968

Un model de interculturalitate activă: Banatul românesc
INVITAŢIE LA DIALOG
Îferm hotărât să pună în scenă piesa americanizării galopante a planetei,

ntr-un context în care globalizarea se afirmă ca un regizor invizibil
noi, europenii, suntem singurii care putem oferi consiliere calificată actori-
lor implicaţi „preponderent patetic” în ceea ce pare a fi un „război civiliza-
tor total”.
De ce tocmai noi?
Foarte simplu: pentru că, în numele europocentrismului, câteva sute de
ani s-au purtat „războaie de civilizare a barbarilor” soldate cu diseminarea
planetară a valorilor europene, dar fără „succesul” unor grefe integrale în
mentaluri colective fundamental diferite.
În prezent, acest experiment social, eşuat în esenţa sa întrucât celelalte
continente nu au acceptat condiţia de colonii ale „metropolei-Europa”, a
reuşit sub aspect fenomenal: Europa nu-şi mai aparţine sieşi. Iată de
ce integrarea pan-europeană este singura replică pragmatică pe drumul
regăsirii resurselor identitare ale europenismului, iar procesul aflat în desfă-
şurare îşi are raţiuni endogene: Europa valorilor, divizată de multiple ava-
rii istorice, trebuie, în mod legitim să-şi refacă unitatea şi coeziunea în aria
Europei geografice. Sensul acestor transformări nu cunoaşte alternativă,
întrucât valorile nu au frontiere, iar frontierele nu mai pot fi apărate ca va-
lori sub impactul internetului, care virtualizează progresiv spaţiul social.
Ca internauţi (prin adopţiune) ne implicăm, deci, în trend-ul postmodernist,
sub zodia unei noi paradigme: a gândi global, a acţiona local *, fapt 1
care face din perspectiva constructivistă o modalitate privilegiată de

abordare a transformărilor aflate în curs.
Raportându-se la sistemul de referinţă invocat, universitarul timişorean,
adept al constructivismului sociologic, lansează în circuitul ştiinţific un
concept nou, cel de interculturalitatea activă, pentru a semantiza
practica interculturală multiseculară a Banatului românesc. Ca sociolog şi
1*
M. Serra, Vanguardia (Globalizarea) 2000.
5
Ştefan Buzărnescu, Sorin Pribac, Mircea Neagu, Ana Buzărnescu
membru fondator al Institutului Intercultural din Timişoara *, profesorul Şte- 2
fan Buzărnescu, convins că doar complementaritatea poate fi concep-

tul-cheie de decodificare a viitorului intercultural sub semnul căruia
se intenţionează reconstrucţia axiologică a spaţiului social contemporan,
propune, în prezenta lucrare, pe care o coordonează, un exerciţiu her-
meneutic de abordare a inter- şi trans-culturalităţii.
Cum, însă, cel puţin la nivelul ţărilor informatizate, pluriculturalitatea a
generat conceptul de societate modală în care indivizii fac parte din
reţele multiple ce se încrucişează într-o multitudine de combinaţii
posibile, cunoaşterea acestei noi ipostaze a spaţiului social ** cere, în mod 3
imperativ, trecerea la noi modele de explorare a soluţiilor posibile.

Constructivismul sociologic este numai o componentă metodologică
a acestui nou model de gestionare în timp real a complexităţii, în
care comutarea accentului de la competiţie caracteristică sistemului
capitalist *** de abordare a problematicii dezvoltării – „la parteneriate
4
pragmatice specifice economiei sociale de piaţă” se relevă a fi soluţia

dezvoltării globale, coezive şi durabile. Echipa profesorului Buzărnescu pro-
pune un prim studiu de caz din perspectiva sociologiei constructi-
viste, focalizat pe specificul Banatului, cu speranţa că modelul românesc
poate fi replicat la nivel european. Etiologia modelului românesc de intercul-
turalitate demonstrează că resursele identitare se pot prezerva doar prin
deschidere constantă faţă de alteritate (etnică, lingvistică, confesională, cul-
turală), permisivitatea fiind singurul cod de conduită capabil să evi-
te crizele identitare atât ale majoritarilor, cât şi ale minoritarilor.
Dincolo de orice orizont de percepţie sau de acceptare a lucrării de faţă,
rămâne o certitudine: specialiştii de profil vor lua cunoştinţă că exis-
tă un model funcţional de interculturalitate, iar actorii implicaţi în
design-ul normativ al paneuropenismului (şi nu numai ei!) pot lua act de
existenţa unui experiment reuşit.
Ipoteza conform căreia interculturalitatea este o resursă practic
2*
Care funcţionează sub înaltul patronaj al Consiliului Europei.
3**
Civilizaţia tehnologică (Ştefan Buzărnescu, 1998).
4***
De tip colonialist, care a consacrat asimetrii.
6
inepuizabilă de optimizare comunitară a structurilor sociale, fără re-

curs la nostalgia refacerii „marilor pieţe imperiale” (Fr. Ruegg, 1998), meri-
tă toată atenţia şi (de ce nu?) poate fi chiar introdusă ca parametru metri-
zabil în ecuaţia integrării europene. O integrare de tip modal demon-
strează inutilitatea eforturilor de a gândi în termeni de megastruc-
tură, deoarece nici o comunitate (singură) nu este pregătită să gestioneze
un management al identităţii mondiale compatibil cu metabolismul
axiologic postmodernist al secolului al XXI-lea.
Acest secol cosmopolit şi măcinat de multiple fundamentalisme nu-şi mai
poate permite promovarea unui nou fundamentalism, fie el şi cel al globa-
lizării, fără riscul reeditării bovarismului instituţional (Şt. Buzărnescu,
1998, 2000) deja falimentat la scară istorică. Păstrând proporţiile compa-
raţiei, putem fi siguri că, dacă nu există o identitate paradigmatică a glo-
balizării, criza de identitate paradigmatică a integrării paneuropene legiti-
mează recursul la experienţe care vin şi dinspre ceea ce, până în prezent,
era considerat a fi periferie…
Remarcabilă ca exegeză cu acoperire zonală, în speţă Banatul românesc,
lucrarea pe care o prefaţăm constituie încă un argument în susţinerea ideii
conform căreia viitorul nostru comun este o cauză mult prea impor-
tantă pentru a-l lăsa pradă incertitudinilor prezentului.
Prof. Jacques Chevalier

Expert consultant în cadrul Consiliului Europei
Preşedinte onorific al Institutului Intercultural Timişoara
Professor visiting al Universităţii de Vest din Timişoara
7
CUPRINS
Invitaţie la dialog……………………………………………………………… 5
…………………
9
1. Premise……………………………………………………
12
…..........................................
12
2. Repere istorice…………………………………………………………… 15
…………………….. 16
2.1. Banatul în antichitate…………………………………………………… 18
………………. 19
2.2. Banatul în Evul Mediu…………………………………………………… 21
……………….. 21
2.3. Paşalâcul de Timişoara………………………………………………… 22
……………………. 22
2.4. Războiul austro-turc (1716-1718)….……………… 24
….................................................... 25
2.5. Regimul austriac în Banat……………………………………………… 26
……………………
2.6. Batalionul românesc din Banat………………………………………
41
………………………
2.7. Aspecte economice în istoria Banatului…………………………… 46
……………………….
2.8. Colonizarea………………………………………………………………… 63
………………… 68
2.9. Colonizări forţate de refugiaţi spanioli şi italieni în Banat
(1716-1740) …………………. 70
2.10. Structura etnică a populaţiei din Banat…………………………
…………………………
2.11. Problemele Banatului la Tratatele de pace………………………
………………………
8
2.12. Repere cronologice……………………………………………………

…………………….
3. Banatul: geneza etimologică a regiunii, dincolo de
stereotipuri istoriografice şi nostalgii imperiale……. ………
…………………………………………………………………
4. Repere istorice ale metisajului interetnic……………………
……………………………
5. Interculturalitatea activă a Banatului românesc……………
……………………………..
Anexe…………………………………………………………………………
………………….
Bibliografie…………………………………………………
….................................................
9
Motto
„Într-un fel, Banatul - ca şi, la altă scară, Renania în apusul continentului, Macedonia
în inima Peninsulei Balcanice, sau Galiţia în pragul nesfârşirilor ruseşti - este, el singur, o
mică lume dătătoare de măsură pentru ceea ce au însemnat în istorie, în istoria culturii
mai cu seamă, întâlnirile, dar şi înfruntările de civilizaţii deosebite, de tipuri umane feluri-
te, pe care, din adâncurile preistoriei şi din cele ale folclorului, le-au ilustrat la tot pasul ţi-
nuturile dintre Mureş şi Dunăre”.
Răzvan Theodorescu, Academician
1. PREMISE
A cum, când proiectul de construcţie instituţională paneuropeană a înre-

gistrat, deja, rezultate remarcabile la toţi parametrii proiectaţi, inter-
culturalitatea se relevă a fi conceptul-cheie în continuarea pragmati-
că a procesului. Aceasta, în primul rând pentru faptul că Europa valorilor
nu acoperă, încă, Europa geografică. Din această cauză, integrarea în struc-
turile euroatlantice, ca secvenţă care nu poate avea alternativă, impune ac-
ceptarea interculturalităţii, ca pe un nou standard în completarea
standardelor economice, instituţionale şi democratice, general-acceptate.
Comutarea accentului de la competiţie la cooperare în aria unui parteneriat
pragmatic se dovedeşte, astfel, o nouă provocare nu numai pentru ţările
"candidate", ci şi pentru cele membre, şi chiar pentru ţările care au iniţiat
procesul şi se află acum în intervalul de autoritate al lideranţei construcţiei
pan-europene. În acest context, imperativul reformării structurale (fo-
calizat exclusiv pe ţările postcomuniste) pune pe picior de egalitate
toate ţările viitoarei Europe unite, deoarece comunitatea europeană nu poa-
te fi decât o unitate în diversitate, deci interculturală. Or, sub acest as-
pect, ţări mici (Elveţia) sau medii în curs de aderare (România) au o experi-
enţă substanţială de gestionare pragmatică a unităţii în diversitatea din in-
teriorul propriilor graniţe, care merită a fi cunoscută, studiată şi chiar con-
siderată ca performanţă relativă în construirea unui posibil sistem de refe-
10
rinţă pentru metisajul intercultural la nivel european.

Iată de ce interculturalitatea impune regândirea integrării ca rela-
ţie biunivocă: nu doar de la Vest la Est, ci şi reciproc.
Transferul unilateral Vest-Est a generat bovarismul instituţional∗, defi-
nit ca mimetism managerial prin copierea mecanică a modelelor occiden-
tale şi grefarea lor pe un mental colectiv fundamental diferit, cu efecte
contra-productive pentru majoritatea ţărilor postcomuniste. Experimentul
social de acest tip nu mai poate continua, deoarece conservă decalaje
structurale şi generează noi asimetrii la nivel continental.
În replică, preluarea selectivă a performanţelor exogene şi insertarea în
practica managerială endogenă numai a elementelor compatibile structu-
ral (Japonia) au generat inovarea paradigmelor de raportare performantă
la problematica reformării structurale a spaţiului social.
Diversitatea acestor experienţe impune regândirea spaţiului social ca
experiment social aflat în desfăşurare, în care toate performanţele sunt
inclusive.
Exclusivismul marilor puteri, focalizat pe conservarea decalajelor şi rede-
finirea (rafinarea) discriminărilor, nu mai poate fi o tendinţă acceptabilă
pe termen lung în interiorul unei democraţii potenţial planetare ca rezultat
al globalizării - proces în care integrarea europeană pare a fi doar o sec-
venţă.
În acest context, reînnoirea din interior a României presupune un nou
tip de management al imaginii culturii noastre multimilenare, care
numai în cadrele mai largi, ale Europei multiculturale, prin spiritualizarea
"graniţelor" (N. Titulescu), îşi poate oferta propriul model de interculturali-
tate în mod deschis, fără riscul vreunei hermeneutici ideologice distorsio-
nante.
Dincolo de retorica unionistă, practica economică a integrării relevă inten-
ţiile "refacerii marilor pieţe imperiale"*♣care pentru noii actori, fără "trecut
imperial", sunt percepute ca secvenţe discrete, dar sigure în perspectiva
*
Ştefan Buzărnescu, Le bovarysme institutionnel, une hermeneutique postcommuniste, Editura de Vest, Timi-
şoara, 2002.
*
Ruegg François, La est, nimic nou, trad. Editura Eurostampa, Timişoara, 2002.
11
"neocolonizării" economice a Europei.

Acest subiect, deşi tabu deocamdată, nu este lipsit de importanţă sociolo-
gică şi nici de deferenţă faţă de "cei mari", dacă luăm ca premise normele
democraţiei de tip occidental.
În consecinţă, în economia de timp care poate fi rezervată pentru o lucrare
ştiinţifică de tip eseu, vom încerca să prezentăm, succint, notele de ori-
ginalitate care singularizează Banatul românesc, în aceeaşi măsură
la nivel regional şi european.
Abordarea noastră sociologico-antropologică nu-şi poate refuza, în debutul
său, câteva precizări polemice referitoare la rădăcinile istorice ale
mentalului colectiv specific acestei străvechi regiuni de cultură şi
civilizaţie europeană, a cărei biografie a fost agresată şi romanţa-
tă chiar de pe poziţiile exclusiviste ale fostelor imperii.
2. REPERE ISTORICE
2.1. BANATUL ÎN ANTICHITATE
I
storia Banatului urmează, în linii generale, traseul altor provincii româneşti, constituite în Evul mediu şi
supuse presiunilor expansioniste ale statelor adiacente spaţiului românesc *. Banatul, o regiune de margi-
5
ne a teritoriului românesc este, de la începuturile istoriei sale, o zonă de intersecţie, de amestec, unde
populaţii diferite din punct de vedere etnic şi cultural schimbă, comunică, cooperează, şi, rareori se con-
fruntă. Putem remarca, pentru secole, care preced hegemonia romană în Dacia, că în nordul Dunării lo-
cuiesc, pe lângă populaţia majoritară a daco-geţilor, alte grupuri etnice, cum sunt, pentru Banat, sarmaţii
iagizi, fără să observăm conflicte majore; dimpotrivă, relaţiile par a fi paşnice şi rodnice.
Pe ansamblul istoriei sale, Banatul poate fi considerat un model de con-
5*
Dr. Ioan Haţegan, istoric la Muzeul Banatului, Timişoara, apud Documentar întocmit de Sorin Pribac,
Timişoara, 2003.
12
vieţuire, realitate recunoscută cu uşurinţă şi astăzi.

Inventariind evenimentele din perioada de influenţă a Imperiului Ro-
man, sigur că pacea din ’89 este, în privinţa avantajelor, un succes pentru
statul dacic, până la începutul secolului următor, când hispanicul Traian va
stopa colaborarea daco-romană şi va decide supunerea Daciei. Desfăşurările
de forţă au avut loc, în cea mai mare parte, pe teritoriul Banatului atât în pri-
mul, cât şi în al doilea război daco-roman. De altfel, Banatul va fi ocupat de
legiunile romane încă din anul 101, fără ca forţele militare romane să se retra-
gă, până în anul 106, când Banatul va fi parte integrantă a provinciei
imperiale Dacia.
Colonizarea romană schimbă realităţile demografice, politice şi economice.
Este un aspect cunoscut în istorie asupra căruia nu insistăm. Retragerea
romană din 271 permite popoarelor migratoare, de sorginte germanică
sau asiatică, să traverseze teritoriul nord-dunărean în direcţia sud, sud-
vest, ori să se stabilească temporar, sau, în unele cazuri, definitiv aici.
În secolul al IV-lea, primul grup migrator de origine germanică, vizi-
goţii, controlează pentru câteva decenii părţi din teritoriul daco-roman. În
timpul retragerii spre Imperiul Roman, traversează spaţiul bănăţean.
Un control politic consistent exercită învingătorii vizigoţilor, hunii, care-şi
stabilesc cartierul general în Câmpia Panonică. Una dintre direcţiile de ex-
pansiune este spre sud, ţinta fiind Imperiul Bizantin, spre care hunii organi-
zează în câteva rânduri campanii de jaf. „Ceea ce trebuie subliniat este fap-
tul, atestat din punct de vedere arheologic şi istoric, că hunii nu s-au insta-
lat în spaţiul dunărean, ci în pusta ungară de unde, fie direct, fie prin inter-
mediul ostrogoţilor, şi-au exercitat dominaţia politică şi militară asupra
acestei regiuni ”*. 6
În ultima parte a existenţei statului hun, efortul militar a fost canalizat spre
vest, ceea ce va reduce substanţial controlul asupra teritoriilor daco-roma-
ne.
După lichidarea confederaţiei hunice, este posibilă ocuparea, între 454 şi
472, de către gepizi a zonei de câmpie dintre Tisa-Crişuri-Mureş. Este zona
6*
M. Petrescu Dâmboviţa (coordonator), Istoria României de la începuturi până în sec. al VIII-lea, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995, p. 312.
13
controlată prin excelenţă de gepizi, şi poate fi considerată teritoriu gepidic,

atâta vreme cât acest popor germanic şi-a făcut simţită prezenţa aici.
Din această zonă, gepizii vor pătrunde spre sud, ocupând oraşul Singidu-
num şi Sirmium de pe teritoriul Serbiei. Sirmium devine capitala regatului
gepid, în anul 473. Gepizii sunt menţionaţi în opera lui Procopius din Ceza-
reea, De bello gothico. La începutul secolului al VI-lea, în Câmpia Panoniei
se instaurează autoritatea altui grup de origine germanică, longobarzii.
Treptat, aceştia intră în conflict cu gepizii, pe care îi înfrâng în alianţă cu
avarii, în anul 567.
„Este posibil ca în această rivalitate dintre gepizi şi longobarzi să fi avut un
rol şi bizantinii, cu care gepizii, după lupta de la Nedao (unde îi zdrobiseră pe
huni), încheiaseră o alianţă netulburându-i o vreme, în schimbul unor plăţi
anuale. Se poate presupune că bizantinii, prin politica lor de învrăjbire, cău-
tau să prevină o coalizare a celor două popoare germanice, care putea să
ameninţe Bizanţul însuşi ” *. 7
Faptul că gepizii au fost înfrânţi de coaliţia longobardo-avară n-a însemnat

eliminarea totală a acestora din zona Tisa-Crişuri-Mureş. Grupuri gepide vor
supravieţui sub dominaţie longobardă şi vor împrumuta unele obiceiuri, cum
ar fi sacrificarea cailor. Nu poate fi vorba, deci, de o eliminare completă a ge-
pizilor din acest spaţiu. Numărul lor scade, însă, şi, treptat sunt asimilaţi de
populaţia autohtonă.
Spre deosebire de gepizi, avarii controlează mult mai strâns şi pentru o pe-
rioadă mai lungă spaţiul vestic al teritoriului românesc. Istoricul Nicolae
Iorga susţine, în lucrarea Observaţii şi probleme bănăţene (1940), că nu-
mele regiunii dintre Mureş, Tisa şi Dunăre nu este nici de origine maghiară
şi nici slavă aşa cum s-a susţinut. Banat ar proveni din limba avară: „aşe-
zându-se în Panonia, avarii au avut un control şi asupra Banatului, banul,
prin urmare, nu reprezenta altceva decât avangarda cruciatei” **. 8
Câtre sfârşitul secolului al VIII-lea, ca urmare a numeroaselor lupte purtate

mai ales între avari şi franci (791-796), caganatul avar este înfrânt defini-
tiv de Carol cel Mare, după care o parte dintre avari se refugiază în regiuni-
7*
Ibidem.
8**
Nicolae Iorga, Observaţii şi probleme bănăţene, Bucureşti, 1940, p. 31.
14
le din estul Tisei (şi în Banat), unde sunt înfrânţi de bulgari, în anul 803.
În ceea ce priveşte regiunile extracarpatice ale României, rolul politic al
avarilor poate fi mai puţin evidenţiat. În schimb, pentru Transilvania şi Ba-
nat prezenţa lor politică este indiscutabilă. Ea s-a manifestat prin reorgani-
zarea garnizoanelor gepide în scopul menţinerii controlului asupra popula-
ţiei autohtone, al acaparării salinelor, precum şi pentru a împiedica pătrun-
derea slavilor din Moldova şi Muntenia în aceste regiuni *. 9
Dominaţia avară a avut atât consecinţe negative, cât şi pozitive. În anu-

mite regiuni controlul politic al caganatului avar a frânat, într-o anumită
măsură, dezvoltarea ascendentă a societăţii locale şi, în acelaşi timp, a îm-
piedicat, pentru o anumită vreme, pătrunderea slavilor în Transilvania,
menţinând la nordul Dunării de Jos un anumit echilibru politic, cel puţin
până la începutul secolului al IX-lea, stopând expansiunea primului ţarat
bulgar.
În anul 814, triburile slave de pe Valea Timocului nemulţumite de slăbi-
ciunea bulgară, au trecut sub protecţia francilor. În anul 824, au cerut aju-
tor Imperiului Franc în vederea apărării împotriva protobulgarilor. Aceste
triburi locuiau „în Dacia lângă Dunăre” – Banatul de câmpie (situat la nord
de Dunăre, pe Tisa).
Dominaţia bulgarilor asupra Banatului pare să fie confirmată de tezaurul
descoperit în anul 1799 la Sânnicolau Mare (judeţul Timiş) şi atribuit rând
pe rând bulgarilor, maghiarilor şi pecenegilor.
2.2. BANATUL ÎN EVUL MEDIU
Cronica notarului anonim al regelui Bela al III-lea menţionează pentru regi-
unea Banatului în secolul al IX-lea existenţa unui voievodat condus de voi-
evodul Glad, care avea reşedinţa în cetatea Cuvin (Keve). Anonymus rela-
tează luptele purtate de triburile maghiare împotriva populaţiei româneşti
din Banat, în prima jumătate a secolului X şi în secolul următor.
Legenda sfântului Gerard menţionează pentru secolul XI un voievodat în
Banat – pe locul voievodatului lui Glad – condus de voievodul Ahtum, care
intră în conflict cu regalitatea maghiară şi este nevoit să se supună. Rege-
le Ştefan organizează din punct de vedere administrativ Banatul după mo-
9*
M. Petrescu Dâmboviţa (coord.), op. cit., p. 322.
15
delul apusean (comitate). Sunt menţionate două asemenea unităţi admi-

nistrative în Banat: Keve-Cenad şi Caraş pentru anul 1234. În timpul re-
gelui Bela al III-lea (1172-1175) este amintit primul comite al Timişoa-
rei – Pancraţiu. Dincolo de avantajele materiale pe care le prezenta stă-
pânirea Banatului, regii maghiari au misiunea „de a stârpi schismaticii
(ortodocşii) din interiorul regatului ” *. Românii bănăţeni participă şi la
10
campaniile militare organizate de regatul maghiar mai întâi împotriva tăta-

rilor şi apoi împotriva Boemiei, în perioada domniei lui Bela al IV-lea. În
anul 1247 în Banatul Severinului sunt colonizaţi cavalerii ioaniţi, scopul
regatului maghiar fiind de a întări graniţa de sud pe Dunăre. Cavalerii ioa-
niţi primeau spre administrare în afară de ţara Severinului şi teritorii din
Oltenia.
Politica de „stârpire a schismaticilor” e continuată de regele Ludovic (1342-
1382). Nobilii şi cnezii români care îşi botează copiii în legea orien-
tală sunt ameninţaţi cu pierderea proprietăţii.
În 1366, mai multe comunităţi româneşti din Banat sunt obligate să
treacă la catolicism. Toţi preoţii care oficiază în rit ortodox sunt amenin-
ţaţi că vor fi alungaţi.
În anul 1433 Banatul este locuit de români, sârbi şi cumani. Regele
maghiar Ladislau al V-lea acordă în 1457 privilegii românilor bănăţeni şi promi-
te că nu va face donaţii contra voinţei românilor. Nobilii români sunt egali cu
ceilalţi nobili, iar cnezii sunt scutiţi de orice contribuţie. Sunt amintite distric-
tele Lugoj, Sebeş, Mehadia, Almaş, Caraş, Comiat şi Iladia, locuite prepon-
derent de populaţie românească.
În anul 1552 Timişoara este cedată turcilor, care organizează o parte a te-
ritoriului Banatului în paşalâc. „Nobilimea română s-a răsfirat, a trecut la
catolici şi calvini şi s-a pierdut. Cea rămasă cu credinţa legii şi a neamului
s-a ţărănit, aşa că găsim numeroase nume ilustre astăzi în opinci ” **. 11
2.3. PAŞALÂCUL DE TIMIŞOARA

În secolul XVI, după înfrângerea Ungariei la Mohacs (1526), teritoriul cucerit
de turci şi transformat în paşalâc avea reşedinţa la Timişoara şi cuprindea
Banatul de apus şi teritoriul de câmpie dintre Mureş şi Criş. Pentru un con-
10*
Constantin Popovici, Istoria românilor bănăţeni, Caransebeş, 1904, p. 133.
11* *
Ibidem, p. 196.
16
trol eficient al teritoriului au fost aşezate garnizoane pe cetăţile mari, ca Ti-

mişoara şi Gyula. Au aşezat în acelaşi timp şi puncte de pază în diferite
părţi ale paşalâcului. O descriere a cetăţenilor şi teritoriului Banatului va fi
făcută de călătorul turc Evliya Çelebi în a doua jumătate a secolului al XVII-
lea. În 1658, Imperiul Otoman ocupă cetăţile Lugoj şi Caransebeş, cu partea
muntoasă a Banatului şi Ineul, alipindu-le paşalâcului Timişoarei.
În paşalâcul Timişoarei nu constatăm modificări privind modul de adminis-
trare faţă de secolul al XVI-lea. Oraşele erau locuite de musulmani, majori-
tatea deveniţi prin convertire (în general, localnici): sârbi, bosnieci, bulgari
şi greci. Şi creştinii aveau o pondere importantă în oraşe (români, sârbi, ma-
ghiari); locuiau, în general, cartierele periferice. Turcii nu s-au aşezat în sa-
tele bănăţene. Acestea sunt locuite, în continuare, de populaţia băştinaşă:
români şi sârbi.
Musulmanii au, în primul rând, ocupaţii militare. În mare parte, funcţiona-
rii, meşteşugarii şi negustorii sunt militari. Majoritatea populaţiei creştine,
exceptând un mic număr de meşteşugari şi negustori, este ocupată în
agricultură.
Viaţa economică a paşalâcului Timişoarei a fost afectată grav de confrun-
tările militare de la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul celui următor.
Populaţia era expusă la incursiunile soldaţilor din cetăţile de margine ale
Transilvaniei şi Ungariei. Întregi ţinuturi din Banat şi Crişana au fost pustii-
te, în dese rânduri. Principala ramură afectată a fost agricultura, care se
restrânge în jurul satelor, cu excepţia teritoriului din jurul cetăţilor, unde
este relativ înfloritoare, datorită faptului că populaţia este în siguranţă.
Faţă de dominaţia otomană asupra Banatului, documentele relevă o anu-
mită rezistenţă a populaţiei, mai ales în zonele rurale.
Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, viaţa politică a Banatului este influenţa-
tă decisiv de confruntările militare turco-austriece. Victoria răsunătoare
obţinută de austrieci sub comanda lui Eugeniu de Savoia, la Zenta (11 sep-
tembrie 1697), urmată de alte succese, vor grăbi pacea. În 16 ianuarie
1699, la Karlowitz, este semnată pacea dintre Imperiul Otoman şi Imperiul
Habsburgic. Turcii renunţau la Transilvania, dar păstrau Banatul.
Banatul a fost, în perioada amintită, un permanent teatru de război. Arma-
17
ta imperială a trecut Dunărea, dar fără să cucerească Oradea, Timişoara,

Banatul, în cea mai mare parte. În 1688 austriecii ocupă Şoimuşul, Lipova,
Lugojul, Caransebeşul şi Orşova. Peste doi ani, turcii reiau ofensiva şi le re-
cuceresc. În acelaşi an, austriecii cuceresc din nou Caransebeşul, venind
dinspre Haţeg, iar în 1695, Lugojul şi Lipova.
În 1696, trupele imperiale asediază Timişoara; sultanul intervine cu 50 000
de soldaţi şi atacul austriac nu reuşeşte.
2.4. RĂZBOIUL AUSTRO-TURC (1716-1718)
Pacea de la Karlowitz (1699) nu poate fi considerată decât un armistiţiu, fi-
indcă situaţia pe care a creat-o n-a mulţumit pe nici unul dintre belige-
ranţi. Turcia nu se resemnase la pierderea Ungariei Centrale. În anul 1715,
încurajată de recucerirea Azovului, a reocupat Moreea şi a asediat insula
Corfu. Datorită războiului pentru succesiune la tronul Spaniei (1701-1714),
pentru Austria, „chestiunea orientală” trece pe plan secundar.
În 1714, prin pacea de la Rashtadt, este confirmată înfrângerea Franţei şi
Spaniei. Austria are acum libertatea de acţiune în Orient; profitând de război-
ul turco-veneţian, declară război Imperiului Otoman.
Războiul a început prin trecerea armatei turceşti peste Sava, în statele
habsburgice. Eugeniu de Savoia a reuşit, în două campanii fulgerătoare, să
împrăştie armata marelui-vizir la Petrovorodin (1716), apoi a asediat şi a
cucerit Belgradul ( 1717). În anul următor a fost semnată pacea de la Pas-
sarowitz.
La 16 martie 1718, spătarul Radu Golescu, vistierul Ilie Ştirbei şi predicato-
rul de curte Giovanni Abrami au adresat împăratului Carol al VI-lea un me-
moriu, enumerând avantajele de ordin militar, politic şi economic pe care
Austria le-ar putea avea din anexarea Ţării Româneşti. Mai întâi, slăbirea
Imperiului Otoman şi acapararea posesiunilor sale din Transilvania şi Banat.
Nemaifiind stăpâni pa Ţara Românească şi pe ambele maluri ale Dunării,
turcii n-ar mai fi putut să transporte pe apă proviziile de război şi să pună în
mişcare o armată numeroasă pentru a ataca posesiunile Austriei. Lipsiţi de
Ţara Românească, turcii nu vor mai dispune de lemnul necesar construcţiei
18
de vase şi de poduri peste Dunăre şi nu vor mai putea forma magazii de

aprovizionare militară pe teritoriul acestei ţări. În felul acesta, turcii nu mai
puteau face incursiuni în Transilvania. Avantajele de ordin economic erau la
fel de mari. Austria putea găsi în Ţara Românească materiile prime necesa-
re industrializării: sare, cupru, fier, sulf, aur şi argint. Garnizoanele din Ţara
Românească, acoperind Transilvania şi Banatul, puteau economisi Austriei
cheltuielile necesare pazei acestor provincii. De asemenea, stăpânirea Du-
nării de la izvoare până la Marea Neagră deschidea comerţului austriac un
incomparabil drum de penetraţie până la Constantinopol.
După căderea Belgradului (1717), trupele imperiale au ajuns la trecătorile
Balcanilor, care deschideau drumul spre Adrianopol. Turcii s-au simţit incapa-
bili să mai susţină o campanie în aceste condiţii. În cadrul tratativelor de pace
de la Passarowitz, în Serbia, austriecii au cerut, în afară de Oltenia, şi Munţii
Moldovei împreună cu mânăstirile pe care le ocupaseră o perioadă. Arbitrii en-
glezi n-au admis, însă, aceste condiţii şi au stabilit graniţa pe linia ocupată de
trupe. Oltenia, nordul Serbiei cu Belgradul şi Banatul Timişoarei trec sub stă-
pânirea Austriei.
2.5. REGIMUL AUSTRIAC ÎN BANAT
După pacea de la Passarowitz, Banatul a fost administrat ca domeniu pro-
priu al împăratului. A fost încredinţat mai întâi unei administraţii militare,
subordonată Consiliului de război şi Camerei aulice. Dintre guvernatorii mili-
tari ai Banatului, în perioada 1718-1751, nici unul nu este localnic: Claudiu
Florimund Mercy ( 1718-1734), Francisc Leopold Engelshofen (1734-1736),
Andrei Hamilton (1736-1737), Wilhelm Reinhard Neipperg (1737-1739), ge-
neralul Succow (1739-1740), din nou Francisc Leopold Engelshofen (1740-
1751).
Din anul 1751, Banatul a trecut sub administraţie civilă, în frunte cu un gu-
vernator („preşedinte”): Francisc Leopold Engelshofen (1751-1753), Perlas
Rialph (1753-1769), Clary von Altringen (1769-1774), Iosif Brigido (1774–
1777), Pompei Brigido (1777).
În anul 1778 Banatul a fost încorporat Ungariei, fiind împărţit, un an mai
târziu, în trei comitate: Caraş, Timiş şi Torontal. În comparaţie cu Transilva-
nia, situaţia din Banat a fost mult deosebită. Ca domeniu al statului, în cea
mai mare parte, a fost supus unor sarcini reduse. Foarte numeroase au
19
fost lucrările publice. Sarcinile fiscale şi întreţinerea armatei sunt obligaţii

de bază. În anul 1757, totalul sarcinilor fiscale se ridica la suma de 1 200
000 de florini.
Într-o situaţie deosebită se găseau sârbii din Banat. Imperiul le-a asigurat
un rol la graniţa de sud. Au primit largi privilegii, au fost scoşi de sub juris-
dicţia comitatelor. Supuşi doar regelui şi patriarhului, au beneficiat de o
largă autonomie, congres naţional, „drepturile ilirice” în schimbul servici-
ului militar. Sârbilor li s-a încredinţat graniţa de sud, pentru care s-a consti-
tuit aici Regimentul iliric. Fondul politic al atragerii sârbilor din sudul Bana-
tului şi Ungariei era asemănător cu cel al atragerii românilor din Transilva-
nia la unire. Pe lângă apărarea graniţei de sud, ei trebuiau să constituie o
ameninţare pentru valahimea şi protestantismul din Ungaria, să ajute,
deci, indirect, la promovarea catolicismului. În Regimentul iliric erau cu-
prinse şi satele din comitatul Arad situate de-a lungul Mureşului.
O dată cu armatele imperiale, în Banat şi-au făcut apariţia, încă din 1717, iezu-
iţii, care s-au stabilit la Timişoara. Au încercat atragerea preoţilor ortodocşi la
catolicism, prin oferirea unor avantaje ( de exemplu, un salariu de 100 de flo-
rini, pe lângă taxele percepute credincioşilor în parohii). Cu toate că avantajele
erau tentante, până în anul 1734 numai cinci preoţi români şi sârbi ortodocşi
se uniseră cu biserica romană.
La 4 mai 1738, împăratul îndemna populaţia Banatului să se unească cu
biserica Romei. În aceste condiţii, episcopul sârb de Arad, Vichentie Ioano-
vici, este instalat mitropolit la Belgrad. „Privilegiile ispiteau mai puţin preo-
ţimea din Banat; bună parte beneficia de privilegiile ilirice, şi nici restul nu
căzuse în aceeaşi servitute ” *. 12
2.6. BATALIONUL ROMÂNESC DIN BANAT

O situaţie specială în istoria modernă a Banatului o are Batalionul românesc
de graniţă. După pacea de la Belgrad, austriecii au trecut în Banat compani-
ile de grăniceri din Oltenia şi Serbia. Graniţa trebuia întărită, în sud, pe Du-
năre şi în Munţii Banatului. Batalionul românesc a fost Înfiinţat relativ târziu,
în anul 1768. I-a fost repartizat teritoriul de la nord de Orşova până la Ca-
ransebeş. Localnicii, în majoritate români, au fost obligaţi să se înroleze sau
să părăsească teritoriul. În timp, autoritatea militară a fost impusă şi asupra
12*
Istoria României, vol. III, Bucureşti, 1964.
20
altor sate (pentru început au fost înfiinţate 50 de posturi – serviciul fiind

efectuat de 244 de grăniceri). În perioada domniei lui Iosif al II-lea (1780-
1790), care călătorise în trei rânduri în Banat (1768, 1770, 1773), teritoriul
batalionului românesc a fost extins la 56 de sate.
2.7. ASPECTE ECONOMICE ÎN ISTORIA BANATULUI
Pe teritoriul Banatului, cel mai întins teritoriu al Coroanei, statul va face in-
vestiţii importante în secolul al XVIII-lea. Un loc important l-a ocupat dez-
voltarea exploatărilor miniere şi a manufacturilor de prelucrare a metale-
lor. Primele manufacturi de prelucrat fierul au fost înfiinţate la Bocşa. În
1769 a început construcţia atelierelor de la Reşiţa. Încă din 1724, la Doc-
necea, s-au înfiinţat ateliere de prelucrare a aramei rezultate din exploată-
rile locale.
În 1725 au fost înfiinţate întreprinderi de aba, postav şi pături, în localităţi-
le Caransebeş, Făget şi Timişoara. Pe lângă aceste investiţii importante se
mai înfiinţează manufacturi de hârtie, fire de aur, bere, ulei, săpun.
Creşterea viermilor de mătase este legată de colonizările pe care Imperiul
Habsburgic le-a făcut în Banat (secolul XVIII); apar manufacturi pentru tor-
sul şi ţesutul mătăsii. Fabrica de la Timişoara, mutată mai târziu la Biserica
Albă, este un exemplu în acest sens.
Forţa de muncă întrebuinţată în manufacturile de stat şi cele nobiliare era
furnizată atât de lucrători liberi, aduşi din străinătate, cât şi de ţărani aser-
viţi, în contul obligaţiilor.
Situaţia oraşelor bănăţene, în comparaţie cu cele din principatul Transilvaniei,
este diferită. Exercitarea meşteşugurilor nu a fost limitată, pentru că hab-
sburgii n-au interzis înfiinţarea breslelor. În acelaşi timp este permisă aşeza-
rea necatolicilor în oraşe, în principalele oraşe ale Banatului fiind amintită o
numeroasă populaţie românească şi sârbească: Timişoara, Lugoj, Caranse-
beş, Orşova ş.a. Avantajele populaţiei catolice erau însă mai largi, în compa-
raţie cu locuitorii necatolici.
2.8. COLONIZAREA
După pacea de la Passarowitz (1718), Imperiul Habsburgic a colonizat teri-
21
toriul Banatului, mai ales regiunile slab populate. Coloniştilor li se asigura

un lot de pământ, casă de locuit, unelte şi vite de muncă, scutirea de sar-
cini fiscale pentru un număr de ani.
Prima perioadă a colonizării este cuprinsă între anii 1719 şi 1739. Au fost
colonizate 55 de localităţi, cu germani, italieni, francezi, spanioli şi bulgari
catolici. Majoritatea s-au aşezat în satele româneşti şi sârbeşti. S-a proce-
dat şi la evacuarea unor localităţi (de exemplu, Aradul Nou, care înain-
te de aducerea coloniştilor germani se numea Schela şi era locuit de ro-
mâni şi sârbi).
Fluxurile identitare ale colonizării sunt prezentate în Anexa 1.
2.9. COLONIZĂRI FORŢATE DE REFUGIAŢI

SPANIOLI ŞI ITALIENI ÎN BANAT (1716-1740)
În Studii de istorie a Banatului, Aurel Ţintă analizează colonizarea italieni-
lor şi spaniolilor în prima perioadă a stăpânirii austriece, după pacea de la
Passarowitz.
Guvernatorul Claudius Flarymund de Mercy încearcă să dezvolte, în primul
rând, mineritul bănăţean, iar coloniştii pe care îi aduce (italieni proveniţi din
nordul Italiei) au experienţă în domeniul mineritului.
Între anii 1735 şi 1740, numeroase familii de italieni se stabilesc în zona
de câmpie, unde, din iniţiativa imperiului, plantează duzi şi se ocupă cu
producţia de mătase (se introduc pedepse aspre pentru distrugerea duzi-
lor). Pe lângă coloniştii italieni, sunt aduse şi familii de spanioli.
Motivul pentru care italienii se refugiază în Imperiul Habsburgic este legat
de războiul pentru succesiune la tronul Poloniei, desfăşurat şi în teritoriile
italiene de sub stăpânirea Austriei (Pacea de la Viena, 1735).
Susţinătorii habsburgilor din provinciile italiene la care austriecii au fost
obligaţi să renunţe s-au refugiat în provinciile din teritoriul statului aus-
triac, sau în Viena.
Majoritatea au fost strămutaţi în Banat, unde primeau ajutoare şi pensii
din partea Imperiului Austriac.
În 1736 au fost colonizate un număr de 816 persoane, 385 bărbaţi, 137 fe-
22
mei şi 296 copii *. 13
Cheltuielile colonizării au fost suportate de statul austriac, dar Curtea de la

Viena a urmărit îndepărtarea refugiaţilor italieni din capitală, mare parte
dintre ei fiind refugiaţi politic.
Subvenţia era acordată numai celor care se aşezau în Banat. Prin urmare,
cei care nu se prezentau la îmbarcare renunţau la subvenţie ** (de la 50 14
florini, pentru văduve).

Intenţia administraţiei era de a construi un oraş la Becicherec, care să se
numească Carlsgaben ***, propunerea fiind aprobată la 5 aprilie 1737 (co-
15
lonişti germani anterior).

Colonizarea a fost oprită în 1738, din cauza războiului. O parte dintre fami-
liile colonizate se deplasează spre vest, în Ungaria, sau se întorc în vechea
patrie. Condiţia impusă de Curtea din Viena era să nu treacă la vest de
Buda, exceptând aprobările speciale.
O statistică din 1741 cuprindea 155 de familii italiene şi spaniole (militari) 16
****. Treptat, aceste familii s-au germanizat.

Etapa a doua a colonizării începe după 1763, iar numărul coloniştilor este
mult mai mare.
Pentru anul 1763, documentele menţionează aşezarea în Banat a 462 de
familii – 1 888 de persoane; 1 773 – 1 385 de familii, 5 568 de persoane.
Iosif al II-lea acordă o serie de avantaje, între care amintim: cheltuieli de tran-
sport suportate de visteria imperială, doi florini pentru fiecare colonist, o su-
prafaţă de teren arabil, care varia între 8 şi 34 de iugăre, după numărul mem-
brilor fiecărei familii. Primeau, de asemenea, gratuit uneltele şi animalele ne-
cesare pentru lucrul suprafeţei de pământ.
În anul 1790, la moartea lui Iosif al II-lea, numărul coloniştilor din Banat se
ridica la aproape 80 000 de persoane.
2.10. STRUCTURA ETNICĂ A POPULAŢIEI DIN BANAT
13*
Aurel Ţintă, Studii de istorie a Banatului, Timişoara, 1970 (Hofkammerarchiv, Banater Akten,
fasc&rote, fal. 175, dosar 1736).
14**
Ibidem, p. 119.
15***
Ibidem.
16****
Ibidem.
23
Statistica fiscală din anul 1743 cuprinde: 380 de sate româneşti, 121 sâr-
beşti, 19 mixte sârbo-române, 15 sate germane, 2 germano-române,
un sat italian, un sat bulgar etc.
În anul 1770, guvernatorul Clary von Altringen organizează recensământul po-
pulaţiei Banatului. Au fost înregistraţi 317 928 de locuitori.
O altă statistică (1767) consemnează: 220 000 români, 45 379 germani
(pentru anul 1774, numărul acestora ajunsese la 53 000), 100 000 greci şi
sârbi, 2 400 bulgari şi unguri, 340 evrei *. În ceea ce priveşte numărul sâr-
17
bilor şi grecilor, trebuie menţionat faptul că mare parte dintre greci sunt
români din sudul Dunării (aromâni). Statistica însă îi numeşte greci.
În lucrarea Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului, Francisco
Griselini descrie modul în care a demarat procesul de colonizare a Banatu-
lui şi dispunerea geografică a noilor veniţi. După anul 1718, autorul amin-
teşte următoarele districte: Timişoara, Vârşeţ, Becicherecul Mare, Cenad,
Ciacova, Lugoj, Lipova, Făget, Caransebeş, Orşova, Mehadia, Panciova şi
Palanca Nouă.
Sate noi: Biserica Albă în districtul Palanca Nouă, Sânpetru, Zădărlac, Be-
şenova Nouă, Peciul Nou, Deta, Cudrik, Pişkia, Guttenbrunn, colonizate cu
şvabi şi alţi locuitori din Imperiu.
Barcelona Nouă: „Această denumire se pierdu însă curând, deoarece aceş-
ti străini (spaniolii) putură suporta mai greu decât sârbii localnici aerul vi-
ciat de emanaţiile dăunătoare ale mlaştinilor din apropiere, murind aproa-
pe cu toţii” *. 18
„Cu ajutorul populaţiei, guvernatorul voia să extindă practicarea agriculturii

şi să dezvolte înflorirea unei noi ramuri ale acesteia, care, chiar dacă nu ar fi
adus ţării vreun venit mai mare, i-ar fi asigurat unul cel puţin egal celui obţi-
nut din belşugul turmelor de vite” **. 19
. *
Despre noii veniţi în cea de-a doua perioadă a colonizării Banatului,

în timpul Mariei Tereza, Nicolae Iorga spune că sunt „cele mai rele ele-
17*
Johan Jakob Ehrler, Banatul de la origini până acum (1744), Ed. Facla, Timişoara, 1982, p. 30.
18*
Francisco Griselini, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului, Ed. Facla, Timişoara,
1984, p. 129.
19**
Ibidem.
24
mente, vagabonzi, oameni certaţi cu justiţia” ***. 20
După naţionalitate, conform recensământului din anul 1770, locuitorii

sunt reprezentaţi astfel: români – 181 639; sârbi – 78 780; bulgari – 8
663; ţigani – 5 272; germani, italieni şi francezi – 43 201; evrei – 353.
Nu au fost cuprinse în recensământ districtele Panciova (Pancevo), Palanca
Nouă, Mehadia şi 23 de sate din districtul Caransebeşului.
2.11. PROBLEMELE BANATULUI LA TRATATELE DE PACE
În cadrul Conferinţei de Pace de la Paris (1919-1920) care încheie primul
război mondial, Banatul constituie un motiv de dispută între Regatul Sâr-
bo-Croato-Sloven şi Regatul României.
Aliaţii au primit cu înţelegere şi simpatie delegaţia vecinilor noştri (mai
ales pentru suferinţele datorate războiului), în timp ce României i se repro-
şa încheierea păcii cu Puterile Centrale în primăvara anului 1918.
Tratatul pe baza căruia România intrase în război (4 august 1916) prevedea că
întregul Banat urma să revină statului român la încheierea ostilităţi-
lor. La sfârşitul conflagraţiei sârbii au ocupat Banatul, argumentând cu faptul
că „nu puteau renunţa la populaţia sârbească de pe acest teritoriu” (250
000). Pe de altă parte, considerau că atribuirea întregului Banat României ar
fi lăsat descoperită capitala Belgrad.
În prima fază a negocierilor, delegaţia română nu a acceptat cererile sâr-
beşti. S-a negociat apoi o soluţie de compromis, graniţa fiind stabilită în
cea mai mare parte pe Dunăre, iar cele două state făceau şi un schimb de
populaţie; partea vestică a Banatului a trecut în posesia statului sârbo-
croato-sloven.
Sârbii au cerut o suprafaţă mult mai mare, care includea regiunea industrială
Reşiţa-Anina. În faţa comisiei teritoriale, I.I.C. Brătianu a susţinut integritatea
Banatului, cerând ca statele semnatare ale Tratatului din 1916 să-şi respec-
te angajamentul. România ar fi demilitarizat zona din faţa Belgradului, în
condiţiile ce urmau să se fixeze.
Delegaţia României a refuzat să mai participe la lucrările comisiei teritoria-
le, iar graniţa a fost fixată fără acceptul reprezentanţilor statului ro-
20***
Nicolae Iorga, op. cit., p. 31.
25
mân.
2.12. REPERE CRONOLOGICE
88 – Tetius Iulianus, consul în 83, apoi guvernator al Moesiei Superior,
preia comanda forţelor romane îndreptate împotriva lui Decebal; pătrunde
în Dacia prin Banat, obţine o importantă victorie asupra dacilor de la Tapae
(Poarta de Fier a Transilvaniei), pe care însă nu îndrăzneşte s-o exploateze
prin continuarea înaintării în teritoriul Daciei. Izbucnirea unor lupte pe fron-
tul din Panonia, împotriva quazilor şi marcomanilor, grăbeşte încheierea
unei păci de compromis între statul dac şi Roma.
101 (primăvara) – un corp de armată, în frunte cu împăratul, traversează
Dunărea pe un pod de vase la Lederata, înaintând prin Banat pe Valea Ca-
raşului, o altă coloană trece pe la Drobeta (Turnu Severin), urcând pe Valea
Cernei şi a Timişului. La Tibiscum, cele două coloane fac joncţiunea. Încer-
carea lui Decebal de a opri la Tapae înaintarea romană se încheie cu o în-
frângere. Într-una din cetăţile cucerite (Costeşti) acum, sunt regăsite stin-
dardele capturate cu prilejul dezastrului lui Fuscus.
119 – inscripţiile atestă după plecare generalului Q. Marcius Turbo, căruia
Hadrian îi încredinţase restabilirea situaţiei din Dacia şi din Panonia Inferi-
or, prima reorganizare administrativă a Daciei. Transilvania şi Banatul sunt
incluse în provincia Dacia Superior, cu reşedinţa la Apulum (unde îşi afla
sediul unica legiune rămasă în Dacia, a XIII-a Gemina), guvernată de un le-
gatus Augusti pro praetore, iar Oltenia formează Dacia Inferior cu sediul la
Romula, în frunte cu un procurator Augusti de rang ecvestru. Întărirea li-
mesului Alutanus, a cărui construcţie – între Izlaz (jud. Teleorman) şi Boiţa
(jud. Sibiu) – începuse încă din vremea lui Traian; cel mai târziu în timpul
domniei lui Septimiu Sever, acesta este dublat, la 20-100 km spre răsărit,
de un al doilea val de apărare, cu o lungime de circa 235 km, care se întin-
dea între Dunăre – Flămânda – Roşiorii de Vede – Piteşti – Câmpulung şi
Cumidava (Râşnov – jud. Braşov), numit limes Transalutanus.
803 / 814 – în timpul domniei hanului Krum, statul protobulgar îşi extinde,
în urma desfiinţării puterii avare, autoritatea spre nord-vest până la Tisa, la
26
hotarele răsăritene ale statului franc.

Secolul IX / începutul sec. X – cronicarul anonim al regelui Bela al III-lea
menţionează voievodatul ducelui Glad, conducătorul formaţiunii dintre Mu-
reş şi Dunăre, cu centrul probabil în cetatea Cuvin ( Keve). Glad este în-
frânt după o luptă pe râul Timiş.
Secolul XI – conflictul militar dintre Ahtum, nepotul şi succesorul lui Glad,
care stăpânea în Banat un voievodat cu centrul la Morisena (Cenad), şi re-
gele Ungariei. Potrivit Legendei sfântului Gerhard, Ahtum – care se boteza-
se în rit ortodox la Vidin, oraş prin intermediul căruia întreţinea legături cu
Imperiul Bizantin – a intrat în conflict cu regele ungar Ştefan I, pentru că
percepea vamă pentru sarea transportată pe Mureş spre Câmpia Panoniei.
După o puternică rezistenţă, a fost înfrânt, prin trădare.
1179 – un grup de călugări cisterciţi de la mânăstirea burgundă din Pon-
tigny au întemeiat la Igriş (jud. Timiş) o abaţie şi o bibliotecă; pe lângă
scrierile necesare cultului, călugării posedau lucrări de teologie dogmatică
şi de filosofie scolastică.
1230 – întemeierea Banatului de Severin, la frontiera de nord-vest a ţara-
tului bulgar, în urma războiului maghiaro-bulgar. Cuprindea o parte din Ol-
tenia de vest şi teritoriul dintre Munţii Semenicului şi Carpaţi, având misiu-
nea de apărare a unei părţi din graniţa sudică a regatului. Banatul de Se-
verin a avut, în cadrul regatului ungar, o situaţie semiautonomă.
1397, octombrie [Timişoara] – Decret al lui Sigismund I de Luxemburg, re-
gele Ungariei, care, între alte prevederi, reînnoieşte restricţiile referi-
toare la slujbele ce pot fi ocupate de evrei.
1429 – Severinul, Orşova, Mehadia, Almăjul, Sânpetru, Gureni sunt cedate
de regele Ungariei cavalerilor teutoni, rămânând în posesiunea lor până în
1435, când părăsesc teritoriul.
1457 – „Nobililor şi cnejilor, precum şi celorlalţi români” din cele opt dis-
tricte româneşti (Lugoj, Sebeş, Mehadia, Almaş, Caraşova, Bârzava, Co-
miat şi Iladia) de pe teritoriul comitatelor Timiş şi Caraş li se confirmă de
către regele Ungariei vechile lor privilegii, ca răsplată a participării la răz-
boaiele antiotomane.
1482 – Incursiune turcească în Banat. Invadatorii sunt înfrânţi de armata
27
lui Pavel Chinezul, la asediul cetăţii Timişoara.

1514, 15 iulie – Oastea răsculaţilor suferă o grea înfrângere în faţa Timi-
şoarei; Gh. Doja şi alţi conducători ai răscoalei sunt prinşi şi executaţi,
după cele mai crude torturi (20 iulie). Unele cete de răsculaţi continuă lup-
ta, uneori încununată de succese temporare, în Bihor, Sălaj şi părţile Ora-
diei. Lângă Cluj, răsculaţii sunt din nou învinşi, după o eroică împotrivire.
Oct.-Nov. – Dieta de la Pesta („Dieta sălbatică”) adoptă un şir de măsuri
( „Codul în trei părţi” – Tripartitum – numit şi Codul lui Werboczi), care
agravează situaţia ţărănimii, printre care desfiinţarea dreptului de strămu-
tare a ţăranilor.
1552 – Banatul, Timişoara (26 iulie) şi o parte din Crişana sunt ocupate de
turci şi transformate în paşalâc, cu centrul la Timişoara.
1600 septembrie 15, Cluj. Relatare de epocă referitoare la persecuţiile
ordonate de principele Transilvaniei împotriva românilor, sârbilor,
grecilor şi evreilor transilvăneni care s-au arătat favorabili lui Mihai Vite-
azul, domnul Ţării Româneşti:
„Toţi valahii, sârbii, evreii şi grecii care sunt de partea voievodului, sunt ucişi de către ai
noştri, iar el voievodul ,să tot fie la Alba Iulia” *. 21
(După: Veress, Documente, VI, p. 187-188 - germ.).

1718, 21 iulie – Tratatul de la Passarowitz. Banatul şi Oltenia trec în stăpâ-
nirea Imperiului Habsburgic.
1833, iunie 25, Arad. Moise Manuilovici, arhimandritul Hodoşului, comuni-
că mitropolitului de Carloviţ, textul manifestului românesc împotriva ie-
rarhiei sârbe:
Români neuniţi! (...)
Chiar când ne trezim şi ne luăm seama, nu vedem nici o scăpare. Nu am avut însă
a ne teme de ceva, atâta vreme cât a domnit între noi unirea. Ci, ca prin farmec am fost
despărţiţi şi ni s-a dat o credinţă de care mai înainte n-am ştiut nimic. Aceştia sunt uniţii,
care sunt ocrotiţi, cinstiţi şi învăţaţi. Vai de noi, săracii! (...). Va răsări însă şi pentru noi
soarele, va străluci şi pentru noi unirea, iar viitorul ne va apăra de rele! Tot omul se miră
că sârbii atâta se îngâmfă şi ne ţin pe noi de nimic. Vai de noi, proştii! De ce nu ne arătăm
iscusiţi, aşa ca şi din noi să iasă ceva? Feţele duhovniceşti din Arad, Timişoara şi Vârşeţ le
cunoşti însă numai după plete (...). Suntem înşelaţi, nimic nu putem dobândi (...). Atotpu-
ternicul, care face să înflorească unirea, va aduce totul la lumină, iar noi, nenorociţii, tre-
buie să socotim aceste nedreptăţi ca pe o boală.
21*
Mihai Viteazul, domnul Ţării Româneşti.
28
Nici nu-şi poate închipui cineva cum se poartă cu clerul ( ...). E un lucru de mirare, pe care
nimeni nu-l poate lămuri. Această apăsare ne sileşte pe noi să ne despărţim de sârbi, mer-
gând cu toţii laolaltă, deoparte, către blândul nostru Părinte, care este Tatăl românilor. El ne va
vorbi pe româneşte şi nu vom avea nevoie de tălmaci. Nu vom mai trebui să plătim câte 3 000
fl. pentru parohie. Iar după aceea numai vom cugeta ca să le învăţăm şi sârbilor copiii, fără pla-
tă, aşa cum a poruncit Dumnezeu.
Vai de preoţii care au fost hirotonisiţi de episcopii sârbi! Ci se potriveşte lor ceea ce a vrut să
facă Simion Magul, care era bântuit de Satana, ca un om fără Dumnezeu ce era, şi a sfârşit
rău. Iar atunci când Sf. Petru a văzut că cele duhovniceşti cată a fi vândute, a grăit către unul:
„Argintul e destul, plăteşte dar pentru tine şi pentru viitorul tău, dacă aşa rău ai gândit”. Tot
aşa, dragi şi împovăraţi de păcate fraţi ai mei, păziţi-vă, ca să nu osteniţi întru calea cea către
dreptate şi să pieriţi, ca să fiţi cinstiţi de către Împăratul Ceresc în Biserică şi peste tot în
lume, având voi cu sine numele unirii. Nu vă temeţi de nimeni şi fiţi copiii lui Dumnezeu. Să
mergem cu chipul descoperit la sfânta unire, unde ne cheamă Dumnezeu şi Sfântul Duh.
Doamne! Îndură-te de noi, obidiţii, şi du-ne la unire şi încredere. Doamne, pe tine vrem să te
lăudăm şi să-ţi mulţumim pentru unire. Ajută-ne, Sfinte Păstorule Preînalte, şi dă-ne cutezan-
ţă, ca să ne despărţim de sârbi şi să ne unim între noi, românii.
1835 aprilie, Galşa. Românii din Galşa şi Târnova se plâng Împăratu-
lui că uniţii îi îndeamnă să părăsească ortodoxia, argument prin care con-
ving pe unii la unire (fragment):
Aceasta era învăţătura cea după evanghelie a uniţilor, în care cei neînvăţaţi dintr-
ai noştri erau prinşi în mreajă, că propăvăduiau a fi valahi români, iar pe limba lor rumâni,
învăţându-i că trebuie să-şi zică romani, iar că această credinţă a lor de acum este sârbe-
ască, iar nu valahicească, ci aceea unită ar fi rumânească, adică valahă...
1838/9, Timişoara. Petiţie a clerului bănăţean pentru înlăturarea abuzuri-
lor ierarhice şi acordarea de drepturi egale clerului românesc (fragmente):
1. Fiindcă poporul de legea grecească a Răsăritului în provinţiile Maiestăţei Tale
aflătoriu, de nu partea mai mare, dar totuşi jumătate din rumâni se cuprinde, la Congre-
sul naţionalnic din anul 1790 în Timişoara ţinut, întră 100 de deputaţi şi numai 7 rumâni
de faţă or sfătuit, de drept socotim a fi, ca la prilejul adunării sinodului naţionalnic, carele
pentru alegerea mitropolitului fiitoriu în partea Maiestăţei Tale se va rezolva. Deputaţii
adunaţi jumătate rumâni să fie. Căci cu aşa întâmplare având şi rumânii încurgere la ale-
gerea mitropolitului său, şi în ocârmuirea lucrurilor de biserică atârnătoare, mai respecta
de sârbi vor fi: neluarea în socotinţă şi batjocorirea, cu care până acum rumânii de mitro-
poliţii sârbeşti întâmpinaţi or fost, câtva să va mai înfrâna.
1848 (februarie), Fîrdea. Cnezii şi juraţii din Fîrdea cer mitropolitului de Car-
loviţ înlocuirea ierarhiei sârbeşti cu una românească:
Excelenţia ta, preluminate domnule arhiprezul!
Domnule preaîndurate!
29
Un suflet şi o inimă avem, şi carele acestea va cruţa pentru binele de comun, nimic va fi
neamului său. „Omul, când perde dreptul existenţei sale, sclav este sieşi şi întru nimic so-
cotit înaintea oamenilor”. Ce e mai dulce decât dreptatea şi ce e mai greu de câştigat
decât aceea?
Dreptatea e temeiul prin care să întăresc tronurile, să ocârmuiesc şi să judecă popoarele,
dreptatea ţine legea, pacea şi viaţa. Ci, vai! Câtă iaste aceasta de îndepărtată de la noi!
Un veac şi jumătate, iată că să plineşte, de când lipsiţi de aşa drept, de-a pururea ne în-
destularăm cu aşa arhipăstori, cari limba noastră neînţelegând-o, cererile şi suspinurile
inimilor noastre sau rău, sau nicicum pricepându-le, sau puţin, sau nicicât dobândeam
vindecare.
1848, martie 23, Pesta. Revendicările politice şi bisericeşti ale studenţilor
români din Banat de la Universitatea din Pesta.
De aci anume bănăţenii pe lângă atestarea neclintitei lor credinţe către casa domnitoare
şi către coroană, convinşi că naţionalităţile genetice numeroase nu se mai pot nimici, de-
cât numai scâlcia şi întârzia în cultură, spre a se feri de aceasta stau gata a pretinde: 1)
Restaurarea postului de ban şi Banat al Timişoarii cum fusese acesta necurmat până supt
Maria Terezia din unirea celor trei cumitate şi graniţa română. 2) Ruperea celor trei epis-
copii poporate de români de către mitropolia Carloviţului; unirea lor cu cea transilvană
supt un mitropolit român. 3) Drept de a-şi alege liber pe toţi episcopii şi pe mitropolitul
prin deputaţi, preoţi şi mireni. 4) Un fond al clerului şi al seminariilor greco-răsăritene. 5)
Limba explicătoare şi învăţătoare tuturor şcoalelor elementare triviale, normale, în comu-
nităţile române, peste tot, cum şi a seminariilor şi a preparandiilor va fi numai româna; iar
limba diplomatică a Ungariei va avea căte o catedră la fiecare institut public românesc. 6)
Sinod anual bisericesc. 7) Ştergerea călugăriei şi întinderea dreptului alegerii de episcopi
din preoţii de mir, însuraţi şi neînsuraţi. Nu ştim dacă mai au bănăţenii şi alte punturi spe-
ţiale ale căror dobândire le-ar dori din tot sufletul, atât ştim că asupra acestora opiniile sunt
mult unite.
1848, martie 27/ aprilie 8 – Românii aflaţi la Pesta îl eliberează din închisoa-
re pe democratul revoluţionar bănăţean Eftimie Murgu.
1848, 30 martie – Împăratul Austriei sancţionează legile votate de dieta ma-
ghiară din Pozsony (Bratislava) care se aplică şi în Banat.
1848 aprilie 12 / 24, Arad. Apelul lui Ioan Arcoş şi Vincenţiu Babeş către ro-
mânii din Banat şi Crişana de a trimite delegaţi la adunarea de la Pesta, în
vederea organizării viitorului congres bisericesc.
1. Ca să aibă îndurare înaltul minister a se învinge despre adevăratul număr al românilor
de religia g.n.u. din isvoare sigure, şi apoi proporţionat aceluia, a determina numărul de-
putaţilor români pentru congresul venitori; căci în cât credem noi, numărul românilor este
mai de două ori decât al sârbilor.
2. Ca deoarece naţia română nu are bărbaţi harnici români de ajuns şi numai în aceştia
poate avea încredere, să se îndure ministerul a face cuviincioasele dispuneri ca să nu se
aleagă prin încurgerea căpeteniilor sârbeşti, sârbi sau greci de reprezentanţi românilor; tot
aceasta înţelegându-se şi despre marginile militare.
3. Spre a putea deputaţii români la congres fără temere şi reţinere a-şi declara simţămin-
30
tele şi a-şi apăra drepturile naţiei, acum, când în părţile Sirmiului fierbe duhul ilirismului,
cu care românul nicicând a simpatizat – să se îndure înaltul ministeriu a înzice congresului
nostru în Arad, veri în Timişoara, fiind aceste locuri şi aşa centrul naţionalităţilor de religia
g.n.u.
1848, mai 4 / 16 – mai 5 / 17 – Adunarea românilor din comitatul Caraş (cu
participarea unor moldoveni şi munteni) la Lugoj, unde se revendică drep-
turi naţionale şi autonomia Bisericii Ortodoxe Române din Banat şi Crişana.
1848 mai 13, Braşov. „Gazeta de Transilvania” îndeamnă românii din Ba-
nat la unificarea bisericească (fragment).
Între românii şi sârbii Ungariei disputa şi împărecherea se încinge pe zi ce merge mai
tare. Pe masa noastră stau mai multe scrisori, din care unele se vor publica întregi, iar
esinţa tuturor este că românii bănăţeni în creşterea şi înălţarea elementului serbo-croat
văd pericolul mare atât pentru sine, cât şi pentru maghiari, pentru care şi manifestă sim-
patiile către aceştia în contra celora, la Arad, Timişoara, Lugoj ş.a. ... sau daţi să gravităm
cu toţii către străvechea mitropolie transilvană, cu multele ei episcopii. Uniţii încă n-au
nici o pricină a mai servi intereselor, nu zicem r(eligiei). Catolice curate, căci acestea se
învoesc uşor cu răsăritenismul iarăşi curat, ci numai intereselor iezuitice. Să ne smulgem
domnilor cu toţii, să nu mai fim servii nimănui tocma şi în religie.
1848 mai 4 / 16, Lugoj. Descrierea primei Adunări de la Lugoj, care, îm-
preună cu reprezentanţii altor oraşe, urma să obţină autonomia bisericeas-
că a românilor.
Banat. Lugoj. În 3 mai a.c. adunându-se aici tot poporul prin respectivii săi deputaţi aleşi
unul după 500 suflete din comitatul Caraşovei, clerul de veri care religiune şi învăţătorii fi-
eştecare în persoană spre auzirea noilor legi sub ceriul liber se şi publicară în trei limbi:
maghiară, română, şi germană şi se ascultară în cea mai deplină linişte şi întră cele mai
vii simţăminte de bucurie ce se vedeau la auzul noilor legi, pe palidele feţe ale apăsatului
oarecând popor. În urma publicării acestor legi, prin reprezentanţii poporului din comitatul
Caraşovei se aleasă un comitet din 150 persoane, păstrându-se şi la această alegere liniş-
tea şi ordul onest între cele mai entuziaste. Vivat! Să trăiască!
1848 mai 21, Pesta. Membrii Adunării de la Pesta cer separarea ierarhică şi
independenţa Bisericii ortodoxe române (fragment):
1. O cârmuire bisericească cu totul neatârnată de la mitropolitul Carloviţului, care şi până
atunci, până la legiuitul nostru sinod, în privinţa aceasta va hotărî, să ocârmuiască provisoriu
supt numele de vicari, mitropolitul luând lângă sine doi bărbaţi adevăraţi români, unul din
ceata preoţească iar altul dintre mireni.
2. Să se trimită sub preşedinţia unui comisariu ministerial o comisie aleasă din români şi
sârbi, la număr deopotrivă, care cerând starea fundaţiilor bisericeşti şi scolastice, precum
şi starea şi diplomele mănăstirilor, iar mai vârtos că cine au fost fondatori acelora să poa-
tă sfârşi mijlocirea despărţirei şi ca să poată căpăta fieştecare parte, partea sa.
3. Să avem sinod de chilin şi ocârmuire bisericească şi scolastică neatârnată, să poată sfârşi
mijlocirea despărţirii şi ca să poată căpăta fieştecare parte, partea sa.
„XXI. Comiţii, cămătarii, schimbătorii de bani, slujbaşii săi şi strângătorii dărilor ( să fie)
31
nobili ai regatului, să nu poată fi ismaeliţii şi iudeii”.

(După: Dőry, Bónis, Bácskai, Decreta, p. 163 - lat.).
„Se pare că după ce curând doi familiali ai nobilului Ştefan de Baal au adus din Turcia şi l-
au introdus în cetatea noastră Peeth22 pe un oarecare evreu, atunci aleşii Iacob Hery şi
Gabor de Sebeş, castelanii banului Nicolae de Gârlişte, numiţi de el în cetatea noastră
amintită Peeth, la ordinul şi îndemnul aceluiaşi Nicolae de Gârlişte, stăpânul lor, nu se ştie
din ce cauză, l-au răpit pe evreu din mâinile celor citaţi, din cetatea Pribeck, l-au dus cu ei
şi-au făcut ce-au vrut cu ajutorul forţei. Pentru răpirea acestui evreu, numitul Ştefan Baly a
confiscat, a luat cu el şi a făcut după voia lui cu lucrurile şi bunurile aceloraşi cetăţeni ai
noştri din Caransebeş, în valoare de 800 florini, ce se aflau în comitatul Timiş, între posesiu-
nile numite Ictar şi Recaş. Între altele, chiar şi judele şi juraţii amintiţi, ca şi ceilalţi cetă-
ţeni ai oraşului nostru menţionat, s-au unit împotriva lui Nicolae de Gârlişte ...”.
(După: Hurmuzaki, Documente, II, p. 377 – 378 - lat.; MHJ, V, 1, p. 136, nr.
281).
1848, 15 iunie – A doua Adunare de la Lugoj a românilor din Banat hotărăşte:
înfiinţarea unei armate române, numirea lui Eftimie Murgu drept căpitan al
acestei armate, înlăturarea ierarhiei sârbeşti în biserica română, introducerea
limbii române, recunoaşterea naţionalităţii române.
1849, februarie, 13 / 25 – Delegaţia adunării române de la Sibiu, condusă de
episcopul ortodox Andrei Şaguna, înfăţişează împăratului Petiţiunea generală
a fruntaşilor români din Transilvania, Banat şi Bucovina, care legitima consti-
tuirea naţiunii române într-un organism statal unitar de sine stătă-
tor în cadrul Monarhiei, administraţie în limba română, reprezentanţă propor-
ţională în parlamentul imperial.
1849, iulie 16 / 28 – Camera Deputaţilor din Ungaria votează legea naţionali-
tăţilor („Legea VIII”), care asigură românilor şi slavilor din Ungaria drepturi
naţionale; prin votarea acestei legi, guvernul ungar spera să câştige alianţa
românilor şi sârbilor împotriva habsburgilor.
1853, ianuarie 3 – Apare, săptămânal, la Sibiu ziarul Telegraful Român, con-
dus în primii ani (când a avut o orientare fundamental progresistă) de Florian
Aaron şi apoi de dr. Pavel Vasici. În 1919 publicaţia a devenit organ al Mitro-
poliei Ortodoxe de Alba Iulia şi Sibiu.
1853, februarie 18 / martie 2 – Promulgarea unei „patente imperiale” în
problema agrară, privind emanciparea jelerilor din Banat, Crişana şi Mara-
mureş şi împroprietărirea lor prin răscumpărare.
22
Cetate, azi în ruine, lângă Dubova.
32
1854 – Se dă în folosinţă prima cale ferată din Banat şi din spaţiul româ-
nesc: Oraviţa - Baziaş (construcţie începută în 1846).
1855 – Ia fiinţă „Societatea economică a Uzinelor de fier din Transilvania şi
Banat”. Înfiinţarea la Timişoara a unei sucursale a Băncii Naţionale a Aus-
triei.
1857 – Se construieşte calea ferată bănăţeană, pe distanţa Jimbolia - Timi-
şoara.
1860, noiembrie 18 / 19 – Conferinţa naţională a fruntaşilor politici din Banat,
ţinută la Timişoara, adoptă o moţiune prin care se cerea autonomia Banatului,
teritoriul acestuia urmând să fie numit „Căpitanatul român”, sau să fie încor-
porat la Transilvania (devenită autonomă).
1869 – Se înfiinţează Partidul Naţional Român din Banat (preşedinte, Al .
Mocioni).
1881, aprilie 30 / mai 12 – mai 2 / 14 – Conferinţa de la Sibiu a cercurilor
electorale ale românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. Se ho-
tărăşte unificarea Partidului Naţional Român din Banat şi Ungaria cu Partidul
Naţional Român din Transilvania într-un singur partid, cu numele acestuia din
urmă. Programul noului partid, care proclamă ca tactică de luptă politică
„activismul”, cuprinde: lupta pentru recâştigarea autonomiei Transilvaniei,
dreptul de a folosi limba română în administraţie şi justiţie în toate regiuni-
le locuite de români, revizuirea legii naţionalităţilor, lărgirea drepturilor de
vot.
1883 – Parlamentul maghiar votează a doua lege şcolară (Legea Trefort),
prin care se accentuează maghiarizarea învăţământului secundar.
1905, noiembrie 5 – La Lugoj are loc o mare întrunire, la care participă 20
000 de oameni din 32 de localităţi bănăţene şi transilvănene. Prin hotărâri-
le adoptate (recunoaşterea naţionalităţii române, promovarea culturii şi
limbii române), Adunarea de la Lugoj marchează un moment important în
lupta naţională:
Maiestate Sacratisimă Împărăteasă şi Regală Apostolică Doamne preaîndurător şi preami-
lostiv,
Suntem cuprinşi de spaimă, auzind noi acum că clerul sârbesc superior, care nu nu-
mai că nu s-a lăsat de a prigoni şcoala de preparandie şi tot sistemul de învăţământ al ritu-
lui grec reunit, care prigoană, de multă vreme începută, a fost cu prisosinţă dovedită, după
33
mai multe cercetări făcute, iar învinuirile de acest fel dovedite ca nedrepte şi asemenea
benghiurilor lipite de faţa noastră, ba încă s-a arătat în preaînalt loc că ierarhii au pus la
cale şi vor să se ia de la pedagogii mireni educaţia tineretului şi să se dea pe mâna cleru-
lui grec neunit, iar această şcoală de preparandie să se unească cu şcoala clericală, acel
plan dobândind slujitori şi prieteni, care ar urma acum să biruiască, dacă Maiestatea
Voastră Sacratisimă ar încuviinţa aceasta. Chiar ne minunăm de atâta grijă a înaltului cler
sârbesc! ( ... ). De unde atâta osârdie pentru uşurarea poverilor românilor? Că dacă ar fi
din inimă, neamul românesc veşnică recunoştinţă ar avea. Şi mai înainte se cuvine a cău-
ta, de nu cumva e ascunsă aici o stăruinţă folositoare acum sârbilor, iar românilor mai cu-
rând dăunătoare de cât de folos. Noi, învăţaţi de cele pătimite în mulţi ani, arătăm că su-
punerea bisericii noastre către sârbi este pricina, aşa cum am văzut şi cu durere am sim-
ţit, pentru care numai de la şcolile de preparandie, în chip mijlocit, ori nemijlocit, ni se
poate trage toată luminarea românilor, toate cărţile tiparnice, toată stăruinţa românilor
de a dobândi vlădică român şi a pune în slujbele bisericii români, dobândind în acest chip
românii, cu mila împărătească şi a lui Dumnezeu cel mare şi bun, multe slujbe bisericeşti,
civile şi militare, scăpând pe deplin de credinţele deşarte pe care clerul le foloseşte pen-
tru chiverniseala sa, iar preaînalta Curte putând afla de toate apăsările nedrepte (...). Ci
bine a văzut şi pe de altă parte şi-a dat seama că nici duhul veacului, nici înţelepciunea
tronului ( ...) nu ne încuviinţa şi primea vreodată ca să se răpească pe faţă naţionalitatea
atâtor oameni credincioşi şi ascultători tronului şi ţării, iar şcolile româneşti, care aduc
pretutideni lumina, să se strice, iar în locul lor să se facă şcoli sârbeşti (...).
Că ierarhia vrea să se sârbizeze neamul românesc, aşa cum au arătat cele-
lalte plângeri înaintate mai demult cu umilinţă Maiestăţii Voastre Sacratisime, de către
neamul românesc, pricina, de curând ivită în comunitatea din Székesfehérvár, o întăreşte.
Anume, episcopul de Vârşeţ, ca un adevărat părinte al credincioşilor bisericii sale, fără de-
osebire de neam, în anul trecut le-a trimis românilor sârbizaţi din Székesfehérvár, care
aproape că au dat uitării cu totul limba lor românească şi vorbesc mai toţi sârbeşte, un
preot român de bună purtare, născut din părinţi vrednici şi învăţaţi, care au urmat în folos
şcoli de filosofie şi teologie, vorbind româneşte, sârbeşte, ungureşte, latineşte şi slavo-
neşte, această faţă bisericească în fiecare duminică şi în zilele de sărbătoare învaţă pe
enoriaşii săi, cu tâlcuirea înţeleaptă şi temeinică a celor sfinte, ca şi cu predicile, să crea-
dă în Dumnezeu şi să se supună împăratului, totul în româneşte, credincioşii acestuia bu-
curându-se cu adâncă recunoştinţă de cele aflate privind părinteştile şi preaîndurătoarele
porunci date în ultima vreme asupra românilor de către Maiestatea Voastră ( ...).
1920 – „Post Scriptum. După căderea guvernului Vaida, în martie 1920, şi plecarea lui
de la Conferinţa Păcii din Paris, până după semnarea tratatului de le Trianon, în iunie
1920.
În acest timp a sosit la Paris Titulescu, ca prim delegat, cu misiunea de a înjgheba Mica În-
ţelegere. Preocupat de această însărcinare, a renunţat la continuarea discuţiei, pentru o
„rectificare” a hotarului din Banat faţă de sârbi, de care am legat multe speranţe la Londra
34
şi am fost aşa de bine susţinuţi de cehoslovaci.

Începând să funcţioneze Mica Înţelegere încă la Conferinţa Păcii, având mai multe desbateri
comune, din care unele au fost şi filmate, iar în câteva chestiuni am înaintat adrese comu-
ne către conferinţe, m-am folosit de repetate întâlniri cu premierul (iugoslav) Pasici ca să
discut cu dânsul probleme care ating Banatul. La ultima întâlnire cu dânsul, având o şedinţă
comună în legaţia României, i-am amintit de dorinţa noastră pentru a crea o situaţie defi-
nitivă între ţările noastre, de a ajunge la o rectificare a hotarului nostru conform hărţii aici
anexate. Pasici m-a ascultat cu răbdare, dar nu mi-a spus altceva decât: „Dacă doriţi o
rectificare a hotarului între noi, trebuie să declaraţi în prealabil că ne veţi ceda
Timişoara”.
Informaţiile pe care le am acum din Banat, şi în special din Timişoara, mă fac să cred că
aspiraţiunea sârbilor de a obţine Timişoara şi regiunea industrială de Reşiţa-Oraviţa, inclu-
siv satele caraşovene, la est de această regiune, persistă şi acum. Agenţii lui Tito nu fac
nici un secret de speranţele lor. Ar fi potrivit să ne folosim de vechea prietenie a cehoslo-
vacilor, înţelegători din punctul nostru de vedere, mai ales acum când guvernul lor are în
frunte pe domnul Fierlinger, care şi-a început cariera în Bucureşti şi mi-a devenit prieten
în Viena, unde mi-a fost coleg patru ani. Am stat câteva zile lângă oraşul Tabor, în Boe-
mia, în vilegiatură la Fierlinger, vecin cu vila domnului Beneş, în anul 1935, când m-am fo-
losit de ocazie să le reamintesc rolul de intermediatori ai cehoslovacilor la Londra, în dife-
rendul nostru cu sârbii pentru Banat”.
(Caius Brediceanu (om politic bănăţean, (1879-1953) – Scrisoarea trimisă
din Sibiu la 20 aprilie 1945 secretarului general al Ministerului Afacerilor
Străine, Vasile Stoica).
Populaţia regiunii Banat, în anul 1774
Naţionalitate Număr de locuitori
Români 220 000
Sârbi şi greci 100 000
Germani 53 000
Maghiari şi bulgari 2 400
Evrei 340
Apud Johan Jakob Ehrler, Das Banat von Ursprung bis Jetzt, 1774.
Populaţia oraşului Timişoara, în anul 1851
Germani 8 775
Români 3 807
Maghiari 2 346
Sârbi 1 770
35
Evrei 1 551
Alţi slavi 712
Romi 179
Greci 39
Italieni 22
Turci 18
Alţii 2 810
Apud Preyer, Monographie der Koniglichen Fraistadt Temesvar, 1853.
Confesiunile din regiunea Banat, în anul 1851

Confesiunea Număr de locuitori
Ortodoxă 679 556
Catolică 614 577
Augsburg (Luterană) 50 911
Helvetică (Reformată) 26 127
Mozaică 16 214
Greco-catolică 11 612
Total 1 398 997
Apud Preyer, Monographie der Koniglichen Fraistadt Temesvar, 1853.
Repartiţia populaţiei Banatului în funcţie de naţionalitate, în anii 1900-1910
În anul 1900
Naţionalitate Caraş-Severin Timiş Torontal
Maghiari 21 439 58 153 114 760
Germani 55 256 171 087 184 016
Slovaci 3 831 2 977 14 969
Români 328 371 167 523 88 044
Ucrainieni 803 79 30
Croaţi 279 287 4 096
Sârbi 13 138 64 902 191 857
Alţii 19 884 11 134 11 590
Apud Silviu Dragomir, Le Banat Roumain, 1944.
În anul 1910
Naţionalitate Caraş-Severin Timiş Torontal
Maghiari 33 777 79 960 128 405
Germani 55 787 165 883 165 779
Slovaci 2 908 3 080 16 143
Români 336 082 169 030 86 937
Ucrainieni 2 351 30 11
Croaţi 319 350 4 203
Sârbi 14 674 69 904 199 750
Alţii 20 143 12 597 13 923
36

Repartiţia populaţiei în Banat în funcţie de confesiune, în anii 1900-1910
În anul 1900
Confesiune Caraş-Severin Timiş Torontal
Ortodoxă 324 758 221 745 277 089
Romano-catolică 84 094 207 076 283 723
Greco-catolică 18 224 12 268 3 707
Reformată 7 694 8 084 11 967
Luterană 1 999 11 574 22 432
Mozaică 4 343 9 580 6 720
În anul 1910
Confesiune Caraş-Severin Timiş Torontal
Ortodoxă 337 153 232 057 287 642
Romano-catolică 90 479 221 175 279 793
Greco-catolică 20 006 12 381 3 828
Reformată 10 400 11 135 12 549
Luterană 2 875 13 611 23 905
Mozaică 4 795 9 734 6 114
Alte confesiuni 297 582 1 205
Statistica demografică a judeţului Arad, 1992
Români 392 195
Maghiari 60 908
Romi 13 515
Germani 9 380
Slovaci 6 760
Sârbi 1 746
Bulgari 1 122
Ucrainiei 840
Evrei 299
Cehi 226
Alte naţionalităţi 379
Numărul total de locuitori ai judeţului Arad: 487 370; Minorităţi etnice: 95 175.
Apud Romanian Statistical Yerbook, 1994.
Statistica demografică a judeţului Timiş, 1992
Români 561 200
Maghiari 62 866
Germani 26 722
37
Sârbi 17 144
Romi 14 836
Ucrainieni 6 468
Bulgari 6 466
Slovaci 2 229
Evrei 625
Cehi 389
Croaţi 299
Ruşi lipoveni 160
Polonezi 107
Greci 55
Turci 44
Armeni 38
Tătari 6
Naţionalităţi nedeclarate 35
Numărul total de locuitori ai judeţului Timiş: 700 033; Minorităţi etnice: 140 000.
Apud „Population. Demographical Structure”, în Romanian Statistical Yearbook, 1994, Vol. I.
Statistica demografică a judeţului Caraş-Severin, 1992

Români 143 373
Sârbi 4 092
Croaţi 3 366
Romi 3 299
Cehi 2 917
Ucrainieni 2 728
Germani 1 710
Maghiari 929
Slovaci 226
Bulgari 6
Alte naţionalităţi 4 155
38
Numărul total de locuitori ai judeţului Caraş-Severin: 165 400; Minorităţi etnice: 22 027 (14%); Apud
Romanian Statistical Yearbook, 1994.
Limba maternă a locuitorilor judeţului Timiş, 1992
Limba maternă Număr de vorbitori

Română 573 662
Maghiară 61 088
Germană 24 934
Sârbo-croată 16 298
Romani 9 298
Bulgară 6 140
Ucrainiană 5 802
Slovacă 1 925
Cehă 737
Din totalul de 700.033 de locuitori ai judeţului Timiş, 140 000 vorbesc două sau trei limbi, iar 20%
au limbă maternă diferită de limba română; Apud Romanian Statistical Yearbook, 1994.
Statistica demografică a regiunii Banat, 1992

Români 1 096 768
Maghiari 124 703
Germani 37 812
Romi 31 650
Sârbi 22 982
Ucrainieni 10 036
Slovaci 9 215
Bulgari 7 594
Croaţi 3 665
Cehi 3 532
Evrei 1 848
Ruşi-lipoveni 160
Polonezi 107
Greci 55
Turci 44
Armeni 38
Tătari 6
Alte naţionalităţi 4 878
Numărul total de locuitori ai regiunii Banat: 1 352 803; Minorităţi etnice: 257 202; Apud Romanian
Statistical Yearbook, 1994.
39
3. BANATUL: GENEZA ETIMOLOGICĂ A REGIUNII, DINCOLO

DE STEREOTIPURI ISTORIOGRAFICE ŞI NOSTALGII IMPE-
RIALE
R egiunea geografică şi istorică cunoscută astăzi sub numele de Banat a

avut în decursul istoriei mai multe denumiri. Parte a habitatului
tracic, dacic, daco-roman, regiunea era cunoscută în antichitate drept o
parte a Daciei. În perioada stăpânirii romane, ea făcea parte din provin-
cia romană Dacia, apoi Dacia Inferior şi apoi Dacia Malvensis. Din perioada
voievozilor, cunoaştem existenţa unei ţări, Terra sau regum, conduse de
către Glad şi, apoi, peste un veac, de un urmaş al său, Ahtum. Această
ţară a lui Ahtum cuprindea întreg Banatul şi Crişana.
Fără a intra în date ce ţin de cadrul istoric, ne rezumăm a nota şi, even-
tual, comenta acele denumiri consemnate documentar care au ajuns până
la noi.
Prima dintre ele este cea de Banat de Severin. Creaţie a regatului feu-
dal maghiar la porţile Orientului, Banatul de Severin, alături de o reţea
de alte banate, lega militar ţinuturile sudice cucerite de maghiari şi erau
echivalentul acelor mărci de graniţă germane. Banatul de Severin apa-
re ca formaţiune militară şi administrativă la începutul veacului XIII-lea. Su-
prafaţa lui a variat, cuprinzând zonele sud-estice ale Banatului şi părţi ale
Mehedinţiului. Îşi încetează atribuţiile (după ce o vreme funcţiona sub co-
manda domnilor Ţării Româneşti), o dată cu cucerirea cetăţii Severin de către
turcii otomani, în 1524.
Întrucât această denumire nu îngloba întreg teritoriul de azi al Banatului,
suntem nevoiţi să apelăm la alte mărturii ce conturează denumiri diverse.
În esenţă, acestea sunt atât interne, cât şi externe. Un document din 25
noiembrie 1308, emis de episcopul romano-catolic de Cenad, nu-
meşte Banatul noi, care suntem în hotar cu părţile Transilvaniei. Papa
Grigore al XI-lea numeşte regiunea la 1373 drept … in metis Ungarie cir-
ca Sebest et maiorem Wlachiam… .O hartă italiană din 1453 are peste Ba-
nat inscripţia principio della Valachia. Celebrul călugăr Ioan de Capistrano
numeşte la 1455 Banatul drept…partis Cismontanis. La 16 august 1476,
40
un trimis al ducelui de Milano, pe numele Leonardo Batta, numeşte Bana-

tul drept terra chiamata Themisvar… Cronicarul Tubero, vorbind despre
Pavel Chinezu, la 1490, aminteşte provincia guvernată de către acesta
drept provinciam suam Thibiscum, regionemque circa positas dimittit si
Thibisciarensis provinciae. Umanistul român Nicolaus Olachus, în lucrările
sale: regiune situată între acest Timiş şi râul Mureş, se numeşte Timişana.
O hartă a Europei din 1536, avându-i drept autori pe Cristoph şi Heinrich
Zoll, numeşte regiunea dintre Mureş, Dunăre şi Olt Transalpina, dând şi
principalele cetăţi: Cenad, Şemlacu Mare, Vărădia, Orşova. Într-un docu-
ment al Curţii imperiale habsburgice din 20 august 1551, Banatul este nu-
mit textual Tomascherischen Landtschafft, iar însuşi Ferdinand de Hab-
sburg aminteşte la 29 septembrie 1551 despre partium inferiorum ad The-
meswaram, iar la 17 septembrie 1552, un document vorbeşte despre par-
tes inter Maros et Tyssam iacentes. Iată că revine o altă denumire, cea de
Partium, o zonă militară ce cuprindea şi Banatul în mijlocul său. Documen-
te străine vorbesc despre rolul acestei formaţiuni militare ce se întindea
din Maramureşul istoric până la Dunăre şi avea rolul de tampon militar în-
tre otomani şi creştini. În lipsa altor denumiri, unii cronicari şi documentele
vorbesc despre Banat ca o delimitare a acestui Partium. Lucru exact,
însă nu delimitează zonele autonome ce-l compun.
Călătorul italian Giovan Andrea Gromo, călătorind prin Banatul celei de a
doua jumătăţi a veacului al XVI-lea, îl numeşte, în repetate rânduri, Vala-
chia Cissalpina si Valachia citeriore, lăsând şi pagini frumoase despre
zonă, tradiţii şi locuitori. Un alt italian, G.P. Campari, scrie la 1584 (două
decenii după Gromo) că Oradea este în Partium, Lugojul şi Caransebeşul
sunt în Valachia, amintind şi caracterul românesc al zonei.
La trei decenii după Gromo, două rapoarte ale ordinului iezuit confirmă
faptul că localităţile Caransebeş şi Lugoj sunt provincie românească. Însuşi
Mihai Viteazul, donând la 1 ianuarie satul bănăţean Sărăzani credinciosu-
lui său Gh. Borţun, numeşte zona… cis Transilvaniam partiumque .
Iată, aşadar, alte denumiri ale zonei decât cea de Banat de Severin. Ele
sunt reale şi cuprind, din unghiuri de vedere diferite, opţiunea emitentului
lor. Aceste denumiri se referă, în general, nu la întreaga suprafaţă, ci la
părţi ale Banatului de astăzi. Ca atare, le catalogăm ca nume proprii inter-
mediare, care marchează evoluţia procesului de denominaţie a zonei până
41
la acea de Banat.
Un alt element, extrem de important în conturarea viitoarei denumiri, îl
constituie acea formaţiune politico-administrativă creată în 1536 pe lângă
principatul Transilvaniei, şi anume, Banatul de Lugoj-Caransebeş. Între
1536 şi 1658, acest Banat de Lugoj-Caransebeş a îndeplinit rolul de
marcă militară a Transilvaniei şi de tampon între paşalâcul de Timişoa-
ră şi Alba Iulia. Era alcătuit din vechile districte româneşti Lugoj, Ca-
ransebeş şi Mehadia şi asigura o forţă militară locală de ordinul a câtor-
va zeci de mii de oameni, obişnuiţi cu meseria armelor încă din copilărie.
Istoricul Patriciu Dragalina a folosit, pentru prestaţia lor militară de excep-
ţie în aceste veacuri, apelativul de condotierii Răsăritului.
La 1658, Acatiu Barcsai, principele Transilvaniei, cedează acest Banat Porţii
otomane, care-l încorporează în paşalâcul Timişoarei. Însă amintirea aces-
tei formaţiuni va persista în conştiinţa publică de la sfârşitul veacului al
XVII-lea şi va constitui un element decisiv în denumirea regiunii drept Ba-
nat.
Pentru veacul al XVII-lea mai există numeroase mărturii despre zona bănă-
ţeană, extrem de interesante atât prin numele pe care îl vehiculează, cât
şi prin caracterul etnic al regiunii. Astfel, la 1652, Iosif cel Nou, mitropolitul
ortodox al Timişoarei, îl intitulează Vlaskozemski (Pământul românesc). În-
treaga zonă bănăţeană aflată sub ocupaţia otomană purta, după acest iz-
vor sud-slav, denumirea de Valahie. Mărturie cu atât mai preţioasă, cu cât
ea vine din partea unor izvoare ale Mitropoliei sârbe de la sud de Dunăre.
Un alt izvor care defineşte exact Banatul drept ţară românească
este Catastiful de mile ale călugărilor trimişi de către patriarhul Maxim de
Ipek, în anii 1660 şi 1666. Călugării au strâns milele din 269 de sate, oră-
şele, oraşe şi mănăstiri, toate din paşalâcul Timişoarei. Aceşti călugări
scriu textual că au fost în Vlaska.
Un vechi proverb sârb spune: Obisav I Vlasku I Backu (a cutreierat şi Vlas-
ka şi Bacica). Cele două regiuni sunt învecinate, astfel încât Vlasca de
lânga Bacica este Banatul.
Patriarhul Arsenije Carnojevic, adresând în 1690 un memoriu împăratului
Leopold I, cere ca privilegiile ilirice să fie aplicate şi in hac Parvan Vala-
chiam praesterea Transylvanicum… (în acea unică Valahie de lângă…).
Lucru pe care Consiliul de Război austriac îl face prin răspunsul din 31 mai
42
1694 şi în care consemnează textual despre Banat: Parvan Vallachiam.

O concluzie, bazată pe dovezile sud-slave şi italiene de mai sus, arată că
până la ocuparea de către austrieci întreg spaţiul geografic era numit Va-
lachia sau Vlasca.
Această denumire de Valachia sau Vlasca este extrem de importantă pen-
tru zona bănăţeană întrucât o defineşte drept o zonă românească. Cuvân-
tul valah sau vlah (vlas) este de origine germanică şi defineşte toate popu-
laţiile de origine romanică. Astfel, velsii din Anglia, valonii din Belgia de
azi şi walsii din Elveţia sunt cu toţii urmaşii populaţiilor romanizate. Aplica-
rea acestei denumiri şi românilor indică aceeaşi filiaţie romanică.
Slavii au preluat termenul de la germanici şi, conform spiritului limbii lor, l-
au transformat în vlah. De la slavi, termenul a fost preluat de bizantini,
greci, maghiari, turci, chiar şi de tătari.
Termenul de vlah şi Vlasca dat de slavi Banatului până în secolul al XVII-lea
consemnează atât caracterul românesc al majorităţii locuitorilor
provinciei, cât şi denominaţia acesteia ca ţară românească (o Vlas-
ka).
Denumirea BANAT a fost folosit pentru prima dată, în accepţiunea
modernă, de către savantul italian Luigi Ferdinando de Marsigli, în
perioada anilor 1688-1699. Forma în care îl scria era cea de Bana-
tul Timişoarei, de unde, prin construcţie, s-a ajuns la forma actuală
de Banat.
Marsigli motivează folosirea termenilor de Banatus Temesvarien-
sis, ulterior Banatus Temesiensis, prin alăturarea vechii denumiri
de Banat la cetatea Timişoarei. Trancripţiile în germană, italiană şi
latină datează din perioada anilor 1690 şi în special a anilor ce
preced tratatul de pace austro-otoman de la Karloviţ (1699). As-
tfel, într-un manuscris Marsigli, datat aprox. 1690, apare Banatul
Timişoarei; într-un tratat de pace amintit, datând din septembrie
1698, apare Temesiensem Banatum. În copiile şi exemplarele ger-
mane ale tratatului apar formele Temeschvarerische Lander, Te-
mesvarer Provinz şi Temescher Bezirk. Alte mărturii ale începutu-
lui de veac XVIII sunt semnificative pentru aceste denumiri. Călă-
torul francez Aubry de la Motrave, care a trecut prin Banat în anul
43
1714, vorbeşte despre Guvernământul Timişoarei care cuprindea

altădată tot teritoriul care se întinde între Tisa şi Transilvania, şi
de la Dunăre până la Oradea Mare inclusiv.
De la începutul administraţiei austriece ţinutul s-a numit Banatul
Timişoarei, apoi, simplu, Banat. Termenul a intrat în uzul comun, fiind
folosit de către toţi locuitorii zonei şi, cu timpul, şi de zonele limitrofe, fie
româneşti, fie maghiare, fie sud-slave. Au mai existat două variante de
denumiri, impuse arbitrar, care însă nu au avut nici o reuşită. Una a fost
acea denumire de Voievodina sârbească şi Banatul Timişan, dintre 1849 şi
1860, şi cealaltă, cea de Delmagyarorsag (Ungaria de Sud), impusă de ad-
ministraţia maghiară după dualismul din 1867 şi până la 1918.
Pentru toţi locuitorii zonei şi pentru toate ţările, denumirea cunoscută şi
recunoscută drept valabilă pentru această regiune geografică este astăzi,
ca şi în ultimele trei veacuri, cea de BANAT. Nici împărţirea politico-admi-
nistrativă din 1919 a zonei între cele trei ţări (România, Iugoslavia şi Unga-
ria), nici ulterioarele şi succesivele împărţiri administrativ-teritoriale din fi-
ecare ţară în parte nu au reuşit să altereze înţelesul acestui cuvânt ce se
aplica întregii zone.
Această denumire nu indică nici o opţiune politică, nici militară, ci con-
sfinţeşte numele unei provincii, bine delimitată geografic şi complexă
din punct de vedere istoric: BANATUL.
4. REPERE ISTORICE ALE METISAJULUI INTERETNIC
U n procent semnificativ din populaţia României a fost reprezentat de mi-

norităţile etnice. În anul 1930, populaţia României Mari era puţin
peste 18 milioane de locuitori. Românii reprezentau un procent de 73%
după limba maternă şi 71,9% după etnie, din populaţia ţării. Peste
şase decenii, conform celui mai recent recensământ, procentul minorităţi-
lor din totalul populaţiei României (de circa 22 milioane de locuitori) repre-
zintă circa 12%*.
44
Minorităţile etnice cele mai importante sunt şi acum maghiarii, romii şi

germanii. La ora actuală în România sunt recunoscute oficial 18 mino-
rităţi etnice, fiecare dintre acestea fiind reprezentate în Parla-
mentul României. În general, minorităţile etnice s-au bucurat în România
modernă de drepturi şi libertăţi care le-au permis să-şi conserve şi promo-
veze specificul etnic sau cultural.
După 1990, chestiunea ocrotirii minorităţilor s-a pus cu mai multă preg-
nanţă. Crearea şi menţinerea condiţiilor pentru păstrarea, dezvoltarea şi
afirmarea identităţii minorităţilor naţionale au devenit politici de stat.
Principala idee care rămâne este că minorităţile naţionale, prin contri-
buţia lor la viaţa culturală, ştiinţifică şi economică a ţării, prin spiritul de
convieţuire şi acceptare reciprocă pe care-l generează, reprezintă un atu şi
o bogăţie pentru România.
În prezent, aplecarea spre problemele minorităţilor apare atât ca o obliga-
ţie morală a statului român faţă de minorităţile care trăiesc pe acest terito-
riu, cât şi o respectare a prevederilor formulate de organismele internaţio-
nale privind drepturile acestora.
J. J. Ehrler ** remarcă Banatul sub forma unui pătrat. Este înconjurat în par-
23
te de râurile Mureş şi de Dunăre, de munţi înalţi, numiţi Chicera, Rusca,

Morarul, precum şi de munţi acoperiţi cu zăpadă înspre hotarul Ţării Româ-
neşti şi al Ardealului, graniţele Banatului. Râurile care brăzdează în interior
acest ţinut sunt Timişul, Bega, Caraşul şi Bârzava.
Arealul Banatului este de 28 526 km2, din care 18 966 km2 aparţin
României, iar circa 1/3 Iugoslaviei (9 276 km2), pe când un colţ, în par-
tea de nord-vest, la confluenţa Mureşului cu Tisa, aparţine Ungariei (284
km2).
Aşadar, zona Banatului românesc cuprinde judeţul Timiş în întregi-
me, judeţul Caraş-Severin, mai puţin localităţile Bucova, Cornişorul, Bo-
uţarii de Sus şi de Jos; judeţul Arad din stânga Mureşului, partea ves-
tică a judeţului Mehedinţi (de la Vârciorova) *. 24
Fără îndoială, factorii de mediu sunt decisivi în mişcările de populaţie, fie ele
23*
Apud Romanian Statistical Yearbook, 1994.
**
J. J. Ehrler, Banatul de la origini până acum - 1774, Ed. Facla, Timişoara, 1982, p. 27-28; ed. revăzută, bilin-
gvă, Ed. de Vest, Timişoara, 2000.
24*
V. V. Muntean, Contribuţii la Istoria Banatului, Timişoara, 1990, p. 18.
45
spontane sau dirijate **. Cu toate acestea, în cazul colonizărilor petrecute în

25
Banat în secolele XVIII-XIX, motivaţia nu avea o argumentare legată în exclu-

sivitate de mediul geografic propice, descris anterior, deşi subliniem faptul că
şi acesta avea un rol decisiv.
Se încerca, pe de o parte, o aerisire a centrelor suprapopulate din Imperiu
Habsburgic, marcate de o profundă criză economică şi socială, iar pe de
altă parte, având în vedere facilităţile extraordinare de care beneficiau co-
loniştii, se urmărea crearea unei zone-tampon, care să obtureze eventuale-
le pătrunderi ale unor puteri interesate către centrul Imperiului.
Nu în ultimul rând, resursele pe care le oferea Banatul constituiau un alt
motiv pentru realizarea colonizărilor. Grăitoare, în acest sens, sunt nume-
roasele “Landesbeschreibungen” (descrieri ale ţinutului) realizate în inter-
valul 1718-1778, care urmăreau stabilirea potenţialului economic al regiu-
nii, scopul final fiind acela de a completa resursele secătuite ale statului în
perioada de agonie a absolutismului ***. 26
Este sesizabil, de-a lungul timpului, impactul diverselor puteri politice şi

militare în spaţiul bănăţean, care şi-au lăsat în bună măsură amprenta,
graţie factorului uman, care primează.
Populaţia autohtonă, purtătoare de valori europene, datorită exce-
lenţei modelului latin, coroborate cu elemente de cultură şi civilizaţie de
factură bizantină ori slavă, a constituit un factor esenţial al constituirii
ulterioare, în zorii epocii moderne, a unui spaţiu multietnic, de sin-
teză a valorilor europene.
Privit, aşadar, într-un context mai larg, sud-est european, “Banatul este o
zonă de contact, o placă turnantă între lumea central-europeană şi lumea
balcano-egeeană din sud ” *. 27
Săpăturile arheologice întreprinse de-a lungul timpului în spaţiul bănăţean ** 28
25**
E. F. Bergman, Human Geography. Cultures, Connections, and Landscapes, Ed. Prentice Hall, New
Jersey, 1995, p. 72-84.
26***
J. Wolf, Raumbewertung, Verkehr und Verkehrspolitik im Banat des 18. Jahrhunderts im Lichte der
Landesbeschreibungen, în Kulturraum Mittlere und Untere Donau. Traditionen und Perspektiven des Zusam-
menlebens, Reşiţa, 1995, p. 211 sqq.
27*
D. Ţeicu, Banatul montan în evul mediu, Ed. Banatica, Timişoara, 1998, passim.
28**
M. Moga, N. Gudea, Contribuţii la repertoriul arheologic al Banatului, în Tibiscus, 1975, 4, p. 129-
146.
46
au relevat o locuire din cele mai vechi timpuri, caracterizată prin continuita-
te, existând însă şi perioade în care informaţiile arheologice sunt lacunare,
iar cele documentare sunt inexistente.
În secolul al IX-lea, Banatul a ajuns sub stăpânirea Coroanei maghiare,
după ce, anterior, goţii şi avarii stăpâniseră acest teritoriu.
Regele Ştefan I a transformat Banatul împreună cu Ardealul în provincie a
Regatului Ungariei, dar în anul 1526 Ludovic al II-lea, regele Ungariei, a
fost înfrânt de turci la Mohács. Ţinutul a rămas în posesia Imperiului Oto-
man, după ce la 26 iulie 1522 cetatea Timişoara a fost asediată şi cucerită.
După o perioadă de 164 de ani de stăpânire otomană, Banatul a fost cedat
habsburgilor, în urma tratatului încheiat de părţile beligerante la Passaro-
witz, în anul 1718. Aceasta s-a putut întâmpla după ce prinţul Eugeniu de
Savoya a cucerit, în anul 1716, cetatea Timişoara. În acest context, de
multe ori, unele voci contestă atributul Banatului de a avea o istorie pro-
prie şi că aceasta ar începe abia o dată cu epoca modernă. Ideea este ab-
solut deplasată şi nu concordă cu realităţile relevate de o pleiadă de isto-
rici atât români, cât şi maghiari, germani sau de altă apartenenţă etnică.
Tratatul de pace încheiat la Belgrad în anul 1739 a reconfirmat stăpânirea
habsburgilor asupra Banatului.
Deoarece Banatul a fost considerat “un bun nou dobândit”, el nu a mai
fost reîncorporat la Regatul Ungariei, iar fiindcă în ţară nu existau nici ora-
şe şi nici nobili, stăpânind moşii care să le fi fost donate, domnul ţării îl gu-
vernează printr-o Cameră obişnuită, numită Administraţia Ţării. Aceasta
decide fără îngrădire asupra problemelor de drept poliţienesc şi în cauzele
penale, în concordanţă cu legislaţia din Austria de Jos *. O urmare a acestor 29
fapte a fost aducerea în spaţiul bănăţean a unei populaţii neomogene din

punct de vedere etnic şi care provenea din majoritatea ţinuturilor Imperiu-
lui.
Zonele din care proveneau coloniştii sunt extrem de diverse. De regulă, din
toate provinciile Imperiului au fost dislocaţi colonişti şi aduşi în Ba-
nat. Astfel, coloniştii au fost strămutaţi din Alsacia, Lorena, Saar, Rheinland-
29*
P. Niedermaier, Banater Siedlungen im Lichte der Josephinischen Landesaufnahme, în Forschungen zur
Volks und Landeskunde, Sibiu, 24,2, 1981, p. 52.
47
Pfalz, Baden-Württemberg, Bavaria, Boemia, Moravia, Ungaria, Transilvania,

Galiţia, Prusia, Slovenia, Turingia, Tirol, Westfalia şi chiar din Italia. S-a pus,
astfel, baza unei comunităţi multietnice şi multilingvistice, dar în ca-
drul ei la acea vreme existând o relativă izolare, în funcţie de grupurile lin-
gvistice ori etnice.
Cert este faptul că pentru colonişti se întrezăreau condiţii favorabile oferite
de Imperiu, constând în scutiri de dări, diverse gratuităţi şi avantaje care
de cele mai multe ori erau în dezavantajul populaţiei autohtone, un amal-
gam de populaţie românească, maghiară (de reţinut faptul că Banatul s-a
aflat o îndelungată perioadă sub suzeranitatea Coroanei maghiare) şi sâr-
bă.
Cu toate că le erau promise o serie de avantaje, coloniştii se confruntau cu
o serie de probleme. Casele promise, care urmau a fi ridicate de adminis-
traţia austriacă, nu erau finalizate, la care s-a mai adăugat un alt aspect,
cu repercusiuni negative asupra populaţiei, anume, bolile cu care s-au con-
fruntat o dată cu schimbarea mediului de viaţă.
Coloniştilor li s-a acordat o atenţie mare la nivelul Curţii de la Viena, însă,
au existat o serie de dificultăţi pe plan local în ceea ce priveşte aplicarea
prevederilor venite de la Viena.
După capitularea Timişoarei, la 12 octombrie 1716, principele Eugeniu de
Savoya l-a desemnat, la 1 noiembrie 1716, pe generalul conte Claudius
Florimond Mercy d'Argenteau în calitate de guvernator militar şi civil al Ba-
natului, la 1717, pe baza actului Haupt-Einrichtungs-Werck, emis la sfârşitul
anului 1716, fiind numită, cu acordul comun al Camerei Aulice şi al Consiliu-
lui Aulic de Război, Comisia de organizare a Ţării Banatului (Banater Lan-
des-Einrichtungs-Commission), al cărei preşedinte era Contele Mercy, iar vi-
cepreşedinte, generalul Wallis, comandantul cetăţii Timişoara *. 30
Contele Mercy (1716-1734) a împărţit Banatul în 12 districte: Timişoara,

Cenad, Ciacova, Becicherecul Mare, Panciova, Vârşeţ, Palanca Nouă, Lipo-
va, Lugoj, Făget, Caransebeş şi Orşova, la conducerea fiecărui district
aflându-se un administrator, iar în fiecare sat câte un conducător local nu-
mit cneaz sau şoltuz **. 31
Din punct de vedere administrativ, Banatul, după 1716, a devenit domeniu

30*
C. Feneşan, Cnezi şi obercnezi în Banatul Imperial. 1716-1778, Ed. Academiei Române, Bucureşti,
1996, p. 15-16.
48
al Coroanei şi Camerei imperiale. După finalizarea constituirii Administraţi-

ei imperiale a Banatului (Kaiserliche Banater Landes-Administration), pro-
blemele legate de economie, finanţe şi comerţ au rămas sub ordinele Ca-
merei Aulice (Hofkammer).
În ceea ce priveşte problemele legate de colonizare, a funcţionat aşa-nu-
mita Neoacquistische Kommission (Comisia Neoaquistică), înfiinţată în
anul 1718, în vederea rezolvării problemelor apărute în teritoriile cucerite.
Mai apoi, între 1778 şi 1779, Banatul a fost inclus din punct de vedere ad-
ministrativ în Ungaria, formându-se trei comitate noi: Timiş, Torontal şi Ca-
raş, subordonate Consiliului Locumtenenţial Ungar* . 32
În momentul colonizărilor se pot distinge mai multe grupuri, care, în func-

ţie de ocupaţii, s-au aşezat în anumite regiuni ale Banatului, având mediul
propice derulării îndeletnicirilor.
În însemnările sale de călătorie prin Ardeal şi Banat, Nicolae Iorga schiţa în
câteva propoziţii profilul a două grupări etnice: "Şvabii au case bune, albe,
care seamănă desăvârşit una cu alta. Ele sunt, iarăşi, întocmai ca şi cele
de la Zădârlat, şi tot astfel de case întâlnim ceva mai departe, la Josefdorf,
numit după împăratul colonizator. Satele şi târguşoarele lor nu seamănă
deloc cu ale saşilor Ardealului, precum nici sufleteşte aceste două feluri de
nemţi nu samănă între sine. Unii sunt foarte vechi aici, alţii foarte noi; unii
au venit ca nişte cetăţeni, alţii ca o ţărănime model. Unii sunt negustori şi
meşteri, alţii au pornit de la plugărie. Sasul s-a făcut luteran de acum trei
sute de ani, şvabul a rămas catolic" **. 33
Astfel, steierii se aşază începând cu anul 1725 la Reşiţa, iar în 1778 la

Steierdorf. Îi mai găsim în localităţile: Anina, Oraviţa, Secul, Doman, Văli-
ug, Bocşa şi Sasca. Dialectul lor cuprinde elemente bavareze şi boemiene.
Numărul lor a fost apreciat în 1966 ca variind între 15 000 şi 18 000.
Germanii originari din Boemia (Deutschböhmen) trăiesc în partea mun-
31**
J. Dengel, Geschichte der Gemeinde Orzidorf mit Rückblick auf die Vorgeschichte des Banates und
der Gemeinde, Tipografia Victoria, Timişoara, f.a., p. 31.
32*
C. Feneşan, Administraţie şi fiscalitate în Banatul Imperial. 1716-1778, Ed. de Vest, Timişoara,
1997, p. 19-23.
33**
N. Iorga, Pagini alese din însemnările de călătorie prin Ardeal şi Banat, II, Bucureşti, Ed. Minerva,
1977, p. 125.
49
toasă a Banatului (masivul Semenicului), în localitatea Gărâna/Wolfsberg,

Brebul Nou/Weidental şi Lindenfeld, precum şi în Sadova Veche şi Caranse-
beşul nou din Valea Timişului. Ei s-au aşezat aici în anii 1827-1828. Numă-
rul lor era în 1966 de aproximativ 3 000 de persoane.
În mediul acesta complex, cea mai importantă, din toate punctele de vede-
re, a fost relaţia româno-germană. Ea a lăsat urme adânci, uşor de recunos-
cut şi astăzi, chiar şi într-o scurtă trecere prin Banat, unde, din păcate, co-
munitatea germană s-a redus drastic.
Mai întâi, vom sesiza că în cazul analizat lipseşte imaginea duşmanului secu-
lar, care a făcut atâta rău tuturor. În Banat, frustrările nu au avut nici anver-
gura şi nici durata din alte părţi, din Transilvania, de pildă. În Banat, trecerea
spre modern s-a făcut în condiţii aparte, în perioada aşa-numitului “Banat
imperial” inaugurată la 1718, “fenomen recunoscut, dar superficial cercetat
de istoriografia austro-germană ” *. 34
Colonizările realizate în secolul al XVIII-lea în Banat, de către Impe-

riul Habsburgic, constituie un fenomen istoric extrem de interesant, şi, to-
todată, controversat, care şi-a pus amprenta asupra evoluţiei ulterioa-
re a Banatului, atât din punctul de vedere al formelor noi de organizare
politică implementate, dar şi prin turnura pe care a luat-o componenta de-
mografică. Nu în ultimul rând, trebuie recunoscut faptul că, deşi de multe
ori în detrimentul populaţiei preexistente în ţinut, situaţia economică s-
a modificat radical, intrându-se pe un făgaş al modernizării perpe-
tue, situaţie datorită căreia până şi azi Banatul se bucură de un anumit
avantaj în diverse domenii faţă de regiunile care au intrat sub incidenţa al-
tor puteri, sau care şi-au păstrat autonomia.
Prin concursul mai multor factori de natură politică şi geo-strategică (prin-
tre care o importanţă majoră o deţin resursele Banatului şi poziţia strategi-
că), Imperiul Habsburgic a realizat dislocări semnificative de populaţie,
aparţinătoare celor mai diverse etnii ale Europei, adunându-le în creuzetul
naţionalităţilor din Banat.
Printre cauzele care au generat colonizarea, specialiştii care au tratat în
34*
C. Feneşan, Administraţie şi fiscalitate …, p. 5.
50
detaliu problema** identifică atât cauze de natură politică, religioasă, cât

35
şi cele de natură economică şi socială.

Evident, la aceste cauze de natură obiectivă se adaugă şi politica de expan-
siune a Imperiului Habsburgic, Banatul nereprezentând doar un virtual tam-
pon în faţa tendinţelor de extindere ale Imperiului Otoman, ci şi o posibilă
regiune favorabilă din punct de vedere economic, care putea furniza fondu-
rile necesare vistieriei Austriece secătuite de războaiele purtate. Rolul Bana-
tului de Bastion al Catolicismului considerăm că trebuie privit cu circum-
specţie, având în vedere faptul că prin Patentele de colonizare, şi mai cu se-
amă cele emise de împăratul Iosif al II-lea, erau atraşi nu doar catolicii, spe-
cificându-se libertatea de confesiune a coloniştilor.
În ceea ce priveşte recensămintele populaţiei, trebuie remarcat cel care a
fost realizat în anul 1770 de către Contele Clary, preşedinte al Administraţiei
Banatului, care ne indică întreaga populaţie a vechii provincii, fiind inclusă
aici şi partea atribuită în 1919 Iugoslaviei. Componenţa etnică a populaţiei
este prezentată în tabelul de mai jos *: 36
Români 181 639

Sârbi 78 780
Bulgari 8 683
Ţigani 5 272
Şvabi, italieni, francezi 42 201
Evrei 353
Total 317 928
În anul 1774, un recensământ al funcţionarului superior al administraţiei

bănăţene, Jakob Ehrler, arăta că numărul românilor este de 220 000, al
sârbilor şi grecilor de 100 000, al germanilor de 53 000, al maghia-
rilor şi bulgarilor de 24 000, al evreilor de 340. Aici se adaugă şi un
număr redus de spanioli, colonizaţi în primele decenii ale secolului al XVIII-
lea la Becicherecul Mare (Noua Barcelonă), precum şi alte grupuri etnice
care şi-au făcut într-un fel sau altul simţită prezenţa, printre care şi un nu-
măr de francezi.
35**
A. Ţintă, Colonizările habsburgice în Banat, 1716-1740, Ed. Facla, Timişoara, 1972, p. 18-20.
36*
E. Frecôt, Les français du Banat, Timişoara, 1945, p. 2.
51
Minoritatea naţională sârbă din România cuprinde aproximativ 30 000 de

cetăţeni, după datele ultimului recensământ, aşezaţi preponderent în Banat,
în judeţele Timiş, Caraş-Severin şi Arad. Prezenţa sârbilor pe teritoriul Români-
ei nu i-a împiedicat pe aceştia să-şi păstreze o serie de caracteristici culturale
specifice, cu toate că au existat de-a lungul timpului interferenţe cu manifestă-
rile culturale ale poporului român.
Primele şcoli sârbeşti din Banat, înfiinţate cu două secole şi jumătate în urmă,
au avut în general un caracter confesional. Ulterior s-au produs mai multe re-
forme şcolare, permiţând făurirea unei vieţi spirituale şi culturale proprii. În
prezent, reţeaua şcolară de stat în care se predau cursuri în limba sâr-
bă cuprinde 26 de unităţi, dintre care: 2 grădiniţe, 2 şcoli primare, 2 şcoli
gimnaziale, 1 liceu (Liceul Teoretic “Dositei Obradovici” din Timişoara), iar in
16 unităţi şcolare româneşti limba sârbă se studiază ca materie facultativă. De
asemenea, două universităţi, Universitatea de Vest din Timişoara şi Univer-
sitatea Bucureşti, pregătesc studenţi cu specializarea în limba şi litera-
tura sârbă *. 37
Sârbii din România au tradiţie şi în domeniul publicisticii. Caracteristica tutu-

ror acestor ziare şi reviste a fost termenul scurt de apariţie - de la câteva luni
până la doi ani. Activitatea editorială începe prin anul 1827, când Dimitrie Ti-
rol editează “Almanahul Bănăţean”, prima publicaţie periodică în limba sârbă
de pe teritoriul României. În spaţiul cultural al sârbilor din România au fost
editate până în prezent peste 20 de titluri de ziare, reviste, almanahuri litera-
re şi social-istorice. În prezent, în limba sârbă apar: săptămânalul “Naşa reci”
(“Cuvântul nostru”), revista literară trimestrială “Knijevni jivot” (“Viaţa lite-
rară”) şi, sporadic, “Tekelijino zvono” sau “Bezdinski vesnik”. În 1828, ace-
laşi Dimitrie Tirol a înfiinţat prima bibliotecă populară cu săli de lectură, con-
siderată ca fiind cea mai veche de pe întreg teritoriul etnic sârbesc.
Caraşovenii **sau karasevici constituie un alt grup etnic din Banat, de ori-
38
gine slavă, aşezat la poalele Munţilor Semenic. Între Reşiţa şi Anina se află
principalele aşezări rurale locuite de aceştia: Caraşova (Karasevo), Cloco-
tici (Klokotic), Lupac (Lupak), Nermet (Nermid), Rafnic (Ravnik), Vodnic
37*
Informaţii oferite de Uniunea Sârbilor din România, filiala Timişoara.
38**
Adela Lungu, Craşovenii între tradiţie şi noutate, în Timisiensis, nr. 1, anul VII, 2000.
52
(Vodnik) şi Iabalcea (Jabalc).

După unele voci, caraşovenii sunt consideraţi sârbi, iar după altele, bulgari,
croaţi sau cehi. Cu toate acestea, pornind de la limba vorbită, obiceiuri şi port,
aceştia prezintă elemente comune cu popoarele balcanice.
Poate fi remarcat un puternic conservatorism al caraşovenilor, manifestat
prin păstrarea cu stricteţe a limbii şi obiceiurilor. În unele cazuri, conserva-
torismul dus la limite indică semne de involuţie, în special prin mariaje în
interiorul comunităţii, adică mariaje între rude, chiar dacă între rude mai
îndepărtate.
Cehii sunt colonizaţi la începutul secolului al XIX-lea, începând cu al treilea
deceniu, fiind “aşezaţi în Munţii Almăjului pentru defrişarea pădurilor, pen-
tru producerea de cherestea, ca forţă de muncă în industria mineritului, dar
şi pentru întărirea zonei de graniţă a Imperiului Austriac ” *. În Munţii Almă- 39
jului, satele de cehi sau pemi (veniţi în mare parte din Boemia) sunt: Gâr-
nic, Sf. Elena, Ravenska, Eibenthal (aparţinând de Dubova), Sumiţa şi Bigăr.
Datorită izolării geografice a localităţilor, aceste comunităţi au reuşit să-şi
conserve relativ bine religia, costumele, obiceiurile, unele meşteşuguri şi ar-
hitectura. În ţinutul Almăjului sunt consemnate şi comunităţile restrânse
de cehi, cum este cea din Bozovici sau Prilipeţi. În localitatea Bozovici, co-
munitatea cehă numără aproximativ optsprezece familii. Restrângerea co-
munităţii se datorează emigrărilor frecvente în Cehia sau Germania, în
special din motive financiare.
Bulgarii din Banat reprezintă o comunitate foarte mică. Aşezaţi în locali-
tăţile Vinga şi Dudeştii Vechi, ei sunt originari din ţinutul Vidinului. În anul
1738, pe timpul guvernării Banatului de către Austria, prinde contur şi se
întemeiază în partea de est a imperiului, lângă Sânnicolau Mare, satul de
bulgari – pavlicheni, numit Besenova Veche (azi Dudeştii Vechi).
Bulgarii din Vinga provin din oraşul Kiproveţ, situat în partea de vest
a Bulgariei, iar bulgarii pavlicheni din Vinga sunt din jurul oraşului Ni-
kopole, din satele Belene, Ores, Trancevica şi altele.
După Primul Război Mondial, multe familii de bulgari din Vinga s-au mutat în
oraşele învecinate Arad şi Timişoara, de aceea numărul lor a început să scadă.
39*
Graţiana Golâmbă, Comunitatea cehilor din Valea Almăjului. O experienţă personală, în Timisiensis,
nr. 1, anul VII, 2000.
53
Scăderea devine şi mai pronunţată o dată cu venirea comunismului în Româ-

nia. După colectivizare, în condiţiile în care fiecare familie avusese mult pă-
mânt şi rămânând fără el, fiecare a căutat să se mute la Arad sau Timişoara,
unde au găsit locuri de muncă. În ultimele decenii, ca urmare a condiţiilor
politico-economice existente, o mare parte dintre familiile din toate cele
trei localităţi principale ale bulgarilor – Vinga, Dudeştii Vechi şi Brestea s-
au stabilit – în Timişoara.
Conform recensământului din 1992, comunitatea bulgară din Timişoara nu-
măra 1 350 de persoane. Pentru întregul judeţ Timiş, tabloul minorităţilor
etnice poate fi schiţat, pe fondul recensământului populaţiei din anul 1992,
în felul următor:
Statistica demografică a minorităţilor judeţului Timiş, 1992 * 40

Maghiari 62 866
Germani 26 722
Sârbi 17 144
Ţigani 14 836
Ucraineni 6 468
Bulgari 6 466
Slovaci 2 229
Evrei 625
Cehi 389
Croaţi 299
Ruşi lipoveni 160
Polonezi 107
Greci 55
Turci 44
Armeni 38
Tătari 6
Comunicarea între minorităţile din Banat a fost întotdeauna remarcabilă, su-
portul acesteia fiind plurilingvismul practicat în toate comunităţile etni-
ce minoritare. Germanii, de exemplu, folosesc, alături de limba maternă, ro-
40*
*** Population. Demographical Structure, în Romanian Statistical Yearbook, 1994, vol. 1.
54
mâna şi maghiara; sârbii şi bulgarii sunt bilingvi dintotdeauna, româna fiind în-
suşită de preferinţă ca a doua limbă în familiile lor; evreii sunt multilingvi. Ală-
turi de limba slovacă, majoritatea din Nădlac este vorbitoare de română şi ma-
ghiară. În general, interferenţele dintre minorităţi sunt multiple şi ele se dato-
rează colaborării diferitelor comunităţi lingvistice în domeniile culturii, cunoaş-
terii ştiinţifice şi tehnice, în problemele comune cu care se confruntă în privinţa
apărării drepturilor lor. Respectarea şi chiar influenţarea tradiţiilor religioase
ale celuilalt a fost şi a rămas o trăsătură constantă în viaţa amintitelor co-
munităţi.
Folosirea a două, trei şi chiar a patru limbi în Banat e un aspect
rar întâlnit în alte regiuni ale Europei. Plurilingvismul (bilingvism şi,
în multe cazuri, trilingvism) care este specific unei părţi însemnate a popu-
laţiei din această zonă datează de secole. Necesitatea comunicării, inte-
resele economice, înţelegerea valorilor celuilalt au presupus însuşirea şi
practicarea atât a limbii materne, cât şi a limbilor comunităţilor învecinate.
Multilingvismul din Banat a fost înţeles ca o bogăţie care aparţine
fiecărui locuitor fiind perceput ca un mijloc de apropiere între oameni.
Rostul plurilingvismului (cultivat prin intermediul şcolilor, asociaţiilor cultu-
rale, organizaţiilor politice, grupurilor minoritare, bisericii) a fost bine înţe-
les de populaţiile Banatului, iar rezultatele au concurat la afirmarea valori-
lor unui patrimoniu cultural şi de civilizaţie acceptat ca aparţinând în mod
egal tuturor.
Sistemul de învăţământ pentru minorităţile naţionale corespunde cu cel ge-
neral din România şi cuprinde grădiniţe, şcoli primare şi gimnaziale, licee, şcoli
profesionale şi de ucenici, învăţământ postliceal. În învăţământul superior se
susţin unele cursuri pentru studenţii de naţionalitate maghiară şi germană, la
cererea acestora, în limbile respective.
În anul şcolar 1999-2000, un număr de 4 125 762 de elevi din România
(reprezentând 18,08% din populaţia ţării) au frecventat învăţământul preu-
niversitar, din care 215 542 de copii şi elevi (5,22%) au frecventat în-
văţământul în limba maternă.
În conformitate cu Ordinul ministrului nr. 4 758 din 12.10.1998, cadrele nece-
sare învăţământului gimnazial, liceal şi profesional se pregătesc în instituţiile
de învăţământ superior din România.
Universităţile din România sunt încurajate să întreprindă măsuri pentru or-
55
ganizarea de secţii cu specializare în limbile şi literaturile minorităţilor naţi-

onale, după cum urmează: Universitatea Bucureşti – maghiară, slovacă,
germană, turcă, rusă, ucraineană, bulgară, ţigănească; Universitatea "Ba-
beş-Bolyai" Cluj-Napoca – maghiară, germană; Academia de Artă Teatrală
"Szentgyörgyi István" din Târgu Mureş - maghiară; Academia de Arta Tea-
trala Timişoara – germană; Universitatea de Medicină şi Farmacie din Tg.
Mureş – secţie limba maghiară; Universitatea "Politehnica" Bucureşti – ger-
mană; Universitatea "Politehnica" Timişoara – germană; Academia de Stu-
dii Economice Bucureşti – germană; Universitatea de Vest din Timişoara –
cehă şi sârbă; Universitatea din Suceava – ucraineană şi polonă; Universi-
tatea "Ovidius" din Constanţa – turcă.
Învăţământul cu limba de predare germană se încadrează într-un sistem
tradiţional de unităţi şi secţii în limba maternă, cu cadre didactice şi de
conducere din rândul minorităţii. El cuprinde copii şi tineri care doresc să
înveţe în limba maternă, dar este deschis şi copiilor români sau celor ce
aparţin altor minorităţi.
În ceea ce priveşte strict învăţământul pentru minorităţi din Banat, ca-
zul cel mai interesant (şi fericit, am spune) îl reprezintă Timişoara. Fenome-
nul intercultural se manifestă aici în şcoli cu tradiţie, cum ar fi Liceul Teoretic
Nikolaus Lenau – cu predare în limba germană; Liceul Bartok Bela – predare
în limba maghiară; anterior amintitul liceu al minorităţii sârbe şi al vorbito-
rilor de limbă sârbă – Dositej Obradovic. Nu în ultimul rând, se cuvine a fi
amintite două şcoli moderne, Liceul William Shakespeare şi J. L. Calderon,
şcoli în care procesul instructiv-educativ se desfăşoară în limbile engleză,
respectiv franceză.
Poate perioada cea mai tragică din istoria Banatului o reprezintă cea a depor-
tărilor în Rusia şi în Bărăgan, soldată cu pierderea a câtorva zeci de mii de vi-
eţi (tinere, de cele mai multe ori). De acest fenomen nu a fost lovită doar
populaţia germană, ci şi cea majoritar românească, fapt care a dus la o îm-
bătrânire a populaţiei din Banat.
56
70.000
60.000
50.000
40.000
30.000
20.000
10.000
0
1980 1985 1986 1987 1988 1989 1990 1991 1992 1993 1994
Emigrare 13.608 12.809 11.034 11.639 10.738 14.598 60.072 15.567 8.852 5.945 4.065
Repatriere 117 116 106 139 146
Mai apoi, perioada comunismului în România a generat exodul germanilor

din Banat şi din România, în general, în R.F. Germania. Surprinzător este
însă faptul că Revoluţia din 1989, în loc să prilejuiască o stopare a
emigrărilor, a produs rezultatul contrar, în anul 1990 (comparativ cu
alţi ani) emigrând în Germania cele mai multe persoane, numărul lor ridi-
cându-se la 60 000.
La nivelul autorităţilor române, în perioada următoare Revoluţiei din Decem-
brie 1989 s-au luat o serie de măsuri, care erau tardive încercări de a stopa
exodul populaţiei germane din România. De menţionat este Decizia nr. 103
a Guvernului României, din 3.10.1990, în care se prevedeau o serie de acţi-
uni care să contribuie la stabilizarea populaţiei germane şi cuprindea propu-
neri pentru restabilirea germanilor emigraţi în R.F. Germania. Decizia preve-
dea reglementări legate de patrimoniul cultural al germanilor din Banat şi
România, sprijinirea şcolilor şi a publicaţiilor în limba germană din ţară.
Aceste ţeluri au fost atinse, în prezent, minoritatea germană din România
dispunând de şcoli cu predare în limba maternă – germană, de la nivel preş-
colar la liceu, cum, de altfel, am menţionat şi mai sus. Cu toate că etnici
germani mai sunt foarte puţini în România, aceste şcoli sunt frecventate
aproape în majoritate de elevi români, lucru îmbucurător, ţinând cont de
faptul că aceştia devin purtători ai culturii germane din Banat şi din Româ-
nia, în virtutea interculturalităţii.
57
În ceea ce priveşte mass-media, statul român sprijină publicaţiile de limbă

germană din ţară, al căror tiraj a scăzut drastic în ultima perioadă, în con-
cordanţă cu numărul cititorilor.
Un aspect mai puţin avantajos al Deciziei 103 este punctul 1, lit. e, alin. 2,
în care se prevede ca etnicii germani la restabilirea lor în România să răs-
cumpere proprietatea pe care o deţineau în ţară înainte de 1989. Cu toate
că, înainte de 1989, Statul român prelua de la etnicii germani care emi-
grau cu acte în regulă gospodăriile, achitându-le acestora contravaloarea –
oricum ireală – a caselor, multora casele le erau confiscate.
Mai trebuie menţionat un fenomen extrem de interesant, care s-a manifes-
tat după 1944, când guvernul comunist din România şi ocupantul sovietic, în
vederea remedierii daunelor produse de Germania nazistă în război, au de-
marat procesul de deportare la muncă forţată a germanilor din Banat. În nu-
meroase localităţi a putut fi sesizată o febrilă acţiune de căutare a rădăcini-
lor franceze, de către persoane care s-au declarat germane, ori maghiare,
ori române, în funcţie de conjunctură şi împrejurări istorice. Acest aspect re-
prezintă o particularitate a Banatului, ca spaţiu multietnic şi multicultural.
O altă componentă a fenomenului intercultural din Banat şi din România este
prezenţa familiilor mixte din punct de vedere etnic.
În aprilie 1995, la Bucureşti, a fost înfiinţată Fundaţia „Armonia” pentru
familiile etnic mixte din România. Este lăudabilă iniţierea unui demers
în acest sens, de monitorizare şi de sprijinire a familiilor etnic mixte, întru-
cât acestea vin să confirme, încă o dată, caracterul activ al interculturali-
tăţii. Fundaţia „Armonia” are la nivel naţional 38 de ramuri-filiale, 21 filiale
judeţene şi 17 municipale *. „(…) Scopul acestor organizaţii este de a milita
41
pentru întărirea armoniei în relaţiile dintre familiile etnic mixte, pentru res-
pectul reciproc între etnii, pentru dezvoltarea spiritului de toleranţă şi prie-
teniei între cetăţenii aparţinând diferitelor rase şi popoare” *. 42
Modul în care reprezentanţii populaţiei majoritare interacţionează, pe ace-

astă componentă a căsătoriilor interetnice, cu celelalte etnii, poate fi ob-
servat din cele ce urmează **: 43
41*
Şt. Rab, Din viaţa şi activitatea Fundaţiei “Armonia”, în Familia interetnică în societatea civilă din
România (studii psihosociologice), Bucureşti, 1998, p. 22.
42*
Ibidem, p. 24.
58
Felul de combinaţii – că- Totaluri %

sătorii
Român-maghiar 94 413 56,8
Român-ţigan 7 073 4,3
Român-german 23 836 14,3
Român-ucrainean 5 316 3,2
Român-rus (lipovean) 3 169 1,9
Român-turc 1 340 0,8
Român-sârb 5 698 3,4
Român-tătar 611 0,4
Român-slovac 2 000 1,2
Român-bulgar 1 544 0,9
Român-evreu 1 687 1,0
Român-croat 247 0,2
Român-ceh 749 0,4
Român-polonez 770 0,5
Român-grec 1 400 0,8
Român-armean 580 0,3
Român-alte naţionalităţi 1 865 1,1
Naţionalităţi minoritare în- 13 979 8,4
tre ele
TOTAL 166 277 100
Din situaţia prezentată mai sus, se poate observa că cele mai multe căsă-
torii interetnice se încheie între minorităţile etnice (13 979), urmate de
familiile mixte de români-maghiari (94 413), români-germani (23 836) şi
români-ţigani (7 073). Din punctul de vedere al mediului de provenienţă,
procentual 76,4% din familiile etnic mixte provin din mediul urban, iar
23,6% din mediul rural*** . 44
Pentru Banat (compus din punct de vedere administrativ din judeţele Ti-
miş, Arad şi Caraş-Severin), existenţa familiilor etnic mixte se prezintă as-
tfel* :45
43**
Anca Tomescu, Dimensiuni şi distribuţii ale căsătoriilor etnic mixte pe teritoriul României, în Fami-
lia interetnică în societatea civilă din România, Bucureşti, 1988, p. 32-33.
44***
Ibidem, p. 34.
45*
Ibidem, p. 35.
59
Judeţul % din totalul naţional al fami-

liilor mixte
Arad 7,1
Caraş-Severin 5,0
Timiş 14,8
TOTAL 26,9
Caracterul intercultural al Banatului este o certitudine, care, la ora ac-

tuală, cu greu mai poate fi contestată. Spaţiu de convergenţă atât între
etnii, cât şi între confesiuni, această zonă găzduieşte convergenţa dintre
mentalitatea de tip occidental, susţinută deopotrivă de tradiţia austriacă şi
de Catolicism, şi, pe de altă parte, mentalitatea răsăriteană, reprezentată de
Ortodoxie. Cu toate acestea, în această zonă „tampon” nu sunt cunoscute
conflicte interetnice şi interconfesionale de-a lungul timpului. Mai mult, ca
o particularitate, este de sesizat interculturalitatea activă, ca model op-
tim al convieţuirii paşnice. Acest tip de interculturalitate are ca suport multi-
lingvismul specific bănăţean, precum şi gradul sporit de toleranţă faţă de
convingerile celuilalt. Fenomenul se manifestă pe larg în viaţa cotidiană a in-
dividului, prin participarea reciprocă la diferitele sărbători, atât laice cât şi bi-
sericeşti, pornind de la principiile ecumenismului, în ultimul caz. Un alt as-
pect, care nu trebuie neglijat, este certitudinea existenţei căsătoriilor interet-
nice, acestea constituind dovada vie a interculturalităţii şi totodată un factor
al dezvoltării multilingvismului.
Pe aceste considerente, existând deja o platformă compusă din acceptarea
reciprocă a valorilor şi toleranţă, Banatul poate oferi un model de so-
luţii viabile pentru evitarea unor conflicte sau neînţelegeri generate de
perceperea celuilalt ca fiind diferit. A fi diferit şi a fi acceptat ca atare atra-
ge după sine libera dezvoltare a creativităţii şi, în acest sens, populaţia
Banatului, indiferent de etnie sau de convingeri religioase, poate oferi un
model demn de urmat.
5. INTERCULTURALITATEA ACTIVĂ
A BANATULUI ROMÂNESC
60
Îvate ostentativ la scară planetară, generează panică de status cultural la

ntr-un moment în care globalizarea *, cu practicile sale aferente, promo-
46
nivelul segmentelor de opinie, iar la nivel comunitar dă naştere la afilieri

protecţioniste, se înmulţesc vocile care o aseamănă cu un nou tip de
fundamentalism; cu nimic mai puţin agresiv decât fundamentalismul is-
lamic. Esenţa sa eminamente integraţionistă, bazată pe ipoteza genera-
lizării galopante a prosperităţii americane, o identifică din ce în ce
mai mult cu "vechile războaie civilizatoare" care, în istoria umani-
tăţii, nu au făcut altceva decât să menţină grave polarizări social-
economice şi multiseculare crize identitare.
Disociindu-se cu luciditate de accentele ideologice ale triumfalismului glo-
balizării, pe care-l denunţă ca "un mit al postmodernităţii", Jerome Binde ** 47
atrage atenţia asupra "angoaselor sociale care emerg din incertitudinile

identitare" provocate de metisarea programatică a modelelor culturale di-
ferite de modelul cultural american. Hibridarea culturală şi etnică, genoci-
dul cultural, refacerea cultural-ideologică a marilor pieţe imperiale, tirania
şi monopolul multinaţionalelor care domină piaţa informaţiilor, un paterna-
lism fără pater – sunt doar câteva sintagme care stau la baza unor replici
articulate analitic la adresa personajului invizibil - mondializarea -
despre care noi nu ştim dacă este actor sau autor al unei drame
al cărei scenariu nimeni nu-l cunoaşte.
În acest context, redescoperirea valenţelor explicative şi herme-
neutice ale interculturalităţii, ca resursă practic inepuizabilă a co-
eziunii sociale, constituie singura instanţă de reflexie colectivă pentru
identificarea unor noi instrumente de construire a unei lumi în care dife-
renţele să nu mai fie privite ca handicap, ci ca potenţial valoros pentru
un nou tip de unitate în diversitate.
Interculturalismul defineşte ipostaza dialogală a culturilor prin intrarea în
rezonanţă a diferenţelor, în timp ce multiculturalismul se focalizează
pe conservarea identitară a diferenţelor.
46*
Termen preferat de americani şi anglofoni, spre deosebire de francezi şi francofoni, care preferă ter-
menul de mondializare.
47**
J. Binde, Les cles du XXIe siecle, Unesco, Ed. SEUIL, 2000.
61
Privită prin prisma acestei grile, Timişoara, capitala tradiţională a Banatului

românesc, s-a afirmat ca sursă a unei interculturalităţi de tip special
prin dimensiunea sa activă. De-a lungul istoriei, exclusivismele celor
mai noi veniţi, fie ei chiar şi colonişti sau stăpânitori vremelnici, s-au tran-
sformat, treptat, în particularităţi de minoritari care au învăţat com-
portamentul tolerant al majoritarilor fără a-şi pierde identitatea
cultural-axiologică. În acest mod, acumulările discrete de diversităţi, cu-
mulate istoric, au generat în mod natural un model de interculturalitate
în care complementaritatea civică a fost prioritară. Unitatea organică a
spaţiului social rezultat a stat la baza coeziunii social-instituţionale, imposibil
de distrus de vicisitudinile istorice, impuse prin forţă de competiţia imperii-
lor vecine pentru anexarea întregii regiuni. Astfel se explică diferenţa dintre
unitatea artificială, de tip imperial, şi unitatea în diversitate a regiunii
păstrate doar în partea românească a Banatului rămasă în compo-
nenţa României după cel de al II-lea război mondial, fără să simtă nevoia
federalizării ca Banatul sârbesc, sau pe cea a omogenizării etnice
din partea maghiară a Banatului.
În condiţiile transformărilor post- 1989, modelul Timişoarei a influenţat
în mare măsură înnoirea din interior a României, constituind încă un
argument pentru a demonstra că România este guvernabilă în manieră
democratică, în structura sa geopolitică actuală. Mai mult: România
este singura ţară postcomunistă şi din lume care şi-a asociat, ca par-
tener de guvernare post- 1989, o formaţiune politică structurată pe
criterii etnice: Uniunea Democratică a Maghiarilor din România
(U.D.M.R). Tradiţionala deschidere către alteritate, proprie mentalului colec-
tiv românesc, s-a transformat, în prezent, în parteneriat comunitar, care
constituie resursele identitare ale unui nou tip de coeziune socială
democratică.
Iată de ce interculturalitatea Banatului singularizează această parte
a Europei, chiar la nivel continental, prin metisajul său interconfesional,
interetnic, interlingvistic şi intercultural reuşit, legitimând-o ca sediu natural
pentru studii antropologice, sociologice, psihologice şi istorice de profil. Din
această cauză, Asociaţia antropologilor, sub coordonarea unor înalte perso-
nalităţi din Elveţia, de talia profesorului universitar dr. Doctor Honoris Causa
62
dr. Christian Giordano şi a antropologului prin vocaţie, dr. Francois

Ruegg, s-a orientat să amfitrioneze în Timişoara conferinţa internaţională cu
tema generică: „Ştiinţele sociale şi interculturalitatea”, între 18 şi 21 octom-
brie 2001.
În plus, la Timişoara, în aria noilor opţiuni valorice post- 1989, tradiţiile multi-
seculare ale interculturalităţii din ţara noastră s-au obiectivat, cu sprijinul
generos al Consiliului Europei, într-o structură normativă cunoscută sub nu-
mele de Institut Intercultural Timişoara. Conceput, deci, ca expresie a
societăţii civile şi partener valabil de dialog cu instituţii similare din Occident,
Institutul Intercultural Timişoara nu a însemnat începutul vreunor activităţi de
educaţie interculturală, ci instituţionalizarea unui model de relaţionare
performantă a etniilor diferite, care, prin coexistenţă paşnică, au
creat un tip original de interculturalitate: interculturalitatea activă
a Banatului.
Originalitatea se defineşte prin următoarele aspecte:
a) Dacă în Occident interculturallitatea s-a dezvoltat din nevoia de
a da o replică modelelor culturale ale emigranţilor, de cele mai
multe ori acceptaţi cu ostilitate reţinută pentru potenţialul lor destabili-
zator şi consideraţi ca posibile surse de poluare a identităţii mentalului
colectiv al ţărilor vestice, în Banat interculturalitatea are la bază un
original comportament permisiv, care a dat posibilitatea fiecărei et-
nii să se integreze în istoria comunitară, fără a se simţi agresată de
"băştinaşi", fie ei majoritari sau minoritari. Permanenta raportare la
aceleaşi probleme cotidiene a făcut ca preocuparea de explorare în co-
mun a soluţiilor practice la problemele comunitare identice să genereze
o coeziune socială naturală, adică fără apel la normativitatea de
tip instituţional. Diversitatea etnică a fost percepută ca sursă de am-
plificare a soluţiilor alternative pentru problemele comunitare, identice în
esenţa lor. În arealul bănăţean contactele interetnice cotidiene nu au
fost, deci, orientate de obligaţiile exogene ale cetăţeniei comune sau de
"achitarea" unor datorii de natură instituţională, ci de nevoia endogenă a
conjugării orizonturilor de aşteptare faţă de proiecte comunitare glo-
bale. Interculturalitatea a început şi continuă să fie (inter)activă în
acest sens.
Încercările de abordare a realităţilor noastre prin prisma multiculturalităţii
63
au eşuat (şi vor eşua) deoarece la noi sunt alte condiţii decât, să zicem, în
Belgia, unde comunitatea flamandă şi cea valonă reprezintă, de fapt, două
structuri instituţionale distincte, comunicarea fiind asigurată de constrân-
geri politico-economice de tip statal. "Ţara" în modelul belgian este, în re-
alitate, o unitate mecanică între două unităţi fundamental diferite ca opţi-
uni valorice, dar cu experienţă comună în gestionarea conflictelor latente.
b) Existenţa, pe toată perioada de formare civico-profesională, a institu-
ţiilor şcolare cu limbă de predare maternă (germană,maghiară,
sârbo-croată, bulgară) pentru toate minorităţile, prin asigurarea
unui suport financiar nediscriminatoriu în raport cu populaţia română,
majoritară, din resursele bugetului public.
c) Asigurarea de către Statul român a instituţiilor de cultură în limbile mi-
norităţilor, Timişoara fiind singurul oraş european cu teatre de
stat în trei limbi (română, germană şi maghiară).
d) Ca prim oraş european iluminat electric, Timişoara constituie şi în
prezent centrul celei mai atractive regiuni a României pentru investitorii
străini, investiţiile concrete pe cap de locuitor situând acest oraş pe pri-
mul loc în România. Complementaritatea pragmatică dintre iniţiativele
locale/zonale de reconstrucţie a mediului de afaceri în perioada post-
1989 şi oferta partenerială a investitorilor străini s-au materializat
în ceea ce autorităţile de profil numesc, cu un termen generic, modelul
economic Timişoara.
Ca expresie a interculturalităţii (inter)active a Timişoarei - pe com-
ponenta economică - cităm următoarele dimensiuni care individualize-
ază Banatul la scară europeană.
e) Calitatea forţei de muncă (45 00 de studenţi), calificată în întreprin-
deri timişorene de tradiţie, vorbitoare de limbi străine, dornică de afir-
mare prin muncă.
f) Implicarea multor timişoreni în activităţi economice private –
acele IMM-uri apărute în număr mare în ultimii ani dar şi a autorităţilor
municipale. Concernul „Continental” este cea mai mare investiţie germană
din România, în valoare de 100 de milioane de euro. Apoi, Solectron (65
milioane de euro), urmată de Procter&Gamble (40 milioane de euro), Alca-
tel (36 milioane de euro), Metro (11 milioane de euro), Lisa Draxlmaier
(7,5 milioane de euro), Helvetica Profarm (7 milioane euro), Coca-Cola (7
64
milioane euro), Kathrein (5,5 milioane euro) Siemens Automotive (5 milioa-

ne euro), Linde Gas (4 milioane euro), Kromberg&Schubert (3 milioane
euro), Shell (2,5 milioane euro), Daimler Chrysler (2 milioane euro), ABB
(1,5 milioane euro), Philips Elba (1,5 milioane euro) şi multe altele, toate,
firme recunoscute pe plan internaţional, care au preferat Timişoara, altor lo-
calităţi din ţară sau străinătate.
Ca replică la multe distorsiuni puse în circulaţie de politicienii rău intenţio-
naţi, chiar din rândul unor minoritari, amintim spusele unui expert al pro-
blemei: "este necesar să distingem, în ţesătura densă a evoluţiei, zgomo-
tele parazite care vor dispare în uitare, de muzica noilor valuri care poartă
în ele germenii reali ai schimbării"48.
A fi eurofil, aici şi acum, presupune a şti să ne proiectăm toate valo-
rile noastre în circuitul mondial de valori, plecând de la procentul
de europenism pe care ni-l conferă originalitatea mentalului nos-
tru colectiv.
Valorile nu au frontiere, iar frontierele nu vor mai avea valori (ge-
ografice) de apărat în viitoarea Europă unită. Şi dacă globalizarea se
va dovedi "sens ireversibil" al societăţii umane, între condiţia de cetăţean
al lumii şi cetăţean al unui stat anume, cetăţenia europeană nu poate fi
evitată pentru noi, românii.
Metisajul dintre noul europocentrism, americanocentrism, niponocen-
trism şi sinocentrism ar putea avea ceva de învăţat, la altă scară, desi-
gur, din metisajul reuşit al interculturalităţii (inter)active a Bana-
tului.
ANEXA I
48
J. Binde, op. cit., passim.
65
ANEXA II
66
BIBLIOGRAFIE
Achim, Viorel, Banatul în Evul Mediu, Editura Albatros, Bucureşti, 2000.
Andea, Avram Banatul cnezial până la stăpânirea habsburgică, în Cartea veche din Tran-
silvania în inventare bisericeşti, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1996.
Antal, Bodor, Delmagzarorsag telepitesek tortenete es hataes, Budapesta, 1914,
p. 4.
Aoşan Cristina, Vindecătorul din Dacia mileniului tăcerii, Editura Brumar, Timişoa-
ra, 1996.
Athanasiu Gabriela, CALISRO, Bucureşti, 2004 (colab).
Bechler, Pierre, Ottagoli, Jean Claude, Assumpta, Llene Berne, Professionaliser le
champ de l’action sociale et medico-sociale en Roumanie. Rapport d’etude et de preconi-
sations realise dans le cadre d’une mission d’expertise, I.R.F.A.S., Decembre, 2002.
Bell, K., Banat. Das Deutschtum im rumänischen Banat, Deutscher Buch- und Kun-
stverlag, Dresden, 1926.
Birăescu, T., Istoria colonizărilor în Banat, Timişoara, 1879; Bocu S., La Question
du Banat, Imprimerie Generale Lahure, Paris, 1919.
Böhm, L.., Geschichte des Temeser Banats, 2 vol., Leipzig, 1861.
Borovszky, S., Magyarország vármegyei és városai. Temes Vármegye, Budapesta,
f.a.
Botiş, E., Recherche sur la population française du Banat, Timişoara, 1946.
Brătianu, Constantin, Management strategic, Universitatea din Craiova, Craiova,
2003.
Buzărnescu, Ştefan, Interactive interculturality of the Romanian Banat, Universite
de Fribourg, Seminaire d’antropologie sociale, 26-29 june 2003, Programme Intercultural
Relations, Citizenship and Human Rights in the context of Central and Eastern Europe,
Geneva 28 june 2003.
Buzărnescu, Ştefan, Interculturalitatea – instrument al inovării din interior a Româ-
niei, Congresul de Sociologie, Bucureşti, 2000.
Buzărnescu, Ştefan, Interculturalitatea – sursă sursă inepuizabilă a dezvoltării Ro-
mâniei, sesiune de comunicări ştiinţifice, Centrul de Cercetări pentru problemele tineretu-
lui, Bucureşti-Timişoara, 1986.
Buzărnescu, Ştefan, Le bovarysme institutionnele – une hermeneutique postcom-
muniste, Ed. de Vest, Timişoara, 2000.
Castellan, G., The Germans of Romania, în Journal of Contemporary History, 6,
1971.
Călători străini în Ţările Române, vol. II, Bucureşti, 1973, p. 361.
Călători străini în Ţările Române, vol. VIII, Bucureşti, 1985, p. 53.
Călători străini în Ţările Române, vol. VIII, Bucureşti, 1985, p. 512-513.
Chelcea, S., Regionalismul bănăţean înainte şi după comunism: transformări so-
ciale, relaţii etnice şi memorie istorică, în “Altera”, IV (1999), nr. 10.
Chermeleu Adia, L’inovation dans l’Europe elarge, Actes de la IXe Conference Inter-
nationale du researche PGV, 24-26 septembrie, 2003, Svishtov, Bulgaria, p. 390-395.
Chevalier, Jacques, Civilizaţia tehnologică şi interculturalitatea, cuvânt la lansarea
cărţii „Sociologia civilizaţiei tehnologice” de Şt. Buzărnescu, Centrul european de docu-
mentare, Timişoara, 1999.
67
Chevalier, Jacques, La pedagogie constructiviste dans les milieux interculturel, curs susţi-
nut ca visitig profesor la Universitatea de Vest, Timişoara, 2001-2004.
Chevalier, J.; Rus, C.; Kasa Elizabeth; Giurgiu, Rodica; Dorca, Alexandra Timişoara-
Romania, an interactif model of interculturality, Intercultural Institute of Timişoara, 1999.
Christian, Giordano, L’anthropologie politique, curs, Universitatea de Vest, Timişoa-
ra, 2002-2004.
Curaj, Adrian, Practica managementului proiectelor, Editura Economică, Bucureşti,
2004.
Documente privitoare la istoria României, seria C Transilvania, secolul al XIV-lea,
vol. I, Bucureşti, 1953, p. 132.
Domino. Manual de educaţie prin grup-pereche ca mijloc de combatere a rasismu-
lui, antisemitismului, xenofobiei şi intoleranţei, traducere din limba engleză Gabriela
Grosseck şi Eugen Gherga a Domino, editat de Consiliul Europei şi Directoratul pentru Ti-
neret, tipărit de Institutul Intercultural Timişoara, 1998.
Dorner, J., Das Banat in topographisch-naturhistorischer Beziehung, mit besonde-
rer Berücksichtigung der Herkulesbäder, Bratislava, 1839.
Dr. Straubinger, J., Die Schwaben im Banat, Hamburg, 1923, p. 13.
Dragalina, Patriciu, Istoria Banatului Severin, vol. III, Caransebeş, p. 3.
Dragalina, Patriciu, op.cit., vol. I-III, Caransebeş, 1899-1902, şi studiul lui Marius Bize-
rea, Denumirea Banatului înainte de ocuparea habsburgică în documente bisericeşti, în Mi-
tropolia Banatului, an XXXI, nr. 10-12, Timişoara, 1981, p. 669-682.
Dragalina, Patricu, op.cit., III, p. 7.
Dragomir, Silviu, op. cit.
Dragomir, Silviu, Vlasca din Banat, în Universul, Bucureşti, an XLIX, nr. 116 din 27
aprilie 1932, p. 1 din ediţia a 3-a.
Dragomir, S., Vechimea elementului românesc în colonizările străine în Banat, în
Anuarul Institutului de Istorie Naţională al Universităţii Regele Ferdinand I, Cluj, III, 1924-
1925.
Dragotă, Marinela, Coloniştii francezi din Banat între deznaţionalizare şi păstrarea con-
ştiinţei etnice, în Quaestiones Disputatae, I, Timişoara, 2002, p. 136-150.
Dragotă, Marinela, Coloniştii francezi din Banat. Lucrare de licenţă, Timişoara,
2000.
Eckehard Nuiss von Reihn, Educaţia adulţilor în medii interculturale, cursul de Ma-
nagement educaţional şi şcolar, Timişoara, 2004.
Ehrler, Johan Jakob, Banatul de la origini până acum - 1774, Ed. Facla, Timişoara,
1982; ediţie revizuită, bilingvă, Ed. de Vest, 2000.
Feneşan, Costin, Administraţie şi fiscalitate în Banatul imperial, 1716-1778, Ed. de
Vest, Timişoara, 1997.
Feneşan Cristina, Cultura otomană a vilayetului Timişoara (1552-1716), Editura de Vest,
Timişoara, 2004.
Frecot, E., Les français du Banat, Timişoara, 1945.
Frigyes, Pesty, A Szobrenyi Bansag es Szorenyi varmegye tortenete, vol. IV, Bu-
dapesta, 1878, p. 70-71, document din 30.10.1455.
Gherga, Eugen Grosseck Gabriela, Ion, Ionel, Mariana Costin, Florin, Moisa, Europa Mile-
niului III. Pachet antirasist educaţional de comunicare interculturală, medierea şi negocierea
conflictelor (vol. I şi II), editat de Fundaţia Phoenix, Cluj-Napoca.
68
Gherga, Eugen, Grosseck Gabriela, Ion, Ionel, Mariana Costin, Florin, Moisa, Oglin-
da pentru umanitate şi cultura rromilor. Pachet educaţional antirasist, volum editat de
Fundaţia Phoenix Cluj-Napoca şi tipărit cu sprijinul financiar al Open Society Institute Bu-
dapest (ISBN 973-85346-2-3), 2001.
Graßl, P., Geschichte der deutsch-böhmischen Ansiedlungen im Banat, Praga,
1904.
Griselini, F., Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului timişan, Timişoara,
Ed. Facla, 1984.
Grofşorean, C., Istoricul colonizărilor germane în secolul al XVIII-lea, în Revista In-
stitutului Social Banat-Crişana.
Gubaglu, Mihail, Călătoria lui Evliya Çelebi în Banat (1660), Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1966.
Hatvanyi, Mihaly, Magyar tortenelmi okmanytar a Brusseli orszagos leveltar es a
Burgundi konzvtar, vol. II, Budapesta, 1859, p. 261.
Herrschaft, H., Das Banat, ein deutsches Siedlungsgebiet in Südosteuropa, Berlin,
1942.
Hess, N., Heimatbuch der drei Schwestergemeinden Sveti-Hubert, Charlevil und Sol-
tur im Banat. 1770-1927, Ed. Nikolaus Hess, Servicii. Hubert, 1927.
Hoffmann, L., Der erste Plan zur Besiedlung des Banats. Die Pläne des Csanader Bischofs
über eine großzügige Privatsiedlung im Banat. Banater Einrichtungsverordnung vom Jahre 1719,
în Banater Deutsche Kulturhefte, Timişoara, 5, 1931.
Hoffmann, L., Kurze Geschichte der Banater Deutschen, Timişoara, 1925.
Holczinger, Ludwig, Gestionarea interculturalităţii Banatului prin oferta educativă
din învăţământul postuniversitar, zilele I.I.T., Comunicare ştiinţifică, Timişoara, 1996.
Hurmuzaki, Eudoxiu, Documente privitoare la istoria Românilor, vol. I, partea a II-a,
Bucureşti, 1892, p. 207-208.
Hurmuzaki, Eudoxiu, op. cit., II/4, p. 64.
Ibidem, p. 70.
Ibidem, vol. III, Bucureşti, 1975, p. 101.
Ibidem.
Iorga, Nicolae, Pagini alese din însemnările de călătorie prin Ardeal şi Banat,
Editura pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1965.
Ibidem, 1977.
Iorga, Nicolae, Observaţii şi probleme bănăţene, Bucureşti, 1965.
Imbrescu, Ion, Instituţia educativă ca practică interculturală, Cam. şt., Timişoara, 2004.
Idem, Raţionalitatea economică a spaţiului educaţional, Timişoara, 2004 (Cam. şt.).
Jeanne, McCraw, Interculturalitatea mesajelor internetului, atelier workshop la se-
siunea grupului NewTeack, coordonat de I.I.T., Glasgow, 2002.
Jinga, V., Migraţiunile demografice şi problema colonizărilor în România, în Analele
Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Indurstiale din Cluj, Cluj, 1940.
Jordan, Sonja, Die kaiserliche Wirtschaftspolitik im Banat im 18. Jahrhundert, Ed. R.
Oldenbourg, München, 1967.
Juhász, K., Das Tschanad-Temesvarer Bistum im frühen Mittelalter, 1030-1307:
Einf¨gung des Banats in die westeuropäische germanisch-christliche Kulturgemeinschaft,
Aschendorff, Münster in Westfalen, 1930.
Kallbrunner, J., Das kaiserliche Banat (Banatul imperial), München, 1958.
69
Kraushaar, K., Kurzgefasste Geschichte des Banates und der deutschen Ansiedler,
Viena, 1923.
Legard Veronica, Cehoslovacia între pragmatism intern şi interes internaţional,
Editura Jean Kraser, Nădlac, 2004.
Lotreanu, I., Monografia Banatului. I. Situaţia geografică. Locuitorii. Comunele, In-
stitutul de Arte Grafice “Ţara”, Timişoara.
Manciulea, Şt., Elemente etnice streine aşezate în Banat între anii 1000-1878, în
Revista Institutului Social Banat-Crişana, Buletin Istoric, Anul XI, (1943), nr. XI-XII, Timişoa-
ra, 1943.
Marin, William, Kurze Geschichte der Banater Deutschen, Ed. Facla, Timişoara,
1980.
Marin, William, Unirea din 1918 şi poziţia şvabilor bănăţeni, Editura Facla, Timişoara,
1982.
Mărghitan, Liviu, Banatul în lumina arheologiei, Editura Facla, Timişoara, 1979.
Mestre, Christian, Reconstrucţia Europei de Est pe bazele democraţiei pluraliste,
Universitatea de Vest, Timişoara, 1992 (conferinţă).
Milin, M., Vekovima zajedno (iz istorije srpsko – rumunskih odnosa), Ed. TDSSKR,
Timişoara, 1995.
Milleker, F., Die erste organisierte deutsche Kolonisation des Banats unter Mercy.
1722-1726, Vârşeţ, 1923.
Milleker, F., Geschichte der Banater Militärgrenze, 1764-1873, Pancevo, 1926.
Milleker, F., Versuch einer Ansiedlung von Spaniern im Banat, Vârşeţ, 1937.
Muntean, V., Monografia Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timi-
şoara, 1990.
Naghi, Gheorghe, Lupta românilor din Banat împotriva anexării la Ungaria, Mitropolia Ba-
natului, Timişoara, 1968.
Negru, Ion, Jurnal de călătorie din 1773 al împăratului Iosif al II-lea, Tipografia Editura Na-
ţională, Bucureşti, 1926.
Nemoianu, P., Sârbii şi Banatul, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1930.
Nemoianu, Ibidem, Editura Augusta, Timişoara, 1998.
Nemoianu, P., Neam, popor sau naţiune, Editura Cartea Veche, Bucureşti, 2003.
Nemoianu, P., Populaţia Banatului în diferite epoci, în Analele Banatului, anul II,
fasc. 3, Timişoara, 1929.
Neuman, Victor, Identităţi multiple în Europa regiunilor. Interculturalitatea Bana-
tului, ed. Hestia, Timişoara, 1997
Niedermaier, P., Banater Siedlungen im Lichte der Josephinischen Landesaufnah-
me, în Forschungen, 24, 2, Sibiu, 1981.
Nistor, Ion, Ţara Severinului şi a Banatului, Editura Sedan, Cluj, 2001.
Olachus, Nicolaus, Hungaria, Viena 1763, p. 73-77.
Pachet educaţional. Idei, resurse, metode şi activităţi pentru educaţia interculturală
informală a tinerilor şi adulţilor, traducere din limba engleză de Grosseck Gabriela şi Eugen
Gherga, a lucrării Educational Pack, editat de Consiliul Europei şi Directoratul pentru Tine-
ret, tipărit de Institutul Intercultural Timişoara, 1998.
Păiuşan, Radu, Lupta socială şi naţională a românilor bănăţeni împotriva dualismului aus-
tro-ungar, Timişoara, 1993.
Pânzaru, Ioan, Managementul calităţii în învăţământul superior, Cuvânt introductiv
70
la proiectul CALISRO, Bucureşti, 2004.

Pascu, Ştefan, Voievodatul Transilvaniei, vol. III, Cluj-Napoca, 1979, p. 452.
Pecinjacki, Sreta, Granicarska naselja Banata (Siedlungen der Banater Militärgren-
ze), 1773-1810, 2 vol., Novi Sad, 1985.
Perroti, Antonio, Pledoyer pour l’interculturel; Particularismes et universalisme: la
problematique des identites, la traduction en roumain financee par la DECS du Conseil de
l’Europe, I.I.T., 1998.
Petraş, Ioan, Ferestrele rănilor, Editura Marineasa, Timişoara, 2003.
Popescu, Sorin, Ghidul calităţii în învăţământul superior, Bucureşti, 2004 (colab).
Popescu Spineni M., op. cit., p. 126.
Popescu Spineni Marin, România în istoria cartografiei până la 1600, Bucureşti,
1938, p. 80.
Popovici ,George, Istoria românilor bănăţeni, Editura autorului, Lugoj, 1904.
Pribac, Sorin, Sursele istorico-antropologice ale interculturalităţii populaţiei din Ba-
nat, din Interculturalitate, cercetări şi perspective, Cluj Napoca, Presa Universitară Clujea-
nă, 2002.
Pribac, S., Dragotă, Marinela, Aspecte socio-demografice ale populaţiei de origine
franceză din Banat, în Analele Universităţii de Vest din Timişoara. Seria Sociologie, Psiho-
logie şi Asistenţă socială, VII, 2001, Timişoara, p. 93-113.
Pribac, S., Dabu, R.; Holczinger, L., Aspecte ale fluctuaţiei demografice la populaţia
de origine etnică germană din Banat în perioade de tranziţie, în Analele Universităţii Ba-
natului, 2(6), Timişoara, 2001, p. 5-26.
Rosenfeld, M., Italienische Colonisten im ehemaligen Banat, în Ungarische Revue,
4, Budapesta, 1884.
Roth, E., Die planmäßig angelegten Siedlungen im Deutsch-Banater Militärgren-
zbezirk 1765-1821, în Buchreihe der Südostdeutschen Historischen Kommision, 33, 1988.
Ruegg, Français, A l’ Est rien de nouveau, (trad.), Geneva-Timişoara, Ed. Eurostam-
pa, 2002.
Rus, Călin, Jacques Chevalier (colab), Timişoara-Romanie. Un modele interactif
d’interculturalite, Ed. I.I.T., Timişoara, 1999.
Rus, Călin, Ruegg, Français, Rudolf, Poledva, Interculturalitate, cercetări şi per-
spective, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2002.
Rusu, Alexandru, Istoria Banatului; Studii de Istoria Banatului, Timişoara, Analele Universi-
tăţii din Timişoara, 1967.
Schimscha, E., Technik und Methoden der theresianischen Besiedlung des Banats),
Baden bei Wien, 1939.
Schreiber E. Wilfried, Demographische Entwicklungen bei den Rumäniendeut-
schen, în Süd-osteuropa-Mitteilungen, 33, 1993.
Schütz, B., Neue Daten zur Geschichte der deutschbömischen Ansiedler im Severi-
ner Gebirge, în Banater deutsche Kulturhefte, 5, Timişoara, 1931.
Simu, T., Colonizările şvabilor în Banat, Timişoara, 1924.
Sterbling, A., Kontinuität und Wandel in Rumänien und Südosteuropa. Historisch-
soziologische Analysen, München, 1997.
Steube, Kaspar Johan, Nouă ani în Banat (1772-1781), Editura de Vest, Timişoara,
2003.
71
Suciu, Ioan Dimitrie, Unitatea poporului român. Contribuţii istorice bănăţene, Editura de
Vest, Timişoara, 2003.
Suciu, Dimitrie Ioan, Radu Constantinescu, Documente privitoare la istoria mitro-
poliei Banatului, vol. I, Timişoara, 1980, p. 108-149.
Suciu, I. D., R. Constantinescu, op.cit., I, p. 153.
Szentkláray, J., Mercy kormányzata a Temesi Bánságban, Budapesta, 1909.
Timişoara, XV, 1946.
Thallôczi, Lajos, A Magyarorszag es kozti osszekotte es okleveltara1198-1526, Bu-
dapesta, 1907.
Trâpcea, Th. N., Aspecte principale privind istoria paşalâcului de la Timişoara, în
Studii de Istoria Banatului, 20, 1972.
Tuberus, in Antonio Bonfini, Rerum Hungaricarum decades quatuor cum dimidia,
Basel, 1568, appendix, p. 70 şi 83-84.
Ţintă, A., Colonizările habsburgice în Banat. 1716-1740, Ed. Facla, Timişoara, 1972.
Urmuzaki Eudoxiu, op.cit., V/2, p.314.
Veres, Andrei, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româ-
neşti, vol. VI, Bucureşti, 1933, p. 1.
Vultur, Smaranda, Memorie şi identitate într-un spaţiu intercultural, în Intercultura-
litate, cercetări şi perspective, Cluj Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2002.
Wolf, J., Raumbewertung, Verkehr und Verkehrspolitik im Banat des 18. Jahrhunder-
ts im Lichte der Landesbeschreibungen, în Kulturraum Mittlere und Untere Donau. Traditio-
nen und Perspektiven des Zusammenlebens, Reşiţa, 1995.
Zamfir Elena, Ţiganii între marginalizare şi ignorare, Ed. All, Bucureşti, 2000.
Zelinka Elisabeta, Naţionalism and Power from Above-Romania, a case Study. Tran-
sylvania, the cradle of nationalism, Budapesta, May 23, 2002 (cam. şt.).
Zelinka Elisabeta, Second Annual Northeast Conference, New York, 27 aprilie 2002,
Columbia University, NYC.
Zelinka Elisabeta, Timişoara între paradigmă şi parabolă (Timişoara between Para-
digm and Parable), Ed. Excelsior, Timişoara, 2002 (coeditor).
72

968

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

968

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Un model de interculturalitate activă: Banatul românesc

Îferm hotărât să pună în scenă piesa americanizării galopante a planetei,

care face din perspectiva constructivistă o modalitate privilegiată de

membru fondator al Institutului Intercultural din Timişoara *, profesorul Şte- 2

fan Buzărnescu, convins că doar complementaritatea poate fi concep-

imperativ, trecerea la noi modele de explorare a soluţiilor posibile.

pragmatice specifice economiei sociale de piaţă” se relevă a fi soluţia

inepuizabilă de optimizare comunitară a structurilor sociale, fără re-

Prof. Jacques Chevalier

2.12. Repere cronologice……………………………………………………

Răzvan Theodorescu, Academician

A cum, când proiectul de construcţie instituţională paneuropeană a înre-

rinţă pentru metisajul intercultural la nivel european.

"neocolonizării" economice a Europei.

vieţuire, realitate recunoscută cu uşurinţă şi astăzi.

controlată prin excelenţă de gepizi, şi poate fi considerată teritoriu gepidic,

Faptul că gepizii au fost înfrânţi de coaliţia longobardo-avară n-a însemnat

Câtre sfârşitul secolului al VIII-lea, ca urmare a numeroaselor lupte purtate

Dominaţia avară a avut atât consecinţe negative, cât şi pozitive. În anu-

delul apusean (comitate). Sunt menţionate două asemenea unităţi admi-

campaniile militare organizate de regatul maghiar mai întâi împotriva tăta-

2.3. PAŞALÂCUL DE TIMIŞOARA

trol eficient al teritoriului au fost aşezate garnizoane pe cetăţile mari, ca Ti-

ta imperială a trecut Dunărea, dar fără să cucerească Oradea, Timişoara,

de vase şi de poduri peste Dunăre şi nu vor mai putea forma magazii de

fost lucrările publice. Sarcinile fiscale şi întreţinerea armatei sunt obligaţii

2.6. BATALIONUL ROMÂNESC DIN BANAT

altor sate (pentru început au fost înfiinţate 50 de posturi – serviciul fiind

toriul Banatului, mai ales regiunile slab populate. Coloniştilor li se asigura

2.9. COLONIZĂRI FORŢATE DE REFUGIAŢI

mei şi 296 copii *. 13

Cheltuielile colonizării au fost suportate de statul austriac, dar Curtea de la

florini, pentru văduve).

lonişti germani anterior).

****. Treptat, aceste familii s-au germanizat.

„Cu ajutorul populaţiei, guvernatorul voia să extindă practicarea agriculturii

Despre noii veniţi în cea de-a doua perioadă a colonizării Banatului,

mente, vagabonzi, oameni certaţi cu justiţia” ***. 20

După naţionalitate, conform recensământului din anul 1770, locuitorii

hotarele răsăritene ale statului franc.

lui Pavel Chinezul, la asediul cetăţii Timişoara.

(După: Veress, Documente, VI, p. 187-188 - germ.).

nobili ai regatului, să nu poată fi ismaeliţii şi iudeii”.

şi am fost aşa de bine susţinuţi de cehoslovaci.

Confesiunile din regiunea Banat, în anul 1851

Apud Silviu Dragomir, Le Banat Roumain, 1944.

Statistica demografică a judeţului Caraş-Severin, 1992

Limba maternă Număr de vorbitori

Statistica demografică a regiunii Banat, 1992

Naţionalitate Număr de locuitori

3. BANATUL: GENEZA ETIMOLOGICĂ A REGIUNII, DINCOLO

R egiunea geografică şi istorică cunoscută astăzi sub numele de Banat a

un trimis al ducelui de Milano, pe numele Leonardo Batta, numeşte Bana-

1694 şi în care consemnează textual despre Banat: Parvan Vallachiam.

1714, vorbeşte despre Guvernământul Timişoarei care cuprindea

4. REPERE ISTORICE ALE METISAJULUI INTERETNIC

U n procent semnificativ din populaţia României a fost reprezentat de mi-

Minorităţile etnice cele mai importante sunt şi acum maghiarii, romii şi

te de râurile Mureş şi de Dunăre, de munţi înalţi, numiţi Chicera, Rusca,

spontane sau dirijate **. Cu toate acestea, în cazul colonizărilor petrecute în

Banat în secolele XVIII-XIX, motivaţia nu avea o argumentare legată în exclu-

Este sesizabil, de-a lungul timpului, impactul diverselor puteri politice şi

Săpăturile arheologice întreprinse de-a lungul timpului în spaţiul bănăţean ** 28

fapte a fost aducerea în spaţiul bănăţean a unei populaţii neomogene din