al zbuciumatei şi eroicei noastre istorii, care este
Cetatea Neamţ. Chiar la limita nord-vestică a comunei Bălţăteşti se desprinde drumul local modernizat
(DJ 155E) ce trece pe lîngă rezervaţiile forestiere «Pădurea de Argint» şi «Codri de Aramă», nume şi
locuri pe care versurile eminesciene le-au înscris pentru totdeauna în literatura şi în spiritualitatea
românească. Pe o suprafaţă de numai o jumătate de hectar,«Pădurea de Argint» reuneşte exemplare de
mesteacăn (Betula verrucosa) de o rară frumuseţe şi cu o vîrstă ce depăşeşte un veac. Puţin mai spre
nord, «Codri de Aramă», alcătuiţi în cea mai mare parte din goruni (Querqus petraea şi Querqus
sessiliflora) de peste 140 de ani, acoperă Masivul Filiorul cu străluciri de smarald, care se rumenesc şi
se învăpăiază în soarele toamnelor.
Drumul modernizat trece prin localitatea Văratec oprindu-se în faţa mănăstirii ce tronează în
mijlocul unei adevărate staţiuni climaterice, înconjurata din trei părţi de culmi protectoare nu prea
înalte, acoperite cu păduri deseşi fîneţe înmiresmate. În clădirile din incinta Mănăstirii Văratec sau în
sat, Vilegiaturiştii află o plăcută găzduire, avînd la dispoziţie şi un oficiu poştal, bufet, magazine
alimentare şi produse de artizanat punct farmaceutic. Sînt tot mai mulţi cei care îşi petrec concediul în
tihna netulburată a acestor locuri, pîndind cu undiţa pe maluri de pîrîu, străbătînd pădurile cu miros
ameţitor de cetină şi adăstînd îndelung sub ziduri legendare.
Începuturile acestui aşezămînt monastic s-ax plasa cronologic pe la 1785, cînd maica
Olimpiada se strămută de la fostul schit Topoliţa şi cumpără poiana Văratec, unde ridică pe cheltuiala
să o bisericuţă de lemn. Actuala construcţie datează din 1808, fiind înconjurată ulterior de un zid de
incintă şi de mai multe chilii. Atacată şi prădată în timpul dramaticelor evenimente din 1821,
mănăstirea va cunoaşte în deceniile următoare o bună perioadă de prosperitate, adăugînd substanţialelor
donaţii ale Elisabetei Balş şi ale Saftei Brîncoveanu moşiile a numeroase schituri şi mănăstiri ce i-au
fost închinate de-a lungul anilor: Topoliţa, Vînătorii Pietrei, Văleni, Almaş, Hangu. Dar la hotarul
dintre cele două veacuri, în 1900, un mistuitor incendiu afectează cea mai mare parte a construcţiilor
din incinta, inclusiv turnul-clopotniţă de la intrare şi acoperişul bisericii. Aceste elemente ale
complexului au fost deci refăcute, în forma actuală, în primii ani ai secolului nostru, iar în anul 1935 s-
a ridicat, în faţa absidei altarului, statuia de bronz a Saftei Brîncoveanu, creaţie a sculptorului Ion Jalea.
Din punct de vedere arhitectural, biserica mănăstirii se încadrează stilului neoclasic ce domina în prima
jumătate a secolului al XIX-lea. Fresca interioară, executată în 1882 de T. Ioan şi D. Iliescu, a
supravieţuit incendiului din 1900, împreună cu tîmpla sculptată în lemn de tisă şi poleită cu aur, lucrare
artistică ce produce o puternică impresie prin exactitatea şi acurateţea execuţiei. Deşi a fost în repetate
rînduri ţinta unor prădalnice incursiuni, Mănăstirea Văratec mai păstrează încă nepreţuite valori
artistice şi documentar-istorice puse la dispoziţia publicului prin intermediul colecţiei muzeale
permanente. Aici, la Văratec, şi-au aflat adesea odihnă şi linişte /Mihai Eminescu, Alexandru Vlahuţă,
Calistrat Hogaş, Gala Galaction, Mihail Sadoveanu, Ionel Teodoreanu şi tot aici se află mormîntul
Veronica Micle.
De la Văratec se ajunge la Agapia fie pe scurtătura tăiată prin pădure către nord, trecînd prin
Filioara (DC 168), fie revenind în şoseaua naţională, pentru ca după 4 km să ne îndreptăm spre vest pe
D J 155D. Ne întîmpină, ca şi la Văratec, acelaşi peisaj cu unduiri molcome şi pete aurii săpate în
întunecimea codrului, aceeaşi mireasmă ameţitoare şi tonifiantă. Pe o terasă joasă, din dreapta drumului
judeţean, hanul “Agapia” ne îmbie la popas. Este un complex turistic alcătuit dintr-un hotel, categoria I,
cu 80 de locuri, restaurant şi cîteva căsuţe cu 26 locuri de cazare, dotări completate cu magazinele,
cofetăria şi oficiul poştal din imediata apropiere. De aici se văd construcţiile impunătoare ale Mănăstirii
Agapia pe fundalul înverzit al «Muncelului cu Pori», dincolo de care vibrează în geana depărtării
culmile Stînişoarei. Căsuţele albe din sat sau chiliile din arhondaricul mănăstirii îşi primesc oaspeţii cu
flori în tindă şi freamăt de codru în lunile de vară, cu hogea-curi fumegînde şi ram de promoroacă,
iarna tîrziu. Aşa cum i-au primit cîndva pe Caragiale şi Haşdeu, pe Delavrancea şi Vlahuţă, pe George
Coşbuc, Octavian Goga, Mihail Sadoveanu, Otilia Cazimir şi mulţi alţi reprezentanţi de seamă ai
culturii noastre naţionale. Agapia Nouă sau Agapia din Vale este ctitoria hatmanului Gavril, frate al
voievodului Vasile Lupu, fiind construită între anii 1642 şi 1644. În repetate rînduri a fost prădată de
turci, de tătari şi de poloni, regele Ioan Sobieski lăsînd chiar garnizoană între zidurile sale. Dar cele mai
mari stricăciuni le-a avut de suferit în 1821, cînd, aşa după cum menţionează inscripţia de pe latura
nordică, «... a pătimit primejdii cu arderea focului atît înlăuntru cît şi afară despre turci...». După
unele reparaţii sumare, ce au urmat dezastrului din 1821, monumentul e refăcut în anii 1858—1862, iar
după un alt incendiu care a avut loc în 1903 s-au efectuat noi lucrări, ajungîndu-se la formele
arhitecturale de astăzi, forme care mai păstrează caracteristicile constructive ale veacului în care
biserica a fost zidită. Faima de care se bucură Mănăstirea Agapia şi interesul deosebit pe care-l stîrneşte
în lumea iubitorilor de artă se explică, în primul rînd, prin existenţa acelor excepţionale zugrăveli
executate de Nicolae Grigorescu în perioada 1858—1860. Aici, la Agapia, Grigorescu încheie în mod
strălucit — cînd abia împlinise 20 de ani — o rodnică etapă din creaţia să artistică, realizînd o
adevărată capodoperă a picturii religioase din ţara noastră.
Deşi se va menţine în cadrul general al stilului neoclasic, «meşterul Nicu» va depăşi limitele
rutiniere ale genului, inspirîndu-se din operele de mare celebritate ale lui Rafael- Leonardo dă Vinci,
Tizian sau Rembrandt. Totodată, compoziţiile realizate nu sînt simple reproduceri, ci interpretări
plastice de mare profunzime, cărora li se conferă un plus de vivacitate şi de persuasiune prin contribuţia
geniului său.
În picturile «al fresce» ce acoperă pereţii şi în icoanele din catapeteasmă, Grigorescu etalează
deosebite calităţi de portretist, folosind ca modele nu chipuri convenţionale, spiritualizate, împrumutate
din panteonul creştin consacrat, ci oameni pe care i-a întîlnit la Agapia şi în împrejurimi. Portretele sale
se caracterizează astfel printr-o pulsaţie vitală proprie marilor realizări ale genului, unele dintre ele
bucurîndu-se de o largă notorietate. Ne referim, în special, la cele două portrete care domină pereţii
naosului: Sf. Eustaţiu şi Sf. Teodor, simboluri umane de o rară expresivitate, adevărate ode în culori
dedicate obîrşiei daco-romane a poporului nostru.
Muzeul mănăstirii păstrează multe alte lucrări ce poartă semnătura lui Nicolae Grigorescu
împreună cu icoane vechi, broderii, covoare şi ţesături realizate în atelierele locale, manuscrise şi
diverse obiecte de cult. În afara zidurilor de incintă, un mare număr de căsuţe-chilii populează întreaga
suprafaţă ce coboară spre poalele muntelui, la apus şi miazăzi de mănăstire. În această zonă, pe locul
unei vechi capele incendiate de turci, în 1821, s-a ridicat biserica Bogoslovul, iar cîteva decenii mai
tîrziu s-a zidit biserica Adormirea Maicii Domnului. Mai la vest, după ce străbatem o uliţă care
aminteşte îngustele artere ale aşezărilor din insulele egeene, întîlnim şi Muzeul memorial «Alexandru
Vlahuţă», organizat din 1965 într-o casă veche de peste un veac- în care poposea adesea scriitorul şi
unde au locuit multă vreme mama şi sora sa.
Pornind din sat. pe un drum ce urcă lin prin pădure, se ajunge în circa o jumătate de ora la
prima aşezare monahală din această parte a Munţilor Stînişoarei, biserica Agapia din Deal, construită,
se pare, în prima jumătate a secolului al XIV-lea. Supusă mai multor prefaceri în timpul lui Petru
Rareş, Petru Şchiopu şi Duca Vodă, iar mai apoi în veacul trecut, Agapia din Deal păstrează şi astăzi
aspectul unui schit înconjurat de case-chilii. De aici, drumul poate fi continuat pînă la Mănăstirea Secu.
După popasul de la Agapia ne întoarcem în şoseaua naţională pe care parcurgem încă 4 km şi ajungem
la Tîrgu Neamţ, aşezare cu un trecut istoric atît de bogat, pe care o străjuiesc de peste şase veacuri
zidurile semeţe ale Cetăţii Neamţ.
Situat în partea nord-estică a Depresiunii Neamţ, la o altitudine ce nu depăşeşte 425 m, oraşul
Tîrgu Neamţ se întinde la miazănoapte pînă sub peretele abrupt al Dealului Pleşu, fiind străbătut de la
vest spre sud-est de pîrîul Neamţ, Ozana «... cea limpede şi frumos curgătoare», cu afluentul său cel
mai important, Nemţişorul. Prin frumuseţea cadrului natural, oraşul «amintirilor» lui Creangă se
recomandă ca o adevărată şi pitorească staţiune climaterică, iar trecutul său istoric adaugă noi elemente
de interes pentru vizitatorii acestor locuri.
Aşa după cum dovedesc cercetările arheologice, teritoriul oraşului Tîrgu Neamţ a fost locuit
încă din comuna primitivă. Ca aşezare statornică şi de oarecare importanţă, pare să fi existat chiar din
veacurile premergătoare constituirii statului feudal independent Moldova, iar ca centru de viaţă
economică se va afirma o dată cu zidirea Cetăţii Neamţ de către Petru I Muşat. La sfîrşitul secolului al
XIV-lea e amintit printre principalele oraşe ale Moldovei, cunoscînd o lungă perioadă de înflorire pînă
la jumătatea secolului al XVI-lea, deşi a trecut prin doua mistuitoare incendii în 1467 şi 1476. Dar după
cea de-a doua domnie a lui Petru Rareş (1541—1546) se manifestă simptomele stagnării şi, mai apoi,
ale decăderii. Teritoriul rural al tîrgului se reduce neîntrerupt, făcînd obiectul a numeroase danii
domneşti; birurile apăsătoare diminuează activitatea meşteşugărească şi comercială; Cetatea Neamţ
încetează de a mai fi scutul inexpugnabil de altădată şi jafurile se înmulţesc pe fundalul unei
instabilităţi politice tot mai accentuate. În secolul al XVIII-lea, tîrgul este dăruit Mănăstirii Neamţ,
începînd o existenţă anonimă ce nu va înregistra ca evenimente deosebite decît raidurile prădalnice ale
oştilor străine şi incendiile din 1821 şi 1864. Fabrica de postav înfiinţată de Mihail Kogălniceanu în
anii 1853—1854 a avut o existenţă efemeră şi nu a fost în măsură să modifice caracterul meşteşugăresc
al economiei locale, fiind concesionată în 1856 lui E. Alcaz şi transferată apoi la Buhuşi.
Oraşul din zilele noastre se deosebeşte mult de tîrgul de odinioară, fiind racordat la reţeaua
feroviară a ţării prin intrarea în circulaţie a căii ferate Tîrgu Neamţ—Paşcani (linia 517). Au apărut
unităţi industriale cu o pondere însemnată în economia judeţului, aşa cum sînt: întreprinderea de
volvatir. Fabrica de mobilă şi întreprinderea de industrializarea laptelui, iar vechile tradiţii
meşteşugăreşti au fost preluate şi dezvoltate la noi dimensiuni în cadrul cooperativelor «Unirea» şi
«Arta Decorativă». A fost modernizată întreaga zonă centrală, iar populaţia a crescut la peste 20 000 de
locuitori.
Drumul naţional Piatra-Neamţ—Tîrgu Neamţ (DN 15 C) străbate, mai întîi, cartierul
Humuleştii Noi şi intră apoi în Humuleşti, satul copilăriei lui Creangă. Pe strada care poartă numele
marelui povestitor, o poartă de lemn sculptat adăposteşte intrarea într-unul dintre cele mai vizitate
muzee memoriale ale ţării: casa în care s-a născut şi a copilărit Ion Creangă. Construită în 1830 de către
bunicul acestuia, Petrea Ciubo-tariul, căsuţa din bîrne constituie un autentic produs al arhitecturii
populare din această zonă. Restaurată în spiritul unei stricte respectări a trăsăturilor constructive
originale, ea a fost organizată ca muzeu în 1951, păstrînd nealterată atmosfera de simplitate şi modestie
din vremea în care Ionică făcea primii paşi în jurul cuptorului. Masa, laiţele, sucala, vîrtelniţa, opaiţul
cu feştilă şi chiar motoceii care aşteaptă parcă hîrjoana miţelor, toate obiectele evocă momente din
copilăria aceluia care a ştiut să facă din amintirile sale o capodoperă a literaturii române.
Trecînd podul de peste Ozana pătrundem în centrul oraşului, unde se află cele mai importante
instituţii şcolare şi de cultură, mari unităţi de desfacere şi servire a populaţiei, precum şi sediul
primăriei oraşului. Reţin atenţia Casa de cultură (pe faţada căreia se află lucrarea monumentală «Harap
Alb» de Eugen Ispir) şi clădirea Liceului «Ştefan cel Mare», străjuită de un stejar multisecular,
monument al naturii. În apropierea acestora se află Biblioteca orăşenească, cinematograful şi
Complexul comercial «Ozana», precum şi hanul «Plăieşul» cu 88 locuri de cazare, terasă, bar şi
restaurant.
În partea apuseană a oraşului se află o zona cu mai multe construcţii vechi, printre care şi
cîteva monumente istorice, de arhitectură şi memoriale de certă valoare. O căsuţă modestă, care a
aparţinut poetei Veronica Miele, a fost amenajată ca muzeu. Peste drum s-au păstrat clădirea primului
spital din Tîrgu Neamţ şi vechea Şcoală Domnească, unde astăzi se află Muzeul de istorie al oraşului,
instituţii ce datează din 1852, ctitorite de voievodul Grigore Alexandru Ghica.
Drumul continuă prin vechiul cartier Condreni, unde s-a amenajat complexul sportiv şi de
agrement al oraşului şi se opreşte sub Cetatea Neamţ, la «Casa Arcaşului», un han cu o arhitectură
originală, care dispune de 38 de locuri cazare, terasa, bar şi restaurant.
Crescute parcă din trupul stîncos al Dealului Pleşu, la o înălţime de aproape 100 m, zidurile
roase dar de o neştirbită măreţie ale Cetăţii Neamţ străjuiesc valea Ozanei de peste şase veacuri.
Săpăturile arheologice au dovedit că această redutabilă fortăreaţă a fost ridicaţi în timpul lui Petru I
Muşat, probabil în perioada 1382— 1387, prima menţiune documentară datînd însă din 1395. În timpul
domniei lui Ştefan cel Mare, Cetatea Neamţ avea să joace un rol deosebit în sistemul defensiv al
Moldovei, iniţiat de acesta. După victoria de la Vaslui, din 1475, viteazul voievod se pregăteşte intens
pentru a rezista unei noi invazii otomane, pe care o considera iminentă şi de o mai mare amploare. În
cadrul acestor măsuri, care s-au realizat pe tot parcursul anului 1475 şi în prima jumătate a anului
următor, el întăreşte Cetatea Neamţ ridicînd noi ziduri, cu bastioane circulare, capabile să reziste unei
artilerii cu o forţă de şoc sporită. De altfel, în timpul campaniei lui Mahomed al II-lea cuceritorul
Constantinopolului, din vara anului 1476, Cetatea Neamţ va trăi zilele cele mai eroice şi mai glorioase
din îndelungata să existenţă, rezistînd unui asediu energie, susţinut cu cele mai moderne mijloace ale
epocii. Nereuşind nici în faţa Cetăţii Neamţ şi nici la Suceava, vestitul Mahomed e nevoit să se retragă
şi — urmărit de oastea moldovenească renăscută după înfrîngerea de la Războieni — sfîrşeşte tot atît
de ruşinos ca şi Soliman Hadîmbul, zdrobit cu un an şi jumătate mai înainte la Podul Înalt. Epoca de
maximă strălucire a Cetăţii Neamţ se va încheia o dată cu prima domnie a lui Petru Rareş, cînd Soliman
Magnificul ocupă prin trădare fortăreţele Moldovei. Ea va mai constitui încă un serios obstacol în calea
oricăror asediatori, dar rolul său strategic va fi tot mai limitat, sfîrşind ca loc de refugiu în timpul
deselor incursiuni de jaf. Distrusă parţial (la cererea turcilor), în timpul celei de-a doua domnii a lui
Alexandru Lăpuşneanu (1564—1568), Cetatea Neamţ îşi va deschide porţile fără luptă pentru a primi
oştile lui Mihai Viteazul, apoi este abandonată şi nu va mai fi amintită documentar pînă în timpul lui
Vasile Lupu (1634—1653), care o reamenajează. Supusă unor noi încercări de distrugere, în 1675,
cetatea rezistă totuşi regelui polon Ioan Sobieski, nevoit să folosească toate mijloacele de asediu pentru
a înfrînge mica garnizoană de plăieşi instalată aici. Amintită pentru ultima oară în contextul
evenimentelor din 1716, cînd este ocupată de austrieci, Cetatea Neamţ va fi incendiată şi abandonată
doi ani mai tîrziu de către Mihail Racoviţă.
Astăzi, Cetatea Neamţ — monumentul spre care se îndreaptă în fiecare an numeroase grupuri
de turişti — îşi înalţă din nou zidurile-i măreţe pe creasta înverzită a Dealului Pleşu. Timp de aproape
opt ani, acest nepreţuit monument al ţării a fost obiectul unor ample lucrări de restaurare, pornindu-se
de la planul şi înfăţişarea pe care a avut-o în timpul lui Ştefan cel Mare. Cu materialul descoperit în
şanţul de apărare s-au reconstituit zidurile exterioare şi bastioanele circulare ale acestora; s-au refăcut
construcţiile din incinta ridicată de Petru I Muşat şi s-au desăvîrşit investigaţiile arheologice. Dar ceea
ce impresionează în mod deosebit este podul suspendat, susţinut de înalţi piloni de piatră, ce asigură
legătura dintre poarta principală a cetăţii şi un mic platou învecinat. Reconstruit cu multă exactitate la
dimensiunile gigantice la care a fost executat iniţial, el întregeşte nota de măreţie şi monumentalitate a
întregului complex, sporindu-i frumuseţea şi autenticitatea.

PEREGRINĂRI ÎN ISTORIE
Pentru a desăvîrşi cunoaşterea marilor obiective turistice din zona Tîrgu Neamţ, trebuie să
revenim în Humuleşti urmînd traseul drumului naţional Tîrgu Neamţ— Poiana Teiului (DN 15B) ce se
îndreaptă spre vest. Trecem prin comuna Vînători-Neamţ, aşezare cu o îndelungată existenţă,
întemeiată de răzeşii cărora Petru Muşat şi, mai apoi, Ştefan cel Mare le-au încredinţat paza Cetăţii
Neamţ. Majoritatea caselor sînt acoperite cu draniţă, păstrînd caracteristicile arhitecturii populare din
zonă, în care balcoanele false şi prispele cu stîlpi încrustaţi reprezintă elemente de mare frecvenţă. Se
recomandă o vizită la biblioteca din centrul comunei-una dintre cele mai vechi din judeţ, şi la colecţia
muzeală permanentă din imediata apropiere, păstrătoare a unor valoroase piese arheologice,
numismatice, etnografice şi documentare privind istoria acestei străvechi aşezări. La limita nordică a
comunei Vînători-Neamţ, într-o dumbravă îmbietoare, ne întîmpină popasul turistic «Branişte» cu
posibilităţi de cazare în căsuţe şi specialităţi culinare specifice zonei. Drumul se afundă în pădure
oferind privelişti odihnitoare şi în curînd abandonăm şoseaua principală îndreptîndu-ne spre rezervaţia
de zimbri«Dragoş Vodă» şi, mai departe, către Mănăstirea Neamţ, unul dintre cele mai vechi şi mai
vestite centre de cultură medievală din ţara (DJ 155C). Ne apropiem cu pioşenie, numeroasele clădiri
care ne întîmpină creează cadrul specific unei adevărate staţiuni climaterice. Lăsăm în stînga
construcţia monumentală a aghiasmatarului, cu amplul acoperămînt bul-bat, şi străbatem intrarea
arcuită, printre zugrăvelile căreia se mai păstrează portretul lui Ştefan cel Mare. Încercăm un ciudat
sentiment de întoarcere în trecut dar — aşa cum scria Gala Galaction — zadarnic mai încercăm a
cuprinde cîţi «... Voievozi şi Vlădici, coconi şi jupîniţe, soli străini şi călugări din toate lavrele
creştinătăţii au trecut pe aici şi au dus cu ei renumele Moldovei şi al mănăstirii Neamţu».
Tradiţia situează începuturile acestui aşezămînt prin ultimele decenii ale secolului al XIII-lea,
dar nu intrăm pe terenul certitudinilor istorice decît în veacul următor, cînd Petru I Muşat înalţă aici
primul lăcaş de piatră. Alexandru cel Bun ridică apoi turnul-clopotniţă, iar atunci cînd vechea biserică
va avea de suferit în urma distrugătorului cutremur din 1471 şi a expediţiei otomane din 1476, Ştefan
cel Mare va ridica alături, după victoria de la Codrul Cosminului din 1497, una dintre cele mai
frumoase şi mai impunătoare ctitorii ale sale, expresia cea mai înaltă a unui stil arhitectural ce se
desăvîrşeşte la sfîrşitul secolului al XV-lea.
Deşi a fost în repetate rînduri prădata, incendiată şi refăcută parţial, biserica înălţarea
Domnului a păstrat toate acele atribute de monumentalitate şi autenticitate care-i asigură un loc
deosebit în contextul valorilor artistice medievale din ţara noastră. Planul construcţiei include pentru
prima dată exonartexul (pridvorul) din faţa intrării, iar între pronaos şi naos este intercalata camera
mormintelor sau gropniţa - element de asemenea inedit în arhitectura epocii. Nava centrală este de
proporţii neobişnuite şi întregul sistem de boltire, cu acea armonioasă îmbinare de calote sferice, arce
piezişe şi arce cu pandantive, poate fi considerat pe deplin reprezentativ sulului moldovenesc al epocii
lui Ştefan cel Mare. Exteriorul prezintă aceleaşi faţade bogat împodobite cu ceramică smălţuită
policromă, pe care le-am întîlnit şi la biserica domnească din Piatra-Neamţ. Registrele sînt însă mai
ample, mai bine conturate, iar unele, de pe faţada sudică, mai păstrează încă urmele frumoaselor
zugrăveli originale, creînd excepţionale efecte de plastică monumentală.
Cercetările efectuate cu prilejul restaurărilor, prin care monumentul a fost considerabil
apropiat de forma să iniţială, au impus concluzia că pictura interioară din pridvor şi pronaos ar fi din
timpul lui Petru Rareş, iar cea din naos şi gropniţa, chiar din ultimii ani ai domniei lui Ştefan cel Mare
sau imediat după moartea acestuia. Dintre mormintele aflate în biserică reţin atenţia cel al lui Ştefan al
II-lea, fiul lui Alexandru cel Bun şi cel al pîrcălabului Micota, decedat în 1495 şi depus mai apoi în
pridvor.
O piesă cu totul deosebită aflată în biserică, în faţa altarului, este icoana dăruită lui Alexandru
cel Bun de către împăratul Bizanţului. Pictată pe ambele feţe şi bogat împodobită printr-o ferecătură de
argint aurit, această lucrare ar data din secolul al VII-lea, făcînd parte din categoria icoanelor
«acheiropoite», care nu au fost create de mîna omului şi cărora li se atribuie capacitatea săvîrsirii de
minuni.
Mănăstirea Neamţ a fost în tot timpul îndelungatei sale existenţe un important centru de
cultură feudală românească, reunind un mare număr de cărturari, caligrafi şi miniaturişti, autori ai unor
lucrări de o deosebită valoare istorico-literară şi artistică. E suficient să amintim-, în acest context, de
manuscrisul copiat de Gavril Uric, în 1429, împodobit cu miniaturi de o rară fineţe, manuscris ce
constituie astăzi una dintre piesele de referinţă ale fondului bibliotecii Bodleyana din Oxford. Mai
tîrziu, pe la începutul veacului trecut, ia fiinţă o tipografie de sub teascurile căreia vor ieşi lucrări dintre
cele mai diverse, unele dintre ele cu o mare valoare bibliofilă. Aceste preocupări cărturăreşti au dus şi
la formarea unei vaste biblioteci, care cuprinde, în prezent, aproape 20 000 de titluri din cele mai
diferite domenii, ediţii rare ale unor cărţi româneşti sau străine, manuscrise ale copiştilor locali, alte
lucrări religioase, dar şi foarte multe cu un profund caracter laic.
Valori care exprimă bogăţia şi originalitatea artei noastre feudale sînt expuse şi în muzeul
mănăstirii. Alături de preţioase obiecte de cult, broderii, icoane vechi, gravuri şi utilaje ale tiparniţei de
altădata, se păstrează aici şi primul iconostas al bisericii din Vînători, datat în a doua jumătate a
secolului al XV-lea şi aflat iniţial în biserica Sf. Nicolae din Cetatea Neamţ.
În complexul monumental de la Mănăstirea Neamţ şi în împrejurimile acestuia există însă şi
alte obiective demne de reţinut: fundaţiile bisericii muşatine din mijlocul incintei, biserica Sf.
Gheorghe, construită în 1826 şi amplasată pe latura estică a patrulaterului pe care-l formează chiliile şi
toate celelalte construcţii anexă, biserica Bogoslovul, aflată în cimitirul din spatele mănăstirii. Aceasta
din urmă, construită în 1834—1835 pe locul unui schit mai vechi, are subsolul amenajat ca osuar şi
păstrează printre alte relicve omeneşti şi craniul frumoasei Calipso, căreia Puşkin i-a dedicat
cunoscutele şi înflăcăratele sale versuri. Ceva mai departe, la capătul unei alei de brazi, îşi înalţă turlele
elegante schitul Vovi-denia, monument zidit în forma actuală între anii 1849 şi 1857 care se
încadrează, prin faţadele sale neoclasice, stilului atît de des întîlnit în veacul trecut. Urmînd drumul ce
duce de la Vovidenia peste Dealul Brăilencei ajungem la schitul Pocrov, construcţie din 1714, care
etalează, într-un minunat cadru natural, toată frumuseţea bisericilor de lemn moldoveneşti.
În preajma schitului Vovidenia, pe un mic platou ce deschide porţile zării spre valea Ozanei şi
spre Cetatea Neamţ, Muzeul memorial «Mihail Sadoveanu» oglindeşte silueta unei sobre clădiri, în
ochiul limpede al iazului dintre sălcii. Aici venea adesea acest duhovnic al sunetului românesc şi tot
aici s-au zămislit, în ceasurile de adîncă meditaţie, atîtea din minunatele sale pagini. Ni-l imaginăm
primindu-şi oaspeţii în salonul spaţios, zăbovind la masa de lucru sau pe malul iazului, la pescuit.
Străbatem fiecare încăpere cu senzaţia că trebuie să zărim undeva ochii senini şi fruntea înaltă sub care
au putut să încapă durerile, năzuinţele şi înţelepciunea unui întreg popor, îi auzim glasul, ca un psalm al
veşniciei, şi rememorăm o existenţă de opt decenii pe care documentele, fotografiile şi ediţiile
numeroaselor sale opere izbutesc s-o reconstituie în toată plenitudinea, mai monumentală, mai umană
şi mai aproape decît ne-o închipuim.
Părăsind aceste locuri de frumoase aduceri aminte, revenim în şoseaua naţională (DN 15B) şi
ne îndreptăm spre vest, prin apropierea pădurii de stejar de la Vînătorii-Neamţului. Este o rezervaţie
ştiinţifică de 55 ha, situată între Nemţişor şi Ozana, cu falnice exemplare de Quercus robur, a căror
vîrstă variază între 170 şi 270 de ani. Înainte de a intra în satul Leghin ne abatem din nou, de data
aceasta către miazăzi, pe DC 160 care urcă pe valea pîrîului Secu. Pe măsură ce înaintăm printre
dealurile împădurite, peisajul cîştigă în frumuseţe, alternînd verdele compact al codrului cu întinderile
smălţuite ale poienilor şi fîneţelor. După aproape 4 km răsar în valea îngustă zidurile cenuşii ale
Mănăstirii Secu, sub care s-a desfăşurat unul dintre cele mai dramatice şi mai sîngeroase episoade ale
mişcării eteriste din 1821.
Biserica actuală este zidită în 1602 de către Nestor Ureche, mare vornic al Ţării de Jos, tatăl
cronicarului Grigore Ureche, în preajma unui lăcaş mai vechi, a cărui temelie s-a descoperit lîngă
peretele de miazăzi, cu prilejul îndelungatelor lucrări de restaurare executate aici. Monumentul a fost
înconjurat cu un puternic zid de incintă, mai înalt şi mai impunător decît la Mănăstirea Neamţ, prevăzut
cu patru turnuri de colţ şi un turn-clopotniţă care străjuieşte intrarea principală. În soluţiile
arhitecturale, preferate în acest caz, se observă numeroase inovaţii străine stilului moldovenesc, iar
influenţele arhitecturii din Ţara Românească apar adesea cu o deosebită pregnanţă, mai ales în
structurarea şi ornamentaţia exterioarelor.
În pereţii gropniţei au fost înmormîntaţi Nestor Ureche şi soţia lui, Mitrofana; acestora li se
adaugă şi mormîntul mitropolitului Varlăm, aflat într-o nişă exterioară de pe faţada sudică. Marele
cărturar, prin grija căruia s-a tipărit în 1643 «Cartea românească de învăţătură», a fost mai întîi ucenic
şi mai apoi egumen în mănăstirea de la Secu, retrăgîndu-se tot aici după răsturnarea din domnie a lui
Vasile Lupu.
Anul 1691, cînd Ioan Sobieski ocupă toate mănăstirile din ţinutul Neamţului, constituie un
moment de cumpănă şi în existenţa aşezămîntului de la Secu. Au mai fost şi alte grele încercări, dar
niciodată pierderile nu au fost atît de mari ca în timpul dezastrului din 1821, cînd turcii lui Salih Paşa
au asediat timp de 14 zile oastea eteristă condusă de Iordache Olimpiotul şi de Farmache. Tunurile
turceşti au provocat un mistuitor incendiu, care a distrus o parte din construcţii, iar cînd rezistenţa a
încetat, totul a fost trecut prin foc şi sabie.
Cu toate acestea, în muzeul Mănăstirii Secu se mai păstrează o bună parte dintre odoare,
ascunse din timp şi salvate de la jaf. Sînt expuse peste 70 de piese, dintre care se remarcă în mod
deosebit epitaful dăruit de ctitori în 1608, panaghiarele şi potirele de argint aurit, evanghelierul cu
miniaturi din 1644 şi cele două chivoturi dăruite de Safta Brîncoveanu la 1824.
De la Secu în sus, valea se îngustează tot mai mult, priveliştile sînt mai sălbatice şi apele
pîrîului mai neliniştite, încă 3 km de fermecătoare singurătate şi ajungem la Mănăstirea Sihăstria,
aşezămînt ridicat prin 1655 de episcopul Ghedeon de Huşi. Actuala biserică datează din 1825,
numărîndu-se printre ultimele monumente care se mai încadrează vechiului stil moldovenesc. Către
colţul sud-estic al incintei s-a construit în 1946 un nou paraclis, a cărui catapeteasmă, sculptată de
artiştii populari din Grumăzeşti, constituie una dintre cele mai reuşite lucrări ale genului. Şi tot în
paraclis reţine atenţia zugrăveala executată de Irineu Protcencu, împreună cu mai multe icoane, creaţii
ale aceluiaşi pictor.
La aproximativ 3 km sud de Sihăstria, pe o coamă de obcină, în apropiere de peştera Sfintei
Teodora, se află schitul Sihla. Aici, sub o îngrămădire de stînci, se adăpostesc două bisericuţe de lemn
executate în cel mai autentic stil moldovenesc: una construită în 1813, pe locul vechiului schit al
Cantacuzinilor din 1741, şi o minusculă capelă «dintr-un brad», datată 1763 şi atribuită «... Dumnealui
aga Ioniţă Paşcanu Cantacuzino». De la schitul Sihla, urmînd poteci diferite ce străbat peste culmi prin
păduri şi prin poieni, se poate ajunge la Agapia din Deal şi la Văratec, la Agapia Nouă şi chiar pe valea
Bistriţei. Aceste trasee sînt preferate de turişti, dată fiind accesibilitatea lor şi frumuseţea priveliştilor
care se oferă la fiecare pas.
Zona turistică Tîrgu Neamţ, ce înglobează toată partea nord-estică a judeţului Neamţ, cuprinde
şi alte obiective demne de luat în consideraţie. La numai 4 km de oraş, în nordul acestuia, Băile Oglinzi
reprezintă un punct de atracţie pentru iubitorii naturii. Încă din secolul trecut erau cunoscute apele
minerale clorurosodice, sulfatate, foarte concentrate de aici, staţiunea fiind tot mai solicitată în primele
decenii ale veacului nostru; dar în timpul celui de-al doilea război mondial au fost distruse vechile băi
şi instalaţii, izvoarele s-au colmatat, rămînînd doar amintirea înfloritoarei staţiuni de odinioară. În
ultimii ani a fost modernizat drumul care asigură legătura cu oraşul Tîrgu Neamţ (DC IŢI), s-a
amenajat o tabără pentru copii cu 180 locuri şi s-a trecut la realizarea unui program de investiţii care s-
a şi concretizat prin intrarea în funcţiune a unui hotel cu aproape 100 de locuri categoria I, bar,
restaurant şi terasă şi a altor dotări ce creează premisele valorificării apelor minerale de aici şi
redeschiderii staţiunii.
Drumul naţional Piatra-Neamţ—Tîrgu Neamţ (DN 15C) continuă spre nord, printr-o zonă de
coline joase, străbate comuna Brusturi-Drăgăneşti şi aproape de Tîrzia trece în judeţul Suceava,
îndreptîndu-se spre Boroaia şi Fălticeni.
Aflaţi la Tîrgu Neamţ avem ocazia de-a merge şi la Timişeşti, unde poate fi vizitată
crescătoria de cai de la Dumbrava, vestită în întreaga Moldovă. Conform tradiţiei, ea îşi are obîrşiile în
hergheliile pe care le-a avut Ştefan cel Mare la Timişeşti, dar indiferent de aceste impresionante
trimiteri în trecut, avem posibilitatea să cunoaştem, aici frumuseţea şi calităţile celor mai bune rase
cabaline specifice ţării noastre şi din alte zone ale lumii.
 PRIN RĂZBOIENI, SPRE HANUL ANCUŢEI

Un alt itinerar turistic ce se încadrează în aria mai largă a zonei Tîrgu Neamţ este traseul
Piatra-Neamţ — Războieni — Tupilaţi. El străbate acea regiune în care dealurile şi cîmpia se
interferează într-un peisaj lipsit de monotonie, cu livezi întinse, păduri de foioase şi sate mari ce
adăpostesc neaşteptat de multe monumente istorice şi de arhitectura populară. În prima sa parte, acest
traseu urmează calea Romanului, identificîndu-se cu drumul naţional Piatra-Neamţ—Roman (DN
15D), care despica întinderea vălurită a dealurilor de la răsărit de Piatra-Neamţ, pînă la Girov. Unitate
administrativ-teritorială întinsă, axată pe cursul mijlociu al Cracăului, comuna Girov reuneşte aşezări
cu o îndelungată existenţă istorică, ce mai păstrează monumente reprezentative ale arhitecturii populare
în lemn, din secolele XVIII—XIX, aşa cum sînt cele de la Turtureşti, Gura Văii şi Conteşti.
Din Girov pornesc cîteva drumuri de mare interes local, unul dintre acestea fiind şi DJ 208G
care se desfăşoară spre nord şi apoi spre est, pe o lungime de 32 km, pînă la Hanul Ancuţei. Urmînd
acest traseu ajungem în scurt timp în comuna Ştefan cel Mare, dominată de Stînca Şerbeşti, interesant
monument al naturii, a cărui silueta gigantică se desfăşoară la orizont asemenea unui uriaş culcat pe
spate, ce scrutează înălţimile cu privirile-i de piatră. Alcătuită din gresii dure, în care se păstrează
depozite fosilifere de recunoscută valoare ştiinţifică, stînca se înalţă pînă la o altitudine de 512 m,
dominînd întreaga zonă, aflată la interferenţa dintre orogenul Carpaţilor Orientali şi unitatea de
platformă a Podişului Moldovei.
Abia intraţi în satul Şerbeşti, chiar în stînga drumului judeţean, o construcţie masivă cu ziduri
groase de piatră evocă vremurile clacărilor şi ale marilor caravane de negustori. Este fostul han de la
Şerbeşti, ridicat ca loc de popas încă din secolul al XVII-lea, probabil din iniţiativa lui Vasile Lupu. De
numele aceluiaşi voievod se leagă şi existenţa bisericii Sf. Gheorghe, zidită în 1637 pe un platou din
partea de răsărit a satului. Este un monument de proporţii impresionante, care, în pofida repetatelor
reparaţii şi modificări din veacurile următoare, păstrează totuşi atributele constructive ale epocii pe care
o reprezintă. Lîngă biserica lui Vasile Lupu se află şi fostul conac al boierilor Cantacuzini, ridicat, se
pare. cam în aceeaşi epocă. Avea la început un singur nivel, al cărui plafon era acoperit cu mici cupole
sferice şi arce cu pandantive. Abia în secolul al XIX-lea s-a construit etajul şi balconul spaţios de
deasupra intrării, care individualizează monumentul prin cromatica vitraliilor ce îl închid.
În continuare, şoseaua trece pe lîngă localitatea Cîrligi unde se mai păstrează Hanul de la
Cîrligi, bine conservat, cu o arhitectură care însumează tot ceea ce este caracteristic unor astfel de
construcţii din secolul al XVIII-lea. Dispunerea principalelor încăperi şi anexe, curtea interioară,
masivitatea zidurilor şi a bolţilor subsolului, plafonul susţinut cu bîrne groase de stejar conferă
construcţiei o valoare arhitecturală cu totul deosebită.
Biserica de zid din satul Cîrligi, aflată pe un mic platou, are un trecut controversat, cu tradiţii
care trimit în epoca lui Ştefan cel Mare şi prefaceri succesive din contextul cărora este dificil de
identificat, astăzi, forma originală a monumentului. Oricum, grosimea zidurilor şi adaptarea lor la unele
nevoi de apărare, sinurile laterale cu exteriorizări de formă dreptunghiulară şi alipirea turnului-
clopotniţă în colţul sud-vestic al bisericii, sînt argumente suficient de puternice pentru a atribui această
construcţie — cel puţin în forma sa actuală — secolului al XVII-lea.
Mai departe, drumul se desfăşoară printre lanuri şi livezi, pînă la Dragomireşti, localitate în
care se mai păstrează biserica de lemn ridicată de obştea satului Unghi la începutul veacului trecut. Pe
măsură ce ne apropiem de Războieni, relieful devine tot mai frămîntat. Coline acoperite de arbuşti şi de
tufărişuri se aţin în cale şi drumul le evită urmînd firul şerpuitor al unei văi pitoreşti. Din centrul
comunei ne abatem pe DC 25 care trece prin faţa unui întins parc de tei bătrîni. Urcăm aleea umbroasă,
oprindu-ne în faţa monumentului comemorativ de pe colină şi rememorăm acele zile din vara anului
1476, cînd «... ridicatu-s-a puternicul Mehmet împăratul turcesc cu toată puterea sa răsăriteană...»
încercînd să supună Moldova şi pe viteazul ei voievod. Pe acest loc, hrănit din belşug cu sîngele eroilor
căzuţi întru apărarea vetrei strămoşeşti, în ultima duminică din iulie se adună mii de oameni la
tradiţionala Sărbătoare a Războienilor, prilej de evocare a vitejiei înaintaşilor şi de amplă manifestare
artistică. În amintirea crîncenei bătălii de la Războieni, Ştefan cel Mare a ridicat, după două decenii,
biserica de la limita nordica a actualei aşezări, singurul mausoleu feudal din ţara noastră menit să
adăpostească osemintele tuturor celor căzuţi, indiferent de obîrşie şi de rang. Ca plan şi ca aspect
general, ctitoria de la Războieni se aseamănă cu cele de la Piatra-Neamţ şi Borzeşti, zidite prin grija
aceluiaşi voievod. Deşi a suferit numeroase prefaceri, de-a lungul celor aproape cinci veacuri de
existenţă, monumentul a fost adus la forma sa iniţială în urma ultimelor lucrări de restaurare. Cu totul
remarcabil este sistemul de boltire, care atinge o treaptă mai înaltă pe scara evolutivă a acestui gen de
construcţii, arcele dublouri ce sprijină cupola naosului fiind separate între ele prin mici bolţi în formă
semicilindrică (en berceau). Cît priveşte portalul de la intrare, asemănarea cu cel de la biserica Sf. Ioan
din Piatra-Neamţ este izbitoare: aceeaşi monumentalitate, aceleaşi toruri şi cavele îmbinate în arc frînt,
aceleaşi motive gotice din piatră traforate pe Timpan. O piesă de importanţă particulară, asupra căreia
ţinem să atragem atenţia, este inscripţia votivă încastrată în zidul din dreapta intrării, păstrată în
original, al cărei text prezintă un deosebit interes documentar prin evocarea atît de amplă şi atît de
veridică a evenimentelor din vara anului 1476.
De la ctitoria lui Ştefan cel Mare, o ramificaţie vestică a drumului judeţean Girov—Tupilaţi
(DJ 208G) duce la Ţibucani, comună cu bogate tradiţii istorice şi etno-folclorice reflectate în colecţia
muzeală de aici, în timp ce traseul principal (DJ 208G), se desfăşoară pe ultimii kilometri ce ne mai
despart de Tipilaţi. În această comună se păstrează o interesantă clădire în stil neoclasic de pe la 1840,
cu faţadele umbrite de un stejar secular, monument al naturii. Dar cel mai cunoscut şi mai frecventat
obiectiv turistic din această zona este, fără îndoială. Hanul Ancuţeij situat la limita estică a judeţului
Neamţ. În secolul al XVIII-lea, cînd se pare că şi-a deschis porţile pentru negustorii aflaţi în trecere
spre Roman, spre Suceava sau spre Iaşi, Hanul Ancuţei se afla în marginea unui sat care s-a strămutat
apoi pe moşia boierilor Catargi. Rămînînd izolat, leagănul atîtor povestiri sadoveniene va mai
supravieţui o vreme, fiind în cele din urmă abandonat. Cu zidurile în ruină a vegheat întinderile pustii
pînă acum două decenii şi jumătate, cînd a redevenit locul de popas de odinioară, dar cu alte povestiri
şi alţi eroi, trăitori în alte vremuri. Amenajat cu tot specificul unui interior de epocă, Hanul Ancuţei se
întipăreşte puternic în amintirea vizitatorilor săi, cărora le oferă ospitalitate.
Pe la Hanul Ancuţei trece şi drumul european E 85 (DN 2) care asigură legătura cu Romanul
şi Bacăul (spre sud-est) şi cu judeţele Iaşi şi Suceava (la nord şi la est). Din locul în care face
joncţiunea cu traseul Războieni — Tupilaţi — Hanul Ancuţei, drumul naţional Bacău—Roman—
Suceava (DN 2) intră în judeţul Iaşi, trecînd prin Miroslăveşti şi Moţca pînă la Cristeşti, important
punct de ramificaţie rutieră situat la 15 km de Tîrgu Neamţ şi 57 km de Suceava. De aici, orientîndu-ne
spre vest pe drumul naţional Timişeşti—Tîrgu Neamţ (DN 15B), trecem podul peste Moldova şi
ajungem la Timişeşti, încheind astfel un lung circuit ce ne readuce la Tîrgu Neamţ.

ACOLO UNDE MOLDOVA ÎNTÎLNEŞTE SIRETUL

Itinerarul spre Roman constituie traseul «de şes», de-a lungul căruia variaţiile de relief au
amplitudini mult mai mici, îndeosebi în lunca Moldovei şi a Siretului. De fapt, nu vom întîlni
întinderea monotonă a marilor cîmpii, ci o atrăgătoare succesiune de coline.
De la Piatra-Neamţ, drumul naţional ce duce spre Roman (DN 15D) se îndreaptă către răsărit,
urmînd traseul descris anterior pînă în comuna Girov. Lăsînd în urmă numeroasele artere rutiere ce se
interferează aici, şoseaua naţionala continuă cu aceeaşi orientare estică, trimite atît o ramificaţie
nordică spre Ghigoieşti şi Dragomireşti (DC 34), cît şi una sudică (DC 114 şi 115) prin Bălăneşti, sat al
comunei Bîrgăoani, cunoscut atît iubitorilor muzei Clio, veniţi să admire biserica ridicată în a doua
jumătate a secolului al XVIII-lea, dar mai ales amatorilor de pescuit care zăbovesc îndelung pe
malurile iazului de aici. În continuare, drumul străbate două sate ce apar şi pe harta arheologică a zonei:
Ghelăieştii cu o staţiune din epoca neolitică ce a oferit materiale ceramice de o rară frumuseţe şi unele
date preţioase privind etapele finale ale culturii Cucuteni, şi Vlădiceni, unde s-a descoperit o aşezare a
dacilor liberi, din secolele II—III după Hr, ale cărei vestigii evidenţiază în egală măsură continuitatea
populaţiei autohtone după războiul din 105—106 după Hr. şi caracterul unitar al procesului de
romanizare, desfăşurat în forme specifice şi dincolo de fruntariile provinciei Dacia, în toate teritoriile
locuite de daco-geţi.
După ce trecem prin dreptul comunei Bîrgăoanij din şoseaua principală Piatra-Neamţ—
Roman (DN 15D) se desprinde spre sud D J 1551 care duce la Făurei şi mai departe la Climeşti, sat
cunoscut pentru tabăra şcolară, cu 108 locuri, amenajată într-o clădire din veacul trecut, în mijlocul
unui mic parc dendrologic. O derivaţie răsăriteană (DJ 157) ne conduce la Trifesti, unde se întinde unul
dintre marile iazuri ale zonei şi unde poate fi vizitată biserica Sf. Nicolae, ctitorie din 1799 a lui
Constantin Baloş, vel logofăt de Ţara de Jos, şi a soţiei sale Ancuţa. O altă ramificaţie urmează direcţia
nord-vest, spre Dulceşti, trecînd prin localitatea Miron Costin, unde arlăm că nu întîmplător satul de pe
malul pîrîului Româneşti (Ghirva) poartă numele marelui cărturar moldovean. Aici au avut moşie
Costineştii, şi tot aici, în lăcaşul ctitorit de Ieremia Vistiernicul, la 1520, a fost adus în ultimele zile ale
anului 1691 trupul decapitat al lui Miron Costin, unde va rămîne timp de aproape două secole, pînă în
1886, cînd osemintele îi sînt aduse la Iaşi.
Revenind în drumul principal (DN 15D) ajungem curînd la Boziemi de Sus, vechi tîrg
medieval cu o intensă activitate în secolele XVII—XVIII, dar a cărui viaţă comercială s-a stins treptat
în veacul trecut. Au mai rămas doar cîteva clădiri pitoreşti ale fostelor prăvălii- cu obloane mari şi uşi
ferecate, rînduite chiar in marginea drumului şi biserica înălţarea Domnului, zidită prin grija lui Vasile
Lupu şi refăcută ulterior de marele spătar Todiraşcu Balş.
 Centrul de comună este însă la Dulceşti unde se păstrează un alt remarcabil monument de
arhitectură: biserica Pogorirea Sf. Uuh, ctitorie din 1605 a marelui paharnic Caraiman, în care se află şi
lespezile funerare ale lui Constantin şi Alexandru Hurmuzachi. De aici, colinele dispar şi drumul se
desfăşoară molcom printre culturi; trecem calea ferată Suceava — Bucureşti (linia 500) şi în comuna
Horia ne înscriem pe traseul drumului european ce vine de la Bacău. Moldova îşi poartă unda lina,
înnorată parcă de apropiata îmbrăţişare a Siretului şi dincolo de ea, pe un vast platou, se desfăşoară în
faţa noastră panorama scînteietoare şi multicoloră a municipiului Roman) unul dintre cele mai vechi
oraşe ale Ţăru de Jos- important centru comercial şi punct fortificat in calea spre Suceava şi spre nordul
Moldovei.
Chiar dacă nu s-a confirmat ulterior afirmaţia lui Dimitrie Cantemir conform căreia Romanul
ar fi fost întemeiat pe vremea împăiatului Traian- diversele documente istorice subliniază totuşi marea
sa vechime. La 30 martie 1392 Roman I Muşat semnează un act oncial ce reprezintă prima atestare
documentară a tîrgului medieval. Se presupune că acesta ar fi pus bazele «Cetăţii de Pămînt» din stînga
Moldovei, aşezarea fiind mai veche, probabil din a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Un alt
document din 1407 confirmă dezvoltarea oraşului în primele decenii ale veacului al XV-lea, deşi
cetatea muşatină e abandonată la începutul domniei lui Alexandru cel Bun. Desfăşurîndu-se în zona de
intensă circulaţie comercială de la confluenţa Moldovei cu Siretul, tîrgurile anuale de la Roman atrag
un mare număr de neguţători, braşovenii şi liovenii bucurîndu-se de importante privilegii acordate de
domnul ţării. Comunitatea orăşenească îşi alege singură şoltuzul şi pîrgarii, iar după moartea lui
Alexandru cel Bun, în timpul îndelungatelor dispute dintre Ştefan II Tomşa şi Iliaş, Romanul va deveni
capitala Ţării de Jos, apărînd în tot mai multe documente sub denumirea de «Tîrgul de Jos».
În 1466, Ştefan cel Mare a construit Cetatea Nouă de la Gîdinţi, pe malul stîng al Siretului,
primul pîrcălab al cetăţii (Panul Oanţă) fiind amintit într-un document din 13 martie acelaşi an. Ocupat
de oştile lui Matei Corvin în noiembrie 1467 şi devastat de turci în 1476, oraşul e nevoit să susţină apoi
şi un îndelungat conflict cu Episcopia, sub jurisdicţia căreia fusese trecut prin danie domnească. Abia
în secolul al XIX-lea comunitatea orăşenească îşi va recîştiga autonomia administrativă şi libertatea
economică, prin răscumpărare.
În evoluţia Romanului au survenit unele perioade de stagnare şi chiar momente de regres
economic. Prin 1788 tîrgul reunea cam 600 de case, dar şi din acestea nu vor scăpa decît jumătate din
incendiile care au avut loc în 1791 şi 1792. Abia din deceniul al IV-lea al veacului trecut începe o nouă
şi înfloritoare perioadă în viaţa oraşului prin dezvoltarea constantă a meşteşugurilor şi mai ales a
comerţului cu vite şi cereale.
Îndelungata istorie a Romanului se împleteşte şi cu o bogată tradiţie culturală, ale cărei
începuturi se află în activitatea numeroşilor copişti şi cărturari din Evul Mediu. Din porunca lui Petru
Rareş se scrie aici «Cronica lui Macarie», iar Dosoftei — pe cînd se afla episcop la Roman —
săvîrşeşte o parte din lucrările sale ce-l vor înscrie printre ctitorii literaturii noastre culte. Ca să nu mai
amintim de cronicarul Miron Costin care a şi fost ucis la Roman, căzînd prada acelor interese
politicastre ce vor genera atîtea frămîntări şi incertitudini în tot veacul al XVIII-lea.
În secolul trecut, viaţa spirituală a oraşului a fost dominată de un mare număr de personalităţi
ale ştiinţei şi culturii noastre naţionale, din rîndurile cărora se desprinde Ion Ionescu de la Brad,
militant activ al revoluţiei de la 1848, fondator al ştiinţelor agricole în ţara noastră şi apărător
consecvent al intereselor ţărănimii. În viaţa şi în creaţia lui Garabet Ibrăileanu, Calistrat Hogaş, Mihail
Jora, Cezar Petrescu şi chiar Nicolae Iorga, Romanul va reprezenta dacă nu oraşul în care şi-au petrecut
o mare parte din viaţă, cel puţin locul pe care l-au îndrăgit şi de care îşi vor aminti cu duioşie.
Astăzi, Romanul asigură — împreună cu municipiul Piatra-Neamţ — cea mai mare parte a
producţiei industriale a judeţului Neamţ şi deţine o pondere importantă pe ţară în domeniile
metalurgiei, chimiei, construcţiilor de maşini, industriei alimentare şi materialelor de construcţii, textile
şi confecţii.
Principala arteră a Romanului este strada Ştefan cel Mare, ce străbate oraşul de la nord-vest
spre sud-est şi care constituie un vast şantier, aflîndu-se în plin proces de modernizare. Ea reuneşte
cîteva obiective importante şi anume gara feroviară şi autogară, două cinematografe, diverse unităţi de
desfacere a mărfurilor numărul acestora devenind mult mai mare pe măsura executării lucrărilor
programate în această zonă. Dar din punct de vedere turistic, locul cel mai căutat rămîne parcul situat
spre limita vestică a străzii Ştefan cel Mare. Ca suprafaţă şi ca frumuseţe, parcul din Roman, cu aleile
sale umbroase, cu interesanta rotondă a marilor personalităţi, cu ochiul de lac şi cu acea multicoloră
revărsare de flori, se înscrie printre cele mai reuşite amenajări de acest gen.
Cea mai mare parte a oraşului se desfăşoară la est şi nord-est de strada Ştefan cei Mare,
incluzînd şi zona centrală. Aici se păstrează cele mai multe şi mai valoroase monumente istorice şi, tot
aici, se desfăşoară cartierele Anton Pann, Republicii, Nicolae Bălcescu, Smirodava şi Nicolae
Titulescu. În piaţa centrală, primăria municipiului alcătuieşte, împreună cu Liceul «Roman Vodă» şi
Casa de cultură, un impunător complex arhitectonic, iar ceva mai la sud, piaţeta de la intersecţia
străzilor Vasile Alecsandri, N. Titulescu şi Alexandru cel Bun prilejuieşte evocarea unor importante
evenimente din viaţa oraşului. Bustul monumental realizat în marmură albă de sculptorul Clement
Pompiliu indică locul în care a fost ucis Miron Costin, din porunca lui Constantin Cantemir (1685—
1693), iar în apropiere, o placă memorială va aminti mereu că aici s-a jucat Hora Unirii în acele
neuitate zile de ianuarie 1859. Una dintre laturile piaţetei este limitată de clădirea în stil baroc a
Bibliotecii municipale, instituţie înfiinţată în 1885 prin donaţia făcută de profesorul George Radu
Melidon şi deţinătoare a unui fond de peste 150000 de cărţi şi publicaţii, întregul complex este dominat
de hotelul «Roman», care pune la dispoziţia turiştilor 164 locuri de cazare de categoria I, restaurant, bar
de zi, cramă, terasă, cofetărie, aceste dotări fiind completate de cinematograful «Unirea», din imediata
apropiere, a cărui sală de spectacole are o capacitate de 500 locuri.
Întinsul platou din stînga Moldovei constituie o adevărată zonă-muzeu, cuprinzînd numeroase
obiective de interes istoric şi turistic. În această parte a oraşului, cercetările arheologice au dus la
descoperirea vestigiilor celui mai vechi monument istoric de pe teritoriul Romanului, consemnat în
documentul lui Roman I Muşat din 1392. Este vorba de «Cetatea de Pămînt» sau «Cetatea Muşatină»,
construită foarte probabil în timpul domniei voievodului amintit (1391—1394), pe malul stîng al
vechiului curs al Moldovei. Fortificaţia avea forma unei potcoave, fiind ridicată din bîrne de lemn, iar
întreaga palisadă era protejată printr-un val de pămînt. Datele arheologice relevă că cetatea a avut o
existenţă destul de scurtă, fiind abandonată în timpul domniei lui Alexandru cel Bun.
Pe locul vechii cetăţi muşatine se află astăzi Complexul Episcopal, ridicat în mai multe etape,
începînd de pe la jumătatea secolului al XVI-lea. Intrarea în incintă se arcuieşte monumental sub turnul
impunător început de episcopul Leon (1769—1786) şi încheiat de Melchisedec Ştefanescu în anii 1881
—1882. Biserica, iniţiată de Petru Rareş în 1542 şi terminată de fiul său Ilieş opt ani mai tîrziu, mai
păstrează caracteristicile constructive ale veacului al XVI-lea, deşi a suferit ulterior numeroase
modificări. S-a zidit după acelaşi plan al ctitoriilor lui Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanu, dar fără a
mai include între naos şi pronaos încăperea gropniţei. Sistemul de boltire este specific moldovenesc, cu
excepţia bolţii altarului, realizată foarte ingenios prin intersectarea a două bolţi cilindrice. Executată în
secolul trecut, catapeteasma constituie o adevărată operă de artă, reţinînd atenţia prin densitatea
ornamentaţiei sculpturale şi prin expresivitatea picturilor, iar zugrăveala interioară — de curînd
restaurată — constituie, fără îndoială, o excepţională realizare a genului.
Vechi şi important centru de cultură medievală românească, Episcopia Romanului a
achiziţionat de-a lungul veacurilor lucrări şi publicaţii din cele mai diverse domenii, alcătuind o
valoroasă bibliotecă ce însumează astăzi mai mult de 20 000 volume. Dintre exponatele colecţiei
muzeale, o valoare deosebită prezintă aşa-numitul «Felon al Sf. Ioan Hrisostomul» dăruit lui Ştefan cel
Mare de Patriarhia Constantinopolului şi icoana Maicii Domnului cu Pruncul, adusă de la Kiev în
secolul al XVIII-lea.
Lîngă episcopie se află Muzeul de ştiinţele naturii. În imediata apropiere, acolo unde era o
«bolniţa» din 1753, transformată în «Ospitalul săracilor» în perioada 1787—1789, s-a construit între
1872 şi 1884 vechea clădire a spitalului din Roman, remarcabila prin elementele decorative ale faţadei,
în care s-a amenajat şi o interesantă colecţie muzeală de instrumentar medical din secolele XVIII—
XIX şi de la începutul veacului nostru. Ridicată înainte de 1818, cu o arhitectură în stil clasic, casa
spiţerului lohann Simeon Brukner a adăpostit prima farmacie a oraşului, iar într-o altă clădire, tot din
secolul trecut, a funcţionat una dintre cele mai vechi şcoli secundare din Moldova.
Un alt monument important din această zonă este biserica Precista Mare, a cărei existenţă
poate fi considerată o veritabilă odisee constructivă. Ridicată în 1569 de Doamna Ruxandra, văduva lui
Alexandru Lăpuşneanu, construcţia a cunoscut mai multe momente de grea încercare, fiind refăcută sau
reparată în 1753, 1787, 1826 şi 1838, astfel încît elementele constructive dominante sînt specifice
veacului trecut.
În centrul oraşului s-a păstrat şi casa vornicului Done, construcţie cu o arhitectură oarecum
inedită, ce diferenţiază subsolul, cu două beciuri etajate, şi parterul, cu bolţi semicilindrică- de nivelul
superior, conceput şi realizat în stil clasic, cu fronton şi coloane angajate la exterior şi bogate
decoraţiuni, de factură barocă, în interior. Casa datează de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, fiind
cumpărată în 1825 de vornicul Grigore Done. Aici s-a născut, în 1912, dirijorul Sergiu Celibidache şi
funcţionează în prezent Şcoala de muzică şi arte plastice a municipiului.
Peste drum, se află un monument cu un bogat trecut istoric. Este vorba de Biserica Albă (Sf.
Voievozi), ctitorie a lui Ştefan II Tomşa (1611—1615 şi 1621—1623), refăcută apoi, în 1695, de
spătarul Vasile Cantacuzino. Construcţia impresionează prin masivitatea sa, avînd ziduri cu o grosime
de 1,5 m, iar turnul-clopotniţă este separat, la extremitatea laturii sudice a monumentului.
Biserica Armenească, din imediata apropiere a Bisericii Albe, datează de la începutul
secolului al XVII-lea, fiind zidită în 1609 de către Agopşa, unul dintre fruntaşii comunităţii armeneşti,
destul de numeroasă în Roman la vremea aceea.
Tot în zona centrală mai poate fi vizitată şi Colecţia de artă, deţinătoare a unui important fond
de lucrări semnate de cunoscuţi pictori, sculptori şi graficieni din Roman, din judeţul Neamţ şi din ţară.
Pe strada Cuza Vodă, situată între centrul oraşului şi strada Ştefan cel Mare, s-au păstrat cîteva clădiri
vechi şi impunătoare, printre care şi Casa «Nevruzi», construcţie masivă în stil baroc, în care se află
Muzeul de istorie. Acesta oferă vizitatorilor săi materiale arheologice şi documentare de o deosebită
valoare, privind evoluţia istorică a Romanului şi a zonei înconjurătoare. Dar ceea ce particularizează
patrimoniul muzeului din Roman este colecţia arheologică referitoare la istoria dacilor liberi, una dintre
cele mai complete şi mai reprezentative constituite pînă în prezent.
Din această succintă prezentare a monumentelor istorice şi de arta şi a obiectivelor de interes
turistic pe care Romanul le oferă vizitatorilor săi nu putem omite, desigur. Cetatea Nouă, ridicată de
Ştefan cel Mare în afara oraşului, pe malul Siretului, în apropierea localităţii Gîdinţi din comuna Sagna.
Este singura fortificaţie din Moldova aşezată pe un loc deschis şi pentru a asigura stabilitatea zidurilor
pe terenul nisipos s-a amenajat mai întîi o ingenioasă reţea din bîrne de stejar, fixată în pînza freatică şi
apoi s-au pus temeliile de piatră. În prima sa formă cetatea avea şapte turnuri circulare, unite prin ziduri
groase, dispuse în plan stelat. După distrugerile suferite în timpul campaniei din 1476 a lui Mahomed II
i se adaugă încă o pînză de ziduri cu turnuri rectangulare pe latura estică, cea mai expusă unor atacuri
frontale. Astfel întărită, Cetatea Nouă a Romanului va reprezenta o importantă verigă în sistemul
defensiv al Moldovei, pînă în 1673 cînd va fi distrusă din ordinul turcilor, în timpul domniei lui
Dumitraşcu Cantacuzino. După cercetările arheologice efectuate aici, ruinele cetăţii au fost reacoperite
cu pămînt, astfel încît nu au mai rămas la suprafaţă decît cîteva masive fragmente de ziduri, suficiente
însă pentru a ne face o imagine edificatoare în legătură cu amploarea, trăinicia şi originalitatea acestei
impresionante construcţii.
Spre nord, drumul european Bacău—Roman— Suceava (E 85, DN 2) îşi continuă traseul
paralel cu localităţile Cordun, Sabăoani şi Boţeşti. În satul Văleni, din dreapta rîului Moldova, se află
ctitoria postelnicului Cozma Şarpe, zidită în anul 1519 în stilul monumentelor din vremea lui Ştefan cel
Mare. Construcţia mai păstrează portalul ogival din piatră cu toruri şi cavete îmbinate în unghi frînt şi a
fost înconjurată în anii 1878—1879 cu un zid de incintă care sporeşte pitorescul întregului complex.
Tot aici poate fi vizitat şi un mic parc dendrologic ce reuneşte, pe o Suprafaţa relativ redusă, specii rare
din Caucaz, Canada, Siberia, China şi Japonia. Reţine atenţia în mod deosebit impunătorul Ginkgo
biloba, o adevărată «fosilă vegetală» originară din China, una dintre puţinele relicte terţiare păstrate
printre gimnosperme.
La est de Roman, DJ 207A traversează Siretul pe la Luţca şi străbate partea de nord-est a
zonei prin Sagna şi Bîra, cu o prelungire (DJ 280) pînă la Stăniţa. De la Sagna, o ramificaţie nordică
(DC 80), ce urmează un traseu paralel cu valea Siretului, ne trimite spre Doljeşti, locul în care — la 12
iulie 1457 — Ştefan cel Mare, susţinut de moldovenii din Ţara de Jos şi de o mică oaste din Ţara
Românească, înfrînge pe Petru Aron, deschizîndu-şi cale spre tronul Moldovei. Odată ajunşi la
Doljesti, găsim cu uşurinţă biserica fostei mănăstiri de aici j zidită în 1774 de hatmanul Vasile Ruset,
monument ce impresionează prin eleganţă şi proporţionali-tate, dar mai ales prin frumuseţea faţadelor
bogat împodobite cu pilaştri, brîuri zimţate, firide oarbe sau panouri scobite de tip oriental.
Tot în partea răsăriteană a Romanului, şoseaua naţională DN 15D îşi schimbă direcţia de la
Gîdinţi, orientîndu-se către sud-est prin Poienari şi Bozieni şi trece în judeţul Vaslui pe la Băceşti. O
altă arteră (DJ 207C) porneşte de la limita sudică a oraşului, din comuna Horia şi se îndreaptă spre
colţul sud-estic al judeţului Neamţ, trecînd prin localitatea Ion Creangă şi printre dealurile ce se
desfăşoară pînă la Valea Ursului. Pe acest traseu, la aproximativ 8 km de Roman, în pădurea de foioase
ce acoperă Dealul Măruluij ne întîmpină popasul turistic cu acelaşi nume, amenajat într-un loc deosebit
de pitoresc, cu 160 locuri la mese şi 50 locuri de cazare. De la Valea Ursului, D J 159 continuă acest
traseu printr-un vast bazin pomi-viticol, în centrul căruia se află comuna Oniceni, pentru ca apoi să facă
joncţiunea cu DN 15D pe teritoriul judeţului Vaslui.
Comuna Horia, care cuprinde şi satul Cotu Vameş, unde s-a născut în 1894 scriitoarea Otilia
Cazimir, constituie punctul de plecare al unui alt traseu din partea sud-estică a zonei la care ne referim.
El urmează drumul european pînă aproape de Secuienii Noi, apoi se abate spre vest (DJ 158), trece prin
comunele Secuieni şi Moldoveni, întîlnindu-se cu drumul naţional Bacău—Piatra-Neamţ (DN 15) la
Buhuşi, în judeţul Bacău.

SPRE BACĂU... PE SUB CODRII TAZLĂULUI

Piatra Neamţ—Tazlău—Costişa este un traseu relativ scurt, care străbate partea meridională a
judeţului Neamţ, avînd ca ax central drumul naţional Piatra-Neamţ— Bacău (DN 15).
După Dumbrava Roşie şi Săvineşti, localităţi aflate în imediata apropiere a municipiului
Piatra-Neamţ, intrăm în Roznov, vechi şi important centru forestier-astăzi cu o economie diversificată,
puternic angajat într-un complex proces de urbanizare.
Biserica din Roznov se arată impunătoare în dreapta drumului naţional, în mijlocul unui parc
ce creează un reuşit cadru natural. A fost construită între anii 1884 şi 1892 de către colonelul Gheorghe
Ruset Roznovanu, după planurile cunoscutului arhitect rus Sultanoff, ceea ce explică arhitectura cu
totul inedită a monumentului. El are forma unei cruci cu toate braţele egale; deasupra pridvorului se
află clopotniţa, iar la subsol, cripta familiei Roznovanu. Bolta bisericii se sprijină pe patru stîlpi,
înălţîndu-se la mijloc sub forma unui turn bulbat, specific arhitecturii ruse. Catapeteasma s-a lucrat la
Moscova din bronz aurit, iar pictura interioară executată în 1913—1915 de Costin Petrescu se
armonizează prin dispunere şi culoare cu arhitectura monumentului.
Din Roznov se desprinde spre sud-vest drumul modernizat ce duce la Tazlău (DJ 156A), dar
imediat după traversarea Bistriţei o noua ramificaţie (DC 127) urmează direcţia vest, pe Valea Calului
prin Piatra Şoimului, comună cu sate vechi, adăpostite prin văi pitoreşti. În această zonă, pe Dealul
Horodiştea, a fost descoperită şi cercetată o aşezare dacică întărită după sistemul palisadelor protejate
cu valuri de pămînt, care se consideră că a făcut parte din centrul antic de locuire de la Piatra-Neamţ
(Petrodava).
În perioada interbelică au funcţionat cu bune rezultate Băile Negulestiy valorificînd apele
minerale de aici (clorosodice, bromurate, calcice, iodurate cu o concentraţie foarte mare), recunoscute
pentru eficienţa lor în tratarea artrozelor coloanei şi articulaţiilor periferice, reumatismului poliarticular
şi degenerativ, periartritelor şi tendinitelor, sechelelor musculo-articulare şi nervoase periferice după
traumatisme. De curînd s-au executat lucrări pentru decolmatarea izvoarelor şi creşterea debitului
acestora şi s-au construit doua pavilioane cu instalaţii moderne de tratament, 100 locuri de cazare şi
130 locuri pentru servirea mesi. S-au pus astfel bazele unei noi staţiuni balneoclimaterice cu frumoase
perspective de dezvoltare în viitor, datorită calităţii apelor minerale şi cadrului natural deosebit de
atractiv şi reconfortant. Tot la Neguleşti s-a înfiinţat la începutul veacului nostru o fabrică de sticlărie,
pentru care — menţionează documentele şi presa vremii — «... materie primă era îndestulătoare...»
chiar în zona respectivă. Producţia acestei fabrici s-a dezvoltat şi diversificat continuu, dar în urma
incendiului din 1913 a suferit mari pagube, fiind în cele din urma închisă în anul 1928.
Revenind la D J 156A străbatem pînă la Borleşti o regiune cu un relief mai neted. Singurele
înălţimi le constituie terasele largi, cu maluri abrupte, pe coama cărora s-a descoperit un lanţ
neîntrerupt de vestigii şi aşezări din comuna primitivă (unele dintre ele ajunse celebre şi des pomenite
în literatura arheologică), precumpănind ca număr şi întindere cele de tip neolitic (cucutenian). În
comuna Borleşti s-au descoperit două dintre cele mai mari şi mai valoroase tezaure monetare din
patrimoniul Muzeului de istorie din Piatra-Neamţ: cel de la Mastacăn, alcătuit din 350 denari imperiali
romani de argint^ din secolele I—II după Hr. şi cel de la Puriceni, cu peste l 150 de monede
asemănătoare, emise din timpul împăratului Nero (63—68 după Hr.) pînă în vremea lui Septimius
Severus (194—195 după Hr.).
După traversarea pîrîului Nechit peisajul se schimbă, convulsionat de acele forţe tectonice
care au dus la formarea dealurilor subcarpatice. Şoseaua urcă în serpentine, tăind coaste nu prea înalte,
pînă ce desluşim în depărtare culmile Tazlăului îmbrăcate în straiul întunecat al pădurilor de conifere.
Admirăm ampla desfăşurare a văii Tazlăului, îmbrăţişînd cu privirea gospodăriile bine întocmite,
livezile pline de rod şi munţii rînduiţi la orizont, acolo unde mai mult se ghicesc vîrfurile înnegurate ale
Tarcăului.
Puţini ştiu că localitatea Tazlău este o staţiune climaterică ce se bucura de oarecare
consideraţie într-un trecut nu prea îndepărtat. Doctorul şi scriitorul Eugen I. Mironescu, cel ce îşi
făcuse o lăudabilă obişnuinţă din a trimite la învăţătură cei mai dotaţi copii din sat, părintele spiritual al
hîtrului Tulie Radu Teacă, deschisese aici, în anii premergători celui de-al doilea război mondial, un
sanatoriu «pentru oameni sănătoşi», urmărindu-se doar «... reconfortarea persoanelor cu surmenare
fizică sau morală». În casa doctorului Mironescu, ridicată chiar pe malul Tazlăului, sub poala pădurii,
veneau adesea oameni de seamă ca Mihail Sadoveanu, Panait Istrati, Ibrăileanu, Topîrceanu, Otilia
Cazimir şi alţii. «Cu Bădiţa Mihai — povesteşte Mironescu despre Sadoveanu — zile şi săptămîni de-a
rîndul din viaţa noastră le-am petrecut împreună. În multe şi înstelate nopţi de vară la vîhătăile unui
foc năprasnic, în codrii Tazlăului, am ascultat şuieratul vîntului venind din negre depărtări de cetini
şi-n atîtea dimineţi ne-am împreunat inimile uimite spre stihia răsăritului, unde prin geana deschisă la
marginea cerului s-arăta uriaşul ochi de foc al soarelui». Şi astăzi, vizitînd expoziţia memorială
organizată în casa aceluia pe care Panait Istrati îl numea, poate nu exagerat, «gîrbaciul şugubăţ al
literelor române şi doctor profesor din vitregia soartei», ne întîmpină aceeaşi atmosferă de tihnă şi
seninătate, de regăsire cu natura, pe care o gustaseră cu nesaţ şi oaspeţii de altădată ai lui Mironescu.
Tazlăul constituie în prezent un important centru forestier, fiind în acelaşi timp, una dintre
aşezările cu o bogată tradiţie istorică. Aici a zidit Ştefan cel Mare, la poalele Măgurii Tazlăului, în anii
1496—1497, acea impresionantă creaţie a arhitecturii moldoveneşti medievale, care a reuşit să
transmită peste veacuri mesajul unei epoci de luptă, de glorie, dar şi de rodnice strădanii creatoare.
Biserica din Tazlău are aspectul unei fortăreţe, fiind înconjurată de o incintă cu zid de piatră, prevăzut
cu metereze şi contraforturi la exterior. Intrarea se arcuieşte sub turnul-clopotniţă, situat pe latura de
răsărit, iar în interior, de-a lungul zidului sudic, se mai păstrează încă substrucţiile vechilor chilii
călugăreşti. Turnul-clopotniţă este atribuit lui Petru Rareş, spre deosebire de un al doilea turn situat în
colţul nord-vestic al incintei j care nu poate fi mai vechi de 1700.
Biserica Mănăstirii Tazlău are planul cruciform, cu sinurile laterale rotunjite şi contraforturi
înalte la abside, la pronaosul supralărgit şi în colturile pridvorului adăugat ulterior de Alexandru
Lăpuşneanu. Decoraţia exterioară se bazează pe desfăşurarea a două rînduri de ocniţe, aflate sub
cornişă, şi a unui rînd de firide alungite care înconjură biserica pe toată înălţimea faţadelor. Turla de pe
naos, cu forma ei poligonală şi bazele-i stelate, conferă monumentului graţie şi eleganţă. Sistemul de
boltire este cel întîlnit la majoritatea ctitoriilor lui Ştefan cel Mare, iar portalul ogival de la intrare şi
chenarul uşii, care asigură trecerea în naos, sînt de asemenea caracteristice. Uşa de la intrare, executată
de meşterul Cozma în 1596 şi aflată acum în expoziţia de bază a Muzeului de istorie din Piatra-Neamţ,
constituie o piesă de o mare valoare artistică. Alcătuită din plăci de tisă cu sculpturi florale de o rară
frumuseţe şi cu o stemă concepută în stil renascentist în partea superioară, această uşă rămîne una
dintre cele mai reprezentative opere de artă din secolul al XVI-lea, dovadă a rafinamentului şi
perfecţiunii la care se ajunsese în acest domeniu al artelor plastice. În 1415 mănăstirea e prădată de
cetele secuieşti ale pretendentului Trifăilă, iar în 1711 Constantin Mavrocordat o închină Muntelui
Sinai. Se pare că la Tazlău a funcţionat o veche şcoală de pisari şi dieci care transcriau diferite
manuscrise şi la care — în secolul la XIX-lea — erau primiţi şi unii copii din sat. Mistuitorul incendiu
din februarie 1878 a marcat de fapt sfîrşitul vieţii mănăstireşti la Tazlău, monumentul fiind refăcut ca
simplă biserică parohială. În prezent, sînt în curs de executare minuţioase lucrări de restaurare, ce
marchează o nouă şi rodnică etapă în îndelungata existenţă a acestei ctitorii a lui Ştefan cel Mare,
componentă de o deosebită valoare a patrimoniului nostru cultural-artistic.
De la Tazlău drumul continuă pe teritoriul judeţului Bacău, prin comuna Balcani, făcînd
legătura cu Moineştiul, Bacăul şi municipiul Oneşti. Mai există şi posibilitatea de a ajunge în valea
Tarcăului urmînd vechiul traseu al liniei ferate forestiere pe Tazlău în sus, pînă la izvoarele acestuia şi
ale pîrîului Goşman, nu departe de cabana «Ardeluţa».
Revenind la Roznov, pe traseul drumului naţional Bacău—Piatra-Neamţ (DN 15), pornim,
spre Zăneşti, localitate care s-a înscris pe harta descoperirilor arheologice din epoca neolitică în urma
cercetărilor efectuate în aşezarea cucuteniană din satul Traian. Lăsăm în urmă o altă hidrocentrală din
reţeaua hidroenergetică a Bistriţei şi ne apropiem de comuna Podoleni, cunoscut centru agricol din
această zonă. Pe malul Bistriţei, se înaltă, evocatoare, ruinele fostei biserici din Buciuleşti, ctitorită în
1630 de logofătul Ştefan Dumitraşcu pe vatra unui sat dispărut ca urmare a numeroaselor viituri ale
acestui rîu. Deşi nu se mai păstrează decît o parte din ziduri, monumentul continuă să impresioneze
prin decoraţia să exterioară deosebit de bogată şi cu puternice influenţe munteneşti.
Ajunşi la Costişa, încheiem, de fapt, minunata noastră călătorie din Ceahlău către Siret, prin
ţinutul Neamţului, într-o zonă în care s-a construit cea de-a 8-a hidrocentrală de pe Bistriţa şi unde —
cu aproape patru milenii în urmă — făuritorii civilizaţiei bronzului şi-au întocmit trainică aşezare,
încercăm să cuprindem cu o ultimă privire terasele înalte ce se desfăşoară spre Buhuşi, fiind gata să
părăsim — nu fără strîn-gere de inimă — plaiurile acestea care ne-au primit atît de generos sub zodia
zimbrilor din vechile steme voievodale. Am vrea să rememorăm pînă la detaliu momentele acestei
călătorii, dar impresiile sînt prea vii şi prea puternice pentru a reuşi. Lăsăm totul în seama clipelor de
plăcută aducere aminte şi ducem cu noi doar un început de poveste, ca un ecou de irezistibilă chemare .
.. Există undeva, la margine de tara, un pămînt al Siretului al Bistriţei şi al Ceahlăului, ţinut de legenda,
de neasemuită frumuseţe şi străveche spiritualitate românească, în desfăşurarea căruia se deschid
drumuri de istorie şi de credinţă spre mănăstirile moldave...
 CUPRINS
INVITAŢIE ÎN «MOLDOVA DE SUB MUNTE»
GENEROASĂ DESFĂŞURARE DE FRUMUSEŢE RĂDĂCINI ADÎNCI îN
VATRA STRĂBUNĂ
PE VALEA BISTRIŢEI
O aşezare bimilenară ... mai tînără ca oricînd
Legendele vechi şi noi ale Bistriţei
Rîul iscusit şi minunatele sale giuvaeruri în piatră
«Navigînd» pe marea dintre munţi
Irezistibila chemare a Durăului
Măreţul voievod al munţilor Moldovei
Pe «urmele» Vitoriei Lipan
AMINTIREA MARILOR VOIEVOZI
În lumea copilăriei lui Creangă
Peregrinări în istorie
PRIN RĂZBOIENI, SPRE HANUL ANCUŢEI
ACOLO UNDE MOLDOVA ÎNTÎLNEŞTE SIRETUL SPRE BACĂU. PE SUB
CODRII TAZLĂULUI

Redactor: GETTA POPESCU Tehnoredactor: ECATERINA ALBI CI

Bun de tipar: 4.XII.1991 Coli de tipar: 4,5 + 24 pagini planşe
Lucrare executată sub comanda nr. 1.820
la Arta Grafică S. A, str. Şerban Vodă nr. 133. România