MANAGEMENT ÎN SISTEMUL DE SĂNĂTATE (Constantin Etco)

CMYK CMYK
Constantin Eţco
Doctor habilitat în medicină, profesor universi-

tar. Născut la 22 iulie 1941 în satul Horodişte,
Călăraşi.
Medic, specialist în sănătate publică şi management, discipol al

ilustrului savant şi pedagog Nicolae Testemiţanu. Din 1971 – asistent la
Catedra Sănătate publică a Universităţii de Stat de Medicină şi Farma-
cie N. Testemiţanu. Doctor habilitat (1992); profesor universitar (1993).
Fondator şi şef al Catedrei Economie, management şi psihopedagogie
în medicină (din 1997). Şef al secţiei Medicină şi Farmacie a Consiliului
Naţional pentru Acreditare şi Atestare (din 2000).
Preşedinte al Asociaţiei Economie, management şi psihopedago-
gie în medicină; vicepreşedinte al Ligii medicilor şi al Asociaţiei Sănătate
publică şi management; specialist principal în domeniul sănătăţii publice
şi managementului la Ministerul Sănătăţii şi Protecţiei Sociale.
Academician al Academiilor Internaţionale Noosfera, Informati-
zare şi Management. Autor al peste 400 de lucrări ştiinţifice, inclusiv 13
monografii, 11 manuale, compendii, ghiduri şi indicaţii metodice. Fonda-
tor şi redactor-şef al revistei Sănătate publică, economie şi management
în medicină.
CMYK CMYK
Constantin Eţco
MANAGEMENT ÎN SISTEMUL DE SĂNĂTATE
1
2
MINISTERUL SĂNĂTĂŢII ŞI PROTECŢIEI SOCIALE AL REPUBLICII MOLDOVA
Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie Nicolae Testemiţanu
Catedra Economie, management şi psihopedagogie în medicină
CONSTANTIN EŢCO
MANAGEMENT
în sistemul de sănătate
Chişinău • EPIGRAF • 2006
3
CZU 614.2
E 82
Această lucrare a apărut cu sprijinul financiar al:

– Proiectului Reforma în Sănătatea Publică, finanţat de Uniunea Europeană
şi implementat de consorţiul EPOS Health Consultants/GVG/HMTC;
– Fundaţiei Soros-Moldova în cadrul Proiectului Dezvoltarea capacităţilor

în domeniul Sănătăţii Publice în Republica Moldova.
© 2006: Editura Epigraf S.R.L. Drepturile rezervate.
Redactori: Larisa Erşov, Ala Rusnac

Procesare computerizată: Anatol Timotin
Coperta: Veronica Mariţ
Lucrarea de pionierat în Republica Moldova Management în sistemul de sănătate este

consacrată dirijării sistemului de sănătate. Bazîndu-se pe un studiu ştiinţific fundamental,
include cele mai importante compartimente ale managementului şi se adresează studenţilor,
magiştrilor şi rezidenţilor USMF N. Testemiţanu, organizatorilor ocrotirii sănătăţii, conducătorilor
instituţiilor medicale, medicilor-practicieni şi altor persoane interesate.
Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Eţco, Constantin
Management în sistemul de sănătate / Constantin Eţco. – Ch.: Epigraf S.R.L.,
2006. (F.E.-P. “Tipogr. Centrală”). – 864 p.
Bibliogr. p. 821-823 (70 tit.)
ISBN 978-9975-924-79-5
614.2
– – 1. Sănătate – Management – Managementul sănătăţii
ISBN 978-9975-924-79-5 © Constantin Eţco, 2006.
4
Manualul a fost aprobat de Consiliul Metodic Central al USMF
N. Testemiţanu la 13 decembrie 2004.
Autor-coordonator ştiinţific
Constantin Eţco,
şef al Catedrei Economie, management şi psihopedagogie în medicină,
doctor habilitat în medicină, profesor universitar
Au colaborat cu drept de coautor:

1. Ludmila Goma, dr. în economie, conferenţiar universitar;
2. Nina Globa, asistent universitar;
3. Ion Mereuţă, dr. habilitat în medicină, profesor universitar;
4. Mihai Ciocanu, dr. în medicină, conferenţiar universitar;
5. Ion Onceanu, dr. în medicină, conferenţiar universitar;
6. Oleg Lozan, dr. în medicină, conferenţiar universitar;
7. Iuliana Fornea, lector universitar;
8. Svetlana Lupu, asistent universitar.
Recenzenţi:
1. Dumitru Tintiuc, dr. habilitat în medicină, profesor universitar, USMF
N. Testemiţanu;
2. Vadim Cojocaru, dr. în economie, profesor universitar, ASEM;
3. Mihai Patraş, dr. în economie, profesor universitar, USM, academi-
cian al Academiei Internaţionale de Management.
5
60 de ani
ai învãþãmîntului
superior medical
din Republica Moldova
6
Învãþãtorului ði îndrumãtorului meu,
ilustrului organizator al ocrotirii
sãnãtãþii, savantului ði pedagogului,
marelui patriot
Nicolae Testemiþanu
7
Pãrinþilor mei Sofia ði Petru
In memoriam
8
C U P RINS
Cuvînt-înainte ....................................................................................................... 19
Prefaţă ....................................................................................................... 21
Capitolul 1
INTRODUCERE ÎN MANAGEMENT.
EVOLUŢIA GÎNDIRII MANAGERIALE (C. Eţco) ...................................... 25
1.1. Noţiuni generale despre management ............................................................. 25
• De ce trebuie studiat managementul? .................................................................... 25
• Noţiuni şi definiţii despre management şi manager .............................................. 25
• Sarcinile managementului ..................................................................................... 28
• Rolurile managerului ............................................................................................. 28
• Principiile de conducere ......................................................................................... 29
1.2. Evoluţia gîndirii manageriale .......................................................................... 31
1.3. Managementul: teorie şi/sau practică, ştiinţă şi/sau artă? ............................... 43
Capitolul 2
MANAGEMENTUL SISTEMULUI SĂNĂTĂŢII.
ABORDARE COMPLEXĂ (C. Eţco) ................................................................. 51
2.1. Importanţa conducerii sistemului ocrotirii sănătăţii ........................................ 51
• Factorii care complică dirijarea în sistemul ocrotirii sănătăţii .............................. 51
• Factorii care contribuie la activitatea de conducere ............................................... 52
2.2. Particularităţile şi esenţa activităţii de conducere ............................................ 53
2.3. Abordarea complexă şi căile principale de perfecţionare a procesului
de conducere ................................................................................................... 57
2.4. Direcţiile de bază şi problemele perfecţionării sistemului de conducere ........ 59
Capitolul 3
TEORIA GENERALĂ A SISTEMELOR ŞI METODOLOGIA
UTILIZĂRII EI ÎN DIRIJAREA OCROTIRII SĂNĂTĂŢII (C. Eţco) ..... 61
3.1. Noţiuni despre teoria generală a sistemelor . ................................................... 61
3.2. Metodologia sistemică. Esenţa şi destinaţia practică a abordării sistemice ..... 68
3.3. Clasificarea sistemelor ..................................................................................... 70
3.4. Părţile componente şi procesele funcţionale de bază ....................................... 72
3.5. Ciclurile (etapele) organizaţional-funcţionale ale sistemului .......................... 75
9
• Factorii de stabilizare sistemică ............................................................................. 76
3.6. Proprietăţile şi particularităţile sistemelor gestionabile ................................... 78
3.7. Organizarea componentelor sistemului............................................................ 84
• Subiectul dirijării ......................................................................................... 84
• Obiectul dirijării .......................................................................................... 90
• Serviciul de asigurare informaţional-analitică ............................................ 92
Capitolul 4
ORGANIZAŢIA. MEDIUL SĂU INTERN
ŞI MEDIUL EXTERN (C. Eţco) ..................................................................... 101
4.1. Ce este organizaţia şi care sînt cerinţele faţă de ea ....................................... 101
4.2. Factorii mediului intern al organizaţiei .......................................................... 102
4.3. Mediul extern al organizaţiei ......................................................................... 106
• Mediul internaţional ............................................................................................. 112
4.4. Organizaţii formale şi informale. Departamentarea....................................... 113
Capitolul 5
FUNCŢIILE MANAGEMENTULUI. CONŢINUTUL ACTIVITĂŢII DE
CONDUCERE DE PE POZIŢII FUNCŢIONALE (C. Eţco, L. Goma) ... 116
5.1. Funcţiile managementului şi rolul lor în activitatea de conducere ............... 116
5.2. Prognoza – atribut important în realizarea planificării ................................. 122
5.3. Organizarea. Tipuri de organizaţii şi tipuri de conducere .............................. 129
• Organizaţiile birocratice piramidale .................................................................... 132
• Organizaţia ca sistem ........................................................................................... 134
5.4. Controlul. Conţinut şi necesitate .................................................................... 144
Capitolul 6
PLANIFICAREA. PLANIFICAREA STRATEGICĂ – FUNCŢIE
IMPORTANTĂ A MANAGEMENTULUI (C. Eţco, I. Onceanu) ............... 153
6.1. Noţiuni de planificare şi plan ......................................................................... 153
6.2. Necesitatea şi importanţa planificării serviciilor medicale ............................ 154
6.3. Principiile de bază ale planificării sanitare .................................................... 156
6.4. Metodele şi formele de planificare................................................................. 158
6.5. Etapele procesului de planificare sanitară...................................................... 159
6.6. Planificarea strategică .................................................................................... 162
6.7. Evaluarea factorilor externi............................................................................ 166
6.8. Marketingul .................................................................................................... 171
6.9. Epidemiologia şi managementul .................................................................... 173
6.10. Evaluarea factorilor interni .......................................................................... 175
Capitolul 7
MOTIVAREA CA FUNCŢIE A MANAGEMENTULUI (N. Globa) ......... 182
7.1. Motivarea. Abordări conceptuale ................................................................... 184
• Motivarea ca funcţie managerială importantă ...................................................... 184
10
• Rolurile motivării personalului ............................................................................ 187
7.2. Teoriile motivaţionale .................................................................................... 189
• Retrospectiva conceptului de motivare şi a teoriilor motivaţionale ..................... 189
• Caracteristica principalelor teorii motivaţionale .................................................. 191
7.3. Metode şi tehnici de motivare ........................................................................ 201
• Ciclul motivaţional şi tipurile de motivare ........................................................... 201
• Recompensarea angajaţilor .................................................................................. 204
• Tehnici motivaţionale specifice ............................................................................ 207
Capitolul 8
PROCESUL DECIZIONAL ÎN CONDUCERE (C. Eţco, L. Goma) .......... 211
8.1. Noţiuni generale despre decizie ..................................................................... 211
8.2. Clasificarea deciziilor..................................................................................... 212
• Reguli de bază în luarea deciziei .......................................................................... 224
8.3. Factorii care influenţează procesul decizional .............................................. 224
8.4. Mecanismul şi abordarea procesului decizional ............................................ 227
• Mecanismul decizional ......................................................................................... 227
• Abordarea procesului decizional .......................................................................... 228
• Etapele procesului decizional ............................................................................... 229
8.5. Fazele tehnologico-funcţionale ale procesului de conducere ........................ 231
• Elaborarea şi adoptarea deciziilor de conducere .................................................. 231
• Planificarea realizării deciziilor de conducere ..................................................... 237
• Reorganizarea sistemului în scopul realizării deciziilor de conducere ................ 239
• Reglementarea sistemului în scopul realizării deciziilor de conducere ............... 242
• Controlul realizării deciziilor şi activităţii sistemului .......................................... 253
8.6. Modelele şi metodele de adoptare a deciziei ................................................. 254
Capitolul 9
PROCESUL DE COMUNICARE. ROLUL COMUNICĂRII
ÎN CONDUCERE (L. Goma)............................................................................ 262
9.1. Problemele teoretice ale comunicării ............................................................. 262
9.2. Sistemele, elementele şi etapele comunicării................................................. 266
9.3. Tipuri de comunicare într-o organizaţie ......................................................... 271
• Criteriile de clasificare a comunicării................................................................... 271
• Noţiuni de feedback ............................................................................................. 273
9.4. Stiluri de comunicare ..................................................................................... 276
9.5. Eficienţa comunicării la nivelul organizaţiei ................................................. 278
• Bariere în procesul de comunicare ....................................................................... 278
• Metode de perfecţionare a sistemului de comunicare interpersonală .................. 280
• Comunicări organizatorice şi căi de perfecţionare a acestora .............................. 282
• Modalităţi de îmbunătăţire a eficienţei comunicării la nivelul unei
organizaţii din sistemul sănătăţii .......................................................................... 286
9.6. Comunicarea intraorganizaţională – un instrument util managerilor ........... 292
9.7. Concepte de bază în negociere ...................................................................... 294
9.8. Rolul convorbirilor în procesul de conducere ................................................ 300
11
Capitolul 10
PROCESUL DE DIRIJARE (C. Eţco) ............................................................ 312
10.1. Caracteristica generală a procesului de dirijare ........................................... 312
10.2. Condiţiile, particularităţile şi cerinţele procesului de dirijare ...................... 322
10.3. Particularităţile şi sarcinile muncii de dirijare în condiţiile actuale ............. 333
Capitolul 11
MANAGERUL ÎN SISTEMUL DE SĂNĂTATE: CALITĂŢI,
CUNOŞTINŢE, APTITUDINI, IMAGINE (C. Eţco) ................................... 346
11.1. Conducătorul-manager – figură centrală în sistem ..................................... 346
11.2. Calităţile personale şi aptitudinile profesionale de bază .............................. 349
11.3. Relaţiile de afaceri şi eticheta modernă ....................................................... 357
11.4. Spiritul de întreprinzător .............................................................................. 352
11.5. Arta de a conduce ......................................................................................... 352
11.6. Particularităţile activităţii managerului ........................................................ 362
• Dirijarea procesului de lucru în funcţie de mărimea colectivului ........................ 262
• Particularităţile lucrului managerului în funcţie de relaţiile cu colectivul .......... 363
11.7. Sfaturi pentru manageri ................................................................................ 369
Capitolul 12
NOŢIUNI DE PUTERE, INFLUENŢĂ ŞI LIDER (C. Eţco) .................... 372
12.1. Influenţa şi puterea....................................................................................... 372
12.2. Formele puterii şi influenţei ......................................................................... 374
• Influenţa pe calea convingerii .............................................................................. 376
• Influenţa prin participarea (atragerea) subalternilor la dirijare ............................ 376
12.3. Liderismul. Teoriile liderului. Stilurile de conducere .................................. 378
12.4. Ce trebuie să cunoască orice lider ............................................................... 387
Capitolul 13
PSIHOLOGIA MANAGERIALĂ.
DELIMITAREA DOMENIULUI (I. Fornea) ................................................. 389
13.1. Schiţe istorice .............................................................................................. 389
13.2. Obiectul de studiu al psihologiei manageriale ............................................. 393
• Sistemul psihic uman ........................................................................................... 394
• Factorii personologici implicaţi în activitatea managerială ................................ 395
• Efectul benefic al unor factori comportamentali manageriali .............................. 396
13.3. Activitatea managerială. Aspecte psihologice.............................................. 397
• Repere importante ale funcţiilor social-psihologice............................................. 399
13.4. Personalitatea managerului şi contextul ei funcţional ................................. 402
• Managerul şi condiţiile acţionale ......................................................................... 402
• Stilul managerului. Direcţii de investigaţie .......................................................... 403
• Diversităţi stilistice ............................................................................................... 404
• Stilul şi pregătirea profesională ............................................................................ 405
13.5. Caracterul persoanei şi stilul său managerial .......................................... 407
• Metoda matriceală ................................................................................................ 408
12
• Definirea corelată a caracterului şi a trăsăturilor de caracter ............................... 409
• Descrierea matricei cuantificate caracterial-stilistice a managerului ................... 411
• Concluzii privind matricea cuantifiată ................................................................. 513
13.6. Temperament şi stil managerial ............................................................... 414
• Definirea trăsăturilor proceselor nervoase fundamentale şi descrierea
temperamentelor .................................................................................................. 414
• Descrierea matricei cuantificate temperamental-stilistice a managerului ............ 417
• Ierarhizarea valorică a temperamentelor .............................................................. 421
13.7. Aptitudine şi aspiraţie managerială. Tangenţe şi corelaţie ..................... 421
• Operaţionalizarea conceptului de aptitudine managerială ................................... 423
Capitolul 14
CREATIVITATEA ÎN MANAGEMENT (C. Eţco) ....................................... 429
14.1. Conceptul de creativitate ............................................................................. 429
14.2. Perspectivele de abordare a creativităţii ...................................................... 433
14.3. Rolul creativităţii. Necesitatea promovării creativităţii managerului .......... 435
14.4. Nivelurile şi fazele creativităţii .................................................................... 438
14.5. Factorii care influenţează creativitatea ........................................................ 446
• Factorii intrinseci persoanei ................................................................................. 447
14. 6. Condiţiile desfăşurării unei activităţi creative ............................................ 450
• Comunicarea......................................................................................................... 450
• Motivarea ............................................................................................................. 451
14.7. Premisele creativităţii în organizaţie ............................................................ 453
14.8. Calităţile managerului creativ ...................................................................... 454
14.9. Bariere în calea creativităţii ......................................................................... 457
• Învingerea barierelor ............................................................................................ 460
• Creativitatea în lume ............................................................................................ 461
14.10. Modalităţi şi metode de stimulare a creativităţii manageriale ................... 461
• Logici asociative .................................................................................................. 464
• Logici analogice ................................................................................................... 468
• Logici combinatorii (matriceale) .......................................................................... 468
• Logici bazate pe vise ............................................................................................ 469
• Metoda sintetică ................................................................................................... 469
• Alte metode .......................................................................................................... 470
Capitolul 15
AUTORITATEA. RESPONSABILITATEA SOCIALĂ
ŞI ETICA MANAGERIALĂ (C. Eţco, N. Globa) ......................................... 472
15.1. Noţiuni despre autoritate .............................................................................. 472
15.2. Surse ale autorităţii ...................................................................................... 473
15.3. Tipurile de autoritate ................................................................................... 474
15.4. Delegarea autorităţii ..................................................................................... 476
• Variabilele care influenţează gradul de delegare a autorităţii............................... 477
15.5. Responsabilitatea socială. Rolul businessului în societate .......................... 480
• Responsabilitatea juridică şi responsabilitatea socială ......................................... 481
15.6. Etica şi conducerea ...................................................................................... 483
13
Capitolul 16
MANAGEMENTUL ORGANIZAŢIONAL.
CULTURA ORGANIZAŢIONALĂ (C. Eţco, N. Globa) ............................... 488
16.1. Factorii care contribuie la eficienţa organizaţiei .......................................... 488
16.2. Activităţile în managementul organizaţional ............................................... 489
16.3. Linii directoare pentru schema organizaţiei ................................................. 490
16.4. Cultura organizaţională ................................................................................ 493
• Funcţiile culturii organizaţionale.......................................................................... 494
• Caracteristici ale culturii naţionale ....................................................................... 494
16. 5. Dimensiunile culturii .................................................................................. 496
16.6. Modelul Iceberg al culturii organizaţionale ................................................ 497
• Partea vizibilă, observabilă a culturii ................................................................... 498
• Partea invizibilă a culturii .................................................................................... 499
16.7. Tipuri de culturi organizaţionale .................................................................. 500
16.8. Managementul culturii organizaţionale ...................................................... 504
• Tehnicile managementului culturii ....................................................................... 505
16.9. Cultura managerială .................................................................................... 506
16.10. Managementul echipei ............................................................................... 508
• Tehnici de îmbunătăţire a muncii în echipă.......................................................... 509
16.11. Managementul flexibilităţii ........................................................................ 511
• Tehnici de realizare a flexibilităţii ........................................................................ 511
Capitolul 17
MANAGEMENTUL RESURSELOR
ŞI GRUPURILOR UMANE (N. Globa, C. Eţco)........................................... 512
17.1. Aspecte generale .......................................................................................... 512
17.2. Activităţile managementului resurselor umane ............................................ 514
• Analiza postului.................................................................................................... 515
• Descrierea şi semnificaţiile postului..................................................................... 516
• Evaluarea postului ................................................................................................ 517
17.3. Etapele managementului resurselor umane ................................................. 517
• Planificarea resurselor umane............................................................................... 518
• Recrutarea personalului ........................................................................................ 521
• Selecţia personalului ............................................................................................ 522
• Determinarea mărimii salariului şi a altor tipuri de recompense ......................... 529
• Orientarea profesională şi adaptarea socială în colectiv ...................................... 532
• Pregătirea şi perfecţionarea resurselor umane ...................................................... 532
• Evaluarea performanţelor ..................................................................................... 536
• Desăvîrşirea calităţii muncii ................................................................................. 540
• Promovarea, retrogradarea, transferul şi concedierea .......................................... 541
• Cariera şi planificarea ei ....................................................................................... 541
17.4. Relaţiile de muncă........................................................................................ 545
17.5. Managementul grupurilor umane ................................................................. 546
• Conceptul de grup ................................................................................................ 546
• Tipuri de grupuri .................................................................................................. 548
14
Capitolul 18
MANAGEMENTUL CONFLICTELOR ŞI AL STRESULUI
(C. Eţco, I. Fornea) ............................................................................................. 553
18.1. Natura conflictului într-o organizaţie........................................................... 553
• Problemele care generează conflicte ................................................................... 555
18.2. Taxonomia conflictelor. Tipologia lor.......................................................... 556
18.3. Cauzele şi etapele conflictelor .................................................................... 559
18.4. Negocierea – o formă de înţelegere ............................................................ 562
18.5. Metode de rezolvare a conflictelor............................................................... 569
18.6. Tehnici de soluţionare a conflictelor ............................................................ 571
18.7. Stresul. Etiologie şi origine .......................................................................... 580
18.8. Condiţiile, factorii de stres şi contextul ...................................................... 582
• Factorii de stres şi contextul ................................................................................. 582
• Natura factorilor de stres ..................................................................................... 583
• Factorii de poluare şi de dezorganizare a vieţii psihice........................................ 585
18.9. Cauzele stresului şi tehnicile de evitare a acestuia ...................................... 586
18.10. Metode subiective şi obiective de evaluare a stresului .............................. 589
• Scările de evaluare a factorilor de stres şi a stresului .......................................... 590
18.11. Relaţia dintre stresul profesional şi oboseală ............................................. 592
18.12. Stresul – o problemă în psihologia sănătăţii .............................................. 594
• Consecinţele stresului: avantaje, inconveniente şi riscuri ................................... 598
• Moduri de a face faţă problemelor ...................................................................... 599
• Resurse interne ..................................................................................................... 600
18.13. Controlul dificultăţilor în cadrul stresului ................................................. 602
Capitolul 19
MANAGEMENT FINANCIAR (I. Mereuţă, S. Lupu) .................................. 606
19.1. Conceptul de management financiar............................................................ 606
19.2. Etapele tehnologice ale managementului financiar în sistemul
ocrotirii sănătăţii ......................................................................................... 609
19.3. Informaţia economico-financiară ................................................................. 613
19.4. Gestiunea şi controlul echilibrului financiar ................................................ 620
19.5. Eficienţa economico-financiară ................................................................... 622
• Relaţia cost–beneficiu–preţ .................................................................................. 624
19.6. Bugetul – instrument de management financiar........................................... 626
19.7. Mecanismul determinării mărimii cheltuielilor (costul serviciilor)
în instituţiile de asistenţă medicală primară ................................................ 629
• Determinarea caracterului cheltuielilor şi costul resurselor folosite .................... 630
Capitolul 20
CALITATEA SERVICIILOR MEDICALE. BAZELE TEORETICO-ME-
TODICE DE DETERMINARE A CALITĂŢII (C. Eţco, M. Ciocanu) ..... 634
20.1. Esenţa, conţinutul şi caracteristicile calităţii serviciilor medicale ............... 634
15
20.2. Calitatea serviciilor medicale în contextul metodologiei costurilor
şi al utilizării resurselor în ocrotirea sănătăţii ............................................... 643
20.3. Abordările metodice în aprecierea calităţii serviciilor medicale:
structura, procesul, rezultatul ........................................................................ 647
20.4. Metodologia implementării unui sistem de management al calităţii ........... 654
• Modelul în etape ................................................................................................... 654
20.5. Evaluarea calităţii serviciilor ....................................................................... 664
• Metode de apreciere a costului managementului de calitate joasă ...................... 666
• Monitorizarea şi măsurarea calităţii ..................................................................... 667
20.6. Cercetarea evaluativă ................................................................................... 668
20.7. Concluzii în baza analizei calităţii serviciilor medicale .............................. 672
Capitolul 21
MANAGEMENTUL SCHIMBĂRII (C. Eţco, S. Lupu) ................................ 675
21.1. Definiţia şi cauzele schimbării ..................................................................... 675
21.2. Tipurile schimbărilor.................................................................................... 676
21.3. Caracteristicile schimbării ........................................................................... 677
21.4. Strategiile clasice ale procesului schimbării ................................................ 678
21.5. Etapele managementului schimbării ............................................................ 680
21.6. Modelele de bază ale managementului schimbării ..................................... 681
21.7. Rezistenţa faţă de schimbare. Forme, cauze, metode de intervenţie
în cazul rezistenţei ........................................................................................ 684
21.8. Factorii care influenţează alegerea unei anumite abordări........................... 693
Capitolul 22
SISTEMUL INFORMAŢIONAL AL MANAGEMENTULUI
(C. Eţco, O. Lozan) ............................................................................................. 696
22.1. Noţiuni generale ........................................................................................... 696
22.2. Rolul managementului în elaborarea sistemelor informaţionale ................. 698
22.3. Sistemul informaţional al unei organizaţii ................................................... 700
22.4. Selectarea şi procurarea mijloacelor şi a tehnologiilor informaţionale ....... 705
22.5. Ciclul de viaţă al sistemului informaţional .................................................. 707
22.6. Analiza şi planificarea sistemului informaţional.......................................... 709
22.7. Proiectarea şi elaborarea sistemului informaţional ...................................... 713
22.8. Testarea şi implementarea sistemului informaţional .................................... 716
22.9. Întreţinerea şi administrarea sistemului informaţional ................................ 717
22.10. Realizarea, dezvoltarea şi perspectivele managementului informaţional
medical în Republica Moldova .................................................................. 722
16
• Necesităţile social-economice .............................................................................. 722
• Evoluţia indicatorilor principali ........................................................................... 724
• Comparaţii cu ţările din regiune, din Europa, pe plan global .............................. 725
• Rezultatele preconizate şi riscurile implementării sistemului informaţional
medical ................................................................................................................ 729
Capitolul 23
MANAGEMENTUL SERVICIILOR DE SĂNĂTATE ÎN CADRUL
ASIGURĂRILOR OBLIGATORII DE ASISTENŢĂ MEDICALĂ
(M. Ciocanu) .............................................................................................................. 731
23.1. Administrarea serviciilor de sănătate în cadrul asigurărilor obligatorii
de asistenţă medicală .................................................................................... 731
• Cadrul legal privind asigurarea obligatorie de asistenţă medicală ....................... 731
23.2. Drepturile persoanelor asigurate, prevăzute în programul unic al
asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală ............................................... 739
23.3. Sistemele de plată a furnizorilor de servicii medicale în cadrul asigurărilor
obligatorii ..................................................................................................... 746
23.4. Fondul de asigurări obligatorii de asistenţă medicală .................................. 750
23.5. Necesitatea implementării asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală
în Republica Moldova ................................................................................... 754
• Înlăturarea inegalităţii persistente din sistemul de sănătate ................................. 755
• Îmbunătăţirea calităţii serviciilor medicale şi satisfacerea consumatorilor ........ 756
• Oferirea autonomiei financiare instituţiilor medicale şi posibilitatea
optimizării utilizării resurselor ............................................................................. 757
23.6. Salarizarea prestatorilor de servicii medicale în cadrul asigurărilor
obligatorii de asistenţă medicală .................................................................... 759
23.7. Contractarea instituţiilor medicale în cadrul asigurărilor obligatorii
de asistenţă medicală .................................................................................... 760
23.8. Sistemul informaţional în cadrul asigurărilor obligatorii de asistenţă
medicală ..................................................................................................... 762
Capitolul 24
PRACTICA MANAGEMENTULUI (C. Eţco) ............................................... 765
Teste psihologice şi folosirea lor în practica de dirijare .................................. 765
• Sînteţi capabil să deveniţi conducător? ................................................................ 765
• Ce fel de conducător sînteţi (aţi putea fi)?............................................................ 768
• Sînteţi o persoana autoritară? ............................................................................... 772
• Apreciaţi-vă personalitatea ................................................................................... 774
• Tipul Dvs. de sistem nervos ................................................................................. 775
• Capacitatea Dvs. de adaptare ............................................................................... 776
• A comanda sau a te supune? ................................................................................. 777
• În ce măsură vă îndepliniţi obligaţiile de serviciu? .............................................. 779
• Sînteţi hotărît cînd adoptaţi o decizie administrativă? ......................................... 780
17
• Determinarea puterii motivaţiei în atingerea succesului ...................................... 782
• Ştiţi să ascultaţi? ................................................................................................... 783
• Sînteţi capabil să conduceţi o discuţie de afaceri? ............................................... 785
• Ştiţi să vă controlaţi? ............................................................................................ 787
• Cum să dirijaţi o conversaţie de afaceri ............................................................... 788
• Aprecierea climatului psihologic din colectiv ...................................................... 792
• Puteţi găsi o ieşire din situaţia de conflict? (Chestionarul Tomass) ..................... 792
• Metode şi procedee de rezolvare a conflictelor ................................................... 796
• Activităţi practice ................................................................................................ 797
• Strategii de rezolvare a conflictelor...................................................................... 798
Mic dicţionar de termeni psihomanageriali (C. Eţco, I. Fornea) .................... 800

Abrevieri ..................................................................................................... 820
Bibliografie selectivă ........................................................................................... 821
Anexe ..................................................................................................... 824
În loc de încheiere ............................................................................................... 861
18
Cu v î nt-înainte
Trecerea Republicii Moldova la economia de piaţă a generat transformări

radicale în toate domeniile, inclusiv în sfera asistenţei medicale. Relaţiile din-
tre medic şi pacient au devenit relaţii de vînzare–cumpărare, iar serviciile
medicale s-au transformat în marfă. În economia naţională a apărut o ramură
specială – Economia Ocrotirii Sănătăţii.
În noile condiţii de activitate se cere schimbată mentalitatea specialişti-
lor-medici şi farmacişti şi a altor categorii de lucrători medicali. Sînt necesare
noi forme şi metode de organizare, conducere şi gestionare a instituţiilor me-
dicale. Sub acest aspect, un rol deosebit îi revine managementului.
Ţinînd cont de imperativele timpului, de necesitatea pregătirii viitorilor
specialişti pentru sistemul de sănătate din republică la nivelul cerinţelor con-
temporane, de necesitatea integrării în spaţiul educaţional european în vede-
rea echivalării diplomelor absolvenţilor, începînd cu anul 1997 în planul de
învăţămînt al USMF a fost introdusă disciplina Management.
Cunoştinţele în domeniul managementului sînt absolut necesare ma-
giştrilor şi rezidenţilor (specialitatea Sănătate publică şi management), or-
ganizatorilor ocrotirii sănătăţii, conducătorilor instituţiilor medicale şi altor
persoane interesate. Din acest punct de vedere, manualul Management în
sistemul de sănătate, care este rezultatul muncii îndelungate a unei echipe de
profesionişti în frunte cu doctorul habilitat în medicină, profesorul universitar
Constantin Eţco, specialist notoriu în domeniu, e necesar şi bine-venit.
Sper ca prezenta lucrare să fie apreciată la justa valoare de către spe-
cialişti şi toţi cei interesaţi, devenind material indispensabil în activitatea lor
cotidiană.
Ion ABABII,
doctor habilitat, profesor universitar,
academician al AŞ a RM,
Ministrul Sănătăţii şi Protecţiei Sociale
19
20
Pre f aţă
Trăim într-o epocă a restructurării. Societatea noastră trece printr-o

transformare grea, însă necesară şi ireversibilă. În viaţa social-politică are loc
o trecere de la totalitarism la democraţie, în economie – de la sistemul admi-
nistrativ de comandă la o economie de piaţă; în viaţa fiecărui om – de la un
subiect supus la o persoană care ia decizii de sine stătător. Astfel, modificările
socioeconomice necesită o schimbare a fiecăruia dintre noi.
Traversăm o perioadă de ruptură cu trecutul, o perioadă de incertitudini.
Am trăit o experienţă socială comună, care încerca să impună sistematic un
singur adevăr. De această maladie profundă a corpului nostru social trebuie
să ne lecuim definitiv.
În orice ţară, trecerea la forme noi sub aspect calitativ în viaţa economi-
că şi cea politică este însoţită de apariţia metodelor noi de gospodărire. La
etapa restructurărilor social-economice în societate, probleme mari apar şi
în organizarea asistenţei medicale acordate populaţiei. În faţa conducătorilor
ocrotirii sănătăţii stă o sarcină importantă – implementarea tehnologiilor eco-
nomice şi organizatorice argumentate din punct de vedere ştiinţific, în scopul
menţinerii şi fortificării sănătăţii populaţiei şi al sporirii nivelului de asistenţă
medicală în condiţii financiare austere.
Actualmente au o largă întrebuinţare cuvintele de origine engleză ma-
nager şi management. Au ele oare acelaşi înţeles ca şi cuvintele conducător,
conducere? Şi da, şi nu. În opinia lui L. I. Evenko, „(…) vorbind despre ma-
nagement, subînţelegem figura managerului – a omului, subiectului condu-
cerii unei organizaţii (…), a unui conducător profesionist, care recunoaşte că
este reprezentantul unei profesiuni principale (necesare), dar nu pur şi simplu
medic, inginer sau economist care se ocupă cu conducerea”. Totodată, mana-
gerul este omul care are o pregătire specială şi este profesionist în domeniul
managementului.
Au existat numeroase încercări de a stabili etimologia cuvîntului mana-
gement. Unii îl consideră de origine latină, manus – mînă, atribuindu-i sensul
de manevrare, pilotare, iar managerul fiind persoana care asigură manevrarea.
21
Prefaţă
În ţările anglo-saxone cuvintele manager şi management sînt întrebuinţate cu

referire la conducere, gospodărire, gestiune, iar în franceză (ménager) – cu
referire la organizare, aranjare.
Termenul management are sens foarte larg, de aceea, orice definire nu
va fi deplină. Dicţionarul explicativ al limbii române (ed. a II-a, Bucureşti,
1996) susţine că managementul este: „1. Activitatea şi arta de a conduce. 2.
Ansamblul activităţilor de organizare, de conducere şi de gestiune a între-
prinderilor. 3. Ştiinţa şi tehnica organizării şi conducerii unei întreprinderi
[se pronunţă menigiment].”
Managementul contemporan conţine multiple variante şi metode de con-
ducere. De aceea, activităţile de conducere acceptate de un sistem (organ de
conducere, organizaţie etc.) pot fi nu numai inutile, ci chiar contraindicate
altui sistem. Diferitele variante ale managementului, flexibilitatea şi origina-
litatea combinaţiilor posibile, diversele posibilităţi de a acţiona într-o situaţie
concretă alcătuiesc esenţa conducerii.
De aceea, în activitatea lor managerii sînt liberi să nu folosească metodele-
standard, ci trebuie să dea o interpretare corectă situaţiei pentru a găsi varianta
optimă de acţiune. Teoria şi practica managementului nu oferă şabloane, nu im-
pun modele sau prescripţii. Ele ne învaţă cum să obţinem succese în conducere,
cunoscînd metodele, tehnologia, căile de rezolvare a problemelor.
Cunoaşterea funcţiilor managementului reprezintă cheia succesului unei
activităţi. După cum afirmă A. A. Utkin (1992), managementul „ (…) în multe
cazuri se dovedeşte a fi mult mai activ decît «injecţiile» financiare adăugă-
toare sau crearea noilor forţe de producţie”.
În multe ţări industrializate, noţiunea de management deseori se asociază
cu noţiunea de business – o activitate direcţionată spre obţinerea dividendelor
pe calea producerii şi comercializării unor bunuri sau servicii. Deci, manage-
mentul businessului este dirijarea unei organizaţii comerciale. În practică se
foloseşte şi noţiunea administrarea businessului, care poate fi înţeleasă drept
conducere a unei afaceri.
Deseori noţiunile om de afaceri (businessman) şi manager se folosesc ca
sinonime, deşi între ele există deosebiri. Omul de afaceri este un întreprinză-
tor, un om care are o afacere. Managerul este figura principală în sistemul de
conducere, care pune în practică managementul ştiinţific.
Răspunzînd cerinţelor zilei de azi, a fost elaborat cursul de management.
Acest curs vă va ajuta să găsiţi răspuns la întrebările: Ce înseamnă manage-
mentul în sistemul sănătăţii? Cum să devii manager? etc.
22
Prefaţă
Elaborarea prezentului manual de management, adresat studenţilor, re-

zidenţilor, magiştrilor, organizaţiilor ocrotirii sănătăţii, conducătorilor de
instituţii medicale şi medicilor-practicieni, este o necesitate impusă de in-
troducerea şi studierea unei noi discipline ce va contribui, sperăm, la o mai
bună organizare a sistemului de sănătate şi la îmbunătăţirea calităţii asistenţei
medicale şi a sănătăţii populaţiei.
La elaborarea acestui manual au fost luate în consideraţie atît rezultate-
le cercetărilor îndelungate în domeniul managementului, efectuate în SUA,
Marea Britanie, Japonia, Franţa, Rusia, România, Ucraina şi în alte ţări, cît şi
materialele elaborate de OMS, AIHA, Fundaţia Soros, Banca Mondială şi alte
instituţii şi organisme internaţionale. De asemenea, am folosit unele materiale
din manualul Sănătate publică şi management, la crearea căruia am participat
în calitate de coautor. Toate acestea ne-au permis să facem o expunere bine ar-
gumentată a obiectivelor de studiu care constituie conţinutul managementului.
Manualul cuprinde mai multe compartimente despre aspectul general al
managementului, care include noţiuni generale, sarcinile şi principiile ma-
nagementului, rolurile managerului, istoricul şi aportul diferitelor şcoli în
evoluţia managementului; teoria generală a sistemelor; organizaţia şi mana-
gementul organizaţional; funcţiile managementului; procesul de legătură şi
procesul conducerii; managementul resurselor şi grupurilor umane; mana-
gementul calităţii; managementul financiar; conflictul şi stresul în colectiv;
psihologia managerială; responsabilitatea socială şi etica în organizaţie; rolul
sistemului informaţional în management şi altele. Trebuie să menţionăm că
acest manual include unele teme care nu sînt prevăzute în programa de studii
pentru studenţi, însă considerăm că ele vor contribui esenţial la crearea unei
imagini mai ample despre management.
Le rămîn profund îndatorat coautorilor acestei lucrări Ludmila Goma,
Nina Globa, Ion Mereuţă, Mihai Ciocanu, Oleg Liozan, Ion Onceanu, Iuliana
Florea, Svetlana Lupu, cărora le aduc mulţumiri pentru sprijinul pe care mi
l-au acordat pe parcursul pregătirii manualului.
La elaborarea cărţii am fost ajutat de colegii: Dumitru Tintiuc, Mihai
Moroşanu, Victor Talmaci, Tudor Grejdianu, Mihai Raevschi, Iulian Grossu,
Gheorghe Russu, Angela Capcelea, Elena Davidescu, Margareta Cărăruş, Na-
talia Daneliuc. Le aduc sincere mulţumiri şi întreaga mea recunoştinţă.
Exprim, de asemenea, apreciere şi mulţumiri tuturor colegilor de la ca-
tedra Economie, management şi psihopedagogie pentru ajutorul acordat şi
participare activă în pregătirea pentru editare a acestui manual.
23
Prefaţă
Nu în ultimul rînd ţin să mulţumesc mult familiei mele – soţiei Ludmila,

fiicei Natalia şi nepoţelelor Ludmilla şi Anna pentru răbdare, indulgenţă, sus-
ţinere statornică pe parcursul elaborării acestei lucrări.
Mulţumesc anticipat tuturor colegilor şi celor care vor veni cu obiecţii şi
sugestii în vederea completării şi perfecţionării manualului Managementul în
sistemul de sănătate.
Constantin EŢCO
24
Ca p i tolul 1
INTRODUCERE ÎN MANAGEMENT.
EVOLUŢIA GÎNDIRII MANAGERIALE
 Noţiuni generale despre management

 Evoluţia gîndirii manageriale
 Managementul: teorie şi/sau practică, ştiinţă şi/sau
artă?
1.1. Noţiuni generale despre management

De ce trebuie studiat managementul?
Fiecare persoană are şansa potenţială de a fi promovat într-un post de
conducere. În momentul numirii în post, sentimentul de mîndrie este foar-
te puternic. Apoi apare teama de a nu face faţă situaţiei. Activităţile zilnice
mărunte ale persoanei ajunse conducător devin preocupări constante. Apare
criza de timp şi directorul sau managerul nu are posibilitatea să reflecteze
asupra activităţii sale. Totul parcă se transformă în haos, apare stresul cu con-
secinţele sale negative. De aceea, studiul managementului vă poate ajuta
să depăşiţi situaţii analogice şi să aveţi un randament eficient.
Pentru un manager, ca şi pentru orice altă persoană, a fi eficient înseamnă
a înţelege şi a îndeplini cu succes sarcinile pe care le presupune munca sa. Cei
care vor să-şi îmbunătăţească activitatea trebuie să-şi revizuiască atît eficaci-
tatea, cît şi eficienţa. Aceste noţiuni nu sînt sinonime absolute.
Eficacitate înseamnă realizarea cu exactitate a ceea ce trebuie de făcut.
Eficienţă înseamnă o folosire cît mai raţională a resurselor.
Eficacitatea este mai importantă decît eficienţa, deoarece, mai întîi, este
necesar să îndeplineşti ceea ce ai de făcut. Numai atunci contează dacă sarci-
na este îndeplinită eficient, adică în modul cel mai potrivit.
Studiul managementului poate contribui la o mai bună gestionare a celor
4 tipuri de resurse de care dispuneţi:
• resurse umane;
• resurse materiale;
• resurse financiare;
• timp.
Noţiuni şi definiţii despre management şi manager

Există mai multe definiţii ale managementului. În continuare vom încer-
ca să expunem cîteva dintre ele, care ne par mai complete.
25
Capitolul I
Prin management se înţelege procesul de proiectare şi de menţinere a

unor condiţii în care diferite persoane, lucrînd împreună în grupuri, îndepli-
nesc în mod eficace anumite scopuri selectate şi bine definite. El constă în
ansamblul activităţilor de organizare şi conducere, în vederea adoptării deci-
ziilor optime în proiectarea şi dirijarea proceselor social-economice. Într-un
sens mai restrîns, managementul este o artă de a atinge scopurile folosind
munca, intelectul, comportamentul altor oameni. Dicţionarul-standard (Ox-
ford) al limbii engleze menţionează că managementul este modul şi maniera
de comportare cu oamenii, abilitatea şi arta conducerii, managerul fiind per-
soana care realizează aceste funcţii.
Verner Siegert şi Lucy Lang, vorbind despre management, subliniază
că este vorba despre o astfel de conducere a oamenilor şi o folosire a mijloa-
celor, care permit rezolvarea problemelor trasate pe o cale umană, raţională,
economică.
O definiţie mai concretă a managementului necomercial a fost expusă de
teoreticianul american P. F. Drucker. El susţine că managementul contempo-
ran este un mod specific de conducere, care îşi propune să-i facă pe oameni
capabili de activitate continuă, să atribuie eforturilor lor o eficacitate înaltă şi
să atenueze slăbiciunile lor specifice, deoarece capacitatea omului de a aduce
un aport societăţii depinde în măsură egală atît de eficacitatea conducerii in-
stituţiei, cît şi de eforturile şi randamentul proprii.
Managementul este o artă şi, totodată, o ştiinţă. Deci necesită calităţi
înnăscute din partea persoanei, precum şi cunoştinţe, adică o ştiinţă se poate
dobîndi prin învăţare şi educaţie. Unii teoreticieni susţin că managementul
este 70% bun simţ şi 30% cunoştinţe.
Cuvîntul management provine din latinescul manus, desemnînd struni-
rea cu ajutorul hăţurilor a cailor care trag la un car sau la o căruţă. Imaginea
este plastică, dar o putem folosi în studiul celorlalte definiţii.
Sensurile verbului englez to manage sînt destul de surprinzătoare, dar o
parte dintre ele pot contribui la o mai bună înţelegere a conceptului:
1) a ţine un cal în frîu;
2) a administra;
3) a trata cu indulgenţă;
4) a fi (atît de) neîndemînatic şi ghinionist (încît ...) ;
5) a duce ceva la bun sfîrşit.
Prezentăm cîteva definiţii ale managementului, date de diferiţi cercetători:
1. „Managementul este procesul compus din funcţii şi activităţi sociale
şi tehnice legate între ele, care apare într-un cadru organizaţional
26
Introducere în management. Evoluţia gîndirii manageriale
oficial, în scopul atingerii unor obiective dinainte determinate, prin

utilizarea resurselor umane sau de alt fel” (H. Koontz).
2. „Asumarea răspunderii pentru deciderea, planificarea şi reglemen-
tarea activităţii unor oameni care lucrează pentru un scop comun,
astfel încît rezultatul corect să fie eficient şi economic” (Brech).
3. „Lucrul cu indivizi sau grupuri, pentru îndeplinirea unor obiective
organizaţionale” (H. Blanchard).
4. „O serie de activităţi integrate şi interdependente, care determină o
anumită combinaţie de mijloace (financiare, umane, materiale), ast-
fel încît să se poată genera o producţie de bunuri sau de servicii utile
economic şi social” (Aktouf).
5. „A prevedea şi planifica, a organiza, a conduce, a coordona şi a
controla” (H. Fayol).
În ciuda diversităţii elementelor pe care pun accentul aceste definiţii,
există cîteva elemente-cheie comune tuturor:
• nevoia de scopuri şi obiective pentru a obţine rezultatele scontate;
• importanţa coordonării eforturilor individuale în cadrul procesului;
• faptul că munca directă este în mare parte sau chiar în întregime efec-
tuată de alţii, şi nu de manager.
O definiţie de lucru simplă şi utilă ar fi următoarea: „Managementul este
procesul prin care realizezi o treabă prin intermediul altora corect, la timp şi
în limitele bugetului” (D. Gustafson).
Nu este o definiţie perfectă, dar reprezintă un punct de plecare. Se suge-
rează, deci, că nu managerul este cel care „trage căruţa”, el doar ţine hăţurile
şi biciul, ghidînd, motivînd şi controlînd echipa care lucrează. Desigur, ana-
logia poate fi desfăşurată, dar managerii care-i privesc pe oameni doar ca pe
nişte cai ce trag o căruţă nu vor obţine niciodată rezultate prea bune. Această
imagine ne poate ajuta în sublinierea diferenţelor majore dintre munca mana-
gerială şi alte feluri de muncă.
Nonmanagerii (lucrătorii) îndeplinesc ei înşişi nişte sarcini (indiferent la
ce nivel, de la cel necalificat la cel înalt calificat) care li se dau:
Lucrător sarcină
Managerii îi determină pe ceilalţi să îndeplinească nişte sarcini:
Manager alţi oameni sarcini
A doua noţiune este cea de manager – persoana dintr-o organizaţie căreia
i s-a încredinţat responsabilitatea realizării unei activităţi prin colaboratorii săi
în cadrul unei unităţi operaţionale. Noţiunea indică specificul atitudinii pe care
trebuie să o manifeste organizatorul faţă de personalitatea umană, indiferent de
faptul dacă prin postul ocupat acesta se află în relaţii de interdependenţă sau în
27
Capitolul I
relaţii de subaltern–conducător faţă de organizator. În aceste condiţii, poziţia

de manager impune realizarea unei serii de principii care-şi pun amprenta pe
exercitarea funcţiilor, introducînd schimbări în conţinutul activităţilor. De aces-
te principii ţin: stima faţă de om, democratismul şi umanismul în conducere,
adoptarea hotărîrilor ca proces colectiv, delegarea împuternicirilor, atitudinea
individualizată faţă de colaboratori, stimularea personală, egalitatea în drepturi
şi obligaţii a membrilor colectivului, perfecţionarea permanentă, autonomiza-
rea conducerii, renovarea continuă, creativitatea etc.
Sarcinile managementului
După P. Drucker, sarcinile managementului sînt următoarele:
• unirea oamenilor în jurul obiectivelor comune ale întreprinderii, alt-
fel o mulţime de oameni niciodată nu se transformă în colectiv;
• dezvoltarea la fiecare colaborator al întreprinderii a unor cerinţe pro-
prii şi satisfacerea lor în măsura posibilităţilor;
• desfăşurarea neîntreruptă a procesului de perfecţionare a oamenilor;
• întemeierea muncii pe comunicare între membrii colectivului şi toto-
dată pe responsabilitatea lor individuală, deoarece abilităţile şi pregă-
tirea profesională a oamenilor ce lucrează în colectiv sînt diferite şi ei
execută activităţi diferite;
• aprecierea rezultatelor activităţii unei organizaţii trebuie să se spriji-
ne pe indici diferiţi şi pe mijloace de evaluare variate.
Rolurile managerului
În procesul de conducere managerul îndeplineşte mai multe roluri. Cea
mai reuşită clasificare a acestor roluri este recunoscută cea a lui Mintzberg,
care susţine că rolurile conducătorului (managerului) sînt următoarele:
I. Roluri interpersonale
1. Conducător principal.
2. Lider.
3. Verigă de legătură.
II. Roluri informative
1. Receptor al informaţiei.
2. Distribuitor al informaţiei.
3. Reprezentantul principal al organizaţiei.
III. Roluri legate de luarea deciziilor
1. Întreprinzător.
2. Persoană care înlătură neajunsurile.
28
3. Distribuitor de resurse.
4. Negociator.
Principiile de conducere
În continuare, prezentăm principiile de conducere după Henri Fayol,
considerat părintele managementului modern (1930):
1. Diviziunea muncii (pe verticală şi orizontală). Scopul acesteia este
îndeplinirea lucrului în volum mai mare şi de o calitate mai bună.
2. Împuterniciri şi responsabilitate. Împuternicirea este dreptul de a da
ordine, iar responsabilitatea este obligaţia de a efectua un lucru. Cînd
se dau ordine, atunci apare şi responsabilitatea.
3. Disciplină. Ea presupune ascultare şi respect pentru acordul (înţele-
gerile) dintre firmă şi lucrătorii săi, precum şi aplicarea sancţiunilor
întemeiate.
4. Conducere unică.
5. Unitatea direcţiei. Fiecare grup care activează pentru atingerea unui
anumit scop trebuie să aibă un singur plan şi un singur conducător.
6. Subordonarea intereselor personale celor comune.
7. Remunerarea personalului. Pentru a avea fidelitatea şi susţinerea lu-
crătorilor, ei trebuie să primească un salariu care să corespundă cu
munca pe care o îndeplinesc.
8. Centralizarea. Este necesară asigurarea unui raport echilibrat între
centralizare şi descentralizare (redistribuirea muncii, pentru asigura-
rea unui bun rezultat).
9. Lanţul scalar reprezintă un număr de persoane ce se află pe posturi de
conducere, începînd cu persoana din veriga superioară şi terminînd
cu persoana din veriga inferioară.
10. Ordinea care înseamnă loc pentru orice şi totul la locul său.
11. Dreptatea. Este o combinare a bunătăţii şi justiţiei.
12. Stabilitatea locului de muncă pentru personal. O schimbare frecven-
tă a cadrelor micşorează eficienţa organizaţiei.
13. Iniţiativa semnifică elaborarea planului şi asigurarea realizării cu
succes a acestuia.
14. Spirit corporativ. Unirea este putere, iar puterea este rezultatul
armoniei colectivului.
Pentru a înţelege mai bine managementul, este necesar de a aminti des-
pre unele activităţi şi termeni conecşi, cum ar fi: organizator al ocrotirii sănă-
tăţii, medic-şef, administrare, gestiune, dirijare, organizare etc.
29
Capitolul I
Noţiunea de organizator al ocrotirii sănătăţii include conducătorii in-

stituţiilor medicale de diferit profil, şefii direcţiilor medicale, colaboratorii
instituţiilor responsabile pentru pregătirea cadrelor medicale, lucrătorii Mi-
nisterului Sănătăţii.
Termenul medic-şef defineşte funcţia de conducător al instituţiei medi-
cale, desemnînd, de fapt, una din componentele noţiunii de organizator al
ocrotirii sănătăţii.
Administrarea unei afaceri publice sau private înseamnă personalul dintr-
un asemenea serviciu, termenul avînd sens apropiat de cel de gospodărire,
cîrmuire, dirijare (a unui bun, imobil, societate) sau ansamblul de operaţii
în legătură cu gospodărirea şi controlul bunurilor încredinţate, administrarea
referindu-se la lucruri. Acest cuvînt are o semnificaţie prea statică pentru a în-
locui conducerea caracterizată prin dinamism şi schimbări rapide; acţiunea de-
semnată de acest cuvînt are însă meritul de a păstra integritatea proprietăţii.
Apropiate de termenul conducere sînt şi cuvintele: îndrumare – îndrepta-
re spre o ţintă, călăuzire; dirijare – diriguirea paşilor într-o anumită direcţie;
alegerea căii de urmat; administrare – acţiune de conducere, de cîrmuire, de
gospodărire a unei organizaţii; gestiune – administrarea bunurilor unei orga-
nizaţii sau persoane; guvernare – conducerea unui stat, unui popor cu ajutorul
guvernului; reglementare – dreptul sau puterea de a lua măsuri; orientare
– aplicarea măsurilor adoptate doar în limite reglementate.
Un alt termen conex al conducerii este organizarea. Vom vedea că orga-
nizarea – ca atribut al conducerii – este partea ei, raportul management–orga-
nizare fiind cel dintre întreg şi parte.
Privitor la istoricul apariţiei şi dezvoltării managementului, putem spune
că începuturile managementului se pierd în negura vremurilor. Omul a făcut
management dintotdeauna, pentru că de cînd există şi-a pus întrebări asupra a
ceea ce are de făcut şi anume – cum se face ceva; conducerea (managementul)
a apărut odată cu societatea omenească. Omul primitiv a folosit forma primi-
tivă a conducerii, pe baza legii naturale: cu minimum de efort şi maximum de
avantaje. Deşi nu existau legi ca acte normative, în comunităţile umane s-au
stabilit norme de comportament managerial sub forma obiceiurilor, tradiţiilor
potrivit cărora se executau primele forme ale conducerii conştiente. Sfatul bă-
trînilor, care alegea conducătorii (căpeteniile) de trib, a continuat în istorie cu
structuri şi ierarhii religioase, militare, politice etc., existente la vechii greci,
romani şi continuate pînă în zilele de astăzi.
Există dovezi care confirmă că despre conducere s-a scris cu peste 3000
de ani în urmă. Prima carte din acest domeniu aparţine lui Xenofon şi poartă
numele Kiropaidaia, după care au urmat altele în Grecia Antică şi în alte sta-
30
te. Exemple de existenţă a conducerii sînt construcţiile măreţe ale antichităţii,

cum ar fi marele zid chinezesc, piramidele egiptene, monumentele uriaşe din
America de Sud, crearea cărora ar fi fost imposibilă fără o conducere adecvată
a unor mase mari de oameni.
1.2. Evoluţia gîndirii manageriale

În prima jumătate a secolului al XX-lea s-au dezvoltat patru şcoli ale
conceptului de dirijare. În continuare vom face o analiză a aportului acestor
şcoli la dezvoltarea managementului ca ştiinţă.
1. Şcoala conducerii ştiinţifice (1885–1920). Conducerea ştiinţifică este
legată de numele inginerului-inventator american Frederick Taylor şi anume
de publicarea lucrărilor sale Conducerea secţiei (1903) şi Principiile con-
ducerii ştiinţifice (1911). Aceste şi alte lucrări ştiinţifice – ale lui Frank şi
Lillian Gilberth, Henry Hunt şi Harington Emerson – au pus începutul şcolii
clasice a managementului, bazate pe principiile teoriei conducerii ştiinţifice
(1903–1930).
Respectînd adevărul istoric, trebuie să amintim că aceşti precursori ai
teoriei conducerii ştiinţifice au fost, de fapt, urmaşi. Primii paşi în organizarea
ştiinţifică a muncii au fost făcuţi cu mult înainte de Taylor, şi anume în Şcoala
profesională tehnică din Moscova. Încă în 1860–1870, la Moscova au fost ela-
borate metode raţionale pentru studierea proceselor de muncă. Pentru această
metodă, la Expoziţia Globală de la Viena din 1873, Şcolii profesionale i s-a
acordat Insigna reuşitei. Metodele învăţămîntului, propuse de această şcoală,
şi-au găsit întrebuinţare practică în activitatea industriaşilor americani.
Printre deschizătorii de drumuri ai administrării ştiinţifice au fost şi in-
dustriaşi americani. Unul dintre ei este fabricantul Charles I. Simpson. În anul
1870 el a organizat astfel procesul de producţie la fabrica sa de încălţăminte,
încît a avut posibilitate să angajeze lucrători necalificaţi. Peste un an, el a
transmis experienţa sa proprietarului spălătoriei, care a acceptat sfatul şi a în-
trebuinţat metoda lui Simpson.
Reprezentanţii şcolii clasice a managementului, pornind de la consecinţe,
logică şi analiză, au putut perfecţiona multe elemente ale muncii, izbutind efi-
cientizarea acesteia. Astfel, F. Taylor, fiind inginer-observator şi urmărind sco-
pul ridicării productivităţii muncii, a descoperit carenţe serioase în organizarea
muncii unor categorii separate de muncitori, ceea ce a servit drept prim motiv
de elaborare a argumentelor ştiinţifice, recomandate pentru aplicarea practică.
Formularea esenţei organizării muncii s-a bazat pe trei elemente, care au
pus începutul managementului în Occident:
31
Capitolul I
a) raţionalizarea;
b) elaborarea formală a structurii organizaţiilor;
c) determinarea măsurilor privind colaborarea conducătorului cu mun-
citorul.
Organizarea raţională a muncii a impus respectarea mai multor reguli,
formulate de cercetători pe baza „studierii muncii”, adică controlul şi măsu-
rarea operaţiilor în parte, permutarea mai raţională a muncitorilor, folosirea
tehnologiei adecvate etc. Ulterior acest sistem a fost numit „sudorific”. To-
tuşi, asupra lui Taylor, ca reprezentant al clasei industriaşilor întreprinzători,
apăsa venitul ca scop principal.
Făcînd abstracţie de esenţa capitalistă a teoriei lui Taylor, trebuie de sub-
liniat că s-a făcut un pas important în conducerea producţiei – în schimbul
unui meşter a venit administraţia funcţională. În afară de aceasta, în sistemul
de conducere propus de el întîlnim prima întrebuinţare sistematică şi consec-
ventă a metodelor de conducere în activitatea organizaţiilor industriale.
Anume sistemul taylorian a stabilit de pe poziţii argumentate din punct
de vedere ştiinţific că:
• conducerea întreprinderii trebuie să devină un sistem bazat pe princi-
pii determinate din punct de vedere ştiinţific;
• conducerea trebuie să fie efectuată cu ajutorul metodelor special ela-
borate şi controlate experimental;
• organizarea muncii şi sistemul de conducere pot fi proiectate şi stan-
dardizate ca şi tehnica producţiei.
Meritele fondatorilor conducerii ştiinţifice a muncii se rezumă la faptul
că ei au ales conducerea ca activitate specifică şi au fundamentat conducerea
ca ştiinţă.
În literatura sovietică teoria managementului era supusă deseori criti-
cii, deoarece ignora factorul uman. Nu subscriem acestui punct de vedere şi
nu sîntem de acord cu unii autori (D. M. Gvişiani – 1972; O. A. Deinenko
– 1970, 1983; V. L. Dereabinov – 1987; A. M. Komarov – 1980, 1987) care
afirmă că adepţii dirijării ştiinţifice au ignorat factorul uman. Una din princi-
palele contribuţii ale şcolii clasice a fost folosirea sistematică a pîrghiilor de
stimulare a muncitorilor. În special, stimularea materială în funcţie de indicii
de muncă. Taylor considera esenţial principiul asigurării unei compatibilităţi
între conducători şi lucrători, „(…) mijloc care (…) va fi folosit pentru asigu-
rarea, în primul rînd, a productivităţii cuvenite (…) şi împărţirea cinstită a
venitului obţinut în urma eforturilor comune”.
Totuşi, cu unii dintre savanţii menţionaţi sîntem de acord într-o singură
privinţă: susţinătorii Şcolii clasice, cu toate că aveau în vedere factorul uman,
32
nu întotdeauna acordau atenţia cuvenită problemelor sociale cu aspect de con-

ducere.
Pionierii menţionaţi ai dirijării ştiinţifice au adus, fără îndoială, o con-
tribuţie fundamentală în teoria şi practica managementului. Concepţia con-
ducerii ştiinţifice a constituit o etapă de cotitură, datorită căreia dirijarea a
început să fie privită ca domeniu aparte al cercetărilor ştiinţifice. Pentru prima
dată conducătorii-practicieni s-au convins că metodele şi abordările folosite
în ştiinţă şi tehnică pot fi utilizate eficient în practica de atingere a obiectivelor
organizaţiei.
2. Şcoala administrativă sau clasică (1920–1950). În anii ’20 ai seco-
lului trecut, a început să se formeze şcoala de dirijare administrativă, ideile
căreia au dominat teoria dirijării pînă în anii ’50. Întemeietorul acestei şcoli a
fost Henry Fayol. Odată cu apariţia şcolii administrative, specialiştii au înce-
put să examineze modalităţile de perfecţionare a dirijării organizaţiei în între-
gime. „Clasicii” priveau organizaţiile din punctul de vedere al perspectivelor
largi, străduindu-se să determine caracteristicile şi legităţile lor comune.
Scopul şcolii clasice a fost elaborarea principiilor universale de dirijare.
Aceste principii vizează două aspecte principale. Unul din ele este crearea
sistemului raţional de conducere a organizaţiei, de acesta fiind strîns legată şi
definirea funcţiilor esenţiale de dirijare.
Principalul aport al lui H. Fayol la elaborarea teoriei conducerii constă
în faptul că el privea dirijarea ca pe un proces universal, compus din funcţii
legate între ele: a prevedea, a organiza, a comanda, a coordona şi a controla.
Spre deosebire de Taylor, el privea administraţia numai ca parte componentă
a conducerii, care are un subînţeles şi un cîmp de activitate mai largi.
Al doilea aspect al principiilor clasice se referă la crearea structurii orga-
nizaţiei şi la conducerea personalului, la elaborarea tipurilor de administrare.
H. Fayol (1930) a propus 14 principii de dirijare, multe dintre acestea fiind
actuale pînă în prezent (despre ele am vorbit în subcapitolul 1.1).
Alt reprezentant al şcolii clasice de management, L. Urwik, a formulat
principalele elemente de activitate administrativă şi, dezvoltînd doctrina lui
Fayol, a întemeiat principiile fundamentale de construire a organizaţiei care
nu şi-au pierdut actualitatea nici astăzi.
Cea mai detaliată analiză a structurii organizaţiei formale a realizat-o so-
ciologul german Max Weber, autorul teoriei organizaţiei birocratice de con-
ducere. Punctele principale ale teoriei sale sînt: divizarea activităţii în operaţii
mai simple, formarea ierarhiei, elaborarea unor reguli de comportare pentru
membrii organizaţiei, corespunderea funcţiei cu calificarea lucrătorului, lichi-
darea subiectivismului, favoritismului şi familiarismului.
33
Capitolul I
Astfel, reprezentanţii celor două şcoli de management au pus temelia

ştiinţei conducerii, pe baza căreia s-au dezvoltat şi alte şcoli.
Concepţia dirijării ştiinţifice, formulată la începutul secolului XX, mai
tîrziu a deviat spre un raţionalism aspru în conducere. Discuţiile vizau doar
remunerarea corectă a muncii, stimularea economică şi stabilirea unor relaţii
funcţionale formale.
3. Şcoala relaţiilor umane sau neoclasică (1930–1950). Raţionalismul
în management, după cum a demonstrat-o practica, nu a contribuit la func-
ţionarea mai bună a sistemelor de conducere. De aceea, pentru a limita acest
raţionalism, în teoria şi practica conducerii apare o nouă direcţie, care pune
accentul pe factorul uman. Orientarea spre relaţiile omeneşti este un răspuns
la neputinţa şcolii clasice de a renaşte factorul uman în calitate de element
principal al dirijării efective. Această concepţie a fost pusă la baza şcolii re-
laţiilor umane de către psihologii şi sociologii americani Mary P. Follett, care
cerceta relaţiile sociale în grupuri mici, şi Elton Mayo, care investiga acţiunea
factorilor social-psihologici asupra creşterii productivităţii muncii. În timpul
experimentelor individuale ei au ajuns la acelaşi rezultat: principala acţiune
asupra creşterii productivităţii muncii o au nu factorii materiali, dar cei psi-
hologici, atitudinea atentă şi binevoitoare faţă de muncitor. De aici cerinţele
reprezentanţilor şcolii respective de a considera muncitorul o personalitate
care are nevoie nu numai de existenţă materială, ci şi de o satisfacţie morală.
La factorii care influenţează productivitatea muncii E. Mayo atribuie sa-
tisfacţia obţinută în procesul muncii, precum şi comunicarea în grupuri for-
male şi neformale. Principalele idei ale teoriei sale cercetătorul le-a expus în
lucrarea Problemele umane în civilizaţia industrială (1933).
Concluziile teoretice, metodele şi formele de cercetare, formulate de re-
prezentanţii şcolii relaţiilor umane, au pus baza unei noi ramuri a manage-
mentului european, cunoscut în literatură sub denumirea doctrina relaţiilor
umane. Reprezentanţii acestei şcoli acordau o mare atenţie cercetării şi per-
fecţionării metodelor psihotehnologice, desăvîrşirii muncii lucrătorilor din
sistemul de conducere. În sînul şcolii relaţiilor umane s-a născut acea direcţie
a managementului pe care astăzi o numim aspecte psihologice de dirijare.
Mary P. Follett a fost prima care a definit managementul ca „asigurare a
îndeplinirii muncii cu ajutorul altor persoane”. Anume în această perioadă în
practica managementului a apărut expresia „a conduce înseamnă a face totul
cu mîini străine”. În esenţă, poziţia dată este corectă, deoarece la baza sa a fost
pus principiul delegării. Totuşi, reprezentanţii şcolii date nu au propus mana-
gementului practic metodele şi mecanismele concrete de organizare a muncii
personalului de conducere (în particular, pe bazele managementului personal).
34
Făcînd abstracţie de diferenţa dintre concepţiile dirijării ştiinţifice ale lui

F. Taylor şi cele funcţional-tehnologice ale lui A. Follett, trebuie să afirmăm că
scopul final al teoreticienilor şcolii relaţiilor umane rămîne satisfacerea inte-
reselor economice ale întreprinzătorilor, pe baza măririi volumului producţiei
şi a venitului. Totodată, multe metode de cercetare, folosite de reprezentanţii
acestei ramuri a managementului (cercetările, analiza grupurilor neformale
ş.a.), prezintă interes ştiinţific şi merită o studiere în continuare.
Aportul şcolii relaţiilor umane în teoria managementului este important
prin faptul că pentru prima dată este argumentat „factorul uman” ca unul din
factorii stabilizanţi ai sistemului de conducere, care asigură eficienţa activi-
tăţii.
În anii ’50, odată cu dezvoltarea psihologiei, sociologiei, antropologiei,
şcoala relaţiilor umane a lansat noi idei în direcţia ştiinţelor comportării, la
care şi-au adus aportul Chris Argyris, R. Likert, D. McGregor ş.a. Folosirea
datelor acestor ştiinţe a dus la înţelegerea esenţei dirijării în sistemul de pro-
ducţie. În consecinţă, apare o nouă sferă de cercetare – elaborarea recoman-
dărilor privind desăvîrşirea factorului uman atît pentru conducătorii-mana-
geri, cît şi pentru lucrători; o mai mare atenţie se acordă conducerii structurii
obşteşti şi a structurii nestatale; afectivităţii liderului, eficientizării dirijării pe
baza folosirii raţionale a resurselor umane.
Analizînd evoluţia managementului european prin exemplele celor trei
şcoli, trebuie de menţionat că aceste două concepte – raţionalist şi de compor-
tare – s-au dezvoltat paralel, dar pe poziţii diferite. Neajunsul lor comun este
că toate problemele managementului au fost analizate în limitele sistemului,
fără a face legătură cu mediul.
4. Şcoala empirică sau a ştiinţei conducerii. Lupta dintre reprezentanţii
primelor trei şcoli constituie cauza apariţiei curentului al 4-lea în teoria mana-
gementului – şcoala empirică de dirijare (1950). În locul abordării calitative a
venit abordarea cantitativă a conducerii.
Fondatorii şi reprezentanţii şcolii date au fost, în primul rînd, managerii-
practicieni – preşedinţi ai companiilor şi alte persoane nemijlocit implicate
în dirijarea practică. În domeniul conducerii ei au înaintat două probleme
prioritare: a) colectarea şi generalizarea datelor practicii (adică a informaţiei);
b) elaborarea, pe baza acestor date, a recomandărilor pentru conducători (ma-
nageri). În legătură cu aceasta, una din direcţiile de cercetare a şcolii empirice
a fost conţinutul muncii şi al funcţiei conducătorului.
Un merit al şcolii empirice este profesionalizarea conducerii, adică trans-
formarea muncii de conducere într-o muncă specifică de sine stătătoare, o
muncă deosebită. În acest sens, au fost studiate particularităţile activităţii de
35
Capitolul I
dirijare şi concretizate cerinţele faţă de conducători; de asemenea, au fost

formulate funcţiile necesare de conducere: determinarea scopului, enunţarea
problemelor, organizarea activităţii, stimularea, normarea şi motivaţia. Luînd
în consideraţie activitatea specifică a conducătorului, reprezentanţii şcolii
empirice au arătat că un specialist cu cunoştinţe minime în domeniile tehnic
şi umanitar nu poate fi conducător (manager); el trebuie să cunoască meto-
dele şi mijloacele de dirijare bazate pe ştiinţă şi confirmate în practică. Aten-
ţie sporită s-a acordat chestiunilor privind centralizarea şi descentralizarea în
conducere, delegarea (repartizarea) împuternicirilor şi a răspunderii. Şcoala
empirică a contribuit la rezolvarea multor probleme actuale cum ar fi: clasifi-
carea şi analiza funcţiilor de conducere; organizarea muncii conducătorului;
alegerea şi aprecierea personalului; determinarea structurii de dirijare.
Cu toate succesele acestei şcoli şi valoarea ei pentru activitatea practică,
trebuie de spus că reprezentanţii ei, totuşi, nu dispuneau de o bază ştiinţifică
adecvată, ceea ce, într-o mare măsură, diminuează valoarea ei.
5. Şcoala sistemelor sociale. Un neajuns comun al şcolilor precedente
este lipsa cercetării complexe a problemelor organizării, de exemplu, a siste-
melor de conducere. Aceste lacune au constituit principala cauză a apariţiei
unui nou curent în teoria managementului – şcoala sistemelor sociale.
Încă la sfîrşitul anilor ’30 – începutul anilor ’40 ai secolului trecut, s-au
făcut încercări de a uni şcolile raţională, birocratică, social-psihologică, com-
pletîndu-le cu analiza factorilor „mediului extern” şi a altor factori din ac-
tivitatea corporaţiilor mari. Începutul acestui proces l-a pus profesorul Ch.
Barnard de la Universitatea Harvard, unul din fondatorii teoriei sistemelor.
După al Doilea Război Mondial, dezvoltarea teoriei sistemelor, ciber-
netica, metodele economico-matematice de analiză, computerizarea au dus
la folosirea în conducerea metodologică a sistemului (abordarea de sistem şi
analiza de sistem), precum şi a analizei multifactoriale, a teoriei şi practicii
„muncii umanizate” etc. Aceasta a contribuit la înţelegerea profundă a pro-
blemelor conducerii, care au devenit obiectul de cercetare al şcolii sistemelor
sociale.
De menţionat că la fondarea acestei şcoli au contribuit la început ideile
„organizării postbirocratice”, „umanismului organizat”, iar mai apoi – con-
cepţia „sistemelor deschise”. La baza ştiinţei abordate se află deja o altă atitu-
dine faţă de problemele de conducere: o interacţiune activă cu mediul, adap-
tarea structurii interne la „contextul său organizat”.
În anii ’50–’60, ideile lui Ch. Barnard au fost dezvoltate cu succes de
teoreticienii curentului abordării sistemice G. Simon şi J. Morse, care au cer-
cetat conducerea ca pe un sistem ierarhic complicat, incluzînd relaţiile for-
36
male şi cele neformale şi chemînd la o mobilitate a parametrilor de dirijare.

Reprezentanţii şcolii sistemelor sociale priveau organizaţia ca pe un întreg.
Una din primele încercări de a integra ideile teoriei managementului în
practica ocrotirii sănătăţii a fost lucrarea unui grup de savanţi (Sheldon, Baker
Mc. Landghlin) de la Institutul Tehnologic din Massachusetts, SUA. În anul
1970 ei au publicat monografia Sistems and medical care, în care descriau
cercetările teoretice comune ale sistemului, explicau noţiunea de sistem, fă-
ceau clasificarea sistemelor. La sfîrşitul anilor ’70, ideea de „atitudine situaţi-
onală” a obţinut o bază ştiinţifică. Astfel, au putut fi cercetate diferitele tipuri
şi modele ale conducerii sistemului, caracterul multilateral al mecanismelor
de conducere, conţinutul procesului de conducere. Acest mod de abordare a
fost comun atît pentru reprezentanţii teoriei clasice (raţionale) de conducere,
cît şi pentru adepţii şcolii relaţiilor umane (curentul comportamental).
La începutul anilor ’80, în baza şcolii sistemelor sociale a apărut încă
un curent în teoria dirijării – fundamentarea importanţei „culturii organiza-
torice”, care viza toate particularităţile obiectului de conducere – atît cele de
sistem, cît şi cele de comportare. Se observa iarăşi o înclinare spre umanism
în dirijare.
Încercări de a elabora o teorie universală a managementului, care ar fi
inclus succesele tuturor şcolilor, au fost făcute încă la începutul anilor ’50 ai
sec. XX. Astfel de idei au fost înaintate de sociologii americani D. McGregor
şi R. McMurri. La bază au stat două argumente:
• critica şcolii relaţiilor umane, pentru că ea a refuzat să ţină cont de
acei factori ai eficacităţii producţiei, care au fost esenţiali în sistemul
lui Taylor;
• succesele în domeniul matematicii, ciberneticii şi altor ştiinţe exacte,
care au dus la lărgirea bazei teoretice a ştiinţei de conducere.
Toate acestea au pus începutul unei noi etape în dezvoltarea în Occident
a ştiinţei conducerii şi anume a teoriei contemporane a managementului ca-
pitalist sau a şcolii noi.
6. Şcoala nouă. Actualmente, ştiinţa despre dirijare, care are o istorie de
peste 50 de ani, este preocupată de creşterea rolului conducătorului (manage-
rului) şi a activităţii de dirijare (managementului) în producţie şi în societate,
noţiunile de bază cu care se operează fiind managerism sau teoria manage-
mentului.
Astfel, managementul este privit ca o formă deosebită a activităţii, iar ma-
nagerul – ca un element activ în procesul de producţie. Cauzele apariţiei noilor
cunoştinţe se ascund în progresul tehnico-ştiinţific, care lărgeşte considerabil
rolul dirijării şi stabileşte noi condiţii de dezvoltare a teoriei conducerii.
37
Capitolul I
Principalele particularităţi ale ştiinţei conducerii contemporane sînt:

• tendinţa spre schimbarea metodelor tradiţionale de abordare a pro-
blemelor conducerii, cu folosirea noii tehnici de calcul;
• optimizarea, pe bază ştiinţifică, a hotărîrilor conducerii (analiza sis-
temică, modelarea etc.);
• dotarea la toate treptele cu tehnică informaţională şi de calcul, capa-
bilă să rezolve cercul larg de probleme de conducere.
Managementul contemporan reprezintă un grup de curente ştiinţifice care
cercetează problema dirijării din diferite puncte de vedere şi a perfecţionării
ulterioare a teoriilor clasică şi comportamentală a conducerii. Astfel, şcoala
nouă a elaborat o disciplină ştiinţifică de sine stătătoare – teoria adoptării
hotărîrilor de conducere.
Teoria managementului contemporan este larg răspîndită în Statele Unite
ale Americii, Anglia, Belgia, Bulgaria, Franţa, Germania, Italia, Japonia, El-
veţia, Suedia etc. După cum afirmă L. Evenko (1991), în prezent, pentru idei-
le conducerii sînt caracteristice două tendinţe. Este vorba mai întîi de toate de
internaţionalizarea managementului, interpretarea colectivă a noilor realităţi,
apărute drept consecinţă a concurenţei şi interdependenţei în economia mon-
dială, a fondării sistemelor informaţionale globale etc.
Aportul adus de şcolile menţionate la elaborarea teoriei şi practicii condu-
cerii este indiscutabil, cu toate că unele din concepţiile lor au pus uneori piedici
procesului de conducere. Printre neajunsuri putem numi, de exemplu, concen-
trarea atenţiei doar asupra unui element al conducerii, ignorînd ceilalţi factori.
Aportul diferitelor şcoli în teoria şi practica managementului este de-
monstrat în tabelul 1.1.
Tabelul 1.1
Aportul diferitelor şcoli în dezvoltarea ştiinţei conducerii
Nr. Şcolile
I. Şcoala conducerii ştiinţifice
1 Folosirea analizei ştiinţifice pentru determinarea celor mai raţionale
metode de realizare a sarcinii.
2 Selectarea şi instruirea lucrătorilor.
3 Crearea condiţiilor necesare pentru muncă.
4 Stimularea muncitorilor în scopul ridicării productivităţii muncii.
5 Separarea funcţiei de planificare de munca propriu-zisă.
II. Şcoala administrativă sau clasică
1 Dezvoltarea principiilor de conducere.
2 Descrierea funcţiilor conducerii.
38
3 Descrierea conducerii ca proces.

4 Dirijarea colectivului.
5 Abordarea sistematizată a dirijării întregii organizaţii.
III. Şcoala relaţiilor umane sau neoclasică
1 Folosirea în conducere a metodelor de studiere a relaţiilor interpersonale.
2 Folosirea în procesul de dirijare a succeselor ştiinţelor despre comportarea
umană.
IV. Şcoala empirică sau a ştiinţei conducerii
1 Concretizarea conţinutului muncii de conducere.
2 Elaborarea recomandărilor practice pentru conducători, pentru îndeplinirea
activităţilor concrete.
3 Perfecţionarea cerinţelor faţă de conducători (manageri).
4 Descrierea funcţiilor conducerii.
5 Aplicarea principiilor de conducere (descentralizarea, dirijarea integră,
delegarea).
V. Şcoala sistemelor sociale
1 Aplicarea principiului de sistem în conducere.
2 Folosirea teoriei sistemelor în conducere.
3 Perfecţionarea metodelor de dirijare.
4 Fundamentarea importanţei formei situative de dirijare.
5 Folosirea succeselor psihologiei, sociologiei, ciberneticii, matematicii şi
altor ştiinţe.
VI. Şcoala nouă
1 Înţelegerea mai profundă a problemelor complicate ale conducerii în baza
folosirii modelelor concrete.
2 Dezvoltarea diverselor metode cantitative în ajutorul conducătorilor care
iau hotărîri în situaţii complicate.
3 Internaţionalizarea managementului.
4 Întoarcerea la „sensul înţelept”.
5 Principiile conducerii strategice.
După cum se vede din tabelul 1.1, fiecare dintre şcolile ştiinţifice ale
managementului aveau concepţii specifice, completîndu-se reciproc şi fon-
dînd astfel bazele teoretice şi practice ale ştiinţei contemporane a conducerii
– managementul.
Examinînd principalele curente ale şcolilor ştiinţifice ale managementu-
lui occidental, putem urmări cum au evoluat acestea pe parcursul secolului al
XX-lea în fosta URSS (tabelul 1.2).
39
Capitolul I
Tabelul 1.2
Evoluţia managementului european şi ştiinţele conducerii în fosta Uniune
Sovietică (sec. XX)
Şcoala ştiinţifică.
Conţinutul, teoriile Fosta Uniune Sovietică
Anii
Managementul Managementul ştiinţific Căutările (după anii ’20)
ştiinţific; al lui F. Taylor. formelor de conducere, luînd
1903–1930 Managementul raţional în consideraţie experienţa
al lui F. Taylor şi F. globală. Fondarea sistemului
Gilberth. administrativ de comandă
Administrativă Doctrina administrativă a Întărirea sistemului admini-
(clasică); din anii lui H. Fayol. Evidenţierea strativ de comandă. Centraliza-
’20 pînă în anii funcţiilor, perfecţionarea rea puterii şi a structurilor de-
’50 tehnologiei, modelul partamentale. Dictatura „cen-
birocratic de organizare trului”. Concentrarea puterii în
a conducerii al lui M. structurile de partid. Opunere
Weber. „căutărilor” ideologiei bur-
gheze; distrugerea sociologiei;
ignorarea factorilor psihologici
în conducere.
Relaţiile umane; Conţinutul funcţional-
(neoclasică); tehnologic al muncii şi al
anii ’30 activităţii de conducere.
Sistemele Teoria sistemelor sociale.
sociale; mijlocul Teoria conducerii
anilor ’50 situative.
Nouă; Folosirea în conducere a Încercările de elaborare a
anii ’50-60 succeselor ciberneticii, teoriei. Ignorarea succeselor
psihologiei, sociologiei. matematicii şi ciberneticii în
Doctrina democraţiei dezvoltarea conducerii.
productive.
Anii ’70 Teoria managementului Perioada stagnării.
capitalist contemporan în
conducere
Anii ’80 Teoria managementului. Reorientarea (a doua jum. a
Teoria hotărîrilor de anilor ’80) spre factorul uman.
conducere. Învingerea rămînerii în urmă în
Computerizarea dirijării ştiinţa dirijării.
Cercetarea experienţei globale.
Formarea managementului
naţional.
40
Anii 1990–2000 Conştientizarea rolului

bazei tehnice a producţiei
moderne. Recunoaşterea
democratizării în
conducere. Lărgirea
caracterului internaţional
al managementului.
După cum se vede din tabel, la sfîrşitul secolului XX a apărut necesitatea

revenirii la anii ’20, şi anume la studierea managementului global şi crearea
managementului naţional, care ar corespunde cerinţelor timpului. De pe po-
ziţia zilei de azi, aceste sarcini sînt condiţionate de mai mulţi factori, dintre
care unii sînt de bază:
• fondarea statului suveran, a structurilor sale de conducere, precum şi
a direcţiilor de activitate;
• reconstruirea economiei;
• acomodarea la relaţiile de piaţă;
• recunoaşterea faptului că în lumea contemporană civilizată conduce-
rea, ca profesie, ocupă un loc important.
La crearea managementului naţional trebuie să ne bazăm pe experienţa
globală, a statelor care trăiesc în condiţiile pieţei civilizate de mai mulţi ani.
Totodată, studiind această experienţă, nu trebuie să copiem managementul
european sau cel american: el trebuie adaptat la condiţiile noastre specifice.
Pentru aceasta este nevoie să cunoaştem nu numai procesele de evoluţie a
managementului în aspect istoric, dar şi viziunile contemporane asupra lui,
transformarea lui etc., adică să dispunem de o bază informativă adecvată.
După cum am demonstrat, şcolile managementului au îmbogăţit teoria dirijă-
rii care are legile, principiile sale şi obiectul său de cercetare.
Nu se poate vorbi despre o teorie a conducerii referitoare la un singur
stat, deoarece există deosebiri esenţiale în organizarea şi realizarea practică a
managementului. Totodată, multe probleme privind dirijarea sînt comune, de
aceea pot să devină obiect de discuţie în diferite ţări. De exemplu, în ultimii
20–25 de ani întrebările comune şi cele particulare ale conducerii au devenit
obiect de cercetare atît în statele fostei URSS, cît şi în Republica Moldova, în
primul rînd în ştiinţa economică şi organizarea dirijării industriei de construc-
ţii, a întreprinderilor de producţie etc.
41
Capitolul I
Tabelul 1.3
Deosebirile dintre activitatea organizaţiilor japoneze şi a celor americane
Organizaţiile japoneze Organizaţiile americane
- angajat pe toată viaţa; - angajat temporar;
- evoluarea treptată şi înaintarea în - evoluarea rapidă şi înaintarea în post;
post; - activitatea specializată;
- activitatea nespecializată; - mecanismele de control formale, can-
- mecanismele de control neformale, titative;
foarte fine; - luarea hotărîrilor în mod individual;
- luarea hotărîrilor în colectiv; - răspundere individuală, factorului
- răspunderea colectivă şi atenţia spori- uman i se atribuie un rol secundar.
tă faţă de subaltern.
Deci, între firmele americane şi cele japoneze există deosebiri esenţiale

atît în alegerea cadrelor, cît şi în organizarea activităţii.
Odată cu fondarea şcolilor de dirijare, se diversifică şi teoriile manage-
mentului. Cele mai importante sînt teoriile lui D. McGregor şi W. Ouchi.
La sfîrşitul anilor ’60 ai secolului trecut, Douglas McGregor a fondat
două teorii ale managementului: teoria X şi teoria Y.
Conform teoriei X, la baza conducerii angajaţilor stă presupunerea că
ei sînt lipsiţi de iniţiativă, de răspundere, pretind doar la satisfacerea nece-
sităţilor lor materiale. Avînd în vedere aceasta, întreprinzătorii, managerii
capitalişti trebuie să reglementeze aspru toate formele de lucru şi să con-
troleze strict îndeplinirea lor. Lipsindu-l pe lucrător de posibilitatea de a lua
hotărîri şi de a da dovadă de iniţiativă, impunîndu-l să îndeplinească operaţii
uniforme, conducerea birocratică îl face apatic, indiferent faţă de interesele
organizaţiei şi activitatea ei. În final, scade motivarea lucrătorului, se reduce
productivitatea muncii sale.
Conform teoriei Y, din contra, se presupune că angajatul este prin natura
sa energic, iubitor de dreptate; în procesul muncii tinde spre satisfacerea nu
numai a necesităţilor materiale, ci şi a celor sufleteşti.
Pentru a descoperi toate posibilităţile lucrătorului şi a le folosi în atinge-
rea scopurilor organizaţiei, conducerea trebuie să-i încredinţeze, după posibi-
lităţi, o activitate creatoare, să-i ofere libertate în cadrul funcţiilor.
Teoria Z, propusă în anii ’80 de W. Ouchi, evidenţiază rolul sporit al
factorului uman în practica de conducere.
Teoriile menţionate s-au dovedit a fi viabile şi în multe ţări (SUA, Japonia
ş.a.) au determinat particularităţi naţionale ale managementului, de exemplu,
în organizarea activităţii diferitor firme. Lucrările lui R. Henry Milior pro-
42
pun un număr mare de recomandări, principii, teorii pentru managementul şi

managerii contemporani. Denumirile şi esenţa teoriilor, recomandărilor date
nu întotdeauna corespund stilului ştiinţific clasic cu care ne-am deprins. De
exemplu, cum „să-i dăm mîncare şefului”; teoria aisbergului; teoria avan-
sării în serviciu; principiul ascuţişului; teoria ciclului; frica căderii – teoria
bulgărelui de zăpadă; principiul pinului şi altele.
Managementul contemporan cunoaşte mai multe curente ştiinţifice care
cercetează problema conducerii din diferite puncte de vedere, precum şi per-
fecţionarea teoriilor clasice ale conducerii şi ale comportamentului.
Managementul modern reprezintă efortul de a organiza, a structura pro-
cesele de dirijare de tip uman, interuman, de a integra şi sintetiza date, de a
deduce o teorie coerentă, care ar permite efectuarea unor acţiuni practice cu
scopul de a obţine schimbări spre bine.
În opinia lui, P. Drucker (1973), Fayol şi Ratheanu managementul este
mai curînd o funcţie decît un studiu, un rezultat direct decît un rezultat în
urma experienţei, o cauză, un răspuns la anumite necesităţi, şi nu un mijloc
de a crea prilejuri favorabile, adăugînd că s-ar putea chiar să existe o „mate-
rie” universal valabilă a conducerii.
În evoluţia sa managementul, ajutat atît de ştiinţă, cît şi de tehnologie,
avea rolul „de a face faţă în mod inteligent schimbărilor” (J. J. Shreiber).
Deci, managementul n-a fost creat pentru totdeauna, ci trebuie să se schimbe
mereu, pentru că numai aşa poate să fie aliat şi sfetnic, să efectueze schimb
de idei cu practica, elaborînd recomandări; să studieze experienţa acesteia, să
afle la timp problemele ce apar în practică (vezi anexa 1).
1.3. Managementul: teorie şi / sau practică,

ştiinţă şi / sau artă?
La întrebarea Ce este teoria? un savant celebru a răspuns: „Este situa-
ţia în care lucrurile ar trebui să meargă, dar nu merg”, iar la întrebarea Ce
este practica? a răspuns: „Situaţia în care lucrurile merg şi nimeni nu ştie
de ce”.
Din multe puncte de vedere, managementul este mai degrabă o practică
decît o profesie sau o ştiinţă, conţinînd elemente ale acestora, după cum spu-
nea P. Drucker. Practica, în general, confirmă dependenţa diferitelor comunităţi
umane nu numai de unii factori obiectivi favorabili cum ar fi, de pildă, resursele
materiale etc., ci şi de eficienţa managementului. Prin gradul de eficienţă, ma-
nagementul reprezintă factorul dinamic, mobilizator, capabil să valorifice resur-
43
Capitolul I
sele existente, să propună soluţii inovatoare, să dezvăluie resursele dezvoltării

unei societăţi. Ca practică distinctă, din acest punct de vedere managementul
constituie un raport social, adică activitate umană, atît pentru a stabili împreună
obiectivele în raport cu cele existente, cît şi organizarea, adică conducerea acti-
vităţilor desfăşurate, pentru a realiza obiectivele şi eficacitatea. În prezent, trei
cauze principale dezvăluie importanţa practicii manageriale:
a) Criza în care se află economia şi fiecare agent economic în parte; de
aici, zilnic, un număr mare de decizii, unele orientate în direcţia re-
zolvării problemelor cotidiene. Este perioada critică şi chiar confuză
pe care o parcurge ţara noastră.
b) Se urmăresc prioritar rezultatele imediate, neglijîndu-se – voit sau
nu – eficienţa de perspectivă. Într-un mediu concurenţial, implicarea
agenţilor economici în derularea unor afaceri eficiente nu este po-
sibilă promovînd o conducere aproximativă, pe principiul „văzut şi
făcut”; este nevoie de un management modern, în care metodele şi
tehnicile oferite de ştiinţă se află pe primul loc.
c) La nivelul agenţilor economici trebuie să funcţioneze echipe mana-
geriale, cu frecvente modificări în structurile acestora. De asemenea,
este necesară construirea de structuri manageriale solide, în măsură
să abordeze cu seriozitate şi înalt profesionalism problemele prezente
şi cele de perspectivă.
Mulţi nu recunosc importanţa teoriei, pentru că este grea, dar se poate
învăţa; nu se poate nega importanţa ei în activitatea practică, în viaţa de toate
zilele. Orice decizie, cînd este raţională, se bazează întotdeauna pe o teorie,
indiferent dacă cel care o adoptă îşi dă sau nu seama de acest lucru.
Teoria managerială este dependentă de practica managerială, ambele in-
fluenţîndu-se reciproc, pentru că este un adevăr elementar care spune că orice
acţiune concretă este precedată de o idee abstractă: atît practica economică,
cît şi cea managerială nu se pot desfăşura în absenţa unei teorii sau politici
care să le justifice.
Concomitent cu evoluţia practicii manageriale, au apărut şi s-au dezvol-
tat teorii şi concepţii, odată cu constituirea a numeroase metode şi tehnici de
management. Bazele teoretice ale managementului au fost puse de P. Druc-
ker. Pornind de la practica acumulată, autorul a formulat cele şapte premise
fundamentale ale teoriei managementului:
a) cheia succesului productivităţii în orice domeniu este munca fizică
îmbinată cu cea intelectuală;
b) necesitatea descentralizării ca principiu de bază al oricărei organizaţii
economice;
44
c) preocuparea constantă a managerului de a repartiza totul pe fiecare

subiect, la locul de producţie potrivit, prin justa înţelegere a proble-
melor evidenţiate de relaţiile umane;
d) cunoaşterea de către manager a nevoilor viitoare ale întreprinderii;
e) gestionarea financiară a întreprinderii, pe baza unei informaţii coe-
rente şi corect puse în ecuaţie;
f) fixarea atenţiei managerului asupra necesităţii planificării pe termen
lung;
g) examinarea prealabilă a elementelor de marketing.
Ca să înţelegem mai bine necesitatea teoriei şi importanţa practicii, me-
rită să fie analizaţi doi termeni: teorie sterilă şi practică limitată (practicism
îngust).
Teoria sterilă are în centrul ei un manager limitat, care a acumulat cunoş-
tinţe la cursuri, din cărţi şi reviste, de cele mai multe ori cunoscute pe dinafa-
ră. Deoarece multe lucruri nu le înţelege şi nu cunoaşte realitatea concretă, nu
poate aplica în practică teoria ce o posedă. Acest tip de manager ştie să facă
extrase, copii, să facă observaţii din alte observaţii. Problema constă în faptul
că el nu poate aplica teoria pe care o stăpîneşte în practică, în viaţă. Asemenea
manageri vorbesc deseori cu uşurinţă, dar în faţa problemelor practice se în-
curcă, dibuie, încercînd să le abordeze dogmatic, doctrinar. Unii pot elabora
ceva original, chiar o teorie proprie, însă inaplicabilă.
Al doilea termen este practicianul mărginit, care nu cunoaşte şi nu re-
cunoaşte decît ceea ce a experimentat el singur. El respinge experimentele
altora, verificarea practicii făcută de alţii, nu doreşte să ia cunoştinţă de ele
din cauza orizontului limitat al cunoştinţelor proprii. Mai mult decît atît, el
acceptă faptele, fără însă a se gîndi la natura lor cauzală, la raţiunile lor ascun-
se şi la urmările pe care le pot genera oricînd.
Prin modul lor de gîndire şi acţiune, teoreticianul şi practicianul mărginiţi,
nu pot colabora, nu se pot înţelege, deoarece nu au un limbaj comun. Soluţia
este doar una: schimbarea atitudinii, a mentalităţii, a metodelor de lucru.
Fără a diminua importanţa practicii, ar trebui depăşită disfuncţia teo-
rie şi practică, ce pare a fi învechită, fiind înlocuită cu cea de a doua core-
laţie – ştiinţă şi / sau artă. Se impune sinteza următoarelor aspecte majore
şi complementare: pe de o parte, conducerea sistemelor umane – ştiinţa şi
tehnologia managerială, ce presupune performanţă, eficienţă, iar pe de alta
– conducerea sistemelor umane, arta managerială. Arta semnifică „a şti cum
să faci”, pentru a obţine un rezultat practic. Chester A. Barnard spunea: „arta
este o cunoaştere de comportament”. Arta conducerii constă tocmai în legătu-
ra ştiinţei cu experienţa practică, studiul experienţei altora, ajutorul ce trebuie
45
Capitolul I
dat conducătorilor. Această artă este prea complexă pentru a fi identificată

doar cu nişte calităţi, oricît de reprezentative ar fi acestea.
Înainte de a fi ştiinţă, secole de-a rîndul managementul a fost artă – cea
mai veche artă pe care omul a perfecţionat-o neîncetat, începînd cu Aristotel,
care se referea la calităţile indispensabile persoanelor cărora li se încredin-
ţează funcţii de conducere, pînă la Machiavelli, Montesquieu, Rousseau şi
Voltaire, aceştia referindu-se la monarhii şi principate, la forme statale con-
temporane lor.
De la artă, managementul s-a conturat treptat ca o disciplină ştiinţifică
în devenire, axată pe un ansamblu de cunoştinţe sistematizate în raport cu
experienţa pozitivă, dar mai ales negativă a managerilor. Arta managerială
înseamnă măiestria de a opera cu varietatea reacţiilor persoanelor şi colecti-
velor, reacţii ce nu se supun unor legităţi de conducere riguros formulate. Artă
în conducere înseamnă formarea priceperii managerilor de a trece de la teorie
la viaţă, de la reguli şi indicaţii la realitate.
Primele trei părţi dintr-un sistem de cunoştinţe despre conducere conţin
principii şi reguli, în timp ce arta conducerii formulează principiile aplicării
practice a regulilor. Arta conducerii nu este altceva decît capacitatea, măie-
stria individuală de a transpune în viaţă principiile şi regulile generale, de
a găsi soluţii în vederea aplicării flexibile a normelor generale la o situaţie
concretă. Nu există norme perfecte şi unice, care să înlocuiască judecata şi
raţiunea; nu pot fi deduse reţete speciale, formule universal valabile.
Arta conducerii trebuie să-i înveţe pe manageri, în baza exemplelor con-
crete, să fie flexibili, să ţină seama de particularităţile subiective şi împrejură-
rile întîmplătoare, să ştie să le anihileze sau, dimpotrivă, să le utilizeze efici-
ent. Totuşi, în societatea modernă problemele de conducere nu pot fi rezolvate
numai cu ajutorul artei, a experienţei. Dinamica socială, dimensiunile noi ale
problemelor de soluţionat reclamă metode şi tehnici noi, pentru utilizarea că-
rora sînt necesare cunoştinţe teoretice, ştiinţifice.
Este greu de stabilit care este raportul ştiinţă/artă în management. În mă-
sura în care conducerea este legată de cunoaşterea teoretică, reprezintă ştiinţă.
În acelaşi timp, conducerea fără talent şi deprindere are alte rezultate decît
cele scontate. Încercarea de a face un raport ştiinţă/artă în management este
dificilă, este clar însă că o conducere înseamnă competiţia dintre intuiţie şi
raţionament, dintre artă şi ştiinţă.
Pentru a înţelege mai bine rolul managementului, este necesar să cunoaş-
tem în ce raport se află acesta cu alte ştiinţe. Ştiinţa managerială a apărut şi
s-a dezvoltat din necesităţi sociale, în paralel cu producţia materială. Rolul
acestei ştiinţe în literatura de specialitate este interpretat în mod diferit.
46
În vreme ce toate ştiinţele explică realitatea, ştiinţa managerială o trans-

formă, fiind un vector al dezvoltării. Este important să cunoaştem locul ştiin-
ţei managementului în sistemul general de clasificări ale ştiinţelor, pentru că
apar ştiinţe noi care, între altele, se ocupă de ştiinţa dirijării. De-a lungul
vremii, ştiinţa conducerii s-a dezvoltat în cadrul altor ştiinţe (economice, po-
litice etc.). Au fost emise mai multe puncte de vedere privind locul ştiinţei
manageriale, pînă în prezent însă ea se află între ştiinţele sociale.
Multidisciplinaritatea – ca trăsătură definitorie a ştiinţei managementului
– a demonstrat că ştiinţele şi disciplinele care se întrepătrund în acest dome-
niu contribuie la fundamentarea teoretică a conducerii. De asemenea, în vede-
rea realizării obiectivelor asumate, ştiinţa managerială apelează şi utilizează
cunoştinţele oferite de alte discipline, corelate şi coordonate.
Astfel, ştiinţa managerială preia de la ştiinţa economică modalităţile de
folosire a legilor acesteia, care permit descoperirea perspectivei dezvoltării în
cadrul căreia ştiinţa conducerii stabileşte obiectivele şi strategia economică şi
socială; de la ştiinţele financiare şi contabile împrumută metodele şi tehnicile
de gestiune; de la ştiinţele umaniste adoptă strategia comportamentului uman
şi celui motivaţional; de la ştiinţele matematice şi statistice preia metodele
cantitative de analiză, care permit conducerii să amplifice gradul de funda-
mentare a actului decizional.
Cele mai strînse sînt raporturile ştiinţei manageriale cu ştiinţa economi-
că, care în ansamblu studiază procesul din punct de vedere economic, nu însă
şi managerial. Ştiinţa managerială a apărut şi s-a dezvoltat mai ales în strînsă
legătură cu activitatea economică şi de aceea în perioada sovietică se spunea
că nu ar fi necesară o ştiinţă managerială, ea fiind dizolvată în ştiinţa econo-
mico-politică a sistemului socialist; însă ştiinţa managementului nu poate fi
o simplă dublură a ştiinţei economice. Acestea sînt ştiinţe diferite, dar strîns
legate între ele, cu obiecte de studii care parţial se suprapun.
Ştiinţa economică oferă ştiinţei manageriale posibilităţi mari de cunoaş-
tere a fenomenelor şi proceselor care se confruntă, căutînd soluţii în centrele
de decizie. Astfel, şi ştiinţa managerială îşi dezvoltă propria bază teoretică,
principiile şi legile sale, care ajută la perfecţionarea mecanismului de condu-
cere economică.
Legăturile pot şi trebuie privite şi în sens invers: ştiinţa managementu-
lui ajută ştiinţa economică să pătrundă mai adînc în intimitatea proceselor şi
fenomenelor economice, în desfăşurarea acţiunilor proiectate şi realizate în
activitatea teoretică şi practică de conducere.
Ştiinţa economică, dar şi cea a managementului, au interese comune în
problema preţurilor, bugetelor, în fiscalitate, impozite, taxe şi tarife, monedă
şi credit etc.
47
Capitolul I
Teoria generală a sistemelor ajută mult la consolidarea managementului

ca ştiinţă. Ea studiază proprietăţile, principiile şi legile caracteristice sisteme-
lor în general, indiferent de varietatea şi natura elementelor lor. Această ştiin-
ţă explică procesele de maximă dinamicitate şi complexitate, dînd preferinţă
conceptului de sistem, cînd fenomenul este studiat ca un tot întreg, în plin
proces de funcţionare, în locul analizei pe părţi componente.
Pe lîngă legăturile cu ştiinţe mai vechi, ştiinţa conducerii s-a legat strîns
de unele ştiinţe mai noi, de pildă, cibernetica, care a apărut ca o necesitate a
tehnologizării conducerii, pe care omul nu o putea înfăptui doar cu simţurile
sale. Este esenţial de reţinut că prin cercetările cibernetice se explică funcţio-
narea mecanismului conducerii, iar ştiinţa managementului primeşte ajutorul
ciberneticii prin tehnici şi mijloace de investigare, simulare şi optimizare a
acţiunii umane în diferite procese şi la diferite niveluri.
O legătură deosebită există între ştiinţa conducerii şi informatică, mai
ales din punct de vedere tehnologic. Ştiinţă a prelucrării automate a datelor,
informatica are multe ramuri – informatica de gestiune, decizională, indu-
strială, documentară. Prin mijloacele pe care le oferă conducerii, informatica
îşi păstrează un loc de frunte în perfecţionarea şi modernizarea conducerii,
în transformarea acesteia într-o activitate ştiinţifică reală, demnă de epoca de
azi.
Alături de informatică stă şi matematica, care pune la dispoziţia ştiinţei
conducerii metode moderne de calcul, de analiză cantitativă şi de tratare a
informaţiei, tehnică de modelare şi simulare. Aplicaţiile matematicii cuprind
şi ramurile acesteia – cercetarea operaţională, programarea matematică, teo-
ria grafurilor, teoria probabilităţilor. În aceeaşi grupă se înscriu relaţiile cu
statistica, determinate de progresele teoriei probabilităţilor şi ale statisticii
matematice – prima ştiinţă utilizată în management, adaptată la descrierea şi
analiza datelor cantitative.
Raporturile ştiinţei managementului cu ştiinţa dreptului au o importanţă
covîrşitoare, dacă se ţine seama de numărul mare de discipline ale acestei
ştiinţe, dintre care dreptul administrativ şi constituţional şi ştiinţa administra-
ţiei au prioritate, dar şi alte discipline contribuie la întregirea cadrului legal
al conducerii. Practica a dovedit că nu se poate realiza o conducere bazată
pe ştiinţă fără cunoştinţe din domeniul dreptului, problematica celor două
ştiinţe fiind foarte apropiată şi de mare necesitate în rezolvarea problemelor
comune.
Legătura managementului cu psihologia este indiscutabilă, deoarece
psihologia cu analizele ei justifică rolul factorului uman în conducere, con-
tribuind la îmbogăţirea teoriei şi practicii conducerii, a comportamentului
48
managerial. Psihologia uşurează cunoaşterea factorului uman, prevenirea stă-

rilor tensionale, a conflictelor, a dezordinii, a manifestărilor care pot influenţa
negativ rezultatele activităţii manageriale.
Prin structura sa, sociologia abordează probleme teoretice şi metodolo-
gice generale ale conducerii, cercetează concret mediile intern şi extern, rea-
lizînd un efort interdisciplinar de constituire a fondului specific de concepte
şi principii necesare managementului modern. Psihosociologia are implicaţii
în managementul resurselor umane, în teoria deciziei, sistemul informaţional,
mediu, climat, motivaţie etc.
Raporturile ştiinţei conducerii cu ştiinţa politică pornesc de la cuplajul
dintre ştiinţă şi societate, ştiinţa conducerii şi putere, pentru că nu se poate
conduce fără a avea putere, care dă autoritate şi forţa necesară pentru îndepli-
nirea funcţiei de dirijare. Factorul politic este vizibil la nivelurile superioare,
deciziile au caracter preponderent politic, mai ales cînd este vorba de soluţii,
deoarece mulţi specialişti au apreciat că ştiinţa managementului are trăsături-
le unei ştiinţe social-politice.
Remarcăm raporturile ştiinţei conducerii cu ştiinţele tehnice, cu tehnica
şi tehnologia, cu atît mai mult cu cît ţinem seama de tehnicile, mijloacele
şi instrumentele manageriale care au ajutat conducerea să devină ştiinţifică,
eficientă şi modernă. În trecerea de la managementul clasic la cel modern, un
rol deosebit l-a avut şi-l are tehnologia, alături de informatică, electronică,
matematică etc.
Ştiinţa managementului are, de asemenea, legătură cu ecologia. Rapor-
turile cu ergonomia – ştiinţa relaţiei om–ocupaţie, echipament şi mediu – sînt
în legătură directă cu legile naturale ale muncii şi acţiunile acestora asupra
organismului uman.
Ştiinţa conducerii are relaţii şi cu toate ştiinţele legate de om – de la antro-
pologie, etiologie şi cosmologie la ştiinţele comportamentului uman. Legătură
cu ştiinţa managementului au, de asemenea, logica, etica, pedagogia etc.
Dacă marketingul este o ştiinţă, atunci nu se pot omite raporturile ştiinţei
conducerii cu aceasta, cu automatica, cu ştiinţele naturii, medicina, istoria şi
nu în ultimul rînd cu ştiinţa militară, un şir de termeni din conducere cum ar
fi strategie, tactică, comandă îşi au originea în domeniul militar.
În final, să amintim despre raporturile ştiinţei managementului cu filozo-
fia, ştiinţele sociale, ale educaţiei, cultura. Fiecare manager trebuie să des-
copere acele trăsături naţionale tradiţionale, istorice, care să constituie funda-
mentul pentru anumite tehnici de conducere. Conducerea poate fi considerată
o punte dintre o „civilizaţie” care capătă rapid un caracter mondial şi o „cul-
tură” care exprimă tradiţie, valori, idei şi diferite moşteniri.
49
Capitolul I
În acest capitol ne-am străduit să elucidăm, într-un mod succint, noţiu-

nile de bază şi sarcinile managementului, realizarea managementului, etapele
de evoluţie şi şcolile fondatoare ale managementului, care a devenit o nece-
sitate insistentă a zilei pentru perfecţionarea şi sporirea calităţii procesului de
conducere şi a eficacităţii funcţionării unui sistem.
Figura principală a conducerii este conducătorul, care trebuie să fie pre-
gătit conform managementului ştiinţific. De aceea, atît pentru ramura ocrotirii
sănătăţii din Republica Moldova, care modelează sistemul naţional de sănă-
tate, cît şi pentru întregul nostru stat tînăr apare o problemă actuală, cum ar fi
deficitul conducătorilor orientaţi spre experienţa globală a managementului.
50
Ca p i tolul 2
MANAGEMENTUL SISTEMULUI SĂNĂTĂŢII. ABORDARE COMPLEXĂ
 Conducerea sistemului ocrotirii sănătăţii

 Particularităţile activităţii de conducere
 Problemele esenţiale ale desăvîrşirii conducerii
 Perfecţionarea sistemului de conducere
2.1. Importanţa conducerii sistemului ocrotirii

sănătăţii
Orice sistem de dirijare reclamă un surplus de factori ce stabilesc siste-
mul, pe care acesta se sprijină în activitatea sa şi care asigură funcţionarea
eficientă a sistemului, de exemplu, acordarea ajutorului medical populaţiei.
Pentru sistemul ocrotirii sănătăţii este necesar, pe lîngă funcţionarea sistemu-
lui de stat (bugetar) şi a asigurărilor medicale obligatorii şi benevole, serviciul
medical privat. În acest context, devine principială întrebarea privind mode-
larea şi implementarea noii concepţii: de la problemele ocrotirii sănătăţii la
problemele sănătăţii populaţiei.
În acest scop, în afară de factorii ce determină sistemul, se cer mecanisme
adecvate. Unele dintre direcţiile de stabilire a activităţii sistemului şi de folo-
sire a mecanismelor pot şi trebuie să devină baze ştiinţifice de conducere.
Aplicarea bazelor ştiinţei de conducere în activitatea practică a ocrotirii
sănătăţii presupune existenţa mai multor condiţii obligatorii:
a) surplusul sistemelor adecvate de organizare şi al subsistemelor;
b) prelucrarea aspectelor tehnologico-funcţionale ale activităţii de con-
ducere;
c) suficienţa cadrelor calificate;
d) siguranţa şi oportunitatea informaţiei;
e) finanţarea adecvată şi asigurarea bazei tehnico-materiale;
f) repartizarea funcţiilor şi reorganizarea structurilor, a împuternicirilor
şi responsabilităţilor conducătorilor etc.
Necesitatea perfecţionării conducerii în ocrotirea sănătăţii este legată de
faptul că în această ramură, ca, de altfel, în toate celelalte ramuri ale eco-
nomiei naţionale, managementul reprezintă calea principală de dezvoltare.
De aceea, în condiţiile actuale, organizarea înaintează probleme noi în faţa
conducătorilor, cere noi forme de lucru. Rezolvarea operativă şi calitativă a
acestor probleme impune metode de dirijare mai eficiente.
51
Capitolul II
Actualmente, soluţionarea problemelor importante din domeniul ocroti-

rii sănătăţii depinde nu atît de complexitatea lor, cît de eficacitatea şi calitatea
dirijării. În acelaşi timp, după cum au subliniat V. Alekseev (1970) şi D. Vene-
diktov (1977), orice activitate de conducere, inclusiv conducerea sistemului
ocrotirii sănătăţii, devine tot mai complicată.
Factorii care complică dirijarea în sistemul ocrotirii sănătăţii

1. Creşterea potenţialului de asigurare tehnică a instituţiilor medicale.
2. Necesitatea optimizării fondului de paturi, numărului de cadre.
3. Necesitatea sporită de perfecţionare permanentă a măiestriei profe-
sionale a specialiştilor.
4. Transformările care au loc în situaţia demografică şi în structura mor-
bidităţii populaţiei.
5. Necesitatea cunoaşterii complexului de discipline (economie, psiho-
logie, medicină socială, drept ş.a.).
6. Necesitatea cunoaşterii tehnologiei procesului de conducere, metodei
de abordare sistematică; atitudini complexe în lucru cu cadrele şi di-
rijarea eficientă.
7. Procesul continuu de specializare şi diferenţiere a cunoştinţelor şi
sarcinilor medicale.
Factorii care contribuie la activitatea de conducere

1. Concordanţa elementelor sistemului de dirijare în întregime şi a ele-
mentelor sale structural-funcţionale.
2. Identitatea modului de organizare a subsistemelor interdependente.
3. Stabilirea legăturilor cauză–efect dintre elementele componente ale
sistemului.
4. Mobilitatea sistemului, capacitatea sa de a suporta schimbări esen-
ţiale la acţiuni neînsemnate, de a se adapta la schimbarea de situaţie,
folosindu-se spiritul creator spre a atinge scopurile propuse.
5. Prezenţa parametrilor de dirijare – stabilirea unor scopuri şi sarcini
concrete; stabilirea direcţiei activităţii.
6. Abilitatea şi pregătirea cadrelor în formularea noilor sarcini şi rezol-
varea lor.
7. O bază tehnico-materială adecvată.
8. Calitatea asigurării cu informaţie – colectarea, analiza şi lansarea in-
formaţiei la timp, cu folosirea a 3 canale: ştiinţific, directiv-departa-
mental şi experienţa personală.
9. Direcţia ştiinţifică de conducere.
52
Managementul sistemului sănătăţii. Abordare complexă
10. Aprofundarea procesului de divizare a sistemului de conducere în

direcţii, adică folosirea pe larg a principiului de delegare a împuterni-
cirilor, drepturilor şi obligaţiilor.
11. O independenţă funcţională mai largă a conducătorilor şi specialişti-
lor în mecanismul de dirijare.
12. Fundamentarea ştiinţifică a statutului organelor de conducere.
2.2. Particularităţile şi esenţa activităţii

de conducere
Conducerea, ca parte componentă a relaţiilor de producţie, condiţio-
nată de caracterul socialmente util al procesului muncii, reprezintă aspectul
complicat, specific al activităţii, care nu poate fi îndeplinit în pripă, fără o
pregătire cuvenită, utilizînd scheme, reguli şi procedee simple. Trebuie de
avut în vedere că orice proces de muncă imanent conţine elemente de dirijare
(organizarea, distribuirea, coordonarea, folosirea procedeelor standarde), dar
numai la o anumită etapă de dezvoltare, de exemplu, munca colectivă, condu-
cerea şi evidenţa ca funcţie de sine stătătoare, în special munca socialmente
utilă. Acest fapt este legat de dezvoltarea diviziunii şi cooperării muncii.
K. Marx scrisa în Capitalul: „(…) orice muncă socială sau colectivă, înde-
plinită în proporţii mari, într-o măsură mai mică sau mai mare, are nevoie de di-
rijare. Un violonist se conduce singur pe sine; orchestra are nevoie de dirijor”.
Diviziunea muncii de conducere este cerută de un proces obiectiv, nece-
sar pentru munca socialmente utilă. În acest caz, o parte din oameni muncesc
şi produc bunuri materiale, iar altă parte se ocupă de conducere. În cazul unei
orchestre, dirijorul este subiect al dirijării, iar membrii orchestrei reprezintă
obiectul dirijării. Funcţia esenţială a conducerii constă în acţionarea asupra
obiectului care trebuie condus. Acest obiect trebuie însă să fie pregătit în mod
corespunzător pentru a efectua acţiunea necesară în vederea obţinerii rezulta-
tului scontat. Apare întrebarea: cine sau ce poate fi condus?
Pot fi conduşi oamenii, obiectul muncii şi atributele ce-l însoţesc (in-
formaţia, cunoştinţele, experienţele, finanţele etc.). În acest caz, între cei care
conduc şi cei conduşi apar diferite relaţii directe sau indirecte.
Complexitatea şi specificul dirijării sistemelor sociale, la care se referă şi
ocrotirea sănătăţii, sînt determinate de următoarele necesităţi:
a) formularea problemelor şi stabilirea scopurilor;
b) organizarea sistemelor şi părţilor lor componente, ţinînd cont de sta-
rea lor iniţială;
53
Capitolul II
c) adoptarea hotărîrilor privind conducerea şi asigurarea realizării aces-

tor hotărîri;
d) evidenţa interacţiunii lucrătorilor, colectivelor;
e) realizarea funcţiilor de conducere, care concretizează activitatea de
afaceri şi interrelaţiile;
f) manifestarea atitudinii complexe faţă de lucrul cu colaboratorii.
Specificul activităţii de conducere se exprimă şi prin faptul că ea trebuie
privită ca o ştiinţă (care are legile, obiectul, metodele şi principiile sale), o
funcţie, un proces şi o artă.
Care este esenţa conducerii? Unii autori, de exemplu A. A. Ataev, consi-
deră că esenţa dirijării poate fi examinată sub cinci aspecte:
1) ca funcţie;
2) ca proces;
3) ca un înţeles abstract;
4) ca sferă concretă de aplicare (sfera activităţii determină specificul
activităţii de conducere);
5) ca organizaţie concretă (conducerea caracterizează destinaţia organu-
lui dat).
Elaborarea bazelor teoretice ale ştiinţei conducerii, analiza aspectelor
tehnologice şi funcţionale ale mecanismelor conducerii prezintă anumite
greutăţi de ordin subiectiv şi obiectiv, din cauza situaţiilor ce se creează în
procesul dirijării. Una din ele este lipsa clarităţii în determinarea noţiunilor şi
categoriilor ştiinţifice. Limbajul ştiinţei conducerii este deocamdată compli-
cat pentru percepere şi folosire.
În literatura de specialitate se întîlnesc multiple variante de definire a
sensului conducerii.
D. M. Kruk înţelege prin conducere „(…) activitatea planificată a siste-
mului de conducere, orientată spre îndeplinirea funcţiei optime şi dezvoltarea
obiectului dirijării”.
În opinia lui V. G. Afanasiev, „Conducerea este funcţia sistemelor or-
ganizate (biologice, sociale, tehnice etc.), care permite păstrarea lor într-o
structură determinată, menţinerea regimului optim al activităţii şi atingerea
obiectivelor puse în faţa organizaţiei”.
Ambele definiţii caracterizează conducerea ca metodă de menţinere a
sistemului în anumiţi parametri ai structurii şi funcţiei. Într-adevăr, aceasta
este una dintre caracteristicile dirijării; cu toate acestea, trebuie să se ţină
seama de eventualitatea apariţiei situaţiei care presupune, de regulă, diferite
procese nestandarde şi modificarea mecanismelor conducerii. În acest con-
text, mai adecvate sînt următoarele afirmaţii: „conducerea se manifestă ca
54
o interacţiune sistematică, organizată, planificată, conştientă între subiectul

dirijării şi obiectul dirijării, păstrîndu-se calitatea şi dezvoltarea” şi „condu-
cerea este procesul planificării, organizării, motivaţiei şi controlului, necesar
pentru a formula şi a atinge scopurile organizaţiei”.
Peter F. Drucker, pe care mulţi îl consideră teoreticianul principal în do-
meniul conducerii, consideră dirijarea „o formă deosebită a activităţii, care
transformă mulţimea neorganizată într-un grup productiv avînd o orientare
bine determinată”.
Diversitatea definiţiilor noţiunii de conducere este explicabilă. Totuşi,
majoritatea cercetătorilor consideră că una dintre bazele conducerii este in-
fluenţa. „Prin conducere (…) înţelegem un sistem de măsuri de influenţă”, sau
„Dirijarea este influenţa exercitată asupra elementelor sistemului sau asupra
sistemului în întregime, care orientează părţile lui componente în direcţia ne-
cesară”. Deci, prin conducere trebuie să înţelegem organizarea şi realizarea
influenţei exercitate asupra unor situaţii concrete; asigurarea raţională maxi-
mă, operativă şi eficientă a sistemului funcţional cu mijloace de conducere în
vederea atingerii scopurilor puse.
Din această noţiune reiese că la baza conducerii este pusă o influenţă sau
alta (ordin, dispoziţie, indicaţie, plan, observaţie, rugăminte), care trebuie să
fie orientată spre un scop, ce determină direcţiile esenţiale şi rezultatele finale
ale activităţii, ţinînd cont de posibilităţile reale ale sistemului şi de relaţiile
de serviciu ce s-au creat în aparatul de conducere. O asemenea interpretare a
esenţei conducerii înaintează o mulţime de sarcini de susţinere a acestei acti-
vităţi – orice acţiune trebuie nu numai organizată, dar şi realizată.
Forma, nivelul reglementării, condiţiile de pregătire a acţiunilor de di-
rijare, precum şi tipul dirijării depind de specificul activităţii sau al situaţiei
apărute în procesul dirijării, pe baza căruia se alege tactica şi modelul meca-
nismului de conducere. Deci, situaţia concretă reclamă acţiuni de conducere
adecvate.
Noţiunile dirijării prezentate mai sus ne permit să formulăm alte sarcini
şi criterii care determină acţiunea de conducere şi anume: concretizare, înţe-
legerea şi promovarea intenţiei, împuternicire, argumentarea în procesul rea-
lizării, repartizarea activităţii dirijării ş.a. Pentru organizarea funcţionării unui
sistem şi realizarea planurilor sînt necesare acumularea, prelucrarea şi analiza
unor informaţii. Astfel, fiecare sistem de conducere reprezintă totalitatea sub-
iecţilor şi obiectelor dirijării, între care circulă informaţia, diferită ca valoare.
Datorită acesteia are loc legătura directă şi cea indirectă.
În baza informaţiei primite, care caracterizează starea sistemului, subiec-
tul dirijării adoptă hotărîrile corespunzătoare, prin care acţionează asupra sis-
55
Capitolul II
temului condus. Schematic, fluxul de informaţii în sistem poate fi reprezentat

în felul următor (figura 2.1).
Acţiunea directă
Subiectul Ieşirea “A”. Intrarea “B”. Obiectul

Intrarea “A” dirijării Legătura directă dirijării Ieşirea “B”
Legătura indirectă
Fig. 2.1. Curentele informaţionale în sistemul dirijat

Intrarea A – avizul informaţional;
Ieşirea A 1 – sarcina de rezolvat;
Intrarea B – însărcinarea pentru executare;
Ieşirea B 1 – rezultatele activităţii în formă de aviz informaţional.
După cum reiese din schemă, prin intrarea A subiectul dirijării obţine
o informaţie în urma studierii situaţiei concrete sau o primeşte de la o orga-
nizaţie superioară. Informaţia se prelucrează, se analizează şi se foloseşte în
luarea hotărîrilor corespunzătoare. Prin ieşirea A 1 informaţia recomandată se
transmite, prin legătură directă, în formă de acţiuni directe, către intrarea B
– obiectul dirijării – pentru executare. Obiectul dirijării transmite rezultatele
activităţii sale prin ieşirea B 1 subiectului dirijării, în formă de aviz informa-
ţional, care caracterizează starea obiectului, schimbările intervenite etc.
După o schemă analogică se face legătura indirectă, care oglindeşte
rezultatele hotărîrilor luate de conducere. Legătura indirectă indică factorii
suplimentari şi accidentali, care pot apărea în procesul dirijării sistemului.
Informaţia primită se prelucrează şi se confruntă cu dirijarea pe care o efec-
tuează subiectul. Astfel, informaţia în procesul comunicării se transmite nu
numai pentru a adopta hotărâri bine argumentate, ci şi pentru ca acestea să fie
îndeplinite corect, eficient.
Dacă apar corectări necesare pentru activitatea sistemului, se elaborea-
ză hotărîri suplimentare de dirijare, care se transmit ca acţiuni corectate (ale
echipei) către obiectul dirijării pentru înlăturarea neajunsurilor. Prin acţiunile
de conducere în practică se stabilesc relaţii şi interacţiuni între subiectul ce
dirijează şi obiectul dirijării.
În funcţie de sfera de conducere, aceste relaţii capătă un conţinut speci-
fic, caracteristic anume sferei date. În teoria ştiinţei conducerii s-au făcut în-
56
cercări de clasificare a relaţiilor de dirijare. Astfel, D. M. Kruk (1978) eviden-

ţiază relaţii de ordin fundamental şi suprastructural; interpersonale; inter-
sistemice şi după nivel ierarhic. La baza clasificării date sînt puse felurile de
relaţii, caracterul lor şi apartenenţa ierarhică. Aceasta este premisa teoretică
a problemei. În practică, relaţiile interpersonale se divid în relaţii individuale
şi relaţii colective cu menţinerea subordonării serviciu–funcţiune, la care se
adaugă factorii sociali, economici, psihologici etc. În relaţiile intersistemice,
în afară de cele expuse, un rol esenţial îl joacă interesele sistemului concret;
în acest caz, în relaţii o deosebită importanţă o capătă aspectele politice şi cele
naţional-teritoriale.
Alţi cercetători, de exemplu, V. C. Rapoport şi M. Z. Dulikin (1988),
evidenţiază trei grupe de relaţii organizate: conducerea–supunerea; luarea
deciziilor comune (coordonate); relaţii tehnice.
Fiecare grupă se împarte în subgrupe, care, la rîndul lor, au forme şi legături
proprii. O asemenea subordonare caracterizează mai mult activitatea de condu-
cere decît sistemul condus. O componentă importantă, alături de administrare,
este participarea activă a lucrătorilor în dirijare (organizaţiile obşteşti, deputaţii,
instituţiile sociale, colectivele de muncă, consiliile medicilor-şefi etc.). În ori-
ce colectiv de muncă, lucrul aparatului de conducere, al organizaţiilor obşteşti
oglindeşte viaţa: economică, politică şi spirituală a societăţii. Prin urmare, în
dirijare interacţionează strîns relaţiile de afaceri şi cele de ordin suprastructural.
În acest sens, dirijarea sistemului (de producţie, medical etc.) este în legătură
directă cu dirijarea în întregime, formînd fundamentul ei.
2.3. Abordarea complexă şi căile principale de

perfecţionare a procesului de conducere
După cum am menţionat, orice activitate de conducere, inclusiv dirijarea
ocrotirii sănătăţii, devine tot mai complexă în condiţiile actuale. Perfecţiona-
rea sistemului dirijării practice a instituţiilor ocrotirii sănătăţii este în funcţie
de modul de abordare a problemei, de complexul de sarcini şi de felul în care
acestea vor fi rezolvate.
Sistemul conducerii conţine, după O. A. Deineko (1970), patru compo-
nente esenţiale: organizarea sistemului, metodele de conducere; cultura diri-
jării şi tehnica dirijării (figura 2.2). La rîndul său, fiecare dintre ele conţine
un complex de probleme majore care, pe de o parte, explică conţinutul lor, iar
pe de altă parte determină şi concretizează activitatea echipei de conducere
privind perfecţionarea modelului de conducere ales.
57
Capitolul II
Aşadar, organizarea sistemului implică rezolvarea a şase sarcini:

1. Alegerea componentelor necesare pentru funcţionarea sa.
2. Determinarea şi întărirea legăturilor funcţionale dintre aceste compo-
nente, adică a interacţiunii lor.
3. Determinarea structurii interioare.
4. Dinamizarea activităţii sistemului, de exemplu, pe baza cunoştinţe-
lor, metodelor, instalaţiilor noi sau a reorganizării funcţiilor şi struc-
turilor.
5. Stabilirea unor interacţiuni exterioare şi a unei comunicări avantajoa-
se atît pe verticală, cît şi pe orizontală.
6. Generalizarea experienţei de lucru acumulate şi folosirea ei mai efi-
cientă în condiţiile noi de funcţionare a sistemului.
Sistemul dirijării
Organizarea
Metodele dirijării Cultura dirijării Tehnica dirijării
sistemului
Fig. 2.2. Abordarea complexă a sistemului dirijării
Organizarea sistemului, ca o componentă a conducerii, constă din trei

etape – organizarea părţilor funcţional-structurale ale sistemului; organiza-
rea procesului dirijării; determinarea şi repartizarea funcţiilor de conducere
în procesul activităţii. Modelarea acestor componente necesită argumentare
metodologică şi metodică.
A doua componentă a conducerii include metodele politice, social-psiho-
logice, economice, de drept, organizatorice, matematice, grafice, sociologice
etc., folosite în practica dirijării.
Cultura dirijării include nivelul calificării personalului dirijat, stilul condu-
cerii şi cultura ergonomică. Tehnica dirijării prevede automatizarea sistemului
de dirijare şi automatizarea prelucrării informaţiei. Unii autori (I. M. Slepenko,
Iu. P. Averin, 1970) examinează principiile bine determinate ca pe o componen-
tă de sine stătătoare a conducerii. Aceasta nu este o abordare corectă, deoarece
componentele numite au nevoie de formularea şi elaborarea unor scopuri. Re-
feritor la principiile dirijării, acestea sînt o prioritate a teoriei şi practicii ştiinţei
conducerii ca disciplină de studiere şi cunoaştere, dar nu sînt componente ale ei.
Nu împărtăşim nici opinia altui grup de savanţi (V. G. Şorin, 1972; De Groot,
58
1974; V. C. Gasnikov, 1982; A. A. Klementiev, 1985 etc.), care consideră că

viitorul în ştiinţa şi obiectul conducerii îi aparţine tehnicii, mai ales din cauza
introducerii în activitatea personalului de conducere a tehnicii de calcul. Fără
a determina importanţa acestui factor în perfecţionarea sistemului de dirijare,
susţinem părerile şi temerile serioase, expuse în lucrările semnate de V. G. Afa-
nasiev (1973, 1980), V. M. Gluşkov (1974) I. M. Andreev (1980), Iu. Ekateri-
noslavaskov (1988), în care autorii se pronunţă asupra riscului supraaprecierii
acestui factor şi a neglijării altor factori, cum ar fi, de exemplu, factorul uman.
Astfel, V. G. Afanasiev scrie că „omul treptat va beneficia de toate oportunită-
ţile tehnicii de calcul contemporane, însă dirijarea (…) este mai întîi de toate o
problemă economică, socială, ideologică, nu cibernetică, tehnică”.
Complexul de componente pe care îl include sistemul de conducere are o
însemnătate mare pentru activitatea conducătorilor organelor şi a instituţiilor
ocrotirii sănătăţii, pentru optimizarea dirijării, deoarece permite:
1. Alcătuirea planului de perfecţionare a dirijării oricărui sistem sau
subsistem din ocrotirea sănătăţii.
2. Elaborarea programului şi a planului de calificare a personalului de
conducere, individual şi în grupuri.
3. Elaborarea metodelor de control al dirijării într-un sistem sau altul.
4. Analiza informaţiei privind fiecare problemă.
2.4. Direcţiile de bază şi problemele

perfecţionării sistemului de conducere
Perfecţionarea procesului de conducere urmăreşte atingerea scopului
principal – dezvoltarea unor noi sisteme.
Actualmente, particularităţile dirijării sistemului ocrotirii sănătăţii sînt
determinate de trei circumstanţe principale: cerinţe noi faţă de oameni şi faţă
de mecanismul conducerii, posibilităţi noi şi condiţii noi, în care are loc di-
rijarea. Cerinţele actuale presupun un practicism real al conducerii, la baza
căruia trebuie să fie pusă abordarea ştiinţifică.
În condiţiile organizării şi funcţionării potenţiale a sistemelor alternative
ale ocrotirii sănătăţii, aplicarea noilor metode de gospodărire, atribuirea sta-
tutului independenţei în activitatea sistemelor medicale, managerismul sînt o
realitate. De reţinut însă că dirijarea sistemului ocrotirii sănătăţii are particu-
larităţile sale, determinate de faptul că multe probleme ale sănătăţii depăşesc
limitele medicinei şi se înscriu în categoria problemelor sociale.
59
Capitolul II
Modernizarea sistemului de conducere a ocrotirii sănătăţii pe bază

ştiinţifică şi prin modele verificate practic poate fi realizată cu succes numai
printr-un complex de măsuri: dezvoltarea potenţialului de cadre specializate
în dirijare (studierea, ridicarea calificării, aprecierea şi stimularea, permuta-
rea); dezvoltarea calitativă a noilor baze informativ-tehnice cu folosirea teh-
nologiei computerizate; organizarea adecvată a muncii şi crearea condiţii-
lor necesare pentru activitate; elaborarea modelelor raţionale de dirijare şi a
structurii eficiente a sistemelor de conducere; perfecţionarea stilului de con-
ducere; elaborarea bazei legislative şi a materialelor metodice şi tehnologice
argumentate din punct de vedere ştiinţific; redactarea documentelor, a actelor
(de exemplu, a formularului conţinînd cerinţele profesionale, a scrisorii de
intenţie) etc. Deci, problemele perfecţionării sistemului de conducere pot fi
reduse la:
a) competenţa conducerii;
b) operativitatea conducerii;
c) eficienţa conducerii.
Legea lui Bucher este în concordanţă cu aceste cerinţe: „Chiar şi o prac-
tică mică cere o teorie mare”.
Prin urmare, ideea conform căreia optimizarea dirijării nu cere resurse
mari, eforturi fizice, sociale etc. este greşită. Acest proces este relativ lung şi
cere investiţii serioase.
60
Ca p i tolul 3
TEORIA GENERALĂ A SISTEMELOR ŞI METODOLOGIA UTILIZĂRII
EI ÎN DIRIJAREA OCROTIRII SĂNĂTĂŢII
 Noţiuni despre teoria generală a sistemelor

 Esenţa şi destinaţia practică a abordării sistemice
 Clasificarea sistemelor
 Părţile componente şi procesele funcţionale de bază
 Ciclurile organizaţional-funcţionale ale sistemului
 Proprietăţile şi particularităţile sistemelor gestionabile
 Componentele sistemului
3.1. Noţiuni despre teoria generală a sistemelor

Noţiunile de sistem, investigaţii sistemice, abordare sistemică etc. sînt
cunoscute demult. Încă filozofii şi naturaliştii antici au încercat să stabilească
legităţile constituirii cunoştinţelor sistemice. Lucrul acesta a permis desco-
perirea unor legităţi şi atingerea unor performanţe în medicina antichităţii.
Datorită cunoaşterii acestor legităţi au putut fi construite piramidele egiptene,
s-au constituit ceremoniile rituale. Metodologia savanţilor din antichitate a
fost utilizată de succesorii lor, iar rezultatele obţinute de ei ne fascinează pînă
în prezent. Astfel, Galilei a descoperit sistemul solar, D. Mendeleev – siste-
mul periodic al elementelor chimice, I. Newton – legea atracţiei universale,
Ch. Darwin a sistematizat lumea animală şi cea vegetală, V. Popov şi C. Ţiol-
kovski, în baza acestor legităţi, au făcut descoperiri foarte importante, iar în
medicină N. Pirogov a realizat o sistematizare a bolnavilor, pentru a stabili
priorităţile în acordarea asistenţei medicale.
Cu timpul, conţinutul acestor noţiuni a suferit modificări, s-a aprofundat
pe măsura progreselor obţinute de ştiinţele naturale şi cele sociale, a acumulării
experienţei la diferite etape de dezvoltare a societăţii. Vom examina ce trebuie
să înţelegem prin teoria generală a sistemelor de pe poziţiile zilei de astăzi.
Teoria generală a sistemelor este o ştiinţă care studiază particularităţile
şi legităţile de organizare şi funcţionare a sistemelor complexe. Alături de in-
strumentarul său – principiul sistemic, teoria generală a sistemelor constituie
baza metodologică a teoriei conducerii şi organizării. Posibilităţile de aplicare
a ei ca metodologie a dirijării se bazează pe faptul că sistemicitatea este o
proprietate obiectivă şi obligatorie pentru toate obiectele complexe ce ne în-
conjoară şi cu care avem de a face în realitatea existentă.
61
Capitolul III
O interpretare complexă a metodologiei sistemicităţii a făcut-o profe-

sorul Ludwig fon Bertalanffy, care încă în anul 1937 a propus ideea teoriei
generale a sistemelor. El şi-a găsit un adept în persoana profesorului Ch. Bar-
nard de la Universitatea Harvard, care în anii ’30-’40 ai sec. XX a pus bazele
direcţiei sistemice în management. L. Bertalanffy şi Ch. Barnard pot fi nu-
miţi, alături de alţi autori, fondatorii teoriei sistemelor. Ideile lui Ch. Barnard
au fost continuate de teoreticienii direcţiei sistemice G. Simon şi D. March,
Sheldon şi B. McLandghlin. În timp ce cei dintîi examinau conducerea ca pe
un sistem ierarhic complex, care include relaţii formale şi neformale, iar orice
organizaţie – ca pe o anumită identitate, elementele căreia se caracterizează
printr-o unitate organică, aceştia din urmă au descris rezultatele obţinute în
domeniul teoriei generale a sistemelor, au dat interpretare noţiunii de sistem
şi au făcut clasificarea sistemelor.
La izvoarele concepţiei sistemice s-au aflat A. Bogdanov şi V. Gluşkov,
care au anticipat, datorită principiilor ştiinţifico-organizatorice ce le promo-
vau, ideile şi performanţele teoriei generale a sistemelor în cibernetica moder-
nă. Lor le aparţine meritul de a fi elaborat tectologia (teoria legăturii în lanţ),
homeostatica (mecanismul de autoreglare şi autoformare a sistemului, care
îi permite acestuia să reziste la acţiunile din exterior şi să se reorganizeze în
vederea autoconservării). Tot ei au identificat proprietăţile teoriei sistemelor,
iar ulterior ale sinergeticii. Contribuţia ciberneticii actuale la teoria sistemelor
este indubitabilă şi fundamentală.
Cibernetica modernă este o ştiinţă integrată despre dirijarea optimă, ra-
ţională (deci, şi eficientă) a sistemelor dinamice complexe, independent de
natura şi esenţa sistemului (biologic, tehnic, social etc.). Totodată, cibernetica
este interesată de elementul general, comun care determină baza administrării
în genere, independent de specificul obiectelor şi subiecţii dirijării. Analizînd
principiile generale ale procesului de conducere, cibernetica identifică toto-
dată condiţiile şi mijloacele cu ajutorul cărora conducerea se va desfăşura în
parametrii optimi.
Termenul cibernetică a fost introdus în uz la începutul secolului al XIX-
lea de fizicianul şi matematicianul André Marie Ampère, pentru a denumi o
ştiinţă ipotetică privind administrarea statului. Însăşi ştiinţa a apărut mai tîr-
ziu, la mijlocul secolului al XX-lea, cînd Norbert Wiener a generalizat meto-
dele de cunoaştere a sistemelor complexe dinamice de organizare superioară
din natura vie şi cea moartă. Cibernetica se foloseşte de aparatul matematic
şi instrumentarul contemporan. Bazele logice şi matematice ale ciberneticii,
abordările şi metodele de care face uz, mijloacele şi instrumentarul de efec-
tuare a calculelor lărgesc considerabil posibilităţile de analizare a sistemelor
62
Teoria generală a sistemelor şi metodologia utilizării ei în dirijarea ocrotirii sănătăţii
şi proceselor sociale, sporesc eficienţa activităţii de conducere. Studierea ca-

racteristicilor cantitative ale diverselor obiecte sociale şi economice şi expu-
nerea lor cu mijloace matematice oferă posibilitatea de a înţelege mai profund
particularităţile calitative ale fenomenelor sociale, de a le interpreta teoretic
şi, în modul acesta, a le influenţa practic şi activ.
Reprezentanţii iluştri ai ciberneticii o consideră şi o interpretează ca pe o
ştiinţă a proceselor informaţionale. După cum remarca V. M. Gluşkov, ciberne-
tica este ştiinţa despre legile generale ale transformării informaţiei în sistemele
de conducere complexe. Cibernetica este indisolubil legată de informaţie. De
aceea A. N. Kolmogorov a definit cibernetica drept ştiinţă care se ocupă de mo-
dalităţile de receptare, stocare, prelucrare şi utilizare a informaţiei.
În calitate de ştiinţă, cibernetica a argumentat caracterul de semnal al
informaţiei utilizate în dirijarea sistemelor dinamice, a demonstrat că forma
de semnal a informaţiei constituie o trăsătură obligatorie a proceselor de con-
ducere. Cibernetica nu numai că a demonstrat unitatea dintre conducere şi
informaţie în diverse sisteme autogestionabile, totodată sintetizînd un şir de
teorii (în primul rînd, teoria informaţiei, algoritmilor şi conducerii automate),
dar a creat o metodă eficientă de cercetare a acestor sisteme.
Stabilind unitatea dintre conducere şi informaţie, cibernetica le exami-
nează în egală măsură, indiferent de conţinutul sau particularităţile calitati-
ve ale sistemului. De aceea, analiza cibernetică a proceselor de conducere şi
informaţie, proprii unui anumit sistem, trebuie complementată cu o analiză
specifică, care dezvăluie esenţa calitativă, natura sistemului.
Cibernetica studiază numai acele sisteme care au proprietatea de homeos-
tază, adică sînt capabile să restabilească în mod automat echilibrul situaţiei
(în regimul prefigurat). Această ştiinţă a stabilit că, independent de natura
sistemelor complexe dinamice, procesele de dirijare în aceste sisteme se efec-
tuează în conformitate cu principiile fundamentale ale diversităţii necesare,
ale legăturii reciproce dintre subsistemele de dirijare şi cel gestionabil.
Esenţa principiului diversităţii necesare se reduce la faptul că diversi-
tatea unui obiect gestionabil complex determină necesitatea unui subiect al
dirijării care ar dispune de o diversitate necesară. Cu alte cuvinte, diversitatea
stărilor subsistemului de dirijare trebuie să fie nu mai mică decît diversitatea
subsistemului gestionat. Acest principiu oferă posibilitatea de a soluţiona pro-
blema stabilităţii şi cea a calităţii conducerii.
Sistemul trebuie să fie gestionabil nu numai sub aspect funcţional, ci şi
sub aspect structural şi informaţional. Luînd în consideraţie acţiunea princi-
piului legăturii inverse, dirijarea oferă posibilitatea de a monitoriza poziţia
obiectului în fiecare moment, de a controla mişcarea semnalelor-comandă.
63
Capitolul III
Actualmente se fac cercetări în vederea utilizării performanţelor ciberne-

ticii în teoria dirijării sociale. Mulţi savanţi, printre care şi B. B. Melik-Şah-
nazarean, propun idei şi prezintă argumente în favoarea formării unei ştiinţe
speciale – a ciberneticii sociale.
Cibernetica socială cuprinde totalitatea problemelor ce se referă la as-
pectele cantitative ale conţinutului calitativ al informaţiei sociale; totalita-
tea mijloacelor metodice şi tehnice pentru colectarea, prelucrarea, stocarea
şi utilizarea informaţiei sociale; un aparat matematic specific; parametri ai
sistemelor sociale de nivel diferit.
În ultimii 20-25 de ani, în literatura ce tratează probleme de conducere se
atribuie o mare importanţă teoriei sistemelor, în care obiectul central al inves-
tigaţiilor îl constituie sistemul cu proprietăţile şi particularităţile sale caracte-
ristice. Subliniind importanţa teoriei sistemelor în conducere, mulţi autori fac
uz de sintagme cum ar fi secolul sistemelor şi mişcarea sistemică.
Noţiunea de sistem cunoaşte multe definiţii. În literatura de specialitate
există cele mai diverse definiţii ale esenţei şi proprietăţilor sistemului. Astfel,
Dicţionarul filozofic spune că sistemul este „o mulţime ce se află în relaţii şi
legături între ele, care formează o anumită integritate, unitate...”. Unii cerce-
tători determină sistemul ca pe „o totalitate de elemente sau părţi componen-
te, care se află în stare de interdependenţă şi sînt legate reciproc”.
Noi înţelegem prin sistem gestionabil şi organizat o formaţiune dinamică
integră, organizată pe baze sistemice, care constă din totalitatea unor compo-
nente necesare producţiei, acţiunea orientată a cărora asigură noi calităţi şi
proprietăţi integrate, ce nu sînt proprii pentru fiecare din aceste componente
luate aparte.
Componentele sistemului dispun de caracteristici individuale şi de o
anumită complexitate. Conform criteriului structural-funcţional al divizării
ulterioare, pot fi numite două tipuri de componente: subsisteme şi elemente.
Subsistemele sînt componente ale sistemului, compuse la rîndul lor din părţi
ce posedă o anumită independenţă şi execută anumite funcţii, condiţionate
de locul şi rolul lor în structura componentelor respective. Prin elemente s-a
convenit a fi înţelese componentele sistemului care nu pot fi divizate în părţi,
fără a li se pierde certitudinea calitativă, adică ele sînt unităţi structurale in-
divizibile în condiţiile existenţei sistemului dat.
Funcţionarea sistemului de asistenţă medicală reprezintă un proces dina-
mic, în care roluri importante au, pe de o parte, construcţia sistemului, de care
depinde şi caracterul interacţiunii dintre elementele sale; iar pe de altă parte
– acţionarea asupra acestor elemente prin modalităţile cu ajutorul cărora se
obţine cel mai înalt rezultat în executarea funcţiei-scop a sistemului. Aceste
64
două aspecte ale funcţionării sistemului îşi au expresia în procesele de orga-

nizare şi de conducere.
Pe lîngă noţiunea de sistem, în practica de gestiune există şi noţiunea
de organizaţie, de exemplu, organizaţia sistemului sau sistemul organizat.
Uneori nici nu bănuim că folosind expresia a organiza un sistem descoperim
cel puţin două fenomene – sistemul şi organizaţia.
Există zeci de definiţii ale noţiunii de organizaţie, ceea ce deja înseam-
nă că problema este una complexă. Astfel, prin organizaţie se înţelege „(...)
reglementarea părţilor care formează un întreg şi în sens opus acţionează
astfel încît întregul contribuie la conţinutul părţilor” (N. Wiener). Alte de-
finiţii: „ (...) putem examina părţile ca organizaţionale atunci cînd între ele
apare comunicarea...” (W. Eshly); „Organizaţia este totalitatea regulilor şi
disciplinelor...” (G. Simon). După cum vedem din aceste definiţii, în calitate
de element primordial sau în calitate de bază a organizaţiei au fost luate pe
rînd ordinea, legăturile, omul sau chiar scopul.
Alţi cercetători abordează această problemă în mod diferit, pornind de la
acceptarea caracterului obiectiv al fenomenului studiat, de la înţelegerea lui
ca element al relaţiilor sociale, al raportului dintre general şi particular. De
aceea, de pe poziţiile dialecticii, generalul din definiţiile numite îl constituie
ideea de unitate sau de integritate, adică totalitatea elementelor organizaţiona-
le (componentelor) care determină o anumită formaţiune independentă.
Să încercăm a explica noţiunea de organizaţie. O premisă elementară a
oricărui sistem, a organizării lui este reglementarea elementelor sale constitu-
tive. Cel mai simplu exemplu de reglementare sînt cărţile aşezate într-un anu-
mit fel sau haotic, adică expuse fără de nici o ordine. Apare însă întrebarea:
poate fi considerat sistemul gestionabil, dacă elementele sale sînt reglemen-
tate într-un anumit mod? Nu, încă nu poate fi considerat. Pentru organizare şi
conducere o simplă reglementare nu este suficientă. Mai important este pen-
tru ce există această reglementare. De aceea, reglementarea poate fi numită
structura prin care se înţelege dislocarea elementelor într-o anumită ordine.
Dar această ordine este sistemică în cazul cînd este condiţionată de un scop
ce stă în faţa sistemului. Numai atunci cînd ordinea este condiţionată de scop
e posibilă existenţa organizaţiei.
De aici reiese o altă trăsătură a organizaţiei – ierarhia, relaţiile de cosu-
bordonare dintre componentele sau verigile sistemului. Deoarece elementele
ei execută funcţii diverse, între ele, fireşte, există o anumită cosubordonare
care poate avea diferite niveluri. Prin urmare, cosubordonarea, tipul şi forma
ei constituie o condiţie necesară pentru funcţionarea sistemului.
65
Capitolul III
Astfel, pentru sistemul asistenţei medicale termenul de organizaţie poate

fi definit ca un complex de măsuri social-politice, socioeconomice, organiza-
torico-juridice şi medicale, fundamentat din punct de vedere ştiinţific, realizat
în mod planificat şi care asigură funcţionarea sistemului concret în vederea
satisfacerii mai depline a necesităţilor societăţii şi ale persoanei de restabilire
a sănătăţii.
Evidenţierea teoretică şi practică a procesului de organizare în dirijare
are un sens constructiv şi oferă posibilitatea de a găsi soluţii corecte în două
cazuri – la crearea noilor sisteme de dirijare şi la perfecţionarea celor deja
existente. Consecutivitatea procedurilor procesului de organizare a condu-
cerii şi conţinutul acestui proces în aceste cazuri sînt identice. De aceea, în
procesul organizării conducerii pot fi evidenţiate etapele analogice procesului
de creare a oricărui obiect: investigarea şi modelarea sistemului de conducere
sau investigarea funcţionării sistemului de conducere existent şi elaborarea
măsurilor de perfecţionare a lui; implementarea modelului organizaţional ela-
borat la un obiect concret şi implementarea complexului de măsuri pentru
perfecţionarea funcţionării sistemului; realizarea consecutivă a măsurilor de
menţinere a funcţionalităţii şi de perfecţionare ulterioară a sistemului.
Una dintre caracteristicile principale ale procesului de organizare a con-
ducerii este complexitatea şi continuitatea sa, ceea ce prevede necesitatea
unei anumite organizări a lucrărilor, a planificării etc.
În practica de conducere cotidiană termenul a organiza poate fi definit
ca a face ordine. În raport cu sistemele gestionabile, noţiunea de organizare
se utilizează în cel puţin trei sensuri-scop: în raport cu sistemul în întregime
şi cu părţile sale componente (subiectul dirijării, obiectul dirijării şi blocul
reglementării ştiinţifice); în raport cu procesul – funcţionarea, reglementarea,
starea obiectului etc.; în raport cu funcţia – organizarea activităţii persoanei
sau a organului de conducere în ce priveşte reglementarea, coordonarea, sta-
bilirea, crearea şi funcţionarea raţională a întregului sistem etc.
Structura procesului de organizare constă din şapte blocuri, care condi-
ţionează acţiunile necesare, consecutivitatea lor şi legăturile reciproce dintre
ele. Aceste blocuri pot fi utilizate la soluţionarea problemelor de organizare
a dirijării în orice situaţie, inclusiv la organizarea sistemelor de dirijare prin
programe separate, dar ţinînd cont de specificul chestiunilor abordate.
Blocul 1. Elaborarea obiectivelor sistemului organizaţional.
Uneori sistemul organizaţional este privit ca ceva dinainte stabilit şi în
funcţie de aceasta se încearcă a se crea sistemul de conducere. Mai întîi de
toate, trebuie de creat sistemul organizaţional, iar mai apoi, partea sa compo-
nentă – sistemul de conducere. De aceea, trebuie acordată prioritate analizei
sistemului organizaţional.
66
Blocul 2. Analiza procesului de stabilire a obiectivelor şi determinarea

componenţei sistemului organizaţional.
Blocul 3. Elaborarea funcţiilor şi a structurii sistemului.
Blocul 4. Elaborarea tehnologiei dirijării şi planificarea activităţii de ad-
ministrare.
Blocul 5. Determinarea conexiunilor, volumului şi a căilor de transmitere
a informaţiei, a ordinii circulaţiei documentelor.
Blocul 6. Selectarea şi utilizarea mijloacelor tehnice.
Blocul 7. Selectarea şi instruirea conducătorilor şi a personalului de con-
ducere.
Elementele unui sistem au roluri diferite şi execută funcţii diferite, de
aceea, în sistem există întotdeauna relaţii de subordonare între componentele
care îl alcătuiesc. Aceasta, la rîndul său, se manifestă printr-o anumită orga-
nizare a lor.
Deci, prin organizarea sistemului trebuie înţeleasă reglementarea ele-
mentelor sale constitutive, spre deosebire de starea sau poziţia lor haotică.
Însă, pentru un sistem gestionabil simpla reglementare este insuficientă. Nu-
mai atunci cînd ordinea şi funcţia elementelor vor fi condiţionate de obiective
vom putea vorbi de un sistem organizat.
Sistemul, organizarea şi conducerea sînt ca o orchestră cu dirijor. Nu este
neapărată nevoie să fii muzician ca să observi cum interacţionează orchestra
şi dirijorul. Ceva asemănător se întîmplă şi în conducere – un sistem bine pus
la punct funcţionează conform comenzilor de dirijare.
Conţinutul noţiunilor organizare (organizaţie) şi conducere adeseori are
o conotaţie care complică înţelegerea lor. Uneori se consideră că „organiza-
rea” include de asemenea noţiunea de conducere şi cauzele care stau la baza
ei. Deşi conţinutul categoriilor numite este înţeles în mod diferit, există o
unanimitate în recunoaşterea faptului că dirijarea de cele mai multe ori este
privită ca metodă, formă a unei anumite acţionări asupra obiectului condus.
Nu avem, practic, rezerve faţă de o asemenea interpretare.
Este evident că o anumită acţiune are loc deoarece numai în urma ei pot
fi obţinute rezultatele necesare. Anume în acest scop este întreprinsă acţiunea.
Motorul unui automobil este pornit anume pentru a pune acest automobil în
mişcare, scopul călătoriei fiind stabilit în prealabil. Dar rotirea cheii de aprin-
dere nu ar fi dus la rezultatul dorit, dacă sistemul automobilului nu ar fi fost
adus într-o asemenea stare organizaţional-funcţională care să-i permită să în-
ceapă a funcţiona de la o anumită acţiune – rotirea cheii.
67
Capitolul III
3.2. Metodologia sistemică. Esenţa şi destinaţia

practică a abordării sistemice
Baza metodică a teoriei sistemelor o constituie metodologia sistemică,
metodele componente ale căreia ar fi: abordarea sistemică, analiza sistemică,
analiza sistemico-funcţională, analiza factorială, „umanizarea muncii” ş. a.
Abordarea sistemică şi analiza sistemică sînt metodele cele mai răspîn-
dite în literatura despre management. Deoarece deseori fiecare cercetător atri-
buie acestor termeni un anumit sens, nu există o definiţie univocă sau general
acceptată. În afară de aceasta, îmbinarea abordare sistemică fiind în vogă, s-a
transformat într-o etichetă pentru orice operaţii de conducere realizate cu suc-
ces, uneori chiar pentru a le conferi o formă fundamentată ştiinţific şi pentru
a camufla deplina lipsă de temei a unor sau altor concepţii.
În literatura de specialitate definiţiile noţiunilor de abordare sistemică
şi analiză sistemică au o interpretare diferită. Totodată, aceste două noţiuni
sînt prezentate ca fiind identice. Considerăm greşit acest punct de vedere, mai
întîi de toate, sub aspect metodologic. Împărtăşim opinia lui V. I. Kant, care
consideră că analiza sistemică, spre deosebire de abordarea sistemică, „se
utilizează pentru soluţionarea problemelor practice, aplicate (...)”. Prin ur-
mare, analiza sistemică poate fi examinată ca o metodă a abordării sistemice.
Sub acest aspect glosarul analizei sistemice este apropiat de glosarul teoriei
jocurilor şi soluţiilor, cercetării operaţiilor şi modelării. Ambele aceste meto-
de asociază, grupează, unesc direcţia sistemică a investigaţiilor şi activitatea
practică.
În mod diferit este tratată şi esenţa metodicii abordării sistemice. Unii
autori consideră abordarea sistemică o metodă de cercetare (I. M. Slepenkov
şi coaut., 1987), metodă de cunoaştere (V. I. Kant, 1978) sau modalitate de
gîndire (M. H. Mescon şi coaut., 1992). P. I. Kaliu (1976), spre exemplu, prin
abordare sistemică înţelege „(...) procesul de cercetare a sistemului ce func-
ţionează la momentul dat, cu scopul de a studia stările, structurile, organiza-
rea, relaţiile lui (...), diversele aspecte ale funcţionării sistemului, resursele
lui, legăturile interne şi externe”. În opinia autorului, esenţa abordării siste-
mice constă în aceea că „fenomenele şi procesele ce se desfăşoară în natură şi
societate, lucrurile şi obiectele sînt privite ca sisteme integre (...). De aceea,
reprezentarea despre integritatea obiectului studiat este punctul de pornire,
punctul iniţial pentru orice studiu sistemic”. Putem fi de acord cu această afir-
maţie, cu o singură excepţie: abordarea sistemică se aplică nu numai pentru
studierea sistemului în funcţiune, dar şi pentru organizarea lui.
68
Abordarea sistemică este o metodă de cunoaştere, de organizare, adică

de perfecţionare şi de gîndire logică, care examinează relaţiile şi integritatea
sistemelor dirijate. Abordarea sistemică este obiectul unei discipline ştiinţifi-
ce speciale – a teoriei generale a sistemelor, iar conducerea în aspectul cel mai
general poate fi definită ca reglementarea sistemului.
Abordarea sistemică a conducerii include trei etape consecutive: la prima
etapă este determinată sfera, sînt precizate domeniul şi limitele activităţii sub-
iectului dirijării, sînt stabilite (pentru orientare) necesităţile informaţionale
adecvate; la cea de a doua etapă sînt realizate investigaţiile necesare (analiza
sistemică); la cea de a treia sînt elaborate variantele alternative de soluţionare
a anumitor probleme şi se face alegerea variantei optime pentru fiecare pro-
blemă (se fac evaluări ale experţilor, inclusiv o expertiză independentă).
În vederea abordării sistemice, conducerea este obligată să asigure şi să
perfecţioneze unitatea structurală şi funcţională a sistemului, să descopere şi
să lichideze obstacolele din calea mişcării spre scop, să asimileze sau să neu-
tralizeze elementele care destabilizează sistemul atît din interior, cît şi din ex-
terior. Anume în aceste acţiuni se manifestă în primul rînd principiul abordării
sistemice în conducere. În practica de toate zilele, aceasta înseamnă analiza
multilaterală a deciziilor luate, a tuturor variantelor posibile de realizare a lor,
de coordonare a eforturilor în diverse direcţii.
La soluţionarea sarcinilor de dirijare în sistemele sociale se ia în calcul
relaţia dintre problemele economice, social-politice şi culturale. În activitatea
de cercetare ştiinţifică, didactico-pedagogică şi de conducere pornim de la
faptul că esenţa abordării sistemice ca metodă de cunoaştere, organizare şi
gîndire logică are la bază şase aspecte: al elementelor sistemice, sistemic-
funcţional, sistemic-structural, sistemic-integraţional, sistemic-comunicaţio-
nal şi sistemic-istoric.
Înţelegerea esenţei abordării sistemice are o mare importanţă nu numai
pentru abordările teoretice ale unor sau altor probleme, dar şi pentru practica
de conducere, de exemplu, pentru modelarea sistemelor gestionabile, a părţi-
lor lor componente, inclusiv pentru sistemul asistenţei medicale.
Unii autori (A. Iu. Obolenski şi coaut., 1999), caracterizînd esenţa abor-
dării sistemice, accentuează încă două aspecte ale acesteia: cel al obiectivului
sistemic şi cel al gestiunii sistemice. Nu împărtăşim o asemenea abordare din
simplul motiv că scopul (obiectivul) şi dirijarea se referă la factorii de stabi-
lizare a sistemelor: primul determină direcţia de modelare a sistemului, cel
de-al doilea asigură menţinerea sistemului pe direcţia prefigurată.
Analiza literaturii de specialitate, precum şi experienţa acumulată pe par-
cursul mai multor ani demonstrează necesitatea stringentă de a utiliza meto-
69
Capitolul III
dologia sistemică în practica de conducere la organizarea şi asigurarea func-

ţionării unor sau altor sisteme. Pentru ca sistemul să funcţioneze, în afară de o
organizare este necesară încă o condiţie – conducerea, administrarea acestuia.
Condiţia dată totdeauna e prezentă acolo unde munca este organizată.
Noţiunea de conducere este aplicabilă nu numai pentru economia ţării şi
ramurile ei, ci şi pentru asistenţa medicală, spre exemplu. Un sistem nu poate
fi dirijat fără a cunoaşte şi fără a ţine cont de specificul său, limitîndu-ne doar
la cunoştinţele generale despre conţinutul diverselor sisteme.
Sistemul asistenţei medicale, ca şi cel al ocrotirii sănătăţii, poate şi tre-
buie să dispună de teorii moderne privind dirijarea, de metodici şi metode de
organizare a activităţii nemijlocite. În continuare ne vom expune asupra teo-
riei sistemelor, metodelor abordării sistemice şi analizei sistemice. Anume de
pe aceste poziţii ocrotirea sănătăţii şi asistenţa medicală pot fi examinate nu
ca nişte conglomerate de elemente componente, ci ca sisteme integre, com-
plexe şi dinamice.
3.3. Clasificarea sistemelor

Cea mai cunoscută este clasificarea sistemelor propusă de autorii englezi şi
expusă în cartea Sisteme informaţionale în administrarea procesului de produc-
ţie (1982). Conform acestei clasificări, sistemele pot fi de următoarele tipuri:
1. Conceptuale. Acestea reprezintă o totalitate de caracteristici, de con-
cepţii (idei conceptuale). Particularităţile lor sînt legate de structurile
teoretice şi nu pot avea corespondente în lumea reală. Acestea sînt
ştiinţa, teoriile.
2. Empirice, care reprezintă sisteme operative concrete, compuse din oa-
meni, materiale, tehnică, resurse şi alte obiecte materializate, reale.
3. Naturale, care sînt legate de natură şi la crearea cărora nu a participat
omul (sistemul solar, organismele vii etc.).
4. Artificiale sînt sistemele care au fost create de om.
5. Sociale, care sînt compuse din oameni, organizaţii, instituţii, partide,
uniuni etc.
6. Deschise – sisteme care interacţionează cu mediul extern, cu alte sis-
teme, cu organismele vii etc. O caracteristică a sistemelor deschise
o constituie faptul că ele manifestă tendinţe spre un grad superior de
autoorganizare şi dezvoltare.
7. Închise sînt sistemele care nu interacţionează deloc sau aproape deloc
cu mediul extern, care au limite stricte.
70
8. Permanente sînt sistemele care există într-o perioadă de timp foarte

lungă.
9. Provizorii, care sînt create pe o perioadă anumită, iar apoi sînt lichi-
date.
10. Stabile. Proprietăţile şi funcţiile acestor sisteme nu se modifică esen-
ţial sau se modifică în formă de cicluri repetate.
11. Statice. Sisteme în care lipseşte sau aproape că lipseşte mişcarea
(cristalele din diamante).
12. Dinamice. Sisteme în care mişcarea se produce încontinuu şi activ,
au loc modificări.
După gradul de complexitate se deosebesc sisteme simple şi complexe.
Cele simple sînt alcătuite dintr-un număr nu prea mare de elemente şi execută
funcţii limitate, iar sistemele complexe au o structură ramificată, un număr
considerabil de elemente şi execută funcţii mai complicate.
În opinia lui M. A. Setrov (1978), cea mai firească este clasificarea siste-
melor conform principiului şirului linear ierarhic al nivelurilor structurale:
Închise: Deschise:
Fizice Organizaţionale
Biologice Sociale
Naturale Artificiale
Logice Mecanice
Statice Dinamice
Nereglabile Reglabile
Externe Interne
Cu legătură directă Cu legătură indirectă
Negative Pozitive
Adaptabile Autoperfectibile.
După structura ierarhică, sistemele pot fi de nivelul întîi, doi, trei etc.
Totodată, se consideră primar acel sistem formaţiunea căruia nu admite divi-
zarea ulterioară a elementelor componente.
Sistemele ierarhice au anumite particularităţi: repartizarea consecutivă
pe verticală a subsistemelor ce alcătuiesc sistemul concret; prioritatea de ac-
ţionare cu drept de intervenţie a subsistemelor de ordin superior; dependenţa
acţiunilor subsistemelor de ordin superior de executarea reală a funcţiilor lor
de către subsistemele inferioare.
După gradele ierarhice, sistemele pot fi clasificate în sisteme moarte şi
sisteme vii.
71
Capitolul III
La sistemele moarte se referă: structurile statice, sistemele dinamice sim-

ple cu mişcare prefigurată, sisteme cibernetice cu legătură inversă. Sisteme vii
sînt: sistemele deschise cu structură autoasigurată (nivelul celular); organis-
mele cu capacitate redusă de percepere a informaţiei (nivelul plantelor); orga-
nismele cu o capacitate mai dezvoltată de percepere a informaţiei (animalele);
oamenii (conştiinţă de sine, gîndire); sistemele sociale (societatea umană);
sistemele transcendente din afara conştiinţei noastre.
Pentru management prezintă interes deosebit sistemele sociale. Orice sis-
tem social posedă un anumit dezechilibru, pentru care sînt proprii anumite fluc-
tuaţii şi bifurcaţii. Din această cauză, se poate doar presupune cum va fi traiec-
toria dezvoltării unui sistem social. Toate sistemele sociale au un număr foarte
mare de parametri aflaţi în dependenţă reciprocă, o subordonare neliniară.
După caracterul relaţiilor dintre sistem şi mediu, toate sistemele se îm-
part în sisteme închise şi sisteme deschise. Pentru sistemele închise este ca-
racteristică o determinare rigidă şi liniaritate în dezvoltare, ceea ce defineşte
un caracter similar pentru dirijarea lor. Spre deosebire de sistemele închise,
cele deschise presupun schimbul de substanţe, de energie şi informaţie cu
mediul extern în orice punct de contact; un caracter stocastic al proceselor.
Conducerea sistemului în asemenea condiţii capătă un caracter calitativ nou:
menţinerea echilibrului şi a stabilităţii sistemelor dezechilibrate şi instabile
exclude posibilitatea de a utiliza o variantă unică cunoscută dinainte, ci pro-
pune elaborarea unei variante optime în baza abordării pluraliste. Aceasta în-
seamnă că un caracter rigid, de directivă al dirijării este posibil doar în calitate
de caz particular în examinarea mulţimii de variante de adoptare a deciziilor
de conducere.
În afară de cele numite deja, mai deosebim sisteme sociale, biologice,
informaţionale, psihologice, filozofice, tehnice, organizaţionale, de dirijare
etc. Fiecare gen de sisteme, pe lîngă proprietăţile comune, caracteristicile şi
cerinţele faţă de organizarea lor, mai posedă şi particularităţi specifice de or-
ganizare şi funcţionare.
3.4. Părţile componente şi procesele funcţionale

de bază
Un sistem gestionabil şi, prin urmare, organizat, în aspect structural-
funcţional, constă din trei părţi componente obligatorii: subiectul dirijării,
obiectul de dirijare şi blocul reglementării ştiinţifice sau serviciul asigurării
informaţional-analitice (figura 3.1).
72
Subiectul dirijării (SD) este partea componentă obligatorie a sistemului

gestionabil, organizată pe bază sistemico-funcţională pentru atingerea unor
obiective concrete şi care asigură conducerea sistemului în conformitate cu
nivelul lui ierarhic, statutul şi împuternicirile (inclusiv cele suplimentare) cu
care a fost dotat.
Obiectul dirijării (OD) este partea componentă obligatorie a sistemului
gestionabil, organizată pe bază sistemico-funcţională, avînd un obiectiv unic
care asigură realizarea nemijlocită a sarcinilor de producţie propuse şi a unor
funcţii separate de conducere.
Blocul reglementării ştiinţifice sau serviciul de asigurare informaţional-
analitică (SAIA) este partea componentă a sistemului, organizat pe baze sis-
temico-funcţionale pentru atingerea unor obiective concrete şi destinat pentru
colectarea, prelucrarea, analiza, transmiterea şi păstrarea (stocarea) informaţiei
de dirijare. În felul acesta, SAIA reprezintă un sistem care include mijloacele şi
canalele de legătură dintre subiectul dirijării şi obiectul dirijării, comunicarea şi
schimbul de informaţii dintre persoanele cu funcţii de răspundere şi subalterni,
comunităţi sociale, sisteme de gospodărire (economice) şi organizaţii.
Subiectul dirijării Blocul

reglementărilor ştiinţifice
sau serviciul
de asigurare informaţional-
Obiectul dirijării analitică
Acţiune directă
Acţiune funcţională
Fig. 3.1. Părţile componente structural-funcţionale ale sistemului gestionat
După cum rezultă din definiţii, fiecare din părţile componente ale sis-
temului îşi are în cadrul sistemului statutul său şi destinaţia sa funcţională.
Totodată, aceste componente se află într-o dependenţă reciprocă de dirijare şi
de producere, ceea ce în schemă este demonstrat prin legăturile directe (unila-
terale) şi indirecte (bilaterale) de acţionare sau, mai precis, de interacţiune.
Orice sistem gestionabil are la bază procese funcţionale specifice şi fac-
tori de stabilizare sistemică specifici. Sub aspect general, relaţiile funcţionale
care pot fi exprimate sînt analoage pentru toate sistemele: intrarea sau por-
nirea, setul de acţiuni, adică operaţii şi proceduri, ieşirea sau producerea şi
legătura inversă (figura 3.2).
73
Capitolul III
Pornirea Setul de operaţii şi Producerea

(I) proceduri (II) (III)
Legătura inversă
(IV)
Fig. 3.2. Procesele funcţionale ale sistemului gestionabil
După cum se poate observa din figura 3.2, toate procesele funcţionale ale
sistemului se află în interdependenţă, ceea ce conferă sistemului un caracter
unitar şi dinamic al funcţionării. În felul acesta, modelul structurii de organizare
a sistemului determină schema lui funcţională. O asemenea abordare se află în
deplină concordanţă cu legea ştiinţei conducerii care prevede corelarea struc-
turii şi funcţiei. Fiecare proces funcţional concret îşi are particularităţile sale,
conţinutul căruia determină setul general de operaţii de dirijare (departamental-
tehnologice) şi de proceduri pentru sistem în întregime sau pe cele specifice, ce
depind de specificul activităţii de producţie a unor sisteme separate.
I. Pornirea (input). În funcţie de caracterul sistemului, în el pot fi in-
troduse cele mai diverse surse, criterii, măsuri, date, cei mai diverşi factori,
oameni. De exemplu, tineretul studios – pentru sistemul de învăţămînt în în-
tregime sau unele instituţii de învăţămînt în particular; pacienţii – pentru in-
stituţiile sistemului de asistenţă medicală; omul, societatea, colectivul – pen-
tru sistemul ocrotirii sănătăţii etc.
II. Operaţiile şi procedurile. Aici obiectele introduse în sistem sînt su-
puse unei anumite acţiuni, fiind transformate în rezultate finale. Astfel, pen-
tru şcoală acţiunea este învăţarea elevilor să scrie, să citească, să însuşească
programele la diferite discipline etc.; pentru o instituţie medicală – stabilirea
anamnezei, investigarea, stabilirea diagnosticului şi tratamentul pacientului,
precum şi perfectarea documentelor medicale individuale, acordarea consul-
taţiilor etc.; pentru sistemul ocrotirii sănătăţii – elaborarea şi realizarea pro-
gramelor de menţinere şi fortificare a sănătăţii întregii populaţii sau a unor
categorii separate, cum ar fi, de exemplu, angajaţii unor întreprinderi indu-
striale etc.
III. Producerea (output). Acestea sînt rezultatele finale ale activităţii sis-
temului în raport cu obiectul introdus (pentru şcoală – nivelul reuşitei ele-
vului, cunoştinţele durabile; pentru instituţia medicală – starea sănătăţii pa-
cientului: ameliorarea stării de sănătate, însănătoşirea, trecerea bolii în fază
cronică, invalidizarea, decesul).
74
IV. Legătura inversă. Cu ajutorul legăturii inverse se realizează multe

operaţii de corectare a sistemului. Legătura inversă are un rol deosebit de
mare în sistemele de gestiune. Astfel, după terminarea studiilor elevul obţine
o diplomă de absolvire în baza căreia se poate înscrie la o instituţie de învăţă-
mînt superior; după terminarea tratamentului pacientului într-un staţionar i se
dau recomandări privind respectarea regimului prescris de medic, iar pentru
instituţiile de ambulatoriu, policlinici sau instituţiile profesionale sînt prescri-
se recomandări privind realizarea complexului de măsuri medico-sociale de
profilaxie, se descrie cura terapeutică realizată, rezultatele investigaţiilor şi
ale tratamentului.
3.5. Ciclurile (etapele) organizaţional-funcţionale

ale sistemului
Vitalitatea oricărui sistem gestionabil, la fel ca şi viaţa omului, trece prin
nişte etape, care au particularităţile lor. Se pot evidenţia următoarele şase eta-
pe în dezvoltarea sistemului:
1. Naşterea (organizarea) sistemului. Această fază este legată de scopu-
rile propuse sistemului pentru satisfacerea, de exemplu, a cererii de asistenţa
medicală a populaţiei. La această etapă sînt necesare asemenea calităţi ca
încrederea în succes, curajul de a risca, capacitatea înaltă de muncă, sprijinul
din partea celor ce vă împărtăşesc cauza etc.
2. Copilăria sistemului. Această perioadă este neproporţională compa-
rativ cu potenţialul de dirijare aflat la dispoziţie şi cu posibilităţile tehnolo-
gice de creştere ale sistemului. Anume din cauza incompetenţei, a lipsei de
experienţă a persoanelor de conducere la această etapă sistemul poate suferi
un eşec total (conform datelor din literatura de specialitate, 90% din firmele
americane mici falimentează anume în această fază).
3. Tinereţea sistemului este trecerea de la managementul complex la cel
diferenţiat. Riscul este înlocuit de calcule, de căutarea unor variante echili-
brate de decizii. La această etapă, în aparatul de conducere apar oameni cu o
specializare îngustă (economist, specialist în marketing şi publicitate, jurist,
psiholog-sociolog, metodist, inginer-programator etc.). Aparatul de conduce-
re suferă şi el o metamorfoză, dîndu-se preferinţă acţiunilor prescriptive indi-
viduale privind cele mai importante chestiuni în raport cu discutarea colectivă
a problemelor şi căutarea colectivă a soluţiilor.
4. Maturitatea. La această etapă se implementează cunoştinţe, metode
şi metodici, tehnologii noi din sfera de activitate, acestea din urmă avînd un
75
Capitolul III
spectru diferenţiat. La putere vin conducători-administratori cu experienţă,

iar specialiştii talentaţi sînt înlocuiţi de cei docili. Membrii aparatului de con-
ducere selectează specialiştii după principiul „cu cît mai întunecat este cerul,
cu atît mai intens va lumina steaua mea”. Se naşte conştiinţa plină de sine a
unei bunăstări depline, a finalităţii mişcării ulterioare, a infailibilităţii şi in-
dispensabilităţii totale.
Aceasta este prima treaptă a scării care duce la ieşirea sistemului din pro-
cesul de dezvoltare continuă. Lungimea scării, precum şi durata urcării (că-
derii) sînt determinate de competenţa şi profesionalismul conducătorului, de
priceperea de a pune în funcţiune (de a restructura) modelul de conducere.
5. Îmbătrînirea se caracterizează prin triumful birocraţiei, al conserva-
tismului şi surzenia structurilor masive faţă de ideile noi. La această etapă
sistemul funcţionează neritmic, tot mai des apar întreruperi, defecte. Trep-
tat dispar calităţile şi semnele distinctive, caracteristice pentru primele două
etape. Lucrurile merg tot mai prost. Organizaţia (sistemul) trebuie să lupte
pentru supravieţuire. Dacă nu se întreprind măsuri urgente, falimentul este in-
evitabil. De aceea, conducătorul şi aparatul de conducere trebuie să acţioneze
prompt, în caz contrar lucrul acesta îl vor face alţii.
6. Renaşterea. Pentru această etapă este caracteristică utilizarea cunoş-
tinţelor şi dexterităţilor noii echipe, opiniile membrilor căreia oferă posibili-
tatea de a realiza programul de restructurare internă şi externă, iar caracterul
activităţii şi năzuinţelor lor aminteşte, în esenţă, faza de naştere a sistemului.
Totul porneşte de la început. În felul acesta, orice sistem gestionabil trăieşte
perioade – şi acest lucru este absolut legitim – ba de ascensiune, ba de căderi,
adică se observă tendinţa de a trece prin toate ciclurile naturale ale funcţionă-
rii şi vitalităţii.
Factorii de stabilizare sistemică

Stabilitatea structurii şi a funcţiei sistemelor gestionabile sînt asigurate
de factorii de stabilizare sistemică. La aceşti factori pot fi atribuite obiectivul,
procesul şi funcţiile managementului.
Obiectivul (scopul) sistemului reprezintă rezultatele prognozate, planifi-
cate şi dorite, care trebuie să fie atinse de organizaţie. Activitatea sistemului
este orientată spre atingerea obiectivului. Caracterul complex al sistemului
este condiţionat de multiplicitatea obiectivelor. Printre obiectivele de nivel
diferit se manifestă mai întîi de toate funcţia obiectivală principală sau mi-
siunea sistemului, care este determinată de diviziunea socială a muncii şi
condiţionează direcţiile principale de activitate a sistemului. Misiunea oferă
76
subiecţilor din mediul extern o reprezentare generală despre sistem, destinaţia

şi obiectivele lui, mijloacele pe care urmează să le utilizeze în activitatea sa,
filozofia dirijării lui etc. În afară de aceasta, misiunea contribuie la coeziunea
sistemului, la unificarea lui, la formarea spiritului şi culturii corporative.
Ţinînd cont de mijloacele şi posibilităţile care se află la dispoziţia siste-
mului şi în funcţie de intervalul necesar pentru realizarea obiectivelor, acestea
se împart în obiective de perspectivă (strategice, de lungă durată) şi operative
(pe termen scurt, cele mai apropiate). Obiectivele se mai pot deosebi în funcţie
de complexitatea formulării lor (complexe, particulare), de importanţa pentru
dezvoltarea sistemului (esenţiale, neesenţiale), de nivelul de argumentare a
lor (empirice, argumentate din punct de vedere ştiinţific) şi după gradul de
certitudine (planificate, prognozate).
O importanţă esenţială o are şi împărţirea obiectivelor în intermediare
şi finale, ceea ce este condiţionat de luarea în calcul a condiţiilor concrete,
specifice de dezvoltare a obiectului gestionat. Obiectivele, iar mai apoi şi sar-
cinile concrete ale subdiviziunilor structurale ale sistemului sînt determinate
în procesul decompoziţiei obiectivului general al sistemului.
Obiectivele de toate nivelurile, care formează obiectivul general al sis-
temului (întreprinderii, firmei, instituţiei), trebuie să satisfacă cerinţele de
concreteţe (rezultat formulat); de realizare în timp (de scurtă sau de lungă
durată); de accesibilitate; de coordonare, continuitate reciprocă; de eficacitate
(rezultabilitate şi profitabilitate).
Importanţa realizării exacte a obiectivelor sistemului este evidentă.
Obiectivele sînt punctul de pornire al planificării şi stau la baza constituirii
relaţiilor organizatorice şi a structurilor. Pe obiective se bazează sistemul de
motivare şi stimulare; în sfîrşit, obiectivele sînt punctul de reper în procesul
controlului şi evaluării rezultatelor muncii fiecărui lucrător, a subunităţilor şi
a sistemului în întregime.
În orice sistem mare, care are subunităţi structurale şi cîteva niveluri de
conducere, se constituie o anumită ierarhie, ce reprezintă un rezultat al de-
compoziţiei obiectivelor de nivel superior (începînd de la cel general – prin-
cipala funcţie obiectivală) în nivel de ordin inferior.
Trăsătura constituirii ierarhice a obiectivului sistemului constă în aceea că,
în primul rînd, obiectivele de ordin superior totdeauna au un conţinut mai am-
plu şi un termen mai lung pentru a fi atinse; în al doilea rînd, obiectivele de nivel
inferior servesc, într-un anumit sens, drept mijloace pentru atingerea obiective-
lor de ordin superior. Ierarhia obiectivelor are în sistem un rol foarte important,
deoarece uneşte toate componentele şi asigură orientarea activităţii subunităţi-
lor spre atingerea obiectivelor de ordin superior. Dacă ierarhia a fost construită
77
Capitolul III
corect, atunci fiecare subunitate structurală, atingînd obiectivul său, îşi aduce
contribuţia la activitatea generală pentru atingerea obiectivului general.
Astfel, obiectivul pus în faţa sistemului integrează acest sistem, uneşte com-
ponentele lui, asigură interacţiunea internă şi externă în baza funcţiilor realizate.
În baza exemplului cu sistemul de asistenţă medicală se poate demonstra
că, deoarece obiectivul lui este participarea la restabilirea şi ocrotirea sănătă-
ţii populaţiei, componentele lui, care includ această funcţie în mod obiectiv,
se dovedesc a fi cele principale. Acestea sînt organe, instituţii, idei şi abordări
ştiinţifice care au o orientare profilactică. Dar sistemele, în special cele de
asistenţă medicală sau de ocrotire a sănătăţii, adeseori se dezvoltă în condiţii
nefavorabile. Atingerea obiectivelor se realizează prin funcţiile managemen-
tului. Astfel, în management principalul este a determina obiectivele ce cores-
pund misiunii sistemului, intereselor lui şi, prin urmare, a identifica funcţiile
managementului care realizează aceste obiective.
Pentru realizarea obiectivelor sistemul trebuie să dispună de anumite
mecanisme. Deci, pe lîngă selectarea specifică a componentelor şi funcţiilor,
pe lîngă organizarea specifică a structurii etc., există şi alţi factori de consti-
tuire sistemică şi de stabilizare sistemică.
3.6. Proprietăţile şi particularităţile sistemelor

gestionabile
O particularitate a oricărui sistem este integritatea sa (proprietăţile sis-
temului nu pot fi reduse la suma elementelor lui constitutive, imposibilitatea
de a deduce din aceste elemente proprietăţile întregului sistem). Sîntem în
drept să examinăm conducerea ca un sistem deosebit, care include subiectul
şi obiectul conducerii, procesul de conducere propriu-zis şi legătura inversă
dintre obiect şi subiect.
Sistemul este examinat mai întîi de toate ca o formaţiune integră (ceea
ce este foarte aproape de traducerea ad-literam din limba greacă a cuvîntului
sistem – integritate alcătuită din părţi). Sistemul nu este o totalitate simplă de
obiecte lipsite de orice legături interioare, ci o totalitate în care toate compo-
nentele sînt legate reciproc şi interacţionează între ele şi care, în consecin-
ţă, reacţionează la acţiunile din exterior ca ceva integru. De aceea, studierea
separată a părţilor nu poate oferi informaţii adecvate despre sistem. Partea
componentă în sine, luată separat, în afara sistemului, ruptă din structură,
reprezintă cu totul altceva în comparaţie cu aceeaşi parte examinată în com-
ponenţa sistemului integru.
78
Am menţionat că sistemele integre posedă o structuralitate (posibilitatea

de a descrie sistemul prin stabilirea structurii lui), adică ele au structura, for-
ma lor de organizare. Apare fireasca întrebare: care este relaţia dintre structu-
ră şi organizarea sistemului?
Structura înseamnă construcţia internă a oricărui sistem. Ea caracte-
rizează legăturile reciproce şi raporturile dintre elementele (componentele)
sistemului şi subordonarea lor. Se deosebesc trei tipuri de legături între ele-
mente: mecanică sau fizică (realizată pe calea schimbului de eforturi); trofică
(realizată prin schimbul de energie); informaţională sau prin semnale (reali-
zată prin schimbul de informaţii şi semnale).
Organizarea exprimă interacţionarea elementelor în asigurarea funcţio-
nalităţii şi dezvoltării sistemului; ea menţine însăşi existenţa sistemului. Atît
legăturile reciproce, cît şi interacţiunea elementelor (componentelor) siste-
mului posedă un caracter de legătură cauză–efect, de aceea, modificarea sau
dispariţia unui sau mai multor elemente pot conduce la modificarea sistemu-
lui în întregime.
Între structură şi organizare există un coraport în care structura carac-
terizează legătura reciprocă şi subordonarea componentelor sistemului, iar
organizarea exprimă interacţiunea lor, asigurînd funcţionarea şi dezvoltarea
sistemului, menţinînd existenţa lui.
De pe poziţiile abordării sistemice, managementul este o proprietate a
sistemului care tinde spre păstrarea funcţiei şi structurii sale, spre consoli-
darea legăturilor interne şi externe, pentru ca pe această bază să realizeze
perfecţionarea şi dezvoltarea ulterioare, bine orientate în limita parametrilor
preconizaţi. De aceea, nu orice sistem poate fi gestionabil. Pentru aceasta el
trebuie să corespundă celor 10 condiţii proprii tuturor sistemelor:
1. Existenţa unor subsisteme de dirijare şi gestionabile (SD – subiectul
dirijării şi OD – obiectul dirijării).
2. Existenţa legăturilor cauză–efect dintre elementele sistemului şi anu-
me – între SD şi OD. Aceasta înseamnă că dirijarea este posibilă,
dacă SD şi OD reacţionează la modificările ce apar în cazul unuia sau
a celuilalt. Pentru aceasta trebuie să existe legătura inversă.
3. Dinamicitatea sistemului – capacitatea lui de a trece dintr-o stare cali-
tativă în alta, rămînînd sistem.
4. Prezenţa în sistem a parametrului, acţiunea asupra căruia poate mo-
difica decurgerea procesului (durata medie de aflare a pacientului în
pat; termenele de investigare a pacientului; selectarea şi repartizarea
corectă a cadrelor, formarea rezervei de cadre). Asemenea parametri
pot fi, mai întîi de toate, obiectivul şi sarcinile.
79
Capitolul III
5. Nu numai capacitatea de a reacţiona la acţiunea de gestiune, dar şi

capacitatea de a o amplifica (profesionalismul şi calificarea cadrelor,
rolul organizaţiilor obşteşti, gradul de consolidare a colectivului).
6. Posibilitatea de a colecta, prelucra, analiza, transmite şi a acumula
informaţia. Odată cu apariţia informaţiei ia sfîrşit uniformitatea din
sistem, sporeşte nivelul de organizare, se diminuează entropia. In-
formaţia se află într-o dependenţă inversă de entropia sistemului. În
timp ce entropia este măsura haosului, cantitatea de informaţie este
măsura organizării.
7. Caracterul bine orientat, antientropic al dirijării (capacitatea de a se
opune haosului, dezordinii).
8. Funcţionalitatea stabilă a sistemului. Funcţionarea sistemului este tre-
cerea lui dintr-o stare în alta, trecere ce are loc într-un anumit me-
diu pe parcursul unui anumit interval de timp, cu condiţia existenţei
interacţiunii interne şi externe cu mediul.
9. Caracterul ierarhic al sistemului. Această condiţie este lămurită de în-
suşi cuvîntul ierarhie – tip de relaţii structurale în sistemele comple-
xe cu multe niveluri, caracterizate de reglementare, de organizare a
interacţiunii dintre nivelurile separate de gestiune pe verticală.
10. O particularitate dintre cele mai importante a sistemului este prezenţa
calităţilor care nu pot fi reduse la suma componentelor ce o alcătu-
iesc. Cînd componentele posedă independenţă, atunci ele, în relaţiile
cu sistemul, pot fi calificate ca subsisteme. O asemenea proprietate se
numeşte inversionalitate.
Astfel, serviciul de ocrotire a sănătăţii şi sistemul de organizare a asis-
tenţei medicale sînt compuse dintr-o multitudine de organe şi instituţii, dome-
nii de activitate etc., adică din subsisteme. Totodată, orice subsistem poate fi
privit din două puncte de vedere: în primul rînd, din cel al funcţionabilităţii
independente; în acest caz el constituie într-un fel o entitate reciproc legată; în
al doilea rînd, ca o parte a întregului, şi atunci el constituie un element al altui
sistem, mai complex şi mai mare. De exemplu, spitalul, pe de o parte, se ma-
nifestă ca un sistem independent gestionat separat; pe de altă parte, în raport
cu sistemul ocrotirii sănătăţii din raion sau oraş, spitalul este un subsistem.
Acesta din urmă este întocmai ca şi un sistem ce funcţionează independent,
dar, totodată, este inclus într-un sistem mai complex – cel de asistenţă medi-
cală de stat – în calitate de subsistem.
Astfel, orice sistem reprezintă, în primul rînd, o entitate integră capabilă
să funcţioneze de sine stătător, iar în al doilea rînd, este compus din elemente
separate care au o anumită legătură între ele. Aceste trăsături sînt proprii tutu-
80
ror sistemelor, în virtutea cărui fapt apare o schemă cosubordonată a relaţiilor

dintre elementele ce o alcătuiesc.
Componenta (elementul) este, pentru sistemul asistenţei medicale, o no-
ţiune amplă. Ea cuprinde instituţiile medicale, tipurile de asistenţă medicală,
baza tehnico-materială, procedurile metodice, cadrele, calificarea cadrelor,
dispoziţia lor, motivaţia şi stimularea muncii, informaţia etc. Pentru sistemul
ocrotirii sănătăţii sînt specifice cadrele, aparatajul medical, paturile de spita-
lizare, medicamentele, finanţele.
În calitate de subsistem se pot manifesta părţi ale sistemului, domenii de
activitate, servicii şi unele formaţiuni. După statutul de dirijare aceste sub-
sisteme pot fi de conducere (de exemplu, SD) sau gestionabile (domenii de
activitate, subunităţi structurale etc.). Totodată, subiectele dirijării, în calitate
de subsisteme de gestiune şi obiecte ale dirijării, ca subsisteme gestionabile,
alcătuiesc sistemul de dirijare.
După cum am remarcat, componentele sistemului se află în interacţiune.
Dar pentru aceasta este nevoie de procese de gestiune. Procesele organizatori-
ce, acţionînd asupra stării elementelor sistemului, alcătuiesc conducerea. Prin
urmare, procesele de gestiune alcătuiesc conţinutul sistemului de gestiune.
Una din proprietăţile sistemului organizat, gestionabil este receptivitatea
sa, adică capacitatea de a reacţiona în mod adecvat la prescripţiile dirijării.
Totodată, sistemul are o receptivitate cu atît mai mare, cu cît el este în stare
să-şi modifice structura, modelul, stilul şi ritmul de funcţionare. Receptivita-
tea sistemului se contrapune noţiunii de inerţie a lui. Inerţia este definită de
V. G. Şorin ca „imposibilitatea de a modifica arbitrar, după propria dorinţă
şi în timp scurt structura tehnologică a economiei”.
Receptivitatea se manifestă diferit în diverse sfere de activitate, mai cu
seamă dacă ele necesită uneori capacităţi diametral opuse. Astfel, receptivita-
tea strategică a sistemului constituie capacitatea lui de a modifica obiectivele
finale ale activităţii, de exemplu, de a modifica completamente schema-model
existentă a ocrotirii sănătăţii, profilul instituţiei curativ-profilactice şi de a
elabora noi abordări în organizarea şi dirijarea asistenţei medicale în condiţii
concrete sau în proces de formare, cum ar fi trecerea la noile metode de acti-
vitate economică, la asigurările de sănătate şi la medicina privată.
Receptivitatea situaţională este capacitatea sistemului de a se adapta sau
a funcţiona în condiţiile situaţiei de dirijare în stadiu de formare sau apărute
deja. În cazul apariţiei situaţiei de dirijare conducerea sistemului este asigura-
tă de scheme şi mecanisme de dirijare situaţională.
Receptivitatea tactică şi operativă este capacitatea sistemului de a trece
de la o sarcină de scurtă durată la alta, de exemplu, de a implementa noile
metode de investigaţie, de tratament sau de dirijare.
81
Capitolul III
Receptivitatea structurală presupune capacitatea sistemului de a-şi mo-

difica structura fără a-şi pune în pericol activitatea, eficienţa funcţionării.
Diferite sisteme au grade diverse de receptivitate şi de inerţie într-o di-
recţie sau alta de activitate. Astfel, centralizarea creează o eficienţă înaltă a
stării de stabilitate a sistemului şi o receptivitate operativă mare. Totodată,
centralizarea diminuează receptivitatea strategică, deoarece în aceste condiţii
scade independenţa unor verigi, este îngreuiată restructurarea strategică din
cauza că verigile „nu s-au obişnuit” cu munca de creaţie, sînt învăţate doar să
execute indicaţii, să activeze după metodici cunoscute. Descentralizarea, la
rîndul său, este mai puţin capabilă, de regulă, să creeze o stare stabilă eficien-
tă; ea duce la o receptivitate strategică mai mare.
Problema receptivităţii, în ultimă instanţă, reprezintă urmarea forţei ele-
mentului volitiv al sistemului, de exemplu, a deciziei cu aspect managerial.
În acest caz, cu cît un conducător competent este capabil să implementeze în
mod consecvent, insistent şi energic decizia sa, cu atît mai repede cele dorite
devin realitate.
Pornind de la definiţia sistemului şi de la explicaţiile aduse, putem argu-
menta proprietăţile şi particularităţile sistemului dirijat. Astfel, sistemul:
1. reprezintă o formaţiune unitară;
2. constă din totalitatea elementelor ce îl alcătuiesc;
3. are o structură internă, elementele căreia se află în dependenţă reci-
procă şi în interacţiune reciprocă (după Piter, „armonia interioară
valorează mai mult decît activitatea eficientă”);
4. posedă proprietăţi integrative, sistemice;
5. dispune de legături interne şi externe;
6. se caracterizează prin forma şi nivelul de organizare;
7. are un caracter dinamic în funcţionare;
8. posedă parametri de dirijare şi factori de stabilizare sistemică;
9. are o funcţie orientată spre atingerea obiectivelor prefigurate;
10. posedă capacitatea de amplificare, adică capacitatea de a suporta mo-
dificări mari în urma unor acţiuni mici;
11. este capabil să colecteze, să transforme, să păstreze şi să transmită
informaţia;
12. posedă capacităţi antientropice, adică se poate opune haosului, dez-
ordinii;
13. are capacitatea de inversibilitate, adică sistemul poate fi în acelaşi
timp şi subsistem pentru un sistem ierarhic superior. Totodată, di-
ferenţa dintre sistem şi subsistem are atît un caracter relativ, cît şi
absolut;
82
14. posedă inerţie, gradul căreia este supus modificărilor;

15. se caracterizează prin receptivitate, tipul căreia este determinat de
concreteţea şi particularitatea situaţiei de gestiune;
16. se caracterizează prin emergenţă, adică are capacitatea de a obţine
proprietăţi bine orientate, care nu sînt proprii elementelor componen-
te luate aparte;
17. se deosebeşte prin eficienţă, adică printr-un raport pozitiv dintre
rezultatele activităţii sistemului gestionat şi resursele materiale, de
muncă, financiare, metodologice, informaţionale şi altele, utilizate
pentru obţinerea acestor rezultate;
18. posedă o ciclicitate a funcţionării, adică perioadele de ascensiune sînt
succedate de perioade de descreştere.
În practică, la organizarea sistemelor trebuie să se ţină cont de următoa-
rele reguli, consecinţe şi generalizări ale sistematicii (ştiinţei despre sisteme)
aplicate:
• noile sisteme generează noi probleme, de aceea nu e nevoie de creat
sisteme fără ca ele să fie strict necesare;
• sistemele au proprietatea de a creşte şi, odată cu creşterea, de a se
dizolva reciproc;
• sistemele complexe duc la consecinţe neaşteptate;
• evoluţia sistemelor mari este imprevizibilă. Un sistem mare, consti-
tuit în baza unui sistem mai mic, se comportă cu totul altfel decît
acesta din urmă;
• un sistem proiectat în grabă nu funcţionează niciodată şi nici nu poate
fi reparat astfel încît să poată funcţiona (legea a 16-a a sistematicii);
• toate sistemele au un grad mare de complexitate. Iluzia simplităţii
apare din cauza concentrării atenţiei asupra unei sau mai multor va-
riabile;
• sistemele complexe au tendinţa de a se contrapune propriilor funcţii
(principiul lui Chatelier).
Cunoaşterea particularităţilor şi proprietăţilor sistemului are o importan-
ţă principială pentru practica de conducere, mai cu seamă la etapa de orga-
nizare a sistemului şi a părţilor lui componente, la organizarea şi realizarea
procesului de gestiune, de elaborare şi adoptare a deciziilor, la planificarea
activităţii sistemului; la determinarea genului şi tipului de gestiune etc.
83
Capitolul III
3.7. Organizarea componentelor sistemului

Subiectul dirijării
Eficienţa activităţii de conducere depinde de un şir de condiţii şi factori
care au un caracter obligatoriu şi principial. Astfel, majoritatea problemelor
ocrotirii sănătăţii pot fi soluţionate prin implementarea mecanismelor de di-
rijare moderne, argumentate din punct de vedere ştiinţific. Cu toate acestea,
o conducere eficientă este posibilă doar în sistemele cu un grad înalt de or-
ganizare. Acestei cerinţe trebuie să-i corespundă şi părţile componente ale
sistemului. Mai întîi de toate, este necesară stabilirea ordinii organizaţional-
funcţionale cuvenite în aparatul de conducere, adică realizarea cerinţelor faţă
de sistemele gestionabile.
Aparatul de conducere (de administrare) este alcătuit din persoane cu
funcţii de răspundere, împărţite în grupuri funcţionale şi subunităţi structu-
rale, unite printr-un obiectiv comun şi care îndeplinesc anumite funcţii şi
operaţii de dirijare în conformitate cu statutul de dirijare sau împuternicirile
delegate, inclusiv cele suplimentare.
Tehnologia de organizare a sistemului, de exemplu, a subiectului dirijării,
constă în necesitatea de concentrare asupra obiectivelor aparatului de conduce-
re, care trebuie să aibă nu numai un caracter strategic, dar şi tactic-operativ.
După cum am menţionat, obiectivul este un factor sistemic-organizator, de
aici reiese şi importanţa obiectivului. Este dăunătoare pentru sistem şi pentru
unele subsisteme ale sale lipsa obiectivelor concrete sau a celor corectate per-
manent. În acelaşi timp, pentru a pune în faţa sistemului un obiectiv concret,
conducătorul, în afară de calificare şi experienţă, trebuie să dispună de informa-
ţii operative veridice, care îi parvin prin patru canale de bază: cel de directivă,
departamental, ştiinţific şi cel din experienţa avansată folosind sursele proprii.
Asigurarea realizării scopului propus este posibilă numai cu condiţia că
obiectivul a fost înţeles la toate nivelurile şi sub toate aspectele realizării lui.
Acest lucru se obţine prin descompunerea obiectivului în obiective concrete,
particulare (subobiective), însoţite de construirea arborelui obiectival. Obiec-
tivele de niveluri şi grade diferite se formează atunci cînd scopul principal
este atins începînd cu nivelurile inferioare ale structurii ierarhice prin realiza-
rea totalităţii obiectivelor particulare.
Procesul formulării obiectivelor se termină cu identificarea contradicţii-
lor şi a obstacolelor în calea atingerii scopurilor. Aceasta este etapa de căutări
şi de argumentare a problemelor.
La soluţionarea aspectului sistemic-componenţial trebuie acordată aten-
ţie volumului, selectării şi valabilităţii elementelor componente, care în apa-
84
ratul de conducere trebuie să fie reprezentat, mai întîi de toate, de personalul

de conducere. Modelarea funcţiei şi structurii aparatului de conducere presu-
pune diferenţierea lui în patru grupuri funcţionale.
Primul grup este reprezentat de persoanele care îndeplinesc principalele
operaţiuni de conducere, adică sînt abilitate cu dreptul de a adopta decizii de
conducere şi de a realiza în mod nemijlocit procesul de dirijare. În acest grup
trebuie să fie incluşi primul conducător (de exemplu, medicul-şef) şi adjuncţii
săi. Componenţa recomandată a grupului e de la 5,0% pînă la 8,0% din struc-
tura aparatului de conducere.
Grupul doi este constituit din persoane care îndeplinesc operaţii de diri-
jare auxiliare (adjuncţii primului conducător, care nu au intrat în primul grup;
specialiştii principali; contabilul-şef; unii specialişti separaţi – juristul, eco-
nomistul, psihologul, medicul-metodist, medicul-statistician ş. a.); conducă-
torii subdiviziunilor structurale; asistenta medicală superioară etc. Indicele
de componenţă recomandat al acestui grup este de la 60,0% pînă la 65,0%.
Colaboratorii din acest grup au următoarele obligaţii: analiza informaţiei de
dirijare necesară, elaborarea proiectelor de decizii, participarea la pregătirea
şi realizarea măsurilor de reglementare, la controale.
Grupul trei îl alcătuiesc persoanele care îndeplinesc operaţii de dirijare
suplimentare (preponderent de natură tehnică) – secretar-referent, funcţionari
de cancelarie, statisticieni, secretari, curieri, operatori, dispeceri etc.
Grupul patru. Acestea sînt persoanele care nu participă nemijlocit, ci
doar parţial la activitatea de conducere (conducătorii de organizaţii, forma-
ţiuni obşteşti şi de structuri de dirijare din afara listei de încadrare). Indicele
recomandat al componenţei grupului este de pînă la 35%.
La structurile de dirijare din afara listei de încadrare pot fi referite servi-
ciile personal din afara listei de încadrare, comitetele de etică, organizaţiile
locale ale Ligii medicilor ş. a. care, prin intermediul conducătorilor lor, parti-
cipă (în mod mijlocit) la activitatea de conducere.
După cum s-a remarcat deja, adjuncţii trebuie să fie incluşi în componen-
ţa primului grup funcţional şi sînt obligaţi nu numai să pregătească, ci şi să
adopte decizii de conducere de sine stătătoare pentru domeniile de activitate
patronate de ei şi în cadrul cancelăresc unic. Prin urmare, primii conducă-
tori trebuie să se lipsească de aceste obligaţii şi să delegheze împuternicirile
respective adjuncţilor lor funcţionali, păstrîndu-şi dreptul de introducere a
corectivelor şi cel de control asupra activităţii lor.
Prin împuterniciri în practica de dirijare se înţelege dreptul de a adopta
decizii de conducere, drept fixat de poziţia organizaţională; realizarea puterii
în acţiunile managerului.
85
Capitolul III
Împuternicirile determină construcţia ierarhică a sistemului de condu-

cere, evidenţierea treptelor şi caracterizează gradul de centralizare a dirijării.
Există o anvergură şi un volum al împuternicirilor. Volumul împuternicirilor
reflectă componenţa problemelor pe care managerul le poate şi trebuie să le
soluţioneze, iar anvergura împuternicirilor este componenţa şi numărul de
verigi ale sistemului de dirijare ce se află în subordinea managerului. Dacă
împuternicirile sînt concentrate la treptele superioare ale sistemului de diri-
jare, sistemul devine puternic centralizat. Conducerea modernă tinde spre o
descentralizare maxim posibilă, care se instaurează atunci cînd împuterniciri-
le sînt distribuite în sistemul de conducere în corespundere cu necesitatea de
obţinere a flexibilităţii, operativităţii, creativităţii, răspunderii profesionale,
democraţiei.
În practica actuală de conducere o mare importanţă au prezenţa, delega-
rea şi realizarea împuternicirilor. Prezenţa împuternicirilor este determina-
tă de necesitatea unei soluţionări calificate şi responsabile a problemelor, de
condiţiile concrete de muncă şi de scopul conducerii. Însă aceasta nu înseam-
nă că toate împuternicirile trebuie să fie realizate în activitatea practică. Multe
probleme pot fi soluţionate în mod neformal, fără anumite împuterniciri. Ma-
nagerul trebuie să tindă spre un sprijin maxim pe autoritate, pe liderism ne-
formal, pe încrederea şi profesionalismul personalului şi spre un spijin minim
pe acţiuni de putere, pe statutul organizaţional formal.
Organizarea funcţionării aparatului de conducere de la bun început şi
pe parcurs necesită soluţionarea unor chestiuni principiale, în special privind
distribuirea raţională a obligaţiilor personalului de conducere în conformi-
tate cu funcţiile, posturile deţinute, calificarea profesională, competenţa şi
calităţile personale, precum şi ca o consecinţă – mecanismul de realizare a
principiului de delegare.
Distribuirea funcţională a obligaţiilor se realizează în toate aparatele de
conducere, fără a fi documentată. Pe lîngă aceasta, printre obligaţiile func-
ţionale ale colaboratorilor ce ţin de cel de-al doilea grup funcţional, în 86%
de cazuri nu s-au atestat anumite acţiuni de conducere de sine stătătoare, de
exemplu, învestirea cu dreptul de a semna acte cu caracter juridic-normativ în
limita împuternicirilor stabilite. Totodată, acest statut nu îl au nici conducăto-
rii de subunităţi structurale, nici adjuncţii primului conducător, care, de facto,
sînt conducători ai domeniilor de activitate patronate de ei.
O asemenea abordare a organizării muncii în aparatele de conducere
are drept efect, inevitabil, pe de o parte, pierderea iniţiativei, creativităţii,
independenţei şi responsabilităţii în activitatea de conducere a persoanelor
cu funcţii de răspundere, iar pe de alta – suprasolicitarea, superficialitatea şi
86
formalismul în munca primului conducător asupra unor probleme separate, la

formarea mitului despre inamovibilitatea sa.
În practica activităţii de conducere o mare importanţă o are comunica-
bilitatea, adică capacitatea persoanei de a munci în echipă, de a comunica.
Activitatea oricărui conducător este legată de executarea următoarelor pro-
ceduri şi operaţii: obţinerea, verificarea şi prelucrarea informaţiei; elaborarea
şi adoptarea deciziilor; controlul şi verificarea corectitudinii realizării acestor
decizii; sistematizarea şi păstrarea datelor privind executarea deciziilor.
Modalitatea de bază a realizării activităţi de conducere o constituie co-
municarea, care este examinată şi ca proces, şi ca fenomen. În calitate de
proces, comunicarea reflectă principiile şi legităţile schimbului de informa-
ţii între oameni, iar în calitate de fenomen ea reprezintă normele prestabilite
(reguli, instrucţiuni, regulamente) de interacţiune între oameni în cadrul for-
melor organizaţionale. Este recunoscută următoarea tipologie a comunicării:
între organizaţie şi mediul extern; între subunităţi; în interiorul subunităţilor
după nivelul de producţie şi dirijare; între persoane; comunicarea neformală.
Conducătorul, adoptînd o decizie şi comunicînd-o subalternilor, trebuie
să ştie să dirijeze reacţiile la această decizie, care se pot manifesta sau ca
susţinere totală a acţiunilor sale, sau ca respingere a lor. Acest lucru este de-
terminat de gradul de satisfacere a necesităţilor şi intereselor sistemului de
conducere şi unităţilor dirijate. O susţinere totală a deciziei denotă fie pasi-
vitatea subalternilor, fie incompetenţa lor, ceea ce este un simptom serios al
deteriorării stării de lucruri în organizaţie. Cea mai caracteristică reacţie a
subalternilor este cea de contrazicere.
O varietate a comunicării o reprezintă relaţiile de corespondenţă. Ele se
caracterizează prin legătura reciprocă dintre organizaţie şi persoana fizică sau
juridică cu care sînt realizate anumite operaţiuni economice.
Pentru asigurarea unei activităţi de intervenţie externă calificată, ope-
rativă şi eficientă, ceea ce nu poate fi realizat de o singură persoană cu
funcţie de răspundere, sînt necesare împuternicirile respective şi statutul ju-
ridic acordate unui anumit grup de persoane cu funcţii de răspundere pentru
reprezentarea sistemului după hotarele lui. Aceasta este una din metodele
de democratizare a dirijării şi de organizare a muncii individuale, adică a
automanagementului.
După cum confirmă mai multe studii, acţiunea din exterior asupra sis-
temului asistenţei medicale se realiza preponderent prin sistemele de profil
nemedical (91,1%). Cu sistemele de profil medical comunicările se stabilesc
în limitele a 8,9–13,6% cazuri, cînd interesele reciproce în activitate sînt re-
prezentate la 3–7 compartimente (chestiuni) medicale generale.
87
Capitolul III
Din punctul de vedere al documentaţiei, toate tipurile de comunicări ex-

terne sînt perfectate în contracte (64,7%), acorduri (17,2%), în acte juridice-
normative comune (8,5%) sau planuri de lucru comune (9,6 %). Totodată,
analiza documentelor de acţiune reciprocă externă denotă interesele particu-
lare ale sistemului medical (finanţare suplimentară; asigurare tehnico-materi-
ală, cu alimente şi medicamente; soluţionarea problemei locative şi alte ches-
tiuni). Foarte puţine contracte prevăd formularea şi soluţionarea complexă a
problemelor tactico-strategice actuale ale ocrotirii sănătăţii.
Unul dintre neajunsurile comune din activitatea aparatelor de gestiune
la compartimentul aspectul sistemic-comunicaţional este lipsa schemelor
de interacţiune externă cu indicarea domeniilor de interacţiune, precum şi a
persoanelor cu funcţii de răspundere delegate să reprezinte sistemul în afara
limitelor sale.
Aplicînd în practică aspectul sistemic-istoric la organizarea aparatului de
conducere, conducătorul, conformîndu-se anturajului istoric, trebuie să ştie
să discearnă factorii şi aspectele care au avut o acţiune benefică asupra siste-
mului în trecut, să cunoască performanţele, precum şi eşecurile sistemului în
dezvoltarea sa într-un timp concret. De aceste date trebuie să se ţină cont în
argumentarea şi elaborarea direcţiilor curente şi de perspectivă privind dez-
voltarea sistemului, selectarea unor forme şi metode de lucru adecvate.
Problemele organizării şi perfecţionării sistemului şi a părţilor sale com-
ponente trebuie să se afle în atenţia permanentă a conducătorilor de toate ni-
velurile. Despre inevitabilitatea muncii continue asupra organizării sistemului
gestionabil vorbeşte O. A. Deineko (1983): „Deoarece caracterul relaţiilor
de conducere mobile şi în schimbare nu permite limitarea la o raţionalizare
de o singură dată, el condiţionează necesitatea introducerii permanente a
modificărilor în structura, tehnologia, metodele şi tehnica de conducere (...),
raţionalizarea continuă a aparatului de conducere, introducerea permanentă
a modificărilor în activitatea acestuia”.
Gradul de perfecţiune a organizaţiei este determinat de gradul de re-
glementare a structurii sale şi de excludere a elementelor spontane. Pentru
perfecţionarea sistemului nu există limite teoretice, deoarece posibilităţile
omului sînt nelimitate şi procesul de cunoaştere nu are sfîrşit. De aceea, se
impune următoarea concluzie: sistemul trebuie să fie permanent în proces de
„reparaţie curentă”, să fie reînnoit şi restructurat fără a pierde, din această
cauză, din eficienţa sa.
Calitatea organizării sistemului şi a structurilor sale funcţionale constă,
în primul rînd, în flexibilitate, simpleţe, cost mic, raţionalitate în distribuirea
drepturilor şi obligaţiilor în aparatul de conducere, complexitatea activităţii
88
la elaborarea deciziilor de conducere şi direcţionarea obiectivală a activităţii

verigilor structurale.
Calitatea organizării sistemului în întregime este determinată de urmă-
toarele aspecte:
1. Raţionalitatea numărului de verigi ale conducerii, care asigură redu-
cerea maximă a timpului de parcurgere a informaţiei de la SD la OD.
O dirijare eficientă este posibilă cu condiţia unei limitări raţionale a
numărului de niveluri ierarhice din lanţul de conducere, excluzîndu-
se cele neraţionale şi intermediare. De aceea ,,lanţul de conducere
scurt” este criteriul raţionalizării conducerii. Acestei cerinţe îi cores-
pund legile a 3-a („lărgirea înseamnă complicare, iar complicarea
– descompunere”) şi a 4-a („numărul de persoane în grupul de lucru
are tendinţa de a creşte indiferent de volumul muncii care trebuie în-
deplinit”) ale lui Parkinson, precum şi legea legăturilor („rezultatul
inevitabil al legăturilor în extensiune dintre diverse niveluri de ierar-
hie este domeniul crescînd al neînţelegerii”).
2. Exactitatea, precizia separării în activitatea părţilor componente ale
sistemului.
3. Capacitatea de a reacţiona rapid la modificările din sistemul de con-
ducere, la acţiunea diverşilor factori.
4. Delegarea împuternicirilor în soluţionarea problemelor pornind de la
principiul: o mai bună informare – o mai mare competenţă.
5. Adaptabilitatea unor subdiviziuni separate, de exemplu, a aparatului
de conducere faţă de sistem şi de mediu.
6. Principiul conducerii unice: nici o persoană nu trebuie să primeas-
că dispoziţii şi nu trebuie să facă darea de seamă mai mult decît în
faţa unui conducător. Astfel, la spital (policlinică) şefii de subdivizi-
uni structurale nu pot fi subordonaţi în aspect funcţional medicului-
şef. Şeful de direcţie sau ministrul, la fel, au influenţă numai asupra
conducătorilor ce-i sînt subordonaţi nemijlocit, adică medicii-şefi ai
spitalelor municipale, orăşeneşti, raionale nu sînt subordonaţi direct
ministrului, iar instituţiile pe care le conduc ministerului. Atunci şi
actele normativ-juridice, de exemplu, ale ministerului (cu mici ex-
cepţii) au pentru conducătorii instituţiilor medicale de nivel inferior
doar un caracter de recomandare.
7. Caracterul primar al funcţiei şi secundar al structurii la organizarea
sistemului şi a părţilor sale, adică nu funcţia se adaptează la structură,
ci structura la funcţie. În legătură cu aceasta se recomandă a elabora
o matrice-tabel funcţională, care oferă posibilitatea de a estima con-
89
Capitolul III
ţinutul, volumul şi caracterul lucrărilor executate de fiecare subdivi-

ziune structurală sau persoană cu funcţii de răspundere.
8. Documentul în baza căruia este organizată munca. El stipulează struc-
tura organizatorică şi funcţia sistemului modelat. Totodată, este ne-
cesar de a pregăti un ordin, de exemplu, despre formarea aparatului
de conducere ca parte componentă a sistemului.
În afara criteriilor de calitate, structura organizaţională a conducerii
(SOC) trebuie să posede caracteristici cantitative adecvate nivelului de dez-
voltare a organului de conducere, care să permită crearea unui regim raţional
de activitate a sistemului. În acest scop, în conducere se foloseşte un grup
mare de metode şi metodici, la care se referă modelarea economico-mate-
matică, analiza sistemică, analiza funcţională şi de costuri, metoda verigii
conducătoare, metoda de expertiză analitică, metoda calimetrică etc. Toate
acestea sînt orientate spre căutarea rezervelor de activitate eficientă a unor
sau altor sisteme.
Obiectul dirijării
Actualmente, problemele ocrotirii şi fortificării sănătăţii omului, ale pro-
filaxiei şi tratării bolilor sînt de o stringenţă maximă sub aspect statal, poli-
tic, socioeconomic, psihologic şi chiar internaţional. Noţiunea de sănătate
trebuie examinată ca una din „necesităţile primordiale ale omului, una dintre
cele mai importante baze pentru dezvoltarea armonioasă a personalităţii, ca-
pabile de a munci creativ, de a se cunoaşte pe sine şi lumea înconjurătoare,
– condiţie obligatorie pentru autoafirmarea şi fericirea omului...” (P. G. Ka-
liu, 1976).
Pe lîngă alte sisteme sociale şi statale, serviciul responsabil de păstrarea
şi recuperarea sănătăţii populaţiei este reprezentat de sistemul de ocrotire a
sănătăţii. Ocrotirea sănătăţii este un sistem dinamic şi funcţional gestionabil
şi „(...) ocupă un loc important printre nenumăratele sisteme ştiinţifico-teh-
nice, economice etc., pe care societatea umană le creează şi le foloseşte în
toate sferele de existenţă socială şi la toate etapele istorice pentru asigurarea
existenţei şi dezvoltării sale...” (D. Venediktov, 1987).
Problemele dezvoltării şi funcţionării ocrotirii sănătăţii ca sistem gestio-
nabil au fost pe larg elucidate în literatura de specialitate. Astfel, a fost dată
definiţia noţiunii de ocrotire a sănătăţii (D. D. Venediktov, 1981; V. K. Gasni-
kov, 1982; T. Iu. Stepanenko, 1980); au fost elaborate criteriile de clasificare;
au fost demonstrate proprietăţile şi particularităţile sistemului ocrotirii sănă-
tăţii în comparaţie cu alte sisteme (P. I. Kaliu, 1969, 1976; T. Iu. Stepanenko,
90
1980); a fost făcută încercarea de a utiliza metodicile modernizate de analiză

şi modelele dirijării sistemice a ocrotirii sănătăţii (V. K. Gasnikov, 1982) etc.
Cu toate acestea, pînă în prezent multe probleme ale sistemului servi-
ciului de sănătate nu şi-au găsit soluţionare, mai întîi de toate, de pe poziţiile
dirijării. Deşi există suficiente publicaţii ce abordează problema bazelor con-
ducerii acestui serviciu, teoria sistemelor aplicată la particularităţile ocrotirii
sănătăţii nu a fost încă adaptată la practica şi la particularităţile zilei de azi.
După cum am remarcat, principiile organizatorice ale funcţionării modelu-
lui ocrotirii sănătăţii în condiţiile economiei de piaţă sînt în contradicţie funcţio-
nal-obiectivală în activitatea departamentului în raport cu statul şi cu societatea
în ceea ce priveşte realizarea măsurilor de profilaxie primară (socială) a bolilor,
a măsurilor de păstrare şi fortificare a sănătăţii populaţiei. Funcţiile de păstrare
şi fortificare a sănătăţii populaţiei sînt legate nu atît de realizarea măsurilor me-
dicale, cît de realizarea programelor social-economice, social-politice şi a altor
programe, executarea cărora trebuie să fie asigurată de preşedintele ţării, guvern
şi organele publice locale, de întreprinzătorii care oferă locuri de muncă. De
obicei, majoritatea problemelor social-economice ale sănătăţii populaţiei sînt
puse în sarcina lucrătorilor medicali. Medicul sau asistenta medicală nu pot
influenţa, ţinînd cont de particularităţile muncii lor profesionale, asupra condi-
ţiilor de muncă, odihnă, alimentare, de trai, financiare şi alte condiţii legate de
activitatea vitală a omului. Lucrătorii medicali pot doar să participe la restabi-
lirea sănătăţii populaţiei şi la realizarea măsurilor de profilaxie medicală, care
sînt încadrate în tehnologiile medicale ale muncii lor.
Astfel, se poate afirma că încetinirea ritmului de dezvoltare a ocrotirii
sănătăţii, scăderea nivelului de viaţă şi a indicilor sănătăţii populaţiei depind
şi sînt determinate de modelul organizatoric al activităţii sistemului şi a sub-
sistemelor sale. De pe aceste poziţii, sistemul existent al ocrotirii sănătăţii ne-
cesită o reorganizare funcţională care să pornească de la un sistem al ocrotirii
sănătăţii şi un sistem al asistenţei medicale, mai întîi, prin definirea precisă a
scopurilor, funcţiilor şi sarcinilor lor, adică reorganizarea trebuie să fie execu-
tată după modelul receptivităţii strategice a sistemului gestionabil.
Sistemul de asistenţă medicală trebuie examinat ca un sistem gestionabil
care, ca şi alte sisteme sociale, se caracterizează prin particularităţile sale:
1) este un sistem poliobiectival cu mai multe niveluri, cu un model or-
ganizaţional şi o schemă a conducerii ierarhice;
2) componentele sale adeseori sînt supuse unor influenţe arbitrare, ne-
controlabile;
3) caracterul legăturilor este complex, iar sistemul într-o anumită mă-
sură are un caracter de probabilitate, şi nu determinat;
91
Capitolul III
4) este alcătuit dintr-o mulţime de subsisteme ce se deosebesc nu numai

prin gradul de complexitate, prin componenţa şi caracterul elemen-
telor, dar şi prin structura organizaţională, prin dimensiuni, sarcini,
funcţii şi obiective;
5) poate include în acelaşi timp cîteva tipuri de subsisteme:
a) conceptuale (idei, concepţii ale conducătorilor, concepţii ale ştiinţei
medicale în domeniul diagnosticării şi tratamentului pacienţilor sau
de organizare şi dirijare);
b) empirice (instituţii concrete – spitale, dispensare, policlinici etc.);
c) organizaţionale (organe, organizarea unor tipuri separate de asistenţă
medicală, modele de conducere, finanţare).
Sub aspect organizaţional, structura sistemului de asistenţă medicală tre-
buie să aibă două secţiuni de bază – administrativ-teritorială şi de ramură.
Sub aspect administrativ-teritorial, sistemul de asistenţă medicală este com-
plex, cu multe niveluri, cu construcţie ierarhică, unde în calitate de elemente
(subsisteme) este inclus sistemul asistenţei medicale la nivel de stat, la nivel
municipal, raional etc. Indiferent de nivelul organizaţional, acesta trebuie să
fie un sistem unic, complex şi dinamic cu o mulţime de elemente ce îl alcă-
tuiesc.
Pentru asigurarea dezvoltării de mai departe a sistemului, sporirea efi-
cienţei funcţionării lui, mai cu seamă în condiţiile diversităţii de organizare,
sistemul de asistenţă medicală are nevoie de un proces de reorganizare, mai
întîi de toate de pe poziţii de dirijare. Însă acest proces nu trebuie să respingă,
ci să asimileze tot ce este pozitiv şi progresist în momentul concret al exis-
tenţei sistemului.
Fiecare sistem de acordare a asistenţei medicale îşi are specificul său.
Totodată, ele au şi ceva general, propriu fiecărui sistem, inclusiv celui ges-
tionabil, cum ar fi obiectul dirijării. Activitatea lor, care se deosebeşte prin
complexitate şi modalităţi multiple, poate avea succes numai atunci cînd ele
vor utiliza abordări metodologice şi metodice contemporane în soluţionarea
problemelor organizării asistenţei medicale, în planificare, dirijare, utilizare
a resurselor materiale şi de cadre, în implementarea performanţelor ştiinţei,
experienţei avansate etc.
Serviciul de asigurare informaţional-analitică

O componentă a sistemului gestionabil este blocul reglementării ştiin-
ţifice sau serviciul de asigurare informaţional-analitică (SAIA). Obiectul
acestui serviciu este informaţia, iar sarcina constă în culegerea, prelucrarea,
analiza, transmiterea şi păstrarea informaţiei de conducere.
92
În aceste scopuri, SAIA utilizează mijloace şi canale de legătură între SD

şi OD; realizează schimbul de informaţii dintre persoanele cu funcţii de răspun-
dere, alte persoane, comunităţile sociale, sistemele şi organizaţiile din exterior.
Prin informaţie înţelegem cunoştinţele noi ce caracterizează situaţia de
conducere, care reduc nivelul de incertitudine, cunoştinţe recepţionate, înţelese
şi evaluate ca fiind utile pentru soluţionarea anumitor sarcini ale conducerii.
Actualmente, noţiunea de informaţie este aplicabilă oricărui flux de cifre, cu-
vinte şi propoziţii. În consecinţă, cele mai perfecte baze de date sînt sufocate de
date de prisos sau care se repetă. Toate comunicaţiile în organizaţie se bazează
pe recepţionarea, prelucrarea, transmiterea şi păstrarea unor sau altor date.
Comunicarea are loc la toate etapele ciclului de conducere între purtătorii
relaţiilor de conducere. Fiecare subiect al dirijării reprezintă un nod al reţelei
de comunicare, în care se realizează schimbul de informaţie ce parvine din
diverse surse şi este repartizată pe adrese diferite ale destinatarilor. Distingem
comunicaţiile interne: pe orizontală (dintre diverse subdiviziuni) şi verticale
(de ascensiune şi de coborîre), adică între diferite niveluri ierarhice. O va-
rietate specială a comunicaţiilor interne sînt comunicaţiile dintre conducător
(manager) şi echipa sa. Un tip specific de comunicaţii interne îl constituie co-
municaţiile neformale (canalul „bîrfelor şi al exagerărilor”). Probabil, cel mai
important component al comunicaţiilor în organizaţie sînt relaţiile personale
conducător–subaltern. Sînt evidenţiate comunicaţii între sisteme, cu mediul
extern, pe parcursul cărora sînt satisfăcute necesităţile informaţionale proprii,
sînt asigurate legăturile cu consumatorii şi publicul, se creează imaginea or-
ganizaţiei, sînt soluţionate problemele de marketing etc.
Procesul de comunicare nu se reduce doar la schimbul de informaţii. În
comunicaţii se transmite nu numai conţinutul raţional, ci şi cel emoţional, se
manifestă într-o măsură sau alta calităţile personale, orientările valorice ale par-
ticipanţilor la procesul de comunicare, felul cum se apreciază ei reciproc. În
procesul schimbului de informaţii pot fi evidenţiate patru componente de bază:
1) expeditorul – persoana care generează idei, care caută şi transmite informaţii;
2) mesajul codificat cu ajutorul simbolurilor; 3) canalul – mijlocul de transmi-
tere a informaţiei; 4) destinatarul – persoana căreia îi este adresată informaţia.
Procesul de comunicare este divizat, de obicei, în patru etape: 1) apariţia
ideii; 2) codificarea şi selectarea canalului; 3) transmiterea; 4) decodificarea.
Denaturarea sensului sau chiar pierderea lui completă poate avea loc practic
la fiecare dintre etape. Pentru a nu se admite acest lucru, se utilizează princi-
piul de legătură inversă, atunci cînd expeditorul şi destinatarul face schimb
de roluri. Primul destinatar al mesajului devine expeditor şi informaţia trece
toate procesele de schimb, pentru ca în cele din urmă primul expeditor să fie
93
Capitolul III
în postura de destinatar. Legătura inversă, după cum remarcă specialistul în

comunicaţii Filippe Luis, este reacţia de reper la cele auzite, citite sau văzute.
Conducătorul care nu va stabili o legătură inversă cu destinatarul informaţiei
va descoperi că eficienţa acţiunilor sale de dirijare scade brusc. În mod ana-
logic, dacă legătura inversă cu lucrătorii este blocată, conducătorul, într-un
final, se va pomeni izolat sau minţit.
Modelul sistemic comunicaţional modern al procesului de gestiune pre-
supune înţelegerea şi receptarea lui nu ca o influenţă unilaterală din partea
conducătorului (sau a organului de conducere) asupra subalternului (sau obi-
ectului dirijat), ci ca o interacţiune comunicativă, ca proces de influenţare re-
ciprocă a membrilor unui colectiv unic (respectiv – a subiectului şi obiectului
conducerii în limitele sistemului).
Trebuie percepute corect şi diferenţiate noţiunile de date şi informaţie,
care în practica conducerii adesea sînt utilizate ca sinonime. Datele sînt co-
municări, rezultate ale activităţii de gîndire, cunoştinţe de orice origine, tip
şi destinaţie. De exemplu, 17,0% şi 19,0 % în structura afecţiunilor sau răs-
pîndirea (17,0% şi 19,0%) unei patologii pe mulţimi comparabile (regiuni,
raioane, grupe de vîrstă etc.) sînt date. Conţinutul lor informaţional de dirijare
(valoarea lor) este extrem de scăzută din cauza exactităţii lor relative.
Astfel, datele sînt un material informaţional brut, o înşiruire care nu este
legată de fapte, numere, date, nume etc. Prin urmare, aceste date trebuie pre-
lucrate. Pe parcursul procesului de prelucrare materialul se transformă într-un
mesaj semnificativ pentru managerul-destinatar, organul de conducere, prin
intermediul căruia din aceste date se pot extrage cunoştinţe, informaţii. Ade-
seori colectarea datelor corespunde cu prelucrarea lor primară (preventivă) şi
clasificarea lor.
Datele pot fi împărţite în două clase deosebit de importante: date de bază
(convenţional permanente, adică acele date care nu se schimbă într-un anumit
interval de timp) şi curente (variabile). Datele de bază reprezintă cele mai
diverse normative, norme, iar cele variabile – cunoştinţele despre activitatea
subunităţilor structurale (pat-zile, numărul de spitalizări, consultări), a per-
sonalului (funcţia postului de medic, numărul de operaţii per medic-chirurg)
etc. Datele de bază se utilizează pentru compararea cu rezultatele de facto şi
evaluarea acestora din urmă, ceea ce oferă posibilitatea de a trage concluzii
despre nivelul eficienţei muncii unei sau altei subunităţi structurale şi (sau) a
sistemului în general. Datele, de regulă, se acumulează şi se sistematizează,
iar în caz de necesitate se pregătesc în mod corespunzător pentru păstrare
(operativă sau de lungă durată) şi se stochează în formă comodă pentru utili-
zator, formînd aşa-numita bază de date.
94
Baza de date este totalitatea datelor păstrate în memoria calculatorului,

date ce se referă la un anumit obiect sau tip de activitate, organizate în mod
special, care se înnoiesc şi sînt logic legate între ele. Există baza de date lo-
cală, stocată în memoria unui calculator, şi baza de date distribuită în cîteva
calculatoare, legate între ele. Baza de date este structura de bază – parte a
băncii de date, care poate include una sau mai multe baze de date, precum şi
sistemul de dirijare a bazelor de date.
Informaţia reprezintă datele supuse unei prelucrări (statistice, matemati-
ce, logice etc.), care comportă o noutate, o legitate depistată sau confirmată,
fiind utile pentru lucrătorul care ia o anumită decizie. De exemplu, veridicita-
tea confirmată statistic prin coeficientul Student (t) în indicii morbidităţii între
raioanele comparate (17,0% şi 19,0%), cînd t este mai mare de 2 sau p=0,05,
deja este informaţie. În mod analogic, indicii extensivi 17,0±0,5 şi 19,0±0,4,
unde 0,5 şi 0,4 sînt erori statistice ale indicelui, reprezintă o informaţie.
Informaţia utilizată în conducere este destul de variată şi poate fi clasifi-
cată după:
1) tipul relaţiilor oglindite – tehnico-tehnologice, economice, sociale,
politice, ideologice;
2) importanţa obiectului reflectat – generală statală, raională, municipa-
lă, departamentală, locală, sistemică (instituţii, servicii, subdiviziuni
structurale);
3) ramurile economiei naţionale – industrie, agricultură, transporturi,
comerţ, cu aspect umanitar (ştiinţă, învăţămînt, medicină, asistenţă
socială);
4) structuralitate: sistematizată (după componenţa indicilor, adrese, pe-
riodicitate, termene de transmitere, forma de prezentare), nesistema-
tizată;
5) raportul faţă de sistemul concret şi organul de conducere – informaţie
externă, internă, organizatorică-dispoziţională (de comandă); de sta-
re; informaţie coordonată, de dare de seamă;
6) caracterul suportului (purtătorului) informaţional – documentată pen-
tru mijloace de telecomunicaţii şi pentru presă; orală;
7) importanţa de conducere – operativă, tactică, strategică;
8) obiectivul determinant şi importanţa de conducere – descriptivă (de
înştiinţare) şi prescriptivă (de directivă);
9) tip – informaţie directivă-departamentală, ştiinţifică, despre experi-
enţa avansată şi din surse proprii.
Acestea sînt variante convenţionale de clasificare a informaţiei. În limi-
tele uneia din ele pot exista şi alte variante. De exemplu, cea directivă-depar-
95
Capitolul III
tamentală (ca tip) poate avea o însemnătate operativă, tactică şi strategică.

Indiferent de varianta de clasificare, cerinţele faţă de informaţie sînt unice.
Informaţia trebuie să fie furnizată la timp (operativă), să fie fiabilă, optimă,
accesibilă, logică şi laconică, complexă, să corespundă împuternicirilor şi
competenţei subiectului de dirijare sau a persoanei cu funcţie de răspundere.
Informaţia se concretizează nu numai prin cerinţe, dar şi prin proprietăţi,
prin destinaţie: este purtătorul unei acţiuni de conducere bine orientate; a sub-
iectivităţii şi obiectivităţii; prezenţa informatorului (sursei) şi a informatului
(destinatarului); o legătură informaţională directă şi inversă; volum; veridici-
tate; valoare; amploare; caracter deschis. Proprietăţile şi destinaţia informa-
ţiei în activitatea de conducere sînt prezente în caracteristica ei. La rîndul lor,
caracteristicile informaţiei descriu particularităţile distincte, indicii cantitativi
şi cei calitativi ai evaluării ei.
În munca de conducere, tipurile tradiţionale de operaţiuni, cu ajutorul
cărora conducătorul – de unul singur sau cu ajutorul specialiştilor – elaborea-
ză şi realizează, de exemplu, o decizie de dirijare, sînt munca cu informaţia
(documente, dări de seamă, prognoze etc.); munca cu omul, cu colectivul, cu
sistemul de conducere, precum şi oferirea consultaţiilor privind dirijarea.
Prin urmare, elementul de legătură pentru toate tipurile de activităţi este
informaţia ca purtător de acţiune în conducerea bine orientată. Informaţia de-
vine obiectul de bază şi produsul deciziei de conducere: ea trece treptat în
categoria de marfă, căpătînd o valoare de consum.
Informaţia posedă proprietăţi de subiectivitate şi obiectivitate, prioritară
fiind cea subiectivă. Coraportul dintre subiectiv şi obiectiv în informaţia re-
flectată depinde de mulţi factori, inclusiv de nivelul de pregătire profesională
şi de nivelul de cultură al persoanei, de necesităţi şi interese, de complexitatea
procesului şi timpului rezervat pentru conducere, de nivelul şi mijloacele teh-
nice de dirijare. Astfel, deşi sursa de informaţie poartă un caracter obiectiv,
informaţia din această sursă este subiectivă, deoarece la reflectarea ei are loc
receptarea, transformarea şi transmiterea ei de către om, care poate de unul
singur organiza o informaţie (alcătui instrucţiuni, ordine, dispoziţii etc.). În
acest caz, subiectivitatea informaţiei este prezentă chiar de la început. Nu
se poate confunda informaţia subiectivă cu informaţia eronată, neautentică.
Acestea sînt categorii diferite. Informaţia subiectivă poate avea un grad înalt
de obiectivitate şi de veridicitate.
Informaţia poate avea sens doar atunci cînd există o sursă (informatorul)
şi destinatarul (informatul). O persoană poate fi în acelaşi timp şi informator,
şi informat. Astfel, realizînd acţiunea de dirijare (legătură informaţională di-
rectă) asupra obiectivului dirijării, conducătorul primeşte informaţie despre
96
activitatea OD (legătura informaţională inversă). În conducere sînt evidenţia-

te şi alte caracteristici informaţionale (volum, veridicitate, valoare, amploare
şi caracter deschis).
Volumul informaţiei trebuie examinat din două părţi: volumul infor-
maţiei simbolice şi al celei recepţionate. Volumul informaţiei simbolice este
determinat de numărul de litere, semne şi de obicei este exprimat în simbo-
luri sau biţi (de exemplu, documentul conţine 900 de simboluri). Volumul
informaţiei recepţionate caracterizează complexitatea informaţiei despre un
obiect oarecare pentru luarea unei decizii fondate. Acest volum depinde de
volumul de simboluri, de forma de prezentare (text, grafic, formulă, sunet),
de intervalul de timp necesar pentru prelucrarea informaţiei, de complexitatea
informaţiei, de caracteristicile individuale ale informatului, de starea curentă
a obiectului de dirijare.
Participanţii la o discuţie, consfătuire, instructaj sau la altă activitate de
acest fel nu receptează informaţia în acelaşi mod, iar unii dintre ei o înţeleg
chiar în sens opus. În afară de aceasta, unii participanţi pot să redea întregul
conţinut al consfătuirilor, iar alţii – doar să enumere unele fragmente.
Volumul informaţiei receptate are trei niveluri: de redundanţă, exces in-
formaţional; de informaţie cu nivel subminimal şi de insuficienţă (foame in-
formaţională).
Redundanţa informaţională despre obiectul de dirijare oferă posibilitatea
de a spori calitatea deciziei adoptate, însă adoptarea ei se tărăgănează şi cresc
costurile informaţiei. Pentru adoptarea unor decizii importante uneori este ne-
voie de dublarea informaţiei, adică de a se crea o redundanţă informaţională.
Nivelul subminimal al informaţiei reprezintă volumul minim de informa-
ţie destinat unei persoane concrete, în baza căreia persoana dată poate adopta
o decizie de conducere. Evident, acest nivel este o mărime subiectivă şi ea
trebuie ajustată la persoana concretă. Tehnologia determinării acestui nivel
minim trebuie să ţină cont de individualitatea persoanei. În legătură cu aceas-
ta concepţia respectivă de construire a locului de muncă automatizat poate
realiza bine oferirea volumului necesar de informaţie unei persoane cu funcţii
de răspundere concrete.
Insuficienţa (foamea) de informaţie face dificilă elaborarea unei decizii
corecte, sporeşte gradul de risc şi atunci apare nevoia de metode economi-
co-matematice moderne pentru sporirea probabilităţii deciziei corecte. Insufi-
cienţa de informaţie adeseori apare în mod artificial din cauza monopolizării
diferitelor cunoştinţe. Monopolizarea se manifestă în două direcţii: ţinerea în
secret (fondată sau nefondată) a unei părţi de cunoştinţe necesare; monopoli-
zarea (tendinţa unor persoane sau organizaţii de a poseda în chip monopolist
97
Capitolul III
informaţia în scopul sporirii statutului său social şi economic). Ieşirea din

această stare trebuie făcută prin democratizarea proceselor informaţionale,
adică prin asigurarea unui acces larg la informaţia necesară a mai multor per-
soane prin mai multe canale.
Metodica evaluării nivelului volumului informaţiei receptate se bazează
pe metode de expertiză.
Veridicitatea informaţiei reprezintă raportul cunoştinţelor reale faţă de
volumul general al informaţiei, adică volumul informaţiei receptate. Veridici-
tatea are trei niveluri: absolut (100,0%), de încredere (mai mult de 80,0%) şi
negativ (mai puţin de 80,0%).
Veridicitatea în mare parte depinde de metodica prelucrării documentu-
lui. Cu cît mai puţine persoane participă la colectarea, transmiterea şi prelu-
crarea informaţiei, cu atît e mai mare veridicitatea ei. Despre unul şi acelaşi
eveniment se poate obţine diferită informaţie în funcţie de metodica aplicată
la colectarea şi prelucrarea ei. Veridicitatea depinde de sursa de informaţie,
de algoritmul şi timpul de parcurgere şi prelucrare a ei. Chiar şi informaţia
absolut veridică, dar care a venit la persoana informată prea tîrziu, se poate
dovedi a fi falsă, de exemplu, informaţia despre valoarea acţiunilor la bursă.
Veridicitatea poate fi sporită artificial în urma prelucrării unui volum de in-
formaţie, mai mare ca de obicei, după metodici sau algoritmi mai eficienţi.
Astfel, se poate căpăta nivelul absolut de veridicitate a informaţiei, prelucrînd
informaţia de nivel de încredere sau chiar de nivel negativ de veridicitate.
Valoarea informaţiei se caracterizează prin reducerea nivelului de chel-
tuieli de resurse (materiale, timp, bani) pentru adoptarea unei decizii corecte.
Ea are patru niveluri: nivelul zero; mediu (reducerea nivelului de cheltuieli
sau sporirea profitului mai mult de 10,0 la sută); înalt (reducerea nivelului de
cheltuieli de peste două ori); supraînalt (reducerea nivelului de cheltuieli mai
mult de 10 ori).
Valoarea caracterizează informaţia ca marfă, care are valoare de consum.
O valoare zero are informaţia care repetă caracteristici nefolositoare pentru
adoptarea deciziei. Nivelul mediu al valorii îl are informaţia ce este creată de
specialişti buni, dar care au pierdut interesul faţă de muncă. O valoare mare
reprezintă modelele imitatoare ale organizaţiei, care oferă conducătorului po-
sibilitatea de a anticipa corect posibilele consecinţe ale realizării diverselor
variante de decizie. O valoare supraînaltă are informaţia legată de tehnologii-
le inovaţionale, de cercetările de marketing.
Saturaţia informaţiei este raportul dintre informaţia utilă şi cea de fond.
Informaţia de fond serveşte pentru o mai bună receptare a informaţiei utile
(profesionale) datorită îmbunătăţirii dispoziţiei, sporirii nivelului emoţional,
98
orientării prealabile a atenţiei asupra temei date. Informaţia de fond poate

include glume, anecdote, stimulente morale şi materiale, informaţia de ini-
ţiere.
În lipsa informaţiei de fond, informaţia utilă este apreciată ca fiind „sea-
că” şi este prost receptată. În cazul abundenţei informaţiei de fond se poate
recepta doar o parte din informaţia utilă. În asemenea cazuri se spune că în
comunicare, în raport este multă „apă”.
Elaborarea unui raport optim între informaţia utilă şi cea de fond încă nu
se referă la arta de a conduce. Sporirea saturaţiei informaţiei (prezenţa unui
volum mare de texte, a unui număr mare de tabele şi cifre) este o tendinţă
modernă de asigurare informaţională a procesului de conducere.
Caracterul deschis al informaţiei constă în posibilitatea de a fi prezenta-
tă diverselor grupuri de oameni. Există trei niveluri de deschidere:
• informaţia secretă reflectă necesităţile globale ale societăţii şi are li-
mitări în utilizare; de exemplu, informaţia despre apărarea ţării, des-
pre potenţialul de cadre, elaborările ştiinţifice etc.;
• informaţia confidenţială (pentru uz de serviciu) reflectă necesităţile
societăţii, ale unui grup sau colectiv de oameni. Această informaţie
are limitări în utilizare. De exemplu, rezultatele investigaţiei pacien-
tului şi argumentarea diagnosticului nu întotdeauna este bine să fie
discutate cu pacientul sau cu rudele sale. La categoria de informaţie
confidenţială se referă: informaţia despre starea sănătăţii unor pa-
cienţi, datele despre potenţialul organizaţiei (în ce priveşte cadrele,
tehnologiile, nivelul ştiinţific etc.), de exemplu, despre programele
investiţionale şi planurile investiţionale; starea economică a organi-
zaţiei; informaţia despre parteneri şi clienţi; stipulările din contracte-
le de afaceri etc.;
• publică (deschisă) este informaţia care reflectă interesele societăţii,
necesităţile şi interesele oamenilor şi nu are limitări în utilizare. Ast-
fel, în organizaţia care nu are încheiate contracte militare de stat nu
trebuie să existe informaţie secretă.
Informaţia acumulată urmează a trece prelucrarea primară (vezi meto-
dica Statistica sanitară), analiza, transmiterea şi ordinea prescrisă. Astfel,
asigurarea informaţional-analitică este totalitatea generalizată a cunoştinţelor
despre starea internă şi cea externă a sistemului dirijat, utilizate pentru eva-
luarea situaţiei şi elaborarea deciziilor de conducere. Prezenţa şi posibilitatea
transmiterii informaţiei este o condiţie necesară a conducerii.
Ca orice altă structură a sistemului, blocul de decizii necesare (BDN)
trebuie să fie organizat pe principii sistemice. În calitate de bază metodică
99
Capitolul III
se utilizează abordarea sistemică, despre care s-a mai vorbit. O unitate orga-
nizaţională a BDN pot fi secţiile organizatorico-metodice (SOM) şi centrele
informaţional-analitice (CIA). În unele regiuni din Rusia au fost organizate
Medstat. În opinia noastră, această abreviere nu este întru totul corectă, deoa-
rece limitează interesul departamental la dările de seamă statistice.
Cele mai acceptabile pentru perfecţionarea activităţii de conducere sînt
centrele informaţional-analitice. În aspect structural, CIA pot include pînă la
10 sectoare funcţionale (de asigurare informaţională, analitico-metodică, de
investigaţii de marketing, de tehnologii computerizate, de investigaţii socio-
psihologice, de planificare şi finanţe, juridic, de formare a preţurilor, relaţii
externe şi serviciul specialiştilor principali). Organizarea CIA se recomandă a
fi realizată (fără a se majora listele de încadrare pe sistem) în baza redistribui-
rii personalului şi a funcţiilor secţiilor organizatorico-metodice sau ale secţii-
lor de statistică ale instituţiilor medicale de nivel ierarhic corespunzător, adică
în urma lichidării acestora şi transmiterii funcţiilor ce le-au fost atribuite în
centrele informaţional-analitice.
Teoria sistemelor are o importanţă hotărîtoare pentru management, pen-
tru procesul de conducere şi munca de dirijare. Totodată, luată aparte, ea nu
le spune conducătorilor care anume elemente ale organizaţiei ca sistem sînt
deosebit de importante. Teoria sistemelor vorbeşte numai că organizaţia este
alcătuită din multiple subsisteme interdependente şi fiecare dintre ele inter-
acţionează cu mediul extern. Această teorie nu determină concret variabilele
de bază care influenţează funcţia dirijării. Ea nu determină nici modul în care
mediul extern influenţează asupra managementului şi asupra rezultatelor ac-
tivităţii organizaţiei.
Deşi apar unele lucrări consacrate analizei şi caracterizării sistemului
tradiţional de ocrotire a sănătăţii şi sistemului de asistenţă medicală, care eva-
luează succesele şi performanţele lor, chestiunea despre necesitatea şi impor-
tanţa practică a aplicării teoriei sistemelor, principiilor sistemice în domeniul
ocrotirii sănătăţii şi asistenţei medicale rămîne încă nestudiată pînă la capăt.
Este nevoie de o muncă mai asiduă de cercetare ştiinţifică şi o reorientare
profesional-psihologică, de o restructurare şi dărâmare a stereotipurilor, mai
întîi de toate, la persoanele cu funcţii de răspundere. Perfecţionarea structurii
organizaţionale şi a funcţiei sistemului, precum şi a mecanismelor de dirijare
este imposibilă fără o reinstruire a tuturor lucrătorilor şi a personalului de
conducere.
100
Ca p i tolul 4
ORGANIZAŢIA. MEDIUL SĂU INTERN ŞI MEDIUL EXTERN
 Noţiunea de organizaţie şi cerinţele faţă de ea

 Mediul intern al organizaţiei
 Mediul extern al organizaţiei
 Organizaţii formale şi informale
4.1. Ce este organizaţia şi care sînt cerinţele faţă

de ea
Organizaţia reprezintă un grup de persoane care colaborează reciproc
prin intermediul materialelor, precum şi a condiţiilor economice şi legislative
pentru soluţionarea problemelor şi atingerea scopului comun.
Organizaţia este un grup de oameni, a căror activitate este coordonată
conştient pentru atingerea unui sau mai multor scopuri comune. Cerinţele faţă
de organizaţie:
1. Prezenţa a cel puţin 2 persoane care se consideră membri ai organi-
zaţiei.
2. Prezenţa a cel puţin unui scop.
3. Prezenţa membrilor grupului care urmăreşte acelaşi interes în atin-
gerea scopului comun.
Chester Barnard, specialist în management, spunea că la mijlocul seco-
lului al XX-lea oamenii tind spre unire în organizaţie şi colaborare în comun
din cauza limitărilor fizice şi biologice caracteristice fiecărui om aparte. Într-
o organizaţie oamenii se completează reciproc, îşi unesc forţele în comun şi
aceasta îi face mai puternici în lupta pentru supravieţuire. Fără a se uni într-o
organizaţie, oricît de primitivă ar fi fost, omenirea n-ar fi putut să existe şi să
creeze o societate civilizată.
Odată apărută, organizaţia începe să trăiască de sine stătător, devine in-
dependentă de cei care au creat-o şi, totodată, intră în relaţii cu ei. În aşa fel
oamenii folosesc organizaţia ca să-şi atingă acele scopuri pentru care au şi
creat-o. Ei vin cu speranţa că organizaţia le va da posibilitate să se ocupe cu o
activitate interesantă, prestigioasă, îi va asigura cu informaţia necesară, le va
garanta independenţă, drepturi, putere şi securitate socială.
La rîndul său, organizaţia foloseşte posibilităţile şi capacităţile membri-
lor săi şi de aceea le pretinde experienţă, cunoştinţe, calificare, conştiincio-
zitate, responsabilitate, disciplină, respectarea regulilor şi normelor de com-
portare adoptate în această organizaţie. La modul ideal, relaţiile dintre om şi
101
Capitolul IV
organizaţie trebuie să fie echilibrate, însă acest echilibru poate fi distrus atît

de o parte, cît şi de alta. În acest caz, organizaţia încetează să lucreze eficient
şi nu mai poate să-şi îndeplinească funcţiile pe deplin.
Totodată unele circumstanţe şi factori de provenienţă internă sau externă
influenţează şi/sau determină bunăstarea şi succesul activităţii sale. Vom cer-
ceta factorii mediului intern.
4.2. Factorii mediului intern al organizaţiei

În interiorul oricărei organizaţii există factori situaţionali care necesită
atenţia conducătorului. Aceştia sînt: scopurile, structura, problemele (sarcini-
le), tehnologia şi oamenii.
1. Scopurile. Organizaţia poate fi privită ca un mijloc de atingere a sco-
purilor, care permit oamenilor să obţină în colectiv ceea ce n-ar obţine indivi-
dual. Scopurile sînt stări finale concrete sau rezultatul dorit, pe care grupa se
străduieşte să-l atingă, lucrînd împreună.
În timpul procesului de planificare, conducerea elaborează scopurile şi le
anunţă membrilor organizaţiei. Acest proces reprezintă un mecanism puternic
de coordonare, deoarece el dă posibilitate membrilor organizaţiei să ştie spre
ce trebuie să tindă.
Scopurile organizaţiei sînt diverse. Organizaţiile ce se ocupă cu busi-
nessul îşi pun scopuri de rentabilitate, productivitate, creşterea veniturilor.
În schimb organele de stat, instituţiile de învăţămînt, spitalele nu urmăresc
veniturile, ci sînt interesate de cheltuieli.
2. Structura organizaţiei este o interrelaţie logică a nivelurilor de condu-
cere şi a ramurilor funcţionale, construită astfel încît să permită atingerea mai
eficientă a scopurilor organizaţiei.
Două concepţii de bază ţin nemijlocit de structura organizaţiei: diviziu-
nea specializată a muncii şi sfera controlului. Diviziunea muncii e prezentă
în orice organizaţie. O particularitate deosebită este diviziunea specializată a
muncii, adică fiecare muncă să fie îndeplinită de specialişti în domeniu.
În toate organizaţiile, cu excepţia celor prea mici, are loc o diviziune
orizontală a muncii pe linii specializate. Într-un spital mare putem lua drept
exemplu secţiile componente: terapie, chirurgie, pediatrie, ginecologie etc.
Nu mai puţin importantă este şi diviziunea verticală a muncii, care se reali-
zează la trei niveluri: inferior, mediu şi superior.
Conducătorii nivelului inferior (sau şefii mici, conducătorii primei ve-
rigi, conducătorii operativi) reprezintă un nivel organizatoric care se află în
102
Organizaţia. Mediul său intern şi mediul extern
nemijlocita apropiere de lucrătorii simpli, de exemplu, de medicii ce se ocupă

cu diagnosticul şi tratamentul.
Conducătorii nivelului mediu. În unele organizaţii mari apare necesi-
tatea divizării nivelului mediu în două niveluri din cauza numărului mare
de conducători. În consecinţă apare nivelul mediu superior şi mediu inferior.
Exemplu de conducător al nivelului mediu poate fi decanul, şeful secţiei, ofi-
ţerii armatei de la locotenent pînă la colonel.
Este greu de judecat despre rentabilitatea fiecăruia, deoarece volumul
muncii variază în linii mari de la o organizaţie la alta şi chiar în cadrul unei
organizaţii. În general, aceşti conducători sînt o verigă de legătură între nivelul
superior şi cel inferior. Ei pregătesc informaţia pentru hotărîrile luate de condu-
cătorii superiori, apoi o transmit în formă prelucrată, specifică conducătorilor
inferiori.
Veriga superioară o alcătuiesc conducătorii de nivel superior, mai puţin
numeros decît celelalte. Funcţiile tipice sînt, de exemplu, în business, preşe-
dintele, vicepreşedintele companiei, în armată – generalii, în sfera statală –
miniştrii, în universităţi – rectorii. Aceşti conducători sînt responsabili pentru
adoptarea celor mai importante decizii pentru organizaţie. Activitatea reuşită
a acestor conducători este apreciată foarte înalt, munca lor fiind plătită foarte
bine. În acelaşi timp, şi povara unei asemenea activităţi este grea: persoana în
acest post este foarte însingurată, volumul de muncă şi responsabilitatea sînt
foarte mari, timpul muncii este nelimitat etc.
3. Problemele (sarcinile) reprezintă un volum de muncă, una sau mai
multe activităţi care trebuie îndeplinite într-un mod stabilit anterior şi într-un
termen prestabilit. Din punct de vedere tehnic, sarcinile se prescriu nu lucră-
torului, ci funcţiei sale. Tradiţional, sarcinile se împart în 3 categorii: lucrul cu
oamenii, cu obiectele şi cu informaţia. De exemplu, munca persoanelor aflate
la conveier este un lucru cu obiectele, pe cînd un medic de familie lucrează cu
oamenii. Activitatea contabilului, de exemplu, este legată de informaţie.
4. Tehnologia este al patrulea factor situaţional intern al unei organizaţii.
Lewis Davis scria: „Tehnologia este o combinare a deprinderilor calificate,
a utilajului, infrastructurii, instrumentelor şi cunoştinţelor tehnice, necesare
pentru realizarea transformărilor în materiale, informaţie sau în oameni”.
Sarcinile şi tehnologia sînt strîns legate între ele. Îndeplinirea sarcinilor inclu-
de folosirea unei tehnologii concrete ca mijloace de prelucrare a materialului
intrat în forma obţinută la ieşire.
5. Oamenii. Comportamentul oamenilor în societate şi la serviciu este
un rezultat al îmbinării caracteristicilor personale şi ale mediului extern. Nu
există în lume doi oameni care să aibă aceleaşi caracteristici.
103
Capitolul IV
Capacităţile omului sînt caracteristici care îl deosebesc cel mai mult de

semenii săi. Unii oameni dispun de mai multe capacităţi decît alţii pentru în-
deplinirea unui anumit lucru ca, de exemplu, dactilografierea, programarea,
conducerea unei adunări, planificarea, conducerea. Aceste deosebiri sînt de-
terminate parţial de ereditate, dar, de obicei, ele se evidenţiază pe parcursul
experienţei practice.
Predispunerea (înclinaţia) este potenţialul pe care îl are persoana pen-
tru îndeplinirea unui anumit lucru. Fiind un rezultat al combinării calităţilor
înnăscute cu experienţa acumulată, ea devine un talent. Influenţa înclinaţiei
este evidentă în domenii cum sînt muzica şi sportul.
Predispunerea spre conducere este foarte importantă la alegerea candida-
ţilor pentru studierea managementului. Dacă conducătorul nu va putea aprecia
corect înclinaţia persoanei pentru o anumită activitate, timpul şi cheltuielile
pentru a-l învăţa vor fi pierdute în zadar.
Necesităţile sînt stări interne psihologice sau fiziologice de percepere
a unor insuficienţe. La necesităţile de bază se referă necesităţile fiziologice
(de hrană, apă, căldură) şi necesităţile psihologice de apartenenţă la o grupă
de oameni sau la societate. Mulţi oameni au necesităţi psihologice de a avea
putere sau influenţă, dar aceste necesităţi rămîn în umbră pînă cînd nu sînt sa-
tisfăcute necesităţile de bază. Din punctul de vedere al conducerii, organizaţia
trebuie să creeze situaţii în care satisfacerea necesităţilor lucrătorilor ar duce
la realizarea scopurilor acestei organizaţii.
Speranţele. Bazîndu-se pe experienţa din trecut şi pe analiza situaţiei
curente, oamenii îşi formează speranţe cu privire la rezultatele comportamen-
tului lor. Conştient sau inconştient, ei hotărăsc pe cît de posibilă sau de impo-
sibilă este înfăptuirea unor lucruri importante pentru ei. Aceste speranţe au o
influenţă deosebită asupra comportamentului lor actual.
Perceperea influenţează puternic speranţele şi celelalte aspecte ale com-
portamentului. În scopuri practice vom defini perceperea ca o conştientizare in-
telectuală a stimulilor obţinuţi de la senzaţii. Perceperea este foarte importantă,
pentru că anume ea determină ce este „realitatea” pentru individul concret.
Oamenii reacţionează nu la ceea ce se întîmplă în realitate, dar la ceea
ce percep ei că se întîmplă realmente. Oamenii percep acelaşi stimul în mod
diferit. De exemplu, fobia faţă de un păianjen, care nu prezintă nici un pericol.
Perceperea determină dacă persoana simte o necesitate şi care sînt speranţele
ei în situaţia dată. Ceea ce se petrece în realitate influenţează comportamentul
doar în măsura în care acesta este perceput de însuşi omul.
104
Atitudinea. Punctul de vedere. Încă un aspect al deosebirilor dintre oameni

este atitudinea lor faţă de ceva sau orientarea socială. Atitudinea formează per-
cepţia neobiectivă a mediului şi astfel influenţează comportamentul, de exem-
plu, cei ce consideră că oamenii de culoare sau femeile sînt necompetenţi ca
lucrători şi stau pe o treaptă mai joasă ca alţii, se străduiesc să exagereze gre-
şelile pe care le comit aceste categorii de lucrători şi nu pot evalua şi percepe
demonstraţiile că, în medie, ei sînt la fel de competenţi ca şi toţi ceilalţi.
Atitudinea faţă de muncă este un factor important, care determină cum
vor reacţiona oamenii la schimbarea condiţiilor şi a timpului de muncă, la
stimularea muncii.
Valorile sînt convingeri comune, încrederea în ceea ce este bine, ceea ce
este rău sau lipsa unei încrederi în viaţă. Iată cîteva exemple de valori vitale:
„A munci asiduu este bine”, “Democraţia este mai preferabilă decît dictatu-
ra”, „A fi bogat e mai bine decît a fi sărac”.
Valorile se cultivă în procesul educaţiei primite în şcoală, acasă, în bise-
rică şi chiar în localuri de distracţie.
Fiecare organizaţie, voluntar sau involuntar, îşi stabileşte sistemul său de
valori. Acest sistem reprezintă cultura sau imaginea morală a organizaţiei. Ca
şi o societate mai mare, organizaţia tinde să aibă o morală personală, obiceiu-
rile şi tabuurile sale.
ORGANIZAŢIA
Tehnologia
OAMENII scopurile STRUCTURA
sarcinile
Fig. 4.1. Modelul de interacţiune a factorilor interni
Am vorbit de fiecare factor intern al unei organizaţii în parte pentru a

uşura înţelegerea caracteristicilor lor. De menţionat că în practica de condu-
cere aceşti factori nu pot fi priviţi independent unul de altul. Concepţia-cheie
este aceea că o schimbare radicală a unuia din factori va duce inevitabil la
schimbarea celorlalţi. Aceasta se vede clar în modelul de interacţiune a acto-
rilor interni (figura 4.1).
105
Capitolul IV
4.3. Mediul extern al organizaţiei

Cercetătorii primelor şcoli de teorie a conducerii au atribuit puţină im-
portanţă factorilor externi ai organizaţiei, ceea ce se consideră un mare ne-
ajuns al oricărei abordări, deoarece organizaţiile trebuie să se acomodeze la
schimbările mediului extern şi să opereze schimbările respective în mediul
intern. Aceste schimbări pot fi ilustrate prin modelul următor (figura 4.2):
�
Schimbări
�
ol ril a
iil şi
hn zo nţ
In ocu
og or
so
te rni fue
or
Mediul extern
flu ltu
ci
fu In
en ra
ţ a lă
� Graniţa externă
� a organizaţiei
� Tehnologia
�
�
�
Schimbări
Schimbări
� �
� Structura Scopul
� Oamenii �
Intrări
� � � Ieşiri
organizaţiei
�
�
�
� Sarcinile
�
�
�
isl ică a
leg lit nţ
In cur nom
co a e
şi po ue
flu en i
�
şi
ă
n co
iv
fl
en ţilo ei
In
at
ţa r
�
�
Schimbări
�
�
Fig. 4.2. Modelul de influenţă a circumstanţelor imprevizibile asupra
organizaţiei
Importanţa mediului extern. După cum se vede din modelul prezen-

tat, mediul extern are o influenţă importantă asupra organizaţiei. Chiar dacă
schimbările externe sînt nesemnificative, conducătorii sînt nevoiţi să ţină cont
de ele, pentru că organizaţia ca sistem deschis depinde de mediul extern în
ceea ce priveşte asigurarea cu resurse, energie, cadre şi chiar consumatori.
Deoarece supravieţuirea organizaţiei depinde de conducător, managerul este
106
dator să poată depista factorii externi ce ar influenţa asupra organizaţiei şi să

propună metode de a reacţiona la acţiunea externă.
Prima problemă cu care se confruntă conducătorii este de a determina
care factori anume influenţează asupra organizaţiei şi determină succesul ei,
deoarece este imposibil de a ţine cont de toţi factorii. Din acest considerent
factorii externi se clasifică în două grupe:
1. Mediul de acţiune directă.
2. Mediul de acţiune indirectă.
După Elbing, mediul de acţiune directă include factorii care influenţează
nemijlocit activitatea organizaţiei. Aceştia sînt: furnizorii, resursele de mun-
că, legile, organizaţiile de reglementare statală, consumatorii şi concurenţii.
Prin mediu de acţiune indirectă se subînţeleg factorii care pot să nu ac-
ţioneze direct asupra organizaţiei, dar totuşi să aibă o oarecare influenţă. Este
vorba de următorii factori: starea economiei, progresul tehnico-ştiinţific, mo-
dificările socioculturale şi cele politice, influenţa intereselor de grup, eveni-
mentele din alte ţări etc. (vezi figura 4.2.)
Înainte de a da o lămurire mai amănunţită factorilor de acţiune directă
şi acţiune indirectă, vom vorbi pe scurt despre caracteristicile generale ale
mediului extern.
Interconexiunea factorilor mediului extern este forţa cu care modi-
ficarea unui factor influenţează alţi factori. Conform opiniei cercetătorilor
F. Emery şi E. Trist, interconexiunea factorilor mediului extern ar fi trebuit
să modifice mediul intern al organizaţiilor ce activează în prezent într-un
mediu ce se schimbă rapid. Conducătorii nu mai pot privi izolat factorii ex-
terni. Ei trebuie să înţeleagă că aceşti factori interacţionează şi se modifică
în permanenţă.
Complexitatea mediului extern presupune numărul de factori la care
organizaţia este obligată să reacţioneze. Dacă asupra ei exercită presiune ho-
tărîrile de stat, reînnoirea frecventă a contractelor cu sindicatele, o mulţime
de concurenţi şi schimbările tehnologice rapide, se poate spune că această
organizaţie se află într-un mediu mult mai complicat decît, să zicem, organi-
zaţia preocupată de activitatea cîtorva furnizori, cîtorva concurenţi, în lipsa
sindicatelor şi cu o modificare lentă a tehnologiei.
Mobilitatea mediului extern este viteza cu care au loc schimbările din
jurul organizaţiei. S-a constatat că viteza de modificare a tehnologiei şi a pa-
rametrilor luptei concurenţiale în industria farmaceutică, chimică şi cea elec-
tronică este mai mare decît în industria constructoare de maşini. Totodată,
mobilitatea mediului extern poate fi mai mare pentru unele subdiviziuni ale
aceleiaşi întreprinderi şi mai mică pentru altele.
107
Capitolul IV
Incertitudinea mediului extern este funcţia cantităţii de informaţie de

care dispune organizaţia în privinţa unui anumit factor, precum şi funcţia în-
crederii în această informaţie. Dacă dispunem de puţină informaţie sau nu
sîntem convinşi de veridicitatea ei, atunci mediul devine mai nedefinit, mai
nesigur decît în situaţia cînd dispunem de o informaţie adecvată şi sigură. Cu
cît mai incert este mediul extern, cu atît este mai greu de adoptat o hotărîre
eficientă.
A. Mediul acţiunii directe
Furnizorii (de resurse

Consumatorii
materiale, capitale, umane)
ORGANIZAŢIA
Legile şi organele
Sindicatele Concurenţii
statale
Fig. 4.3. Mediul extern al organizaţiei: acţiunea directă
Furnizorii. Din punctul de vedere al abordării sistemice, organizaţia este

mecanismul de transformare a materiei prime (intrări) în produse finite (ie-
şiri). Cele intrate în organizaţie sînt materialele, utilajul, energia, capitalul
şi forţa de muncă. Dependenţa dintre organizaţie şi reţeaua de furnizori care
asigură intrarea resurselor enumerate este unul din cele mai reuşite exemple
de influenţă directă a mediului asupra organizaţiei.
Materialele. Unele organizaţii necesită o îndestulare permanentă cu ma-
teriale, de exemplu, companiile constructoare de maşini, firmele de distribui-
re a mărfii, magazinele de comerţ cu amănuntul. Nu este greu să ne închipuim
ce s-ar întîmpla dacă la uzina constructoare de maşini ar lipsi un oarecare
detaliu.
Capitalul. Furnizorii de capital sînt: băncile, programele întreprinderilor
care acordă împrumuturi, acţionarii şi persoanele private care acceptă cambia
întreprinderii sau cumpără obligaţiile ei. De obicei, cu cît lucrurile merg mai
bine în companie, cu atît ea are posibilităţi mai mari să negocieze cu furnizo-
rii pentru a primi volumul necesar de bani în condiţii avantajoase.
108
Resursele de muncă. Asigurarea adecvată cu forţă de muncă califica-

tă este necesară pentru realizarea sarcinilor legate de atingerea scopurilor
stabilite, adică pentru eficacitatea organizaţiei propriu-zise. Fără oameni
capabili să folosească eficient tehnologia complicată, capitalul şi materia-
lele, toate cele enumerate ar avea puţin folos. Dezvoltarea unor ramuri este
astăzi stopată de insuficienţa de anumiţi specialişti. Ca exemplu poate servi
orice sector al industriei de computere, care necesită tehnicieni şi progra-
matori înalt calificaţi.
Una din problemele de bază ale organizaţiei contemporane este atragerea
şi susţinerea managerilor talentaţi, ceea ce ar avea drept consecinţă o condu-
cere adecvată, adică realizarea sarcinilor şi atingerea scopurilor propuse.
Legislaţia. Într-o economie preponderent privată, cum ar fi, spre exem-
plu, cea americană, interacţiunea dintre cumpărătorii şi vînzătorii fiecărui
produs brut şi fiecărui produs finit este supusă unor restricţii juridice. Fiecare
organizaţie are statutul său juridic, în care se menţionează cum îşi poate ea
desfăşura activitatea şi ce impozite trebuie să plătească. Numărul şi com-
plexitatea legilor ce se referă nemijlocit la business au crescut foarte mult
în secolul XX. Conducătorii organizaţiilor sînt nevoiţi să le respecte, în caz
contrar sînt amendaţi sau chiar li se interzice practicarea businessului.
Organele de stat. Organizaţiile sînt obligate să respecte nu numai legile,
ci şi cerinţele organelor reglementării de stat. Aceste organe asigură îndepli-
nirea obligatorie a legilor, de asemenea, introduc cerinţe proprii, care uneori
au forţă de lege.
Consumatorii. Mulţi acceptă opinia lui Peter Drucker, specialist în pro-
bleme de conducere, care afirmă că scopul principal al businessului este de
a crea consumatori, ceea ce înseamnă că însăşi supravieţuirea şi justificarea
existenţei organizaţiei depinde de capacitatea ei de a găsi consumatorul rezul-
tatului activităţii sale. Chiar şi guvernul are consumatorii săi – cetăţenii.
Concurenţii reprezintă un factor extern, influenţa căruia nu poate fi ne-
gată. Conducătorii fiecărei organizaţii îţi dau bine seama că, dacă nu satisfac
necesităţile consumatorilor la fel de eficient cum o fac concurenţii, atunci
organizaţia îşi pierde clienţii. În multe cazuri nu atît consumatorii, cît con-
curenţii determină care rezultate ale activităţii pot fi vîndute şi ce preţ poate
fi cerut. Consumatorii nu sînt unicul obiect al concurenţei dintre organizaţii.
Lupta se poate duce şi pentru resursele de muncă, resursele materiale, capital
şi dreptul de a folosi inovaţii tehnice.
109
Capitolul IV
B. Mediul acţiunii indirecte
Evenimentele
Starea economiei
internaţionale
ORGANIZAŢIA
Progresul
Factorii politici Factori socioculturali
tehnico-ştiinţific
Fig. 4.4. Mediul extern al organizaţiei: acţiunea indirectă
Factorii mediului acţiunii indirecte, de obicei, nu influenţează operaţiu-

nile organizaţiei atît de vădit ca factorii mediului acţiunii directe. Totuşi, con-
ducătorii trebuie să ţină cont de aceşti factori.
Mediul de influenţă indirectă este, de regulă, mai complicat. Factorii lui
de bază sînt: tehnologia, starea economiei, factorii socioculturali şi cei poli-
tici, precum şi interconexiunea cu comunitatea locală.
Tehnologia este concomitent factor intern şi factor extern de mare im-
portanţă. Inovaţiile tehnologice influenţează asupra eficienţei cu care pot fi
fabricate şi vîndute produsele, asupra vitezei de ,,îmbătrînire” a produsului,
asupra modului de colectare, păstrare şi de distribuţie a informaţiei, precum
şi asupra faptului ce fel de servicii şi produse noi aşteaptă consumatorii de la
organizaţie. Progresul tehnic a influenţat activitatea organizaţiilor prin com-
putere, laser, microunde, roboţi, legătură prin sateliţi, energia atomică, fabri-
carea produselor alimentare sintetice, ingineria genetică etc.
Starea economiei. Conducerea trebuie de asemenea să poată evalua
influenţa schimbărilor din economie asupra organizaţiei. Starea economiei
mondiale influenţează asupra costului tuturor resurselor şi asupra capacităţii
consumatorilor de a cumpăra anumite produse şi servicii. Dacă, de exemplu,
se prognozează inflaţia, conducerea poate să găsească de cuviinţă să mărească
rezervele de resurse necesare. Ea poate, de asemenea, să hotărască să ia un
credit, deoarece atunci cînd va fi obligată să-l ramburseze valoarea banilor va
fi în scădere, ceea ce va acoperi parţial pierderile la achitarea ratei dobînzii.
Starea economiei poate influenţa puternic posibilitatea de a obţine ca-
pital pentru necesităţile întreprinderii. Aceasta se datorează faptului că gu-
110
vernul deseori, pentru a atenua consecinţele înrăutăţirii situaţiei economice,

reglementează impozitele şi mărimea ratei dobînzilor stabilită de banca de
stat. Dacă această bancă măreşte rata dobînzii, băncile comerciale sînt nevoite
să procedeze la fel. Drept consecinţă, este mai greu de obţinut credite şi costul
lor pentru organizaţie este mai mare.
Este important de înţeles că o modificare concretă a stării economiei poa-
te influenţa pozitiv asupra unor organizaţii şi negativ asupra altora.
Factorii socioculturali. Orice organizaţie funcţionează într-un mediu
cultural, de aceea factori socioculturali ca obiectivele, valorile vitale şi tra-
diţiile influenţează asupra organizaţiei. De exemplu, în businessul american
darea de mită pentru obţinerea unui contract, răspîndirea de zvonuri despre
concurenţi se consideră acţiuni amorale, pe cînd în alte ţări, cu un alt mediu
sociocultural, o astfel de practică este acceptabilă. Un alt exemplu de influen-
ţă socioculturală asupra practicii de afaceri este stereotipul tradiţional, potri-
vit căruia femeile sînt incompetente în rol de conducători.
Factorii socioculturali influenţează, de asemenea, producţia şi serviciile
oferite de o companie. Un bun exemplu este confecţionarea hainelor. Oame-
nii sînt gata să plătească mai mult pentru un obiect pe care este inscripţionat
numele unui renumit creator de modă, deoarece, după părerea lor, aceasta le
conferă o autoritate în societate.
Factorii politici. Unele aspecte ale situaţiei politice – de exemplu, ati-
tudinea administraţiei, a organelor legislative şi a justiţiei faţă de business
– au o importanţă deosebită pentru conducător. Strîns legate de tendinţele
socioculturale, în societatea democratică aceste atitudini influenţează acţiuni
ale guvernului cum ar fi impozitarea veniturilor companiei, cerinţe în raport
cu practica de angajare la lucru a reprezentanţilor minorităţilor naţionale, sta-
bilirea înlesnirilor la impozit, adoptarea legislaţiei pentru protecţia consuma-
torului, controlul preţurilor şi salariilor etc.
O importanţă mare pentru companiile care au pieţe de desfacere în alte
ţări o are factorul de stabilitate politică. O instabilitate politică poate duce
la imposibilitatea de a desface marfa, ceea ce poate avea consecinţe nefaste
asupra organizaţiei.
Relaţiile cu comunitatea locală. Pentru toate organizaţiile are o impor-
tanţă primordială relaţia cu autorităţile locale, cu comunitatea ca un factor
al influenţei indirecte. Aproape în fiecare localitate există legi şi obiective în
raport cu businessul, care determină locul unde poate să-şi desfăşoare activi-
tatea o organizaţie sau alta. Unele oraşe, de exemplu, depun eforturi pentru
atragerea întreprinderilor, pe cînd altele se luptă pentru a nu permite întreprin-
derilor să intre în oraş. De aceea, multe organizaţii se străduiesc să menţină
111
Capitolul IV
relaţii bune cu populaţia şi autorităţile locale, de exemplu, finanţează şcolile,

efectuează activităţi de binefacere etc.
Mediul internaţional
În timp ce factorii mediului extern influenţează într-un mod sau altul
asupra tuturor organizaţiilor, mediul organizaţiilor care activează la nivel in-
ternaţional se deosebeşte printr-o complexitate sporită, determinată de o tota-
litate de factori ce caracterizează fiecare ţară. Economia, cultura, cantitatea şi
calitatea resurselor materiale şi umane, legile, instituţiile de stat, stabilitatea
politică, nivelul de dezvoltare tehnologică diferă de la un stat la altul. Con-
ducătorii de întreprinderi trebuie să ţină cont de aceste diferenţe în activitatea
de zi cu zi.
Dirijarea businessului internaţional se extinde asupra tuturor sferelor
de activitate, care sînt legate de transferul de resurse, mărfuri, servicii şi for-
ţă de muncă peste graniţele naţionale. Începînd cu anii ’60 ai secolului XX,
sectorul businessului internaţional capătă o importanţă deosebită pentru orga-
nizaţiile internaţionale. Investiţiile întreprinderilor americane peste hotare, de
exemplu, au crescut substanţial în ultimii ani.
Variantele businessului internaţional. Întreprinderile pot pătrunde pe
piaţa internaţională pe diferite căi:
Exportul este cea mai simplă cale de a pătrunde pe piaţa internaţională.
Licenţierea: întreprinderea poate vinde licenţa pentru fabricarea produc-
ţiei sale unei companii străine sau statului. Întreprinderea oferă companiei
străine sau statului dreptul de a folosi patentele sau tehnologia, secretele de
producţie şi, de asemenea, îi acordă susţinere tehnologică şi administrativă.
Întreprinderile mixte, în care două sau mai multe companii private din
diferite ţări investesc resurse în unităţile industriale. Participanţii sînt par-
teneri egali şi obţin venit în funcţie de cota-parte din pachetul de acţiuni al
întreprinderii mixte.
Investiţii directe de capital. Disponibilitatea de a se racorda la busines-
sul internaţional apare atunci cînd conducerea hotărăşte să exporte producţia
firmei sale şi să păstreze controlul deplin asupra producţiei, marketingului,
finanţelor etc.
Corporaţiile multinaţionale conduc întreprinderile din alte ţări. Mai bine
de o sută din cele mai puternice corporaţii multinaţionale au filiale în mai
mult de 30 de ţări ale lumi. Multe din ele activează în sectorul de prelucrare,
fabricarea medicamentelor, producţia chimicalelor, electronică, industria pe-
trolului etc.
112
Factorii mediului internaţional. Cei mai importanţi factori internaţionali

sînt următorii: cultura, economia, legislaţia, reglementarea de stat şi situaţia
politică.
Cultura reprezintă sistemul de valori, credinţe, obiceiuri împărtăşite de
societate. Fiecare societate îşi are cultura sa, influenţa căreia se resimte în
stilul vieţii cotidiene.
Cultura unor ţări poate fi caracterizată ca individualistă, materialistă şi
orientată asupra preţuirii timpului. Această cultură nu atribuie mare impor-
tanţă tradiţiei, ceremoniilor şi formalităţilor care în alte ţări sînt o caracteris-
tică de bază a culturii. Diferenţa dintre culturi se exprimă în necorespunderea
punctelor de vedere în privinţa puterii, importanţei muncii, rolului femeii în
societate etc. Limba este unul din aspectele culturii, care poate prezenta anu-
mite dificultăţi pentru organizaţia ce-şi desfăşoară activitatea peste hotare.
Economia. Firmele care activează în mediul internaţional trebuie să ana-
lizeze condiţiile şi tendinţele economice şi să urmărească dezvoltarea eco-
nomică a ţărilor în care activează. Următorii factori economici pot influenţa
activitatea firmelor: nivelul salariilor, cheltuielile pentru transport, cursul va-
lutar, inflaţia, nivelul impozitărilor etc.
Legile şi reglementarea statală. Firmele care activează pe piaţa interna-
ţională sînt obligate să ţină cont de legile din ţările respective referitoare la
stabilirea taxelor, patentele, relaţiile de muncă, standardele producţiei finite,
stabilirea preţurilor etc.
Situaţia politică. Încordarea socială poate să influenţeze procesul de pro-
ducere sau să limiteze desfacerea, dacă nemulţumirea este îndreptată împotri-
va fabricii sau a produsului aflat în ţară străină. Acţiunile politice împotriva
guvernului sau o schimbare bruscă a regimului politic înseamnă creşterea ris-
cului pentru exportatorul sau investitorul străin. Aşadar, pentru a avea succes
în mediul internaţional, conducătorul trebuie să înţeleagă şi să ţină cont de
diferenţele culturale, economice, legislative şi politice.
4.4. Organizaţii formale şi informale.

Departamentarea
Organizaţiile apar din nevoia umană de cooperare. Ele au o structură
formală şi una informală, care determină fluxul de activitate şi relaţiile inter-
personale din cadrul fiecărei organizaţii.
Structura formală este planificată şi publică, cea informală este neplanifi-
cată şi implicită. Structura formală este reprezentată de structura oficială a or-
113
Capitolul IV
ganizaţiei (organigrame, fluxuri de producţie), în timp ce structura informală

este reprezentată de relaţiile personale neoficiale ce se stabilesc între membrii
organizaţiei şi care influenţează eficacitatea cu care organizaţia îşi desfăşoară
activitatea. Cele două tipuri de structuri sînt complementare.
Structură formală au organizaţiile în care activităţile a două sau mai mul-
te persoane sînt coordonate în mod conştient spre un obiectiv dat. Esenţa
lor se reduce la existenţa unui obiectiv comun conştientizat. Persoanele din
aceste organizaţii au deci un scop comun, comunică între ele şi au voinţa de a
acţiona. Organizaţiile formale au o zonă clară de libertate de acţiune.
Structurile informale apar spontan în urma unor activităţi de grup fără un
scop comun conştientizat. Grupurile din cadrul acestor structuri sînt dinami-
ce; ele se încheagă, se desfac şi dezvoltă relaţii interpersonale.
Rolul organizaţional încorporează obiective verificabile (vezi capitolul 6),
sarcini şi activităţi clar definite şi o arie de autoritate bine înţeleasă. Pentru ca rolul
să fie operaţional, este nevoie, pe lîngă resurse şi instrumente, de informaţie.
Pentru definirea structurii organizaţiei şi a rolurilor este nevoie de gru-
parea activităţilor necesare atingerii scopurilor, de desemnarea unui manager
cu autoritate pentru a controla aceste activităţi, precum şi de coordonarea pe
orizontală şi pe verticală a acestora.
Proiectarea structurii organizaţiei se face pentru a clarifica ce trebuie să
facă şi de ce rezultate răspunde fiecare; a îndepărta obstacolele cauzate de
confuzia şi nesiguranţa sarcinilor de lucru; a stabili o reţea de comunicare a
deciziilor care să reflecte şi să sprijine obiectivele organizaţiei.
Aici acţionează două principii de bază:
a) principiul unităţii obiectivelor – o structură organizaţională este efi-
cace dacă favorizează contribuţia indivizilor la atingerea obiectivelor
organizaţiei;
b) principiul eficienţei – o structură organizaţională este eficientă dacă
favorizează atingerea obiectivelor de către oameni (deci este eficace)
la un cost minim sau cu consecinţe nefavorabile minime.
Organizarea ca proces presupune cîţiva paşi esenţiali:
1. Stabilirea obiectivelor organizaţiei.
2. Formularea obiectivelor derivate, a planurilor şi politicilor.
3. Identificarea şi clasificarea activităţilor necesare pentru atingerea
obiectivelor.
4. Gruparea activităţilor în contextul resurselor umane şi celor materia-
le disponibile şi a modului optim de folosire a acestora.
5. Delegarea autorităţii necesare îndeplinirii activităţilor de către şeful
fiecărui grup.
114
6. Unirea acestor grupări atît pe orizontală, cît şi pe verticală prin relaţii

de autoritate şi sisteme informaţionale.
Organizaţiile, de obicei, prezintă diferite niveluri de organizare, deoare-
ce întotdeauna există o limită în ceea ce priveşte numărul de persoane ce se
află sub îndrumarea unui manager. Acest principiu simplu era cunoscut încă
din antichitate. Înainte de exodul din Egipt, Moise primeşte următorul sfat:
„Tu nu poţi face acest lucru singur. Alege-ţi oameni capabili şi fă-i conducători
asupra miilor, sutelor, cincizecilor şi zecilor. Lasă-i pe ei să judece. Toate lucru-
rile mari să le aducă la judecata ta, dar lucrurile mărunte să le judece ei”.
Departamentarea organizaţiilor se face tocmai pentru ca un manager să
aibă autoritate asupra activităţilor specifice dintr-o arie distinctă, o diviziune
sau o filială a unei organizaţii. Departamentarea poate fi: numerică, în timp,
funcţională, teritorială, pe produse, pe client, pe marketing, pe proces sau
echipamente, pe servicii.
Cea mai frecventă este departamentarea funcţională, care are avantajul
de a fi logică, demonstrată în timp, bazată pe specializarea ocupaţională, ceea
ce simplifică atît formarea, cît şi asumarea responsabilităţii rezultatelor. Ea
implică un control de vîrf, este eficientă în utilizarea forţei de muncă, puterea
şi prestigiul activităţii de bază sînt bine demonstrate de manageri.
Astfel, vom întîlni frecvent organizaţii împărţite pe departamente de pro-
ducţie sau de servicii, de finanţe, de marketing, de informatică etc. Această
diferenţiere duce la apariţia loialităţii faţă de funcţie, nu faţă de organizaţie
ca un tot întreg, a unor bariere de comunicare la nivelul funcţiilor, complică
formarea personalităţii managerilor şi, ca urmare, promovarea acestora.
În cazul organizaţiilor mari, care cuprind arii geografice întinse, departa-
mentarea funcţională este greu de coordonat. Una dintre problemele ce apar
este dorinţa de a exercita controlul – departamentul respectiv uită că sco-
pul activităţii sale este de a-i servi pe ceilalţi şi doreşte să preia controlul
(de exemplu, departamentul de personal preia funcţia de angajare în locul
managerului). De asemenea, specializarea extremă constituie cauza muncii
neinteresante, plicticoase, care scade motivaţia. De aceea, este bine ca depar-
tamentarea să se facă cît mai aproape de punctul de oferire al serviciului, deci
să existe un grad mărit de descentralizare.
115
Ca p i tolul 5
FUNCŢIILE MANAGEMENTULUI. CONŢINUTUL ACTIVITĂŢII
DE CONDUCERE DE PE POZIŢII FUNCŢIONALE
• Funcţiile managementului
• Prognoza şi planificarea
• Organizarea
• Tipuri de organizaţii şi tipuri de conducere
• Controlul
5.1. Funcţiile managementului şi rolul lor în

activitatea de conducere. Caracteristici generale
Deseori conducătorii sistemului sănătăţii consacră o bună parte a timpu-
lui de muncă pentru a rezolva probleme operative, adică soluţionează proble-
mele care apar în procesul lucrului curent, cu toate că ei ar trebui să se ocupe
de realizarea sarcinilor strategice de perspectivă. Care este cauza?
Cauze obiective pot fi următoarele:
1. Conducătorul îndeplineşte activităţi cu un înalt grad de complexitate.
El permanent coordonează rezultatele activităţii subsistemelor func-
ţionale ale departamentelor, totodată rezolvă probleme organizatori-
ce, economice, de personal, tehnice, medicale. În afară de aceasta,
cu cît este mai înalt nivelul de dirijare al conducătorului, cu atît mai
multe secţii i se supun. Acest fapt duce la mărirea numărului de pro-
bleme, a situaţiilor imprevizibile etc.
2. Lipsa unei organizări rigide în munca aparatului de conducere, a inte-
grării şi cooperării ei; a unui mecanism de delegare a împuternicirilor
şi obligaţiilor de serviciu.
3. Insuficienţa profesionalismului, a competenţei colaboratorilor apa-
ratului de conducere, mai întîi de toate în problemele de dirijare, de
drept, economice şi psihologice.
4. Activităţile ce frînează suprastructurile de conducere şi unităţile in-
termediare.
5. Predominarea principiilor administrative de dirijare.
6. Lipsa documentaţiei corespunzătoare privind interesele înguste, dar
nu de ordin global, de importanţă statală.
Abordarea funcţională în teoria managementului pentru prima dată a fost
fondată de unul din reprezentanţii şcolii clasice de conducere Henri Fayol,
care a descris funcţiile conducerii, rolul lor în activitatea de conducere.
116
Funcţiile managementului. Conţinutul activităţii de conducere de pe poziţii funcţionale
Funcţia conducerii reprezintă:

a) o formă specifică a activităţii de conducere, rezultatul diviziunii mun-
cii şi specializării în sfera conducerii;
b) o formă concretă de influenţă dirigistă asupra activităţii sistemului, ce
condiţionează şi determină partea de conţinut a relaţiilor de afacere;
c) activităţi pe care le îndeplinesc managerii pentru a atinge obiectivele
organizaţiilor prin utilizarea resurselor umane sau de alt fel.
Funcţiile conducerii se referă la:
a) subiectul şi obiectul conducerii;
b) conţinut şi destinaţie;
c) modul şi etapa activităţii de conducere.
Acţiunile întreprinse de subiectul conducerii potrivit conţinutului studii-
lor ciclului de conducere formează funcţiile acestuia, iar totalitatea funcţiilor
respective alcătuiesc conţinutul procesului de conducere.
Realizarea procesului de conducere presupune îndeplinirea unor acţiuni
specifice ce pot fi grupate în cîteva funcţii definitorii pentru rolul oricărui
conducător, indiferent de poziţia acestuia. Nu există astăzi delimitare unanim
acceptată a acestor funcţii sau un consens în privinţa numărului lor.
Care sînt funcţiile conducerii? Aceste funcţii sînt descrise de H. Koontz
şi C. O’Donnell în cartea Conducerea: analiza sistemică şi situaţională a
funcţiilor conducerii. Aici autorii evidenţiază şase funcţii ale conducerii:
1. planificarea
2. organizarea
3. coordonarea de lider
4. lucrul cu cadrele
5. controlul
6. evaluarea.
În componenţa fiecărei funcţii autorii evidenţiază subfuncţii. De exem-
plu, funcţia planificării conţine următoarele subfuncţii: previziunea, stabilirea
scopurilor, adoptarea deciziilor, strategia şi politica.
În opinia altor autori, îndeosebi a lui D. M. Cruc, conţinutul activităţii
conducerii se realizează în cinci funcţii ale conducerii: planificarea, organiza-
rea, coordonarea, conducerea şi controlul.
Henri Fayol clasifică funcţiile manageriale în următoarele categorii, nu-
mindu-le elementele managementului – activităţi de bază realizate de mana-
geri: prognozarea, planificarea, organizarea, funcţia de personal (coordona-
rea), conducerea (comanda), controlul.
În Republica Moldova s-a ajuns la un consens aproape unanim al specia-
liştilor privind funcţiile procesului de conducere:
117
Capitolul V
• previziunea
• planificarea
• organizarea
• motivarea
• controlul.
Aceste funcţii au elemente comune. Astfel:
• activităţile caracteristice fiecărei funcţii sînt specifice în ansamblul
lor numai cadrelor de conducere (în munca oricărui conducător există
elemente de execuţie şi invers). Diferenţa este că executarea la nive-
lul conducătorului priveşte întreaga organizaţie, iar la nivelul execu-
tantului – doar pe acesta;
• funcţiile de conducere se realizează în toate tipurile de întreprinderi,
indiferent de mărime sau sector de activitate;
• funcţiile au ponderi diferite la diverse niveluri ierarhice.
Prognozarea reprezintă preocuparea liderului pentru evaluarea de perspec-
tivă a stării de sănătate a comunităţii, a necesarului în asistenţă medicală, a pro-
blemelor medicale şi economice, cu care se va confrunta instituţia respectivă.
Previziunea stă la baza planificării, asigurînd premisele unui plan real şi eficace.
Planificarea constă în selectarea misiunilor, obiectivelor şi a acţiunilor
necesare pentru realizarea activităţii. Activitatea de planificare reclamă luarea
unor decizii între mai multe alternative, deci ea presupune o alegere. Planifi-
carea orientează managementul în utilizarea resurselor.
Scopul planificării este să dea posibilitatea serviciilor de sănătate să facă
faţă prezentului şi să anticipeze viitorul. Aceasta implică luarea deciziei asu-
pra a ceea ce trebuie făcut, cînd şi cum trebuie făcut. Poate fi pe termen lung
sau pe termen scurt. Prin termen scurt se înţelege o perioadă de maximum un
an. (Bugetul unui spital este, de exemplu, o planificare pe termen scurt, pentru
că anticipează viitorul pe o perioadă de aproximativ un an.)
R. Taylor şi S. Taylor susţineau că „managerii fac planificare atunci cînd
proiectează o viziune asupra viitorului şi întreprind acţiuni care au drept
scop realizarea anumitor obiective declarate. La niveluri manageriale mai
înalte, accentul se pune pe determinarea misiunii organizaţiei, a scopurilor
şi obiectivelor adecvate, în timp ce la niveluri mai joase importantă este de-
terminarea modului de realizare a acestor aspecte”. De exemplu, planificarea
la nivel managerial înalt poate implica pregătirea unui program de acţiune
strategică, pe care organizaţia trebuie să-l urmeze pe termen lung (5–10 ani),
pentru a oferi servicii medicale pediatrice într-o zonă rurală. Managerul nive-
lului inferior poate stabili cum se va desfăşura prima parte a planului (acţiu-
nile programate în primul rînd).
118
Ca să funcţioneze adecvat, o organizaţie are nevoie de un plan care ar

avea următoarele caracteristici: unitate, continuitate, flexibilitate şi precizie.
Altfel spus, pentru a rezolva problemele legate de planificare, echipa mana-
gerială trebuie:
• să asigure îmbinarea corespunzătoare a obiectivelor specifice fiecărui
departament din organizaţie (unitate);
• să combine planificarea pe termen scurt cu cea pe termen lung (con-
tinuitate);
• să fie capabilă să adapteze planul la modificările apărute (flexibilitate);
• să încerce să prognozeze corect direcţiile de acţiune (precizie).
Esenţa planificării constă în utilizarea optimă a resurselor.
Organizarea este activitatea prin care se stabileşte structura instituţiei şi
se definesc rolurile persoanelor din cadrul diferitelor compartimente. Organi-
zarea presupune şi stabilirea relaţiilor dintre diferite compartimente şi oameni,
referindu-se implicit la stabilirea relaţiilor de autoritate şi responsabilitate.
Prin funcţia de organizare, utilizînd într-un mod adecvat resursele umane
şi materiale, în strînsă legătură cu condiţiile economico-sociale, demografice
şi culturale, liderul trebuie să facă faţă tuturor problemelor apărute în orga-
nizaţie, stabilind locul, rolul şi responsabilitatea fiecărui membru al echipei
medicale. Scopul organizării este de a crea o structură adecvată pentru orga-
nizaţie, astfel încît aceasta să-şi poată atinge obiectivele propuse prin plani-
ficare.
Managerii stabilesc relaţiile formale dintre indivizi şi grupuri, formînd
unităţi logice. Organizaţiile pot fi structurate după mai multe criterii:
• pe baza funcţiilor (activităţi similare fiind grupate în acelaşi loc); de
pildă, laboratorul clinic, radiologia, farmacia se află frecvent în ace-
eaşi zonă;
• pe baza serviciilor; de exemplu, blocurile operatorii sau camerele de
gardă;
• pe baza „produselor”, cînd activităţi din diverse departamente sînt inter-
conectate (cum se întîmplă în cazul centrelor de diabet, spre exemplu).
Organizarea poate fi făcută pentru a funcţiona pe termen lung (departamen-
te/structuri permanente) sau pe termen scurt, ca în cazul în care se formează un
grup de lucru ce se va dizolva în momentul în care sarcina a fost îndeplinită.
Managerul trebuie să fie conştient de multitudinea relaţiilor informale
care există într-o organizaţie, de prezenţa liderilor informali ai organizaţiei, în
pofida faptului că aceştia nu au o autoritate formală atribuită.
Decizia reprezintă stimularea activităţii prin metode adecvate şi rezol-
varea competentă şi la timp a sarcinilor curente sau a situaţiilor neprevăzute.
119
Capitolul V
Este o soluţie adoptată de lider, din mai multe posibile, fiecare avînd avanta-
jele şi dezavantajele sale.
Coordonarea (funcţia de personal) este sincronizarea activităţii persoa-
nelor, eforturilor individuale ca ele să contribuie la realizarea scopurilor gru-
pului şi ale organizaţiei. Realizarea acestei funcţii presupune dezvoltarea unor
relaţii interpersonale favorabile, îndeplinirea misiunilor instituţiei medicale.
Coordonarea, de asemenea, include activităţile în legătură cu manage-
mentul resurselor umane sau administrarea personalului. Scopul principal al
acestei funcţii este de a desemna persoanele cele mai adecvate în posturile co-
respunzătoare, deci care au calificarea necesară postului. Angajaţii nu trebuie
să fie nici sub şi nici supracalificaţi în postul pe care îl ocupă. Ambele situaţii
trebuie evitate în aceeaşi măsură. Totodată, funcţia de personal include recru-
tarea angajaţilor, selectarea lor, alocarea personalului în posturile existente,
determinarea modului de remunerare, precum şi acţiunile desfăşurate în ve-
derea întreruperii activităţii angajaţilor din cauza pensionării, transferului sau
a concedierii.
Controlul sau monitorizarea. Funcţia managerială de control se concen-
trează pe monitorizarea şi evaluarea performanţelor obţinute. Scopul princi-
pal este încercarea de îmbunătăţire continuă a calităţii. Controlul implică, în
esenţă, stabilirea de standarde şi compararea rezultatelor concrete cu aceste
standarde. Standardele reprezintă o bază măsurabilă, cantitativă, ce poate fi
folosită de manageri pentru a monitoriza, ajusta şi îmbunătăţi performanţa.
R. Taylor şi S. Taylor menţionează patru etape ale procesului de control:
a) stabilirea de standarde de timp, calitate şi cantitate;
b) măsurarea rezultatelor;
c) compararea rezultatelor cu standardele;
d) aplicarea modificărilor necesare.
Controlul implică frecvent un mecanism de feedback sistematic, în care
intrările sînt comparate cu ieşirile (rezultatele). Cînd apar devieri de la re-
zultatele aşteptate, managerii folosesc feedbackul provenit din monitorizarea
procesului de producţie şi al rezultatelor, pentru a face schimbările necesare.
Dacă există un bun sistem de monitorizare, se pot face ajustări atît la resursele
folosite, cît şi la standardele de performanţă aplicate. Repetarea regulată a
acestui proces reprezintă premisa îmbunătăţirii performanţelor obţinute.
Evaluarea. În timp ce controlul are un caracter continuu, evaluarea are
caracter periodic şi final. Ea constă în analiza şi interpretarea rezultatelor obţi-
nute. Este necesar însă un sistem informaţional adecvat, pe baza unei evidenţe
primare corecte a activităţilor curente, întocmirii şi ţinerii la zi a fişierului
medical, a evidenţei şi gestionării resurselor materiale, financiare şi umane.
120
Conducerea (comanda). Funcţia de conducere presupune orientarea oa-

menilor spre ceea ce trebuie să realizeze şi ceea ce nu trebuie să facă, fiind ca-
racterizată prin acţiune. Adeseori conducerea implică constituirea unui mediu
de motivare, comunicare şi dirijare, astfel încît membrii organizaţiei (secţie,
policlinică, spital etc.) să înţeleagă ce se aşteaptă de la ei în muncă. Condu-
cerea poate include atribuirea unei sarcini unui subordonat (medicul-şef de
secţie stabileşte modul în care personalul auxiliar va realiza curăţenia într-un
salon). Un manager poate alege diferite moduri de conducere în funcţie de
sarcina de îndeplinit şi de dorinţa angajatului de a o duce la bun sfîrşit. Un pa-
rametru important este şi experienţa angajatului în îndeplinirea unei anumite
sarcini. Un angajat lipsit de experienţă poate avea nevoie de o direcţionare
specială şi de o supervizare continuă chiar pentru o sarcină simplă.
Un manager poate folosi un stil de conducere bazat pe preferinţele sau pe
filozofia personală. Unii manageri adoptă un stil de conducere puternic auto-
ritar, în timp ce alţii consideră că o abordare mai democratică funcţionează
mai bine. Managerii care posedă mai multă experienţă îşi pot adapta stilul
propriu la nevoile momentului. Un stil de conducere directiv este alegerea
optimă atunci cînd, de exemplu, evacuezi o clădire în flăcări, iar un stil demo-
cratic – cînd se elaborează planul de evacuare în caz de incendiu.
Motivarea este un proces de stimulare personală şi a altora către o acti-
vitate pentru atingerea scopurilor personale sau comune.
La nivelul organizaţiei managerul îndeplineşte şi el anumite funcţii. Stu-
dierea teoriei managementului devine o necesitate, deoarece realizarea co-
rectă a funcţiilor managerului rezolvă problemele conducerii raţionale, iar
evoluţia lui corespunde evoluţiei economiei de piaţă: este vorba de o mentali-
tate nouă, schimbată, avînd la bază un sistem de valori şi proprietăţi noi, alte
metode şi instrumente de dirijare în comparaţie cu cele tradiţionale şi o nouă
interpretare a principiilor conducerii şi legăturilor interne.
Apare necesitatea de a caracteriza, în primul rînd, noţiunile de organiza-
tor al ocrotirii sănătăţii şi de manager care, împreună luate, definesc funcţiile
ce îi revin acestui specialist.
Noţiunea generică de organizator stabileşte că funcţia principală a specialis-
tului respectiv este organizarea activităţii unor grupe de oameni în vederea atinge-
rii scopurilor fixate pentru instituţia respectivă, în cazul nostru – instituţiile medi-
cale. Organizarea activităţii personalului medical în vederea asigurării procesului
de tratament este strîns legată de alte funcţii specifice ale organizatorilor, funcţii
care, în ansamblul lor, asigură succesul în realizarea scopului fixat.
La baza acestui ansamblu de funcţii ale organizatorului se află funcţia lui
principală – definirea obiectivelor propuse spre realizare ca rezultat al des-
121
Capitolul V
făşurării activităţilor proiectate. În acest context menţionăm patru funcţii de

bază ale organizatorului ocrotirii sănătăţii:
1. Analiza informaţiei referitoare la activitatea instituţiei medicale rea-
lizată sub conducerea organizatorului, pe baza căreia se poate efectua
reglarea activităţii sistemului;
2. Planificarea procesului de organizare a activităţii lucrătorilor în in-
stituţia respectivă;
3. Controlul şi evaluarea nivelului de atingere a obiectivelor propuse
spre realizare;
4. Coordonarea eforturilor diferitelor grupuri de specialişti angajaţi în
activitatea instituţiei.
Din acest ansamblu de funcţii rezultă destul de clar că ele reprezintă
trăsături specifice, caracteristice unei anumite specialităţi, dar care se pot ma-
nifesta şi în procesul realizării altor specialităţi subsumate profesiei de medic.
Fiind însă în interconexiune în cadrul unui ansamblu organic de funcţii, care
are la bază definirea obiectivelor, ele reprezintă o particularitate specifică a
specialităţii de organizator al ocrotirii sănătăţii.
În ceea ce priveşte noţiunea de manager, ea indică specificul atitudinii
pe care trebuie să o manifeste organizatorul faţă de personalitatea umană, in-
diferent de faptul dacă, prin postul ocupat, aceasta se află în relaţii de interde-
pendenţă sau în relaţie de subaltern–conducător faţă de organizator. În aceste
condiţii, poziţia de manager impune realizarea unei serii de principii, care îşi
pun amprenta pe exercitarea funcţiilor menţionate, introducînd schimbări în
conţinutul activităţilor. De aceste principii ţin: stima faţă de om, democratismul
şi umanismul în conducere, adoptarea hotărîrilor ca proces colectiv, delegarea
împuternicirilor, atitudinea individualizată faţă de colaboratori, stimularea per-
sonală, egalitatea în drepturi şi obligaţii a membrilor colectivului, perfecţiona-
rea permanentă, autonomizarea conducerii, renovarea continuă, creativitatea.
5.2. Prognoza – atribut important în realizarea

planificării
Activitatea managerială are nevoie de perspectivă; ea vizează viitorul,
care înseamnă timp. Acest viitor nu se pretează cunoaşterii în mod pasiv, ci se
formează prin deciziile proprii ale omului.
Viitorul nu se descoperă cum s-a crezut multă vreme, ci este “construit”
prin activitatea umană; nu este o ghicire, ci parcurgerea unor evoluţii de va-
riabile posibile, elaborate de mintea omenească.
122
Prognoza sau previziunea, cum a definit-o H. Fayol, înseamnă sondarea

viitorului şi întocmirea, pe această bază, a unui program de acţiuni. Studiul
prognozei are o istorie relativ recentă – de circa 50-60 de ani – şi constituie
un ansamblu de activităţi prin intermediul cărora se determină principalele
obiective, resurse şi mijloace necesare înfăptuirii lor.
Principalele trăsături ale prognozei sînt următoarele:
 precede celelalte atribute, ceea ce nu este lipsit de importanţă;
 pune în evidenţă necesitatea practicării şi conducerii previzionale;
 prin exercitarea ei se anticipează evoluţia condiţiilor în care se va afla
conducătorul, precum şi starea, comportarea şi activitatea acestuia;
 contribuie la identificarea tendinţelor existente;
 contribuie la prevederea proceselor şi fenomenelor ce vor avea loc
în viitor şi a volumului resurselor necesare, la estimarea activităţii pe
termen lung fără a diminua valoarea previziunii pe termen scurt;
 realizează legătura dintre ce este (prezent) şi ce va fi, unde se va ajun-
ge (viitor);
 reprezintă un proces prin care conducerea apreciază viitorul şi stabi-
leşte diferite obiective: legătura inversă dintre previziune şi practică,
ea fiind cea care generează previziunea;
 nu-şi asumă precizia şi exactitatea;
 este strîns legată de decizie şi control.
Prognoza înseamnă o atitudine raţională în alegerea obiectivelor, a sco-
purilor, precum şi a mijloacelor, a programelor etc. şi răspunde la următoarele
întrebări:
• Ce trebuie de realizat?
• Cu ce mijloace se poate realiza în anumite condiţii?
Importanţa prognozei constă în faptul că ea combate incertitudinea şi posi-
bilele schimbări ce pot apărea şi concentrează atenţia asupra obiectivelor, scoa-
te în evidenţă procesul pentru cunoaşterea nivelului de rentabilitate şi uşurează
efectuarea controlului. Acest atribut este important, deoarece membrii unei co-
lectivităţi trebuie să cunoască în amănunte ceea ce se cere de la ei.
Principalele etape în desfăşurarea pronosticării sînt:
1. Stabilirea perspectivei, respectiv determinarea direcţiilor previzibile
de evoluţie.
2. Fixarea şi precizarea obiectivelor, respectiv cuantificarea rezultatelor
scontate.
3. Determinarea, evaluarea şi alegerea direcţiilor de acţiune.
4. Fixarea politicilor, adică a enunţurilor generale care ghidează gîndi-
rea şi activitatea în luarea deciziilor.
123
Capitolul V
5. Formularea planurilor şi programarea acţiunilor, adică demersul ra-

ţional al aprovizionării şi stabilirea resurselor umane şi materiale.
Prevederea acţionează înainte ca managerii să cunoască structurile, per-
sonalul, calificarea acestora, calităţile de autoritate etc., fiind o activitate ma-
joră pentru manageri, deoarece vizează viitorul.
Prognoza stă la baza planificării. După H. Fayol, „a conduce înseamnă a
prognoza, a planifica din timp” şi „(...) planul este în acelaşi timp rezultatul
prognozat şi direcţiile de acţiune, şi metodele ce se vor folosi”.
Planificarea, ca funcţie a procesului de conducere, e tratată de Taylor ca
un rezultat al diviziunii muncii intelectuale şi fizice. În cartea sa Principiile
conducerii ştiinţifice (1911) el scria: „Între lucrători şi conducător există di-
viziunea muncii şi a responsabilităţii. Conducătorul îndeplineşte lucrul pen-
tru care el este mai pregătit decît muncitorii, care, ca rezultat, vor lucra mai
productiv dacă lucrul lor va fi din timp planificat de către conducător”.
Planificarea ca funcţie a conducerii cuprinde 6 etape:
1. scopul şi estimarea lui;
2. aprecierea şi analiza mediului;
3. analiza alternativelor strategice;
4. alegerea alternativei optime;
5. începutul realizării planului;
6. realizarea şi controlul realizării.
În practica managementului contemporan la nivel de conducător al fir-
mei se folosesc, de regulă, 7 variante de planuri:
1. plan-scop sau scop;
2. program;
3. normativ;
4. regulă, regulament;
5. procedură;
6. metodă;
7. deviz de cheltuieli.
Tipurile principale de planuri în management:
1. Scop stabilit de conducerea firmei, care arată direcţia dezvoltării sale.
P. Odiorn clasifică scopurile care se realizează în procesul conducerii
în patru grupe:
• scop inovator – nou;
• scop pentru rezolvarea problemei date;
• scop pentru îndeplinirea îndatoririlor de serviciu;
• scop de autoperfecţionare.
Realizarea scopului inovator necesită folosirea în procesul de conducere
124
a metodelor noi, elementul ştiinţific, mijloace tehnice, analize, cercetarea noi-

lor pieţe de desfacere a producţiei.
Scop pentru rezolvarea problemei este obiectivul final al oricărui proces.
Scop de serviciu – cu ajutorul lui conducătorul poate să-şi aprecieze lu-
crul. Spre exemplu: „În luna septembrie voi organiza o şedinţă cu managerii
filialelor”.
Autoperfecţionarea presupune analiza greşelilor proprii şi lichidarea lor.
2. Planuri-programe. Noţiunea de program este mai vastă decît noţiunea
de scop. Programul este o parte a planului, care determină timpul, re-
zultatul şi mijloacele folosite de lucrători pentru a atinge scopul. Drept
exemplu de program poate fi dat sistemul de legalizare a contractelor
cu furnizorii, procesul de cumpărare şi instalare a utilajului.
3. Normative sînt planurile ce se folosesc pentru măsurarea, aprecierea
cantităţii şi calităţii lucrului îndeplinit.
4. Planul-regulă sau regulamentul apreciază limitele acţiunii aparatului
de conducere.
Componentele-cheie ale planificării organizatorice sînt: scopurile şi eta-
pele de bază ale procesului de planificare. Prima şi poate cea mai importantă
decizie a procesului de planificare este alegerea scopurilor.
Scopul general de bază al organizaţiei – cauza principală a fiinţării ei
– reprezintă misiunea ei. Scopurile se alcătuiesc pentru înfăptuirea misiunii.
Importanţa misiunii constă în aceea că ea detalizează statutul firmei şi
asigură direcţia şi orientările pentru atingerea obiectivelor. Formularea misiu-
nii organizaţiei trebuie să conţină informaţii privind:
1. Scopul de bază al firmei, pieţele sale de bază şi tehnologiile de bază.
Altfel spus, trebuie indicată activitatea antreprenorială cu care se
ocupă firma.
2. Mediul extern al firmei, ce determină principiile de lucru ale firmei.
3. Cultura organizaţiei: ce tip de climat există în interiorul firmei şi ce
tipuri de persoane atrage acest climat.
Alegerea misiunii. Unii conducători niciodată nu au grijă să aleagă şi să
formuleze misiunea organizaţiei lor. Necesitatea de a avea o misiune a fost
recunoscută de conducători cu mult înainte de apariţia teoriei sistemelor. Este
incorect să se creadă că misiunea unei organizaţii, oricît de mică ar fi, constă
în a avea venit.
Alegerea misiunii înguste de a obţine venit limitează posibilităţile con-
ducătorilor de a studia alternativele la luarea deciziilor. Drept consecinţă, fac-
torii-cheie pot să fie trecuţi cu vederea şi deciziile pot duce la un nivel scăzut
al eficacităţii organizaţiei.
125
Capitolul V
Misiunea organizaţiilor necomerciale. Multe organizaţii necomerciale

dispun de atîţia „clienţi”, încît le vine greu să-şi închipuie formularea cores-
punzătoare a scopului. Spre exemplu, spitalul trebuie să-şi asigure pacienţii
săi, surorile medicale, lucrătorii tehnici şi societatea locală, unde el îşi des-
făşoară activitatea.
Cu toate că misiunea prezintă un interes de bază pentru organizaţie, nu
trebuie de ignorat valorile şi scopurile conducerii de vîrf a firmei.
Caracteristica scopurilor. Scopurile organizaţiei se formulează şi se sta-
bilesc pe baza misiunii organizaţiei, spre care e orientată conducerea de vîrf.
Pentru a aduce succes organizaţiei, scopurile trebuie să satisfacă urmă-
toarele cerinţe:
1. Scopurile trebuie să fie concrete şi măsurabile. Spre exemplu, pentru
o firmă scopul primar este satisfacerea necesităţilor colaboratorilor
săi. Cerinţele presupuse pentru atingerea acestui scop sînt:
a) de a mări remunerarea colaboratorilor săi cu 10% pe an;
b) de a micşora fluctuaţia cadrelor cu 10% pe an;
c) de a mări avansarea în funcţie cu 15% pe an.
2. Altă caracteristică a scopurilor este un orizont concret de prognozare
sau orientare a lor în timp. Este necesar de a determina nu numai care
este scopul, dar şi cînd trebuie atins rezultativ. Scopurile, de obicei,
se stabilesc pe perioade lungi sau scurte. Ele pot fi:
a) de lungă durată – 5 ani;
b) de scurtă durată – 1 an;
c) de durată medie – de la un an pînă la cinci.
3. Scopul trebuie să fie realizabil, real. Stabilirea scopului ce depăşeşte
posibilităţile organizaţiei poate duce la urmări catastrofale.
4. Scopurile organizaţiei nu trebuie să împiedice atingerea altor scopuri.
Aprecierea şi analiza mediului. După ce au stabilit misiunea şi sco-
purile organizaţiei, conducătorii vor trece la următoarea etapă a planificării
strategice – etapa de diagnosticare. Primul pas la această etapă va fi analiza
mediului extern. Despre acest compartiment s-a vorbit deja, aici e cazul doar
să amintim următoarele:
Mediul este evaluat după trei criterii:
1. Aprecierea schimbărilor care influenţează asupra vieţii organizaţiei
de zi cu zi.
2. Determinarea factorilor ce reprezintă pericol pentru strategia cotidia-
nă a firmei. De exemplu, supravegherea concurenţilor.
3. Determinarea factorilor care oferă mai multe posibilităţi pentru atin-
gerea scopurilor pe baza corectării planului.
126
Apoi se va analiza mediul intern, şi anume punctele forte şi cele slabe

ale organizaţiei.
Studierea alternativelor strategice. În faţa organizaţiei stau patru va-
riante de bază ale alternativelor strategice:
1. Creşterea limitată.
2. Creşterea.
3. Micşorarea; reducerea.
4. Combinarea.
Creşterea limitată. Organizaţiile îşi aleg această variantă pentru că ea
este cea mai uşoară, cea mai convenabilă şi mai puţin riscantă metodă de
acţiune. Ea constă în stabilirea scopurilor, reieşind din rezultatele precedente
în corelare cu inflaţia.
Creşterea. Această alternativă este folosită în ramurile cu o dezvoltare
rapidă, cu schimbarea deasă a tehnologiei. Creşterea poate fi: pe perioadă
scurtă; pe perioadă lungă; internă; externă.
Micşorarea, reducerea poate avea cîteva variante:
1. Lichidarea – realizarea tuturor rezervelor organizaţiei.
2. Separarea surplusului.
3. Reducerea şi reorientarea.
Această variantă strategică se întrebuinţează des atunci cînd se înrăută-
ţesc indicii activităţii organizaţiei sau pur şi simplu pentru salvarea acesteia.
Combinarea. De ea se folosesc mai des firmele mari. Ea reprezintă com-
binarea celor trei variante enumerate.
Alegerea strategiei. Asupra alegerii strategiei efectuate de către condu-
cător influenţează diverşi factori:
1. Riscul.
2. Cunoaşterea strategiilor precedente.
3. Reacţia asupra acţionarilor.
4. Factorul timpului.
Realizarea planului strategic. Planificarea strategică capătă sens doar
atunci cînd se realizează. Componentele de bază ale realizării planului vor fi
tactica, politica, procedeele şi regulile.
Tactica. După cum conducerea stabileşte scopuri de scurtă durată în con-
cordanţă cu cele de lungă durată, la fel ea elaborează şi planuri de scurtă dura-
tă, acordate la cele de lungă durată. Aceste strategii de scurtă durată alcătuiesc
tactica.
Caracteristica planurilor tactice este următoarea:
a) tactica este elaborată pentru dezvoltarea strategiei;
b) ea este stabilită de către conducătorii verigii medii;
127
Capitolul V
c) este de o durată scurtă;

d) rezultatele apar foarte repede.
Politica. După alcătuirea planurilor strategice şi celor tactice, conduce-
rea trebuie să elaboreze nişte orientări adăugătoare, pentru a evita neînţelege-
rea lor. Această etapă în procesul de realizare constituie elaborarea politicii.
Politica reprezintă un îndrumar comun pentru acţiuni şi adoptarea deci-
ziilor, care ajută la atingerea scopurilor. Politica, de obicei, se elaborează de
către conducătorii verigii superioare şi pe o perioadă lungă.
Procedeele. Procedeele se alcătuiesc atunci cînd producţia se dovedeşte
a fi insuficientă. Ele descriu acţiunile necesare a fi întreprinse. În acest caz
individul dispune de o mică libertate în acţiuni şi de un număr mic de alter-
native.
Regulile. Atunci cînd realizarea planului depinde de îndeplinirea strictă
a sarcinilor, conducerea poate socoti de cuviinţă de a exclude în genere liber-
tatea alegerii. Pentru aceasta se folosesc regulile.
Regula determină ce trebuie de făcut la modul concret în situaţia dată.
Regulile diferă de procedee prin faptul că ele se referă la o acţiune concretă,
iar procedeele se referă la situaţii unde are loc o succesivitate de acţiuni.
Evaluarea planului strategic. Evaluarea strategiei se face prin compa-
rarea rezultatelor lucrului cu scopurile. Procesul de evaluare se foloseşte în
calitate de mecanism de legătură inversă pentru corectarea strategiei. Pentru
a fi eficientă, evaluarea trebuie efectuată sistematic şi permanent. În timpul
evaluării procesului de planificare este necesar a da răspuns la următoarele
întrebări:
1. Corespunde oare strategia cu posibilităţile organizaţiei?
2. Presupune ea un nivel permis de risc?
3. Dispune oare organizaţia de resursele necesare pentru realizarea fir-
mei?
4. Ţine cont strategia de pericolele externe şi de posibilităţi?
5. Strategia dată este cel mai bun mijloc de folosire a rezultatelor fir-
mei?
Există o serie de criterii calitative şi cantitative ce se folosesc în procesul
de evaluare.
După alegerea strategiei şi elaborarea planului, conducerea trebuie să
efectueze un control amănunţit al structurii organizaţiei.
128
5.3. Organizarea. Tipuri de organizaţii şi tipuri

de conducere
Organizarea este un proces de creare a structurii întreprinderii, care ofe-
ră oamenilor posibilitatea de a lucra împreună pentru atingerea scopurilor.
Organizaţiile care participă în asistenţa medico-sanitară ţin de furnizorii
de servicii şi de consumatori, scopul lor principal fiind îmbunătăţirea sănătăţii
individului şi a comunităţii. Tehnologia necesară pentru atingerea acestui scop
nobil ţine de legislaţie, reglare, profesionalism, instrumentar, medicamente,
vaccinuri, educaţie şi alte modalităţi de intervenţie preventivă sau curativă.
Există două aspecte de bază ale procesului de organizare:
1) structura organizaţiei;
2) principiile organizatorice, interconexiunea împuternicirilor.
Deci, sarcina managerului constă în alegerea acelei structuri care răspun-
de mai bine scopurilor şi sarcinilor, precum şi mediului extern al organizaţiei.
Potrivit teoriei clasice, structura organizaţiei trebuie să se formeze de sus în
jos. La început conducătorii trebuie să efectueze împărţirea organizaţiei în
sfere mai largi, apoi să-şi stabilească scopuri mai mult sau mai puţin fixe.
Astfel, consecutivitatea acţiunilor este următoarea:
1. Împărţirea organizaţiei pe orizontală pe sfere largi.
2. Stabilirea corelaţiei dintre împuternicirile diferitelor funcţii.
3. Determinarea obligaţiilor de serviciu.
Este important a înţelege că structura apărută în urma prelucrării organi-
zatorice nu este o formă fixă, stabilă. Deoarece structurile organizatorice se
bazează pe planuri, modificările esenţiale ale planului pot necesita o schim-
bare a structurilor.
Structura unei organizaţii poate fi formală (structură stabilită), naturală
(grupuri care reflectă interese comune, cum ar fi organizaţiile comunitare) sau
deschisă (sisteme independente care se autoreglează în procesul de atingere a
scopurilor, utilizînd materiale, energie şi informaţie).
Sistemele de organizare formală sînt unităţi sociale bine structurate în
funcţie de scopul organizaţiei. Sistemele naturale sînt unităţi mai puţin struc-
turate, în care participanţii colaborează pentru atingerea scopurilor comune
definite de organizaţie. Sistemele deschise sînt elemente de organizare a coa-
liţiilor de parteneri pentru atingerea scopurilor comune. Structura socială a
unei organizaţii include valori, norme şi roluri care determină comportamen-
tul partenerilor.
Organizaţiile de stat, comerciale şi cele care prestează servicii, inclu-
siv sistemul sanitar necesită o structură bine gîndită pentru a funcţiona. O
129
Capitolul V
structură organizatorică trebuie să corespundă dimensiunilor şi complexităţii

entităţii dorite şi scopurilor propuse. Structura organizaţiei reprezintă modul
de împărţire a activităţii totale în obiective şi coordonarea acestora. Modelele
organizatorice majore, care nu se exclud, ci se completează reciproc, sînt mo-
delul piramidal şi structura în reţea. Modelul piramidal se bazează pe ierarhia
conducerii în care fiecare îşi are rolul său bine determinat. Organizaţia cu
structură de matrice sau reţea adună împreună toţi profesioniştii sau tehnicie-
nii, pentru a lucra într-un program sau proiect specific.
După cum s-a menţionat, structurile organizatorice pot fi clasificate în 2
grupe mari: birocratică (modelul piramidal) şi adaptivă (structură în reţea).
Structura birocratică poate fi:
• liniară;
• funcţională;
• mixtă.
La structura adaptivă se atribuie:
• structura de comitet – organ de conducere colectivă (comisie, consi-
liu);
• structura de matrice – un lucrător sau specialist se subordonează la
doi şi mai mulţi conducători;
• structură de tip program-ţel se formează din specialiştii mai multor
secţii pentru realizarea unui ţel.
Structura ierarhic liniară este bazată pe respectarea a trei principii:
1. principiul ierarhiei (omul ocupă un loc strict delimitat în respectiva
structură; subordonările sînt precis stabilite);
2. principiul diviziunii muncii (se precizează operaţiile şi activităţile ce
trebuie executate);
3. principiul permanenţei (legăturile dintre participanţi odată fixate tind
spre stabilitate, persistenţă în timp).
Conducătorul posedă, deci, autoritatea totală asupra subordonaţilor săi,
el fiind responsabil de tot ceea ce se întîmplă în grupul pe care îl dirijează.
Acest model organizaţional a fost împrumutat de la organizaţiile de tip mili-
tar. Principala problemă ce se pune este cea a numărului de verigi (niveluri
ierarhice) pe care trebuie să le conţină lanţul organizaţional în discuţie. În
practică se întîlnesc organizaţii binivelare, trinivelare şi multinivelare.
Avantajele acestui tip de structură sînt:
• simplitatea (din care decurge economicitatea);
• stabilitatea înaltă a verigilor lanţului;
• rapiditatea luării deciziilor şi controlul lor;
• conducerea unică bazată pe comunicare directă;
130
• cunoaşterea anticipată a obligaţiilor, recompenselor, legăturilor din-

tre oameni, care au o anumită stabilitate şi contribuie la creşterea
ataşamentului faţă de organizaţie.
Dezavantajele decurg din lungimea liniei ierarhice; cînd aceasta este
destul de lungă, apar condiţii favorabile pentru tulburarea procesului comu-
nicării. Astfel pot interveni erori de transmisie sau de recepţie, pierderi de
informaţie şi, mai ales, de timp.
Aceste structuri au o formă piramidală ce include un grup numeros de
oameni pe treptele executive şi unul relativ mic în vîrful piramidei.
Structura funcţională este un tip de structură organizatorică care nu por-
neşte de la persoană, ci de la diversele funcţii pe care le va exercita aceasta
sau de la operaţiile pe care le presupune un anumit proces de producţie. An-
terior s-a observat că, în cadrul structurilor liniare, un subordonat nu primea
ordine decît de la un singur şef, care putea să realizeze simultan mai multe
funcţii. Însă F. W. Taylor spune că acest lucru nu este posibil în anumite tipuri
de organizaţii, deoarece se pot întîlni o multitudine de funcţii care nu pot fi
executate cu maximă eficienţă doar de o singură persoană.
În lucrarea sa Direcţia ştiinţifică a întreprinderilor Taylor susţinea că
într-o întreprindere industrială sînt importante opt funcţii: asigurarea discipli-
nei, calcularea timpului, instruirea, calcularea plăţii, întreţinerea, controlul,
reglarea şi promovarea. De fapt, aceste funcţii sînt valabile nu doar în orga-
nizaţiile de tip industrial. Această structură limitează numărul verigilor in-
termediare în plan vertical, ierarhic, în schimb le înmulţeşte în plan orizontal.
Acest tip de structură nu este aplicabil decît în organizaţiile mici sau cu un
grad mare de tehnicitate, care permit o subdiviziune a sarcinilor şi unde ele
sînt foarte bine definite şi delimitate.
Structura mixtă cuprinde, pe de o parte, servicii ierarhice care au sarcina
principală de a lua decizii, de a urmări executarea lor şi care poartă respon-
sabilitatea conducerii, iar pe de altă parte, servicii funcţionale care au drept
sarcină principală culegerea informaţiei, analiza şi interpretarea ei, pregătirea
deciziilor. Structurile mixte sînt cele mai răspîndite în organizaţiile sociale.
Actualmente, în întreaga lume se fac eforturi de a depăşi dificultăţile ce-
lor trei tipuri de structuri organizatorice prin deplasarea accentului pe alte ele-
mente. Dacă în primul tip accentul cădea pe individ, pe relaţiile de autoritate
dintre şefi şi subordonaţi, dacă în al doilea tip accentul cădea pe funcţiile in-
dividului, dacă în cel de al treilea tip accentul se punea pe îmbinarea primelor
două sisteme, astăzi unii autori sînt tentaţi să pună accent pe grupul de muncă,
pe factorii motivaţionali care pun în mişcare grupurile de muncă. Din acest
punct de vedere, optimă ni se pare a fi o structură organizaţională propusă de
131
Capitolul V
Rennis Lickert, care ar putea fi denumită structură suprapusă sau, mai exact,
structură bazată pe grupuri parţial suprapuse. Lickert sugerează nu numai
un mod de organizare, ci formulează chiar o teorie cu privire la organizaţii şi
conducere. El este de părere că eficienţa organizaţiilor s-ar realiza în proporţie
semnificativă dacă accentul s-ar pune pe motivaţia salariaţilor. Este vorba de
motivarea acestora printr-o structurare mai bună şi mai eficientă a relaţiilor de
grup, prin punerea în evidenţă a comportamentelor ce permit oamenilor să se
simtă valoroşi în cadrul organizaţiilor. De altfel, Lickert schiţează o structură
organizatorică bazată pe principiul asocierii grupurilor între ele, la diferite
niveluri ierarhice.
Un alt criteriu de clasificare a structurilor funcţionale ar fi gradul de cen-
tralizare. Există un model piramidal clasic, însă în ultimii ani s-a observat
tendinţa adaptării lui şi chiar modificarea a însăşi configuraţiei.
La nivelul organizaţiilor medicale cel mai des întîlnite sînt structurile de tip
ciorchine. Caracteristica lor principală constă în faptul că ele sînt formate din
echipe. Fiecare echipă are autoritate decizională în domeniul său de activitate.
Structurile descrise pînă acum ar putea fi încadrate în categoria aşa-nu-
mitelor structuri formale sau oficiale, impuse prin legi, regulamente, pe care
individul le găseşte la venirea sa în organizaţie, pe care el trebuie să le cu-
noască şi să le respecte cu stricteţe. Ele sînt cele prin intermediul cărora se
legitimează şi instituţionalizează autoritatea, care asigură aderarea indivizilor
la grup, disciplina în organizaţie. Încălcarea lor duce la aplicarea sistemelor
de pedepse. În practică structura formală a unei organizaţii este reprezentată
printr-o organigramă. Cu ajutorul unor elemente grafice aceasta redă întreaga
organizare a unităţii respective atît din punct de vedere structural, cît şi func-
ţional. Henderson şi Hass definesc organigrama ca pe „un model al relaţiilor,
responsabilităţii şi autorităţii, precum şi al căilor de comunicaţie”.
Consideraţiile de mai sus au avut un caracter general şi sînt oportune pen-
tru înţelegerea modelului de evoluţie istorică a conceptului de organizaţie.
Organizaţiile birocratice piramidale

Aceste organizaţii tradiţionale, care existau încă la răsăritul societăţii
umane, au fost analizate în anii 1904 şi 1924 de către sociologul Max Weber.
Tipul dat de organizare, în forma sa clasică, poate fi observat pe exemplul
serviciilor militare şi civile, dar şi în industrie, unde de la organizaţie se cere
disciplină, supunere, conformare şi unde importanţa individului este minimi-
zată. Administrarea este efectuată de un corp de conducere autoritar, membrii
căruia se presupune că au mai multe cunoştinţe decît lucrătorii de la nivelurile
132
medii sau inferioare ale organizaţiei. Această formă de organizare este efici-
entă în condiţiile definirii exacte şi ale stabilităţii tehnologiilor şi funcţiilor.
Sistemul piramidal (figura 5.1) are un vîrf de funcţii politice şi executive,
un nivel mediu de personal de conducere şi auxiliar şi o bază largă care produce
rezultatul final al organizaţiei. Fluxul de informaţie este asigurat pentru apexul
piramidei, unde sînt luate deciziile pentru îmbunătăţirea performanţei de lucru a
organizaţiei. Liberalizarea sistemelor informaţionale astfel încît datele esenţiale
să devină accesibile şi pentru personalul managerial de la nivelul mediu al pira-
midei sînt descurajate, în special din cauza că acesta promovează o descentrali-
zare a managementului înalt centralizat. Chiar şi în aceste sisteme de organizare
este încurajată loialitatea, iniţiativa şi încrederea personală.
Dir.
executiv
principal
Managerii
superiori
Şefii de
departamente
Şefii
de secţie
Furnizorii
de asistenţă
Fig. 5.1. Structura piramidală a organizaţiei
Organizaţia birocratică are următoarele caracteristici:

1. Există o diviziune strictă a lucrului cu specificarea clară a funcţiilor
fiecărui angajat.
2. Există o ierarhie a departamentelor (secţiilor).
3. Sistemul documentat de reguli determină deciziile şi acţiunile.
4. Proprietatea şi drepturile aparţin oficiului, şi nu arendatorului.
5. Personalul este selectat în baza calificării, salariile sînt de asemenea
în funcţie de calificarea tehnică.
6. Lucrul este privit ca o avansare în carieră într-o perioadă oarecare de timp.
133
Capitolul V
Sistemul birocratic bazat pe raţionamentul, structura şi disciplina forma-

lă este pe larg utilizat în producţie, servicii şi în agenţiile guvernamentale.
Organizaţia ca sistem
Sistemele sanitare, la fel ca şi alte organizaţii, sînt unităţi dinamice care
necesită un management continuu, măsuri de reglare şi control. Monitoriza-
rea continuă cu legătură inversă, evaluarea şi modificarea în funcţie de noile
cerinţe asigură satisfacerea necesităţilor sanitare individuale şi ale comunită-
ţii. Modelul de intrare–proces–ieşire depinde de sistemul de legătură inversă
pentru efectuarea modificărilor administrative şi educaţionale, necesare în
procesul de realizare a obiectivelor. În acest model produsul intrat, transfor-
mat prin procesare, este utilizat pentru obţinerea produsului de ieşire. Produ-
sul de intrare sînt banii, personalul, informaţia şi resursele materiale alocate.
Procesul de transformare presupune suma tuturor activităţilor efectuate pen-
tru realizarea obiectivului propus. Produsul de ieşire sau rezultatul final este
produsul comercializat pentru obţinerea profitului. Într-un sector de servicii
cum este sănătatea, rezultatul final poate fi reprezentat prin reducerea morta-
lităţii şi morbidităţii, îmbunătăţirea stării sănătăţii sau creşterea numărului de
pacienţi vindecaţi şi satisfăcuţi de asistenţa medico-sanitară acordată. Siste-
mele manageriale furnizează resurse şi organizează procesul prin care pot fi
obţinute rezultatele dorite.
Implementarea programelor sanitare necesită un mecanism de legătură
inversă pentru a asigura eficienţa procesului de lucru. În cazul în care scopu-
rile şi strategia sînt bine definite, resursele noi sau deja existente sînt puse la
dispoziţia noului program. Ulterior, după alocarea acestor resurse, manage-
mentul este responsabil de cea mai eficientă utilizare a lor cu scop de atingere
a obiectivelor trasate. Rezultatele reprezintă produsul de ieşire care este eva-
luat, fiind asigurată şi legătura inversă cu produsul de intrare şi procesul.
Sistemele sanitare au multe subsisteme, fiecare dintre ele avînd un mod de
organizare, administrare, scop şi obiective proprii, precum şi sisteme informa-
ţionale interne. Subsistemele trebuie să comunice permanent între ele, cu orga-
nizaţiile colegiale şi cu macrosistemul. Modul de conducere are o importanţă
centrală în acest proces. Chirurgul este liderul echipei operatorii în sala de ope-
raţie, dar el este dependent de sprijinul şi atitudinea altor persoane importante
din echipă cum ar fi anestezistul, sora de operaţie şi alt personal auxiliar (ana-
tomopatologul, radiologul, şeful serviciului de laborator), fiecare dintre aceştia
fiind lider al propriei echipe. Directorul spitalului nu-şi poate exercita funcţiile
fără o responsabilitate înalt descentralizată şi un spirit creativ de lucru în echipă
pentru asigurarea calităţii asistenţei în instituţia medicală.
134
Managementul sistemelor sanitare include analiza politicii serviciului, a

bugetului, deciziilor luate, precum şi a modului de gestionare, reglare, supra-
veghere, aprovizionare, menţinere, a respectării standardelor etice şi a legi-
slaţiei în vigoare. Formarea strategiei politice include un şir de decizii luate
pentru atingerea dezideratelor sanitare.
Noţiunea de structură organizatorică este strîns legată de noţiuni cum
sînt centralizarea şi descentralizarea structurii aparatului de conducere. În
companiile cu o structură strict centralizată, procesul de luare a deciziilor este
concentrat în mîinile conducătorului sau ale unei subdiviziuni.
Vom analiza părţile pozitive şi cele negative ale centralismului în pro-
cesul de conducere.
Avantaje:
1. Deciziile sînt luate de un singur conducător-specialist în problema
dată.
2. Persoanele ce elaborează decizia au un nivel de pregătire profesiona-
lă mai înalt decît conducătorii liniari.
3. Are loc înlăturarea dublării în procesul de pregătire şi adoptare a de-
ciziilor.
4. Centralizarea funcţiilor decizionale într-o singură subdiviziune oferă
posibilitatea de a specializa şi perfecţiona cadrele de conducere.
5. Permite coordonarea deciziilor adoptate la toate nivelurile organiza-
torice.
Dezavantaje:
1. Decizia este adoptată de un conducător care nu cunoaşte pe deplin
problema dată.
2. E nevoie de mult timp pentru a aduce la cunoştinţa lucrătorilor deci-
ziile adoptate.
3. Conducătorii n-au contacte permanente cu subalternii lor.
4. Conducătorii primului nivel (de întreprinderi, magazine) sînt înlătu-
raţi de la procesul elaborării şi luării deciziilor, ceea ce duce la lipsa
de satisfacţie de pe urma muncii lor.
5. Probabilitatea adoptării deciziilor nereuşite e destul de mare, mai ales
în problemele operative.
În ceea ce priveşte structura descentralizată, în procesul de pregătire şi
luare a deciziilor participă nu numai conducătorii nivelului superior, ci şi spe-
cialiştii, şefii de secţii şi subdiviziuni. Să urmărim plusurile şi minusurile des-
centralismului în conducere.
Avantaje:
1. Deciziile sînt adoptate într-un timp scurt.
135
Capitolul V
2. Deciziile sînt luate de conducătorii funcţionali care dispun de infor-

maţie completă în problema dată.
3. Permite reciclarea continuă a cadrelor de conducători ai nivelului
mijlociu.
Dezavantaje:
1. Deciziile nu întotdeauna conţin informaţia necesară; este slabă coor-
donarea între subdiviziuni şi lucrători.
2. Conducătorii subdiviziunilor sînt cointeresaţi doar în rezultatele bune
ale funcţionării numai a secţiilor lor, în dauna intereselor companiei,
firmei.
3. Nu permite folosirea la maximum a unificării şi standardizării.
Orice structură organizatorică este compusă din următoarele subdiviziuni
organizatorice:
• postul;
• funcţia;
• aria de control;
• compartimentele;
• legăturile dintre compartimentele structurii;
• treptele (nivelurile) ierarhice.
Rezultatul structurării organizaţiei va fi determinat de numărul, forma,
importanţa şi locul acestor elemente.
Postul este elementul primar al structurii organizatorice, fiind deţinut
prin ansamblul sarcinilor, competenţelor şi responsabilităţilor care revin unei
persoane în mod organizat şi permanent la un anumit loc de muncă.
Funcţia este o noţiune mai largă decît postul şi exprimă competenţele,
autoritatea şi responsabilitatea care sînt comune ca sferă de cuprindere pentru
posturi cu sarcini identice sau similare (de exemplu, funcţia de inginer-şef de
secţie). Funcţiile se împart în funcţii de management şi funcţii de execuţie.
Funcţiile de management au o sferă mai largă de responsabilităţi şi im-
plică luarea de decizii care influenţează munca altor persoane.
Funcţiile de execuţie se caracterizează prin obiective individuale limi-
tate, sarcinile nu afectează munca altor persoane şi se finalizează, de regulă,
prin obţinerea de bunuri şi servicii.
Aria de control reprezintă numărul de persoane care pot fi coordonate
nemijlocit în mod eficient de un manager. Eficienţa activităţii manageriale
este influenţată şi de numărul de subordonaţi direcţi, a căror activitate trebuie
îndrumată, coordonată şi controlată de un manager.
Numărul celor subordonaţi nu poate fi prea mic, situaţie în care nu se rea-
lizează o încărcare corespunzătoare a managerului, concomitent cu o creştere
136
a numărului de posturi de conducere în cadrul organizaţiei, şi nici prea mare,

caz în care nu se poate asigura coordonarea şi controlul tuturor persoanelor
din cauza încărcării excesive a managerului.
Compartimentele. Compartimentul ca element al structurii organizatori-
ce grupează sub aceeaşi autoritate ierarhică un ansamblu de posturi cărora le
revin sarcini cu caracter permanent, bine precizate. Caracteristicile de bază ce
definesc compartimentul sînt:
• existenţa relaţiilor dintre membrii grupului, determinate de omogeni-
tatea sau complementaritatea activităţilor care se exercită;
• dependenţa tuturor membrilor grupului de acelaşi manager;
• caracterul stabil al sarcinilor pe care le are de îndeplinit.
În funcţie de individualitatea atribuţiilor şi sarcinilor, a volumului aces-
tora şi de nivelul de delegare a autorităţii compartimentele pot fi:
• de bază (elementare)
• de ansamblu (complexe).
În compartimentul de bază se realizează, de regulă, o activitate omoge-
nă, managerul acestuia aflîndu-se pe ultima treaptă de delegare a autorităţii,
ceilalţi membri fiind executanţi.
Compartimentul de ansamblu grupează sub o autoritate unică fie mai
multe compartimente elementare, fie compartimente elementare şi executanţi
subordonaţi nemijlocit.
După natura autorităţii, compartimentele sînt:
• ierarhice;
• funcţionale;
• de stat major.
Compartimentele ierarhice se caracterizează prin dreptul de dispoziţie şi
de control, pe care îl au şefii acestora asupra şefilor compartimentelor direct
subordonate.
Compartimentele funcţionale se caracterizează prin dreptul conducătorilor
acestora de a oferi prescripţii, reguli şi îndrumări în domeniul specialităţii lor.
Compartimentele de stat major au un rol consultativ de specialitate pen-
tru cele ierarhice, contribuind la pregătirea şi controlul realizării deciziilor.
Legăturile structurale se stabilesc ca urmare a necesităţii comunicării
dintre personalul organizaţiei. Ansamblul legăturilor structurale determină o
reţea a canalelor de transmitere a informaţiilor. În cazul în care comunicarea
este reglementată, legăturile sînt formale.
Principalele tipuri de legături formale sînt:
• legăturile ierarhice: se stabilesc între manageri şi executanţi, între
şefi şi subordonaţi, fiind legături de autoritate;
137
Capitolul V
• legăturile funcţionale: se stabilesc între persoane care exercită auto-

ritate funcţională unele asupra altora;
• legăturile de stat major: se stabilesc între persoanele din „statul
major” şi cele încadrate în oricare alt compartiment al organizaţiei.
„Statul major” este un colectiv de specialişti la dispoziţia autorităţii
ierarhice;
• legăturile de cooperare: se stabilesc între persoane care deţin funcţii
situate pe aceeaşi treaptă, dar pe linii ierarhice diferite;
• legăturile de reprezentare sînt cele care au loc între persoane repre-
zentînd asociaţii, sindicate etc. ale personalului şi managementului
organizaţiei.
Treptele (nivelurile) ierarhice. Treapta (nivelul) ierarhic defineşte po-
ziţia pe care o ocupă compartimentele situate pe liniile ierarhice, aflate însă
la aceeaşi distanţă ierarhică faţă de managementul de vîrf. Managementul de
vîrf este considerat prima treaptă ierarhică.
Ansamblul liniilor ierarhice ce leagă compartimentele plasate pe diferi-
tele trepte ierarhice formează piramida ierarhică.
Delegare, responsabilitate şi împuternicire. O metodă prin care con-
ducerea stabileşte relaţii formale între nivelurile de împuternicire, de organi-
zare a instituţiei este delegarea.
Delegarea, ca termen folosit în teoria conducerii, semnifică transfera-
rea sarcinilor şi împuternicirilor persoanei care îşi ia responsabilitatea să le
îndeplinească, deşi responsabilitatea generală pentru atingerea obiectivului
propus îi revine managerului. După cum spunea Mary Parcher Follett, unul
dintre clasicii managementului, este important faptul că esenţa conducerii se
reduce la capacitatea „de a putea obţine îndeplinirea lucrului de către al-
ţii”. De aceea, în sensul adevărat al cuvîntului, delegarea reprezintă un act ce
transformă omul în conducător.
Primul pas este, deci, atingerea unui obiectiv anume, acesta fiind şi pri-
ma etapă a procesului; al doilea pas constă în a decide cui se deleagă autorita-
tea; al treilea – în alocarea resurselor necesare atingerii scopului şi al patrulea
reprezintă contactul cu subordonatul.
Elementele componente ale procesului de delegare sînt:
• însărcinarea;
• atribuirea competenţi formale;
• încredinţarea responsabilităţii.
Însărcinarea este atribuirea unei sarcini de către manager unui subordo-
nat, sarcină ce-i revine de drept prin organizarea formală. Aceasta presupune
delimitarea sarcinii respective de celelalte, împreună cu precizarea perioadei în
care trebuie realizată, a rezultatelor scontate şi a criteriilor de apreciere a lor.
138
Atribuirea competenţei formale asigură subordonatului libertatea decizio-

nală şi de acţiune, necesară realizării sarcinii respective. Pentru a deveni efecti-
vă, autoritatea formală trebuie să fie dublată de autoritatea cunoştinţelor.
Încredinţarea responsabilităţii. În virtutea responsabilităţilor acordate,
noul executant este obligat să realizeze sarcina delegată, în funcţie de rezulta-
tele obţinute, fiind recompensat sau sancţionat.
De reţinut că în cazul delegării se produce dedublarea responsabilităţilor,
în sensul că, deşi executantul răspunde integral de realizarea sarcinii, mana-
gerul care a delegat îşi menţine în faţa superiorilor responsabilitatea finală
pentru realizarea ei.
Delegarea autorităţii se face ţinînd cont de următoarele principii:
1) principiul delegării după rezultatele aşteptate: autoritatea delegată
trebuie să permită realizarea obiectivului propus;
2) principiul definiţiei funcţionale, care implică definirea:
• a ceea ce se cere de la fiecare individ/departament ca rezultate şi
activităţi;
• relaţiilor cu alte departamente;
• relaţiilor cu alte posturi/poziţii (se referă la fişa postului);
3) principiul scalar: se referă la lanţul autorităţii directe în toată orga-
nizaţia: trebuie definită clar autoritatea pe care o are fiecare, astfel ca
personalul să ştie de cine să asculte şi la cine să se adreseze pentru
problemele ce depăşesc autoritatea acestuia. Cu cît linia autorităţii e
mai clară, cu atît este mai eficientă luarea deciziilor şi comunicarea
în organizaţie;
4) principiul autorităţii de nivel: managerii de la fiecare nivel al organi-
zaţiei trebuie să ia deciziile la care au dreptul conform autorităţii dele-
gate şi doar în problemele ce depăşesc această autoritate să se adreseze
superiorilor ierarhici, evitîndu-se astfel „delegarea inversă ” sau „de
jos în sus”: problemele se reîntorc pentru soluţionare la superiorii ierar-
hici, aceştia trebuind astfel să ia decizii în locul subordonaţilor;
5) principiul unităţii de comandă: o persoană trebuie să raporteze unui
singur superior (cu excepţiile discutate anterior), diminuînd astfel ris-
cul conflictelor şi al ambiguităţilor instrucţiunilor şi mărind respon-
sabilitatea pentru realizarea obiectivelor propuse;
6) principiul responsabilităţii absolute: nici un superior ierarhic nu poa-
te scăpa, prin delegare, de responsabilităţile funcţiei sale. În acelaşi
timp, responsabilitatea subordonaţilor în faţa superiorilor ierarhici
este absolută, o dată ce au acceptat o sarcină şi au primit mijloacele
şi resursele de a o aduce la îndeplinire;
139
Capitolul V
7) principiul parităţii responsabilităţii şi autorităţii. Atîta vreme cît

autoritatea oferă dreptul de a realiza anumite sarcini, iar responsa-
bilitatea este obligaţia de a le îndeplini corect, autoritatea trebuie să
corespundă responsabilităţii, adică responsabilitatea pentru anumite
activităţi nu poate fi mai mare sau mai mică decît cea corespunză-
toare autorităţii delegate. Se evită astfel neîndeplinirea unor sarcini
pentru care nu a existat autoritatea necesară; se evită şi cazul contrar,
în care este delegată suficientă autoritate, dar cel ce o deţine nu este
controlat pentru utilizarea ei eficientă, ambele ipoteze ducînd la un
management neperformant.
Variabilele care influenţează gradul de delegare a autorităţii sînt:
1) similaritatea funcţiilor: se referă la gradul în care funcţiile îndeplinite
de personalul subordonat aceluiaşi manager sînt aceleaşi sau diferite,
autoritatea delegată variind în funcţie de aceste extreme;
2) contiguitatea geografică: ţine cont de localizarea spaţială a persona-
lului ce raportează aceluiaşi superior;
3) complexitatea funcţiilor: ia în consideraţie natura funcţiilor îndepli-
nite de personalul sau departamentele care raportează managerilor;
4) conducere şi control: ia în calcul gradul de pregătire a personalului şi
gradul de supraveghere necesar;
5) coordonarea: se referă la timpul necesar pentru a menţine legătura cu
alte departamente / compartimente;
6) planificarea: reflectă importanţa şi complexitatea obiectivelor depar-
tamentului şi implicit timpul necesar managerului pentru planificarea
activităţii unităţii sale.
Ţinînd cont, concomitent, de toate aceste variabile, se poate aproxima
gradul de delegare a autorităţii în diferite organizaţii, numărul de manageri
necesari pentru organizaţie. De remarcat cuvîntul „aproxima”, deoarece dele-
garea implică şi o latură care a făcut pe mulţi cercetători să vorbească despre
o „artă a delegării”.
Arta delegării implică:
• receptivitatea managerului: să accepte ideile altora, chiar dacă nu
consonează cu ale sale;
• dorinţa managerului de a împărţi autoritatea: să nu-şi oprească pentru
sine decît ce e cel mai avantajos pentru organizaţie, restul să-l delege,
chiar dacă l-ar putea realiza şi singur;
• capacitatea managerului de a accepta greşelile subalternilor, avînd în
vedere că fără aceasta nu poate exista delegare;
• încrederea în subordonaţi: este riscantă, dar reprezintă temelia unei
140
delegări eficiente (pentru reducerea riscurilor trebuie cîntărite calită-

ţile persoanelor alese în raport cu obiectivul dorit);
• utilizarea unor controale globale, centrate pe obiective, şi nu pe acti-
vităţi, care să constituie un feedback eficient pentru cei cărora li s-a
delegat autoritatea.
Pentru prevenirea unei delegări ineficiente a autorităţii sînt de reţinut
următoarele:
• delegarea unei autorităţi suficiente pentru atingerea rezultatelor dori-
te;
• selecţionarea persoanelor în funcţie de natura sarcinilor ce trebuie
realizate şi „antrenarea” acestora, avînd în vedere că pregătirea in-
fluenţează gradul de autoritate delegată care să permită menţinerea
unor linii de comunicaţie deschise, contactul, ori de cîte ori este ne-
cesar, cu subalternii;
• realizarea unor sisteme şi metode de control adecvate, care să men-
ţină un echilibru între un control rigid şi „scăparea totală a controlu-
lui”;
• recompensarea autorităţii asumate în mod eficient, exemplele poziti-
ve fiind de obicei un stimul puternic nu doar pentru cel ce este apre-
ciat, ci şi pentru restul organizaţiei.
În final, vom încerca să sintetizăm impactul unor aspecte legate de auto-
ritate la nivelul organizaţiilor sociomedicale sub forma unui ghid practic pen-
tru managerii din acest domeniu:
1. În majoritatea unităţilor sanitare, autoritatea derivă din multiple surse:
ierarhice, controlul asupra unor resurse critice, expertiza şi carisma.
Managerii care doresc să fie eficienţi într-un asemenea mediu trebuie
să fie în stare să diferenţieze sursele cele mai variate ale autorităţii, să
fie atenţi faţă de bazele propriei autorităţi şi să aibă grijă să acţioneze
în consonanţă cu aşteptările celorlalţi membri ai organizaţiei.
Trebuie evitat „abuzul de domeniu”, asumarea de responsabilităţi
manageriale în virtutea autorităţii epistemice în domeniul clinic, fără
dublarea acestora de competenţe specifice managementului.
2. Managerii sanitari trebuie să înţeleagă costurile, riscurile şi benefi-
ciile asociate utilizării fiecărui tip de autoritate şi trebuie să poată
aprecia pe care anume să le folosească în funcţie de situaţie şi de
oameni.
3. Autoritatea în organizaţiile sociomedicale ar trebui considerată mai
degrabă ca o resursă limitată, şi nu ca una inepuizabilă. De aceea,
managerii ar trebui să-şi direcţioneze eforturile către problemele pri-
141
Capitolul V
oritare sau către acţiunile ce pot avea cele mai mari beneficii, fiind
gata să cedeze din autoritate în alte domenii neprioritare.
4. Natura complexă a organizaţiilor din domeniul social determină, de
regulă, multiplicitatea centrelor de autoritate. Deseori managerii pot
influenţa viaţa organizaţiei nu prin autoritatea ierarhică, ci prin stabi-
lirea unor relaţii personale cu ceilalţi deţinători de autoritate şi prin
angajarea în diferite „jocuri” de influenţare a autorităţii.
5. Dualitatea autorităţii şi multiplele obiective ale organizaţiilor sociale
pot duce la conflicte între indivizi şi/sau grupuri. În aceste condiţii,
managerii cu cunoştinţe şi calităţi în domeniul negocierii pot să-şi
sporească autoritatea.
6. O altă modalitate de a spori autoritatea managerială este de a integra
activităţile clinice cu cele manageriale. O modalitate utilizată este
încurajarea personalului sociomedical de a dezvolta sisteme de mo-
nitorizare şi evaluare a propriilor performanţe.
7. Organizaţiile sociomedicale sînt caracterizate prin multiple niveluri
funcţionale. În asemenea condiţii, atenţia trebuie concentrată pe dez-
voltarea unor mecanisme formale de coordonare şi comunicare între
toate aceste niveluri (medical, nursing, administraţie etc.).
8. În ultimul timp, presiunile derivate din necesitatea controlului costu-
rilor, oferta crescută a forţei de muncă calificate, precum şi anumite
opţiuni ideologice de orientare spre mecanismele pieţei au făcut în
multe ţări ca poziţia managerilor să se întărească faţă de cea a per-
sonalului medical şi au oferit o mai mare posibilitate managerilor
de a influenţa comportamentul individual al medicilor. Această po-
sibilitate ar trebui utilizată în continuare de către profesioniştii din
domeniul managerial, atît prin dezvoltarea unor aptitudini noi, cît şi
prin încurajarea implicării personalului medical în funcţii manageria-
le, chiar cu normă întreagă, încercîndu-se astfel delimitarea mai clară
a domeniului managerial de celelalte domenii de activitate.
Responsabilitatea reprezintă obligaţia de a îndeplini sarcinile asumate
şi răspunderea în rezolvarea lor cu succes; altfel spus, de la individ se aş-
teaptă îndeplinirea cerinţelor concrete de lucru, cînd el ocupă un post anumit
în organizaţie. Individul încheie contract cu organizaţia pentru îndeplinirea
sarcinilor funcţiei, postului dat în schimbul primirii unei remunerări. Res-
ponsabilitatea înseamnă că lucrătorul răspunde pentru rezultatul îndeplinirii
sarcinilor în faţa persoanei care-i oferă împuternicirea.
Este important de reţinut că responsabilitatea nu poate fi delegată. Con-
ducătorul nu poate să transmită responsabilitatea sa subalternului. Chiar dacă
142
persoana care poartă responsabilitate pentru îndeplinirea unei sarcini nu este

obligată să o îndeplinească personal, ea totuşi rămîne responsabilă pentru în-
deplinirea cu succes a sarcinii. De exemplu, conducătorul brigăzii chirurgica-
le deleagă multe împuterniciri surorilor medicale. Dar, dacă pacientul va muri
din cauza că sora a ales greşit grupa de sînge pentru transfuzie, responsabili-
tatea pentru aceasta o va purta chirurgul care operează.
Împuternicirile prezintă un drept limitat de a folosi resursele organiza-
ţiei şi de a coordona eforturile colaboratorilor pentru îndeplinirea anumitor
funcţii. Ele se deleagă funcţiei, nu individului. Cînd individul îşi schimbă
locul de muncă, el pierde împuternicirile lucrului precedent şi le capătă pe
cele ale lucrului recent.
Împuternicirile sînt limitate de planuri, proceduri, reguli, de factorii me-
diului extern, spre exemplu, legi şi valori culturale. Limitele împuternicirilor
formale deseori se încalcă, din cauza puterii şi organizaţiilor neformale.
Implementarea conceptului împuternicirilor în sfera serviciilor pentru
îmbunătăţirea calităţii şi eficienţei serviciilor necesită o participare activă fi-
zică şi emoţională a angajaţilor. Participarea personalului la procesul de luare
a deciziilor este elementul-cheie al conceptului împuternicirii. Pentru aceasta
conducerea trebuie să adopte noi metode care permit angajatului, ce prestează
o muncă fizică sau în domeniul asistenţei medico-sanitare, să poată implica
pacientul, familia, comunitatea să participe la procesul de luare a deciziilor
privind asistenţa medicală, precum şi referitor la protejarea dreptului privat.
Delegarea puterilor apare în cazul în care conducerea serviciilor este des-
centralizată. Delegarea acestor împuterniciri profesioniştilor, organizaţiilor
nonguvernamentale (ONG) şi organizaţiilor de apărare a intereselor consti-
tuie o parte a implementării conceptului împuternicirii în sistemul sanitar.
Puterea statală de guvernare sau promovare în domenii cum ar fi licenţierea,
acreditarea, instruirea, cercetările ştiinţifice şi serviciile poate fi delegată au-
torităţilor locale sau ONG prin transferarea împuternicirilor sau a fondurilor.
Modificările organizatorice trebuie orientate spre descentralizare. Modifică-
rile instituţionale locale cum ar fi contopirea spitalelor, asistenţei de lungă
durată, asistenţei ambulatorii şi serviciilor sanitare publice sînt necesare pen-
tru a asigura o utilizare mai eficientă a resurselor. Integrarea serviciilor în
sistemul de asistenţă comunitară include transferarea fondurilor în interiorul
sistemului sanitar districtual de la asistenţa instituţională la cea comunitară.
Astfel de schimbări impun necesitatea evaluării deprinderilor de conducător
şi a modificării comportamentului angajaţilor tot mai mult implicaţi în mana-
gementul şi elaborarea politicii sanitare.
Împuternicirile sînt de două tipuri: liniare şi de aparat.
143
Capitolul V
Împuternicirile liniare sînt cele ce se transmit nemijlocit de la conducă-

tor la subalterni.
Delegarea împuternicirilor liniare care formează ierarhia nivelurilor de
conducere se numeşte proces scalar, iar ierarhia rezultatelor – lanţ scalar. Cel
mai ilustrativ exemplu este ierarhia organizaţiilor militare.
Împuternicirile de aparat. Aparatul administrativ îndeplineşte foarte
multe funcţii. El poate fi de trei tipuri de bază:
a) consultativ;
b) de deservire;
c) personal.
Aparatul consultativ. Atunci cînd conducerea liniară se confruntă cu
unele probleme care necesită o calificare specială, ea poate să invite temporar
sau permanent specialişti şi astfel să formeze aparatul consultativ.
Aparatul de deservire. Exemplu de astfel de aparat este serviciul personal
care există la fiecare organizaţie. Serviciul personal ţine dosarele personale ale
fiecărui colaborator, selectează persoane pentru îndeplinirea anumitor funcţii.
Aparatul personal. Este o varietate a aparatului de deservire, care se for-
mează atunci cînd conducătorul îşi găseşte un secretar sau un ajutor. Aparatul
personal este obligat să îndeplinească ceea ce cere conducătorul. Chiar dacă
aparatul personal nu are împuterniciri formale, totuşi membrii lui pot avea
putere mare. Secretarii personali ai conducătorilor verigii superioare deseori
pot avea o putere care întrece cu mult împuternicirile lor formale.
Limitarea normei de conducere. Numărul de lucrători ce se supun ne-
mijlocit conducătorului prezintă norma lui de conducere. Dacă norma nu va fi
limitată într-un anumit mod, atunci va apărea supraîncărcarea conducătorului
şi dezordinea. Această problemă poate fi rezolvată folosind principiul unui
singur şef. Norma de conducere se consideră a fi 8-10 persoane.
5.4. Controlul. Conţinut şi necesitate

În sensul cel mai larg, controlul desemnează procesul prin care o persoa-
nă, un grup sau o organizaţie impune sau influenţează acţiunea altei persoane,
altui grup sau altei organizaţii.
Funcţia de control cuprinde ansamblul proceselor prin care performan-
ţele organizaţiei sînt măsurate şi comparate cu obiectivele stabilite iniţial, în
vederea eliminării deficienţelor constatate şi integrării abaterilor pozitive.
Controlul managerial este procesul prin care cadrele de conducere din
organizaţie se asigură că subordonaţii se comportă şi acţionează în conformi-
144
tate cu planurile, structura şi regulile acesteia. Prin prisma definiţiei, funcţia

de control are două laturi indivizibile: una pasivă, de înregistrare şi evaluare
a performanţelor, şi una activă, de corectare a acestora.
Reacţia oamenilor la termenul de control este, în general, negativă, el
fiind asociat cu constrîngerea, manipularea, forţarea sau intenţia vădită de a
descoperi nereguli sau disfuncţionalităţi în activitatea individului, grupului
sau organizaţiei. Uneori, prin control se înţelege şi evaluare, considerîndu-se
că nu se poate aprecia gradul apropierii de obiectivul prefigurat, fără măsura-
rea elementului de comparat (rezultatul activităţii, performanţa) cu obiectivul
respectiv (etalonul).
Cei care delimitează controlul de evaluare pleacă de la faptul că, în timp
ce controlul se realizează pe parcursul desfăşurării unei activităţi, pentru a
afla dacă evoluţia ei corespunde celei prestabilite, evaluarea este o diagnoză
a rezultatelor activităţii, cu accent pe explicarea cauzelor care au provocat
abateri de la valorile previzibile. Pentru a surprinde această distincţie, în unele
lucrări se consideră că funcţia care încheie, practic, ciclul managerial trebuie
să se numească funcţia de control-evaluare. În practică, evaluarea este, pe de o
parte, o componentă esenţială a controlului şi o condiţie a desfăşurării şi finali-
zării lui. Pe de altă parte, în absenţa controlului, evaluarea nu ar avea sens.
Necesitatea controlului izvorăşte, mai întîi de toate, din resursele li-
mitate ale organizaţiei. Dacă resursele ar fi abundente, nimeni nu şi-ar pune
problema evaluării şi controlării modului lor de utilizare. Nimeni nu s-ar
preocupa de planificarea modului lor de utilizare, de structurarea şi coordona-
rea activităţii în funcţie de ele. Cum limitarea este o trăsătură universală a re-
surselor, organizaţia planifică mărimea rezultatelor generate prin combinarea
resurselor disponibile. Din acelaşi motiv, ea protejează resursele, pentru a nu
fi folosite în alte scopuri decît cele prevăzute şi pentru a nu fi risipite.
Rezultă, deci, rolul şi însemnătatea controlului, pornind şi de la adevărul
confirmat de viaţă că orice activitate sau persoană trebuie supusă controlului,
fără excepţie, exercitarea acestuia neputînd fi considerată o manifestare a ne-
încrederii sau o ingerinţă. Cu alte cuvinte, nu pot exista nici un fel de „zone
închise” pentru control, viaţa demonstrînd că orice încercare în acest sens nu
a avut decît consecinţe negative.
Informaţiile colectate şi prelucrate în procesul controlului sînt esenţiale
pentru finalizarea funcţiei de previziune şi pentru începerea unui nou ciclu
managerial în organizaţie (previziune, planificare, organizare, coordonare,
motivare şi control).
Există trei tipuri de control: preliminar, curent, definitiv. După modelul
de efectuare aceste tipuri sînt asemănătoare, pentru că au acelaşi scop – de a
145
Capitolul V
favoriza ca rezultatele obţinute să fie mai aproape de cele cerute. Aceste tipuri

se deosebesc doar după felul de efectuare.
Controlul preliminar se efectuează pînă la începerea lucrului de către
organizaţie. Modul de bază pentru efectuarea controlului preliminar este rea-
lizarea anumitor reguli, proceduri şi direcţii de comportare. În organizaţii
controlul preliminar se foloseşte în trei direcţii-cheie: pentru oameni, resurse
materiale şi resurse financiare.
Controlul preliminar asupra resurselor umane se efectuează analizînd
amănunţit cunoştinţele profesionale, deprinderile necesare pentru îndeplini-
rea unei anumite funcţii şi selectarea celor mai calificaţi specialişti. Controlul
preliminar asupra resurselor materiale se efectuează obligatoriu în toate fir-
mele de producţie prin elaborarea standardelor de niveluri minimale accep-
tabile ale calităţii materiei prime primite. Un mijloc important al controlului
preliminar asupra resurselor financiare este bugetul.
Controlul curent. El se efectuează nemijlocit în timpul lucrului. De cele
mai dese ori obiectul lui sînt subalternii. Chiar dacă este curent, el totuşi se
bazează mai ales pe rezultatele obţinute.
Pentru a efectua acest control, aparatul de conducere are nevoie de o le-
gătură inversă. Legătura inversă reprezintă datele despre rezultatele obţinute.
Sistemele de legătură inversă permit conducătorului să corecteze direcţia de
comportare astfel ca să evite devierea organizaţiei de la calea cea mai eficien-
tă pentru atingerea scopului.
Controlul definitiv. În limitele acestui control, la fel, se foloseşte legă-
tura inversă, dar după ce a fost îndeplinit tot lucrul, după o anumită perioadă
de timp stabilită în prealabil. Deşi controlul se efectuează prea tîrziu pentru a
reacţiona la probleme în momentul apariţiei lor, totuşi el are două funcţii:
1. Controlul definitiv oferă conducerii informaţia necesară pentru plani-
ficare, în caz dacă se presupune că un lucru analogic va fi efectuat pe viitor.
2. Funcţia de a forma motivaţie.
Orice organizaţie trebuie să folosească variate sisteme de control, apli-
cîndu-le pe cele care se potrivesc cel mai bine specificului ei. Ea poate adopta
mai multe sisteme de control pentru fiecare categorie de resurse pe care le
angajează. De asemenea, fiecărui nivel managerial îi corespunde o anumită
zonă de control.
Pe lîngă controlul managerial, în orice organizaţie se manifestă, deschis
sau mascat, conştient sau automat, controlul grupului de muncă şi autocon-
trolul.
Controlul managerial vizează în exclusivitate comportamentul uman. Nu
există o strategie universală de control, aplicabilă în orice circumstanţe. De
146
regulă, strategiile de control sînt interdependente, ceea ce face ca managerii

să utilizeze combinaţii de strategii.
Deosebim următoarele strategii:
• Controlul prin politica de personal;
• Controlul prin structura formală a organizaţiei;
• Controlul prin reguli şi reglementări formale;
• Controlul financiar;
• Controlul cu ajutorul maşinilor şi aparatelor;
• Controlul prin evaluarea performanţelor.
Procesul de control implică măsurarea performanţelor, compararea lor
cu standardele şi aplicarea acţiunilor de corectare a abaterilor nedorite. El
cuprinde următoarea succesiune de acţiuni:
1) stabilirea standardelor de performanţă;
2) evaluarea performanţelor efective;
3) compararea performanţelor efective cu standardele şi stabilirea aba-
terilor şi a cauzelor acestora;
4) adoptarea măsurilor de reglare a organizaţiei şi a structurilor sale or-
ganizatorice.
Componentele procesului de control sînt reprezentate în schema-bloc din
figura 5.2.
2. Evaluarea 3. Compararea DA
1. Stabilirea 4. Continuă
performanţelor performanţelor
standardelor Corespund? activitatea
realizate efective cu
de performanţă controlată
efectiv standardele NU
5. Stabilirea
abaterilor şi a
cauzelor lor
6. Se adoptă
măsuri
corective
Fig. 5.2. Procesul de control

147
Capitolul V
a. Stabilirea standardelor de performanţă

Standardul reprezintă o măsură-etalon folosită pentru compararea altor
valori. Obiectivele, normele, normativele, nivelul planificat al procesului in-
structiv reprezintă standarde de performanţă, care exprimă dezideratele pro-
puse de organizaţie sau o verigă organizatorică a acesteia într-un anumit timp.
Dacă obiectivele sînt definite în termeni mai vagi, ca linii generale de acţiune,
este necesar ca ele să fie precizate prin standarde de performanţă, pentru a
putea aprecia nivelul de realizare a obiectivelor.
Prin această componentă se urmăreşte, în primul rînd, determinarea si-
tuaţiei ideale, adică a situaţiei ce ar trebui să existe, pe baza intrărilor în siste-
mul de control, provenite din norme, reguli şi prescripţii din partea sistemului
legislativ-normativ şi din indicaţii şi orientări din partea sistemului manage-
rial. În al doilea rînd, are loc procesul de fixare a toleranţelor ce se pot lua în
consideraţie în compararea situaţiei ideale cu situaţia reală. În al treilea rînd,
are loc stabilirea situaţiei reale, adică a situaţiei de fapt.
b. Evaluarea performanţelor efective
Această evaluare presupune măsurarea rezultatelor obţinute de organi-
zaţie şi de verigile ei organizatorice. Performanţele efective se măsoară şi
se exprimă prin aceleaşi unităţi de măsură ca şi standardele de performanţă.
Evaluarea performanţelor efective se referă în mod concret la evidenţierea ni-
velului exercitării funcţiei de conducere, nivelului pregătirii pentru activitatea
subalternilor, nivelului de organizare a muncii, nivelului conducerii logisticii,
nivelului activităţii economico-financiare etc.
Dacă standardele sînt stabilite în mod corect şi dacă există mijloace dis-
ponibile pentru determinarea cu exactitate a ceea ce fac subordonaţii, apre-
cierea performanţei devine destul de uşoară. Deci, evaluarea eficientă a re-
zultatelor presupune identificarea rezultatelor bune sau rele şi culegerea de
informaţii, a căror veridicitate este influenţată de următorii factori:
• complexitatea obiectivelor;
• claritatea formulării obiectivelor;
• previzibilitatea activităţii.
c. Compararea performanţelor efective cu standardele şi stabilirea
abaterilor şi cauzelor acestora
Etapa determină gradul corespunderii performanţei actuale sau reale cu
standardul performanţei. De regulă, compararea descoperă abateri. Ca atare,
cadrele de conducere sînt datoare să precizeze abaterile acceptabile, iar cînd
din comparaţie rezultă abateri inacceptabile, este necesar să ia măsuri de re-
dresare a situaţiei.
Neîncadrarea în standarde ridică mai multe probleme:
148
• cît de reale sînt standardele;

• în ce măsură standardele corespund caracteristicilor de calitate ade-
vărate (percepute ca atare de individ);
• utilizarea necorespunzătoare a personalului, tehnologiei, echipamen-
telor, resurselor financiare ale organizaţiei implică rezultate.
Utilizarea unor diagrame de control sau precontrol permite semnalizarea
rapidă a apariţiei unor cauze, dar nu precizează natura acestora şi gradul de
influenţă a fiecăreia în parte. Dacă orice abatere este atribuită din oficiu nepri-
ceperii, neatenţiei, nepregătirii sau lipsei de interes a individului, atunci este
puţin probabil ca el să aducă în timp util la cunoştinţa cadrului de conducere,
iar acţiunile corective pot astfel întîrzia, cu însemnate pierderi pentru organi-
zaţie. O investigaţie atentă şi riguroasă poate duce, în multe cazuri, nu numai
la înlăturarea cauzelor, dar şi la apariţia unor standarde noi, mai ales de natură
primitivă.
d. Adoptarea măsurilor de reglare a organizaţiei şi structurilor ei
organizatorice
Reglarea reprezintă ansamblul acţiunilor întreprinse de cadrele de con-
ducere în vederea menţinerii stabilităţii organizaţiei, a structurilor ei or-
ganizatorice, adică a capacităţii acesteia de a-şi realiza obiectivele. Ea are
la bază mecanismul conexiunii inverse (feedback), care reprezintă acţiu-
nea ieşirii asupra intrării, prin intermediul căreia un sistem se autoreglează
menţinîndu-şi stabilitatea (homeostaza).
Conexiunea inversă este reprezentată în figura 5.3.
X Y
S
∆X Y
Fig. 5.3. Schema conexiunii inverse
Starea de ieşire Y a sistemului reglat S este transmisă reglatorului R, care

o transformă în starea sa de ieşire ∆X. Starea de ieşire a reglatorului se adaugă
la valoarea intrării X a sistemului S şi se obţine astfel noua stare de intrare a
sistemului S, care are valoarea X+∆X. Corecţia intrării sistemului S depinde
de starea de ieşire Y. Dacă notăm cu Z norma dorită a stării de ieşire a sis-
temului reglat, rolul reglatorului constă în aceea că prin corecţia efectuată
149
Capitolul V
asigură realizarea stării de ieşire stabilite, adică Y=Z. Deci reglatorul, pe baza
conexiunii inverse, are rolul de a asigura stabilitatea sistemului.
Un sistem este stabil atunci cînd, independent de modificările care in-
tervin la intrare sau de dereglările apărute în interiorul sistemului, îşi menţine
starea de ieşire.
Rolul de reglator al organizaţiei îl deţin cadrele de conducere, care men-
ţin starea de ordine şi de reorganizare a acesteia. Reglarea se face pe baza in-
formaţiilor privind abaterile înregistrate de la nivelul obiectivelor, normelor,
normativelor, standardelor de calitate, precum şi a informaţiilor privind cau-
zele care au generat abaterile. Prin adoptarea măsurilor de reglare se asigură
realizarea obiectivelor prevăzute, care reprezintă, de altfel, rolul fundamental
al funcţiei de control.
Cele menţionate se întemeiază pe generalizarea practicii controlului în
structurile organizatorice, care demonstrează că fără această ordine logică şi
cronologică de transformare a intrărilor în ieşiri nu poate fi vorba de control.
Astfel, pe de o parte, controlul trebuie să aibă norme şi informaţii-constatări,
care să-i permită confruntarea situaţiei de fapt cu situaţia care trebuie să fie,
iar pe de altă parte, controlul nu poate exista, dacă nu produce măsuri ca
urmare a exercitării sale, adică orice intrare în sistemul de control să aibă o
ieşire corespunzătoare.
Acestea permit formularea a două principii de mare însemnătate practică
în activitatea de control din structurile organizatorice şi anume:
1) simpla constatare, fotografiere sau informaţie asupra situaţiei de fapt
nu înseamnă control, ele constituind doar intrări în acest sistem;
2) nici o acţiune a controlului nu se poate încheia fără măsuri.
Valoarea practică a acestor principii în organizaţie are în vedere faptul că
sînt încă numeroase organe de control, care consideră ca fiind control numai
constatarea, inventarierea şi înregistrarea situaţiei de fapt a neregulilor şi aba-
terilor, fără să considere că acţiunea controlului este un proces complex care,
în final, trebuie să declanşeze un ansamblu de măsuri.
Cît priveşte procesul de perfecţionare a controlului pe baza conexiunii
inverse în interiorul sistemului de control, experienţa şi practica au dovedit
că, cu prilejul elucidării problemelor depistate în urma controlului, se observă
unele neclarităţi, confuzii, omisiuni sau chiar greşeli care necesită date noi
sau precizări, prin completarea controlului iniţial. Totodată, cu prilejul elu-
cidării problemelor se trag concluzii, se analizează calitatea controlului şi se
dispun măsuri de îmbunătăţire ulterioară a acesteia.
Concluzia dată are o mare valoare practică, întrucît controlul nu se poate
limita numai la măsuri de înlăturare a neajunsurilor, sau numai la sancţiuni.
150
Acţiunea şi finalitatea sistemului de control presupun declanşarea simultană a

unor măsuri, soluţii şi propuneri pentru:
• înlăturarea şi prevenirea neajunsurilor;
• îmbunătăţirea activităţii şi creşterea eficienţei acesteia;
• perfecţionarea normelor şi reglementărilor în vigoare.
De regulă, oamenii reacţionează negativ la control şi manifestă rezis-
tenţă sau opoziţie faţă de el. Cauzele acestui fenomen se pot rezuma în felul
următor:
• Control excesiv: are loc atunci cînd organizaţia încearcă să impună
anumite lucruri care se consideră a fi exagerate (de exemplu, tipul
coafurii, ora prînzului, îmbrăcămintea etc.).
• Focalizarea nepotrivită: are loc atunci cînd sistemul de control este
prea îngust sau se concentrează prea mult pe variabile cuantificabile,
nelăsînd loc pentru analize sau interpretări.
• Recompense pentru ineficienţă. Este vorba despre utilizarea bugete-
lor alocate pentru diferite probleme.
• Responsabilitate. Controlul efectiv şi eficient creează responsabilita-
te. În acest caz opun rezistenţă acei care nu-şi fac eficient datoria.
Pentru depăşirea rezistenţei faţă de control se impun:
• încurajarea participării: cînd angajaţii sînt antrenaţi în sistemul de
control, nu mai opun rezistenţă;
• folosirea evidenţelor şi balanţelor;
• crearea unui control eficient.
Caracteristicile controlului eficient. Pentru ca orice formă de control
să-şi poată îndeplini sarcina sa de a asigura atingerea scopului de către orga-
nizaţie, el trebuie să dispună de unele însuşiri:
1. Direcţia strategică a controlului. Controlul trebuie să aibă un caracter
strategic, adică să oglindească şi să susţină priorităţile generale ale
organizaţiei.
2. Orientare asupra rezultatelor. Scopul final al controlului constă în
rezolvarea sarcinilor apărute în faţa organizaţiei. Întreprinderea anu-
mitor măsuri şi informarea despre rezultatele lor constituie mijloace
importante de atingere a scopului. Pentru a fi eficient, controlul tre-
buie să fie integrat cu alte funcţii ale conducerii.
3. Să corespundă cauzei. Pentru a fi eficient, controlul trebuie să cores-
pundă modelului de activitate controlat. El trebuie să evalueze obiec-
tiv care sînt priorităţile.
4. Să fie efectuat la timp. Controlul trebuie să fie făcut în timp util, adică
într-un interval de timp care să corespundă fenomenului controlat.
151
Capitolul V
5. Să fie mobil. Controlul, ca şi planurile, trebuie să fie mobil şi să se

acomodeze uşor la schimbările ce au loc.
6. Să fie simplu. Pentru ca un control să fie simplu, el trebuie să necesi-
te eforturi mici şi să fie mai economicos. Dacă sistemul controlului
este foarte complicat şi oamenii nu îl înţeleg, un asemenea sistem nu
poate fi eficient. Un sistem complicat duce la dezordine, iar aceasta
înseamnă pierderea controlului asupra situaţiei.
7. Să fie economicos. Dacă cheltuielile folosite pentru sistemul contro-
lului depăşesc avantajele create de el, atunci e mai bine ca organizaţia
să nu folosească acest sistem al controlului.
Aşadar, controlul este eficient, dacă el are un caracter strategic, este în-
dreptat spre atingerea unor rezultate concrete, este făcut în timp util, este
mobil, simplu şi economicos.
152
Ca p i tolul 6
PLANIFICAREA. PLANIFICAREA STRATEGICĂ – FUNCŢIE
IMPORTANTĂ A MANAGEMENTULUI
 Noţiuni de planificare şi plan

 Planificarea serviciilor medicale
 Principiile planificării sanitare
 Metode, forme şi etape de planificare
 Planificarea strategică
 Evaluarea factorilor externi şi celor interni
 Marketing
 Epidemiologie şi management
6.1. Noţiuni de planificare şi plan

Planificarea a apărut relativ recent. Noţiunea de plan s-a introdus ca me-
todă de bază prin care se urmăresc obiectivele creşterii economice şi pentru
ca anticiparea în realizarea acestor obiective să aibă asigurate resursele nece-
sare. Apoi ea a intrat în practica curentă şi a celorlalte sectoare de activitate,
inclusiv în sectorul sanitar.
Nu orice plan înseamnă planificare. Ea se aplică pentru a asigura rezol-
varea unor probleme stabilite cu un scop bine determinat şi constă în elabo-
rarea şi conducerea pe bază de plan a realizării unor opţiuni pentru atingerea
scopului.
Cînd intenţionăm să facem, să ameliorăm ceva în viitorul imediat sau în-
depărtat, stabilirea obiectivului este însoţită şi definitivată de compatibilitatea
conjucturală şi de asigurarea resurselor. Aceste două condiţii sînt esenţiale.
Fără încadrarea în realităţi şi posibilităţi, scopul este inoportun sau nerealiza-
bil. Se impune selectarea obiectivului dintr-o listă de necesităţi conform sco-
pului, corelării cu sectoarele interne şi externe ce asigură materialele, banii,
tehnicitatea, cadrele etc.
Planificarea constituie o serie de operaţiuni de stabilire, execuţie şi de
evaluare a îndeplinirii obiectivului în scopul ameliorării unei situaţii în viitor.
Esenţa metodei constă în a hotărî, înainte de a executa, atît ce, cu ce, cum şi în
ce termen, cît şi întreaga suită de operaţiuni necesare pentru a se realiza scopul.
Documentul care conţine datele, operaţiile şi activităţile ce se anticipează se
numeşte plan. El însumează totalitatea prevederilor de dezvoltare, concretizate
în sarcini şi obiective ce trebuie înfăptuite într-o perioadă de timp, precum şi
mijloacele de realizare a acestora, constituind un cadru coordonat şi echilibrat.
153
Capitolul VI
Planul serveşte drept instrument principal în conducerea şi executarea activită-

ţilor proiectate, precum şi în aprecierea îndeplinirii acestora.
Prin stabilirea anticipată a principalelor ameliorări în sănătatea populaţiei
în raport cu resursele colectivităţii şi executarea acestor prevederi pentru asigu-
rarea viitorului, planificarea reprezintă o metodă ce permite a lucra cu un scop
şi a nu lucra „în derivă”, zi de zi. Planificarea este, în acelaşi timp, un proces
care permite schimbări pentru obţinerea de ameliorări; este o activitate multi-
disciplinară ce se desfăşoară sistemic pentru realizarea obiectivului stabilit.
6.2. Necesitatea şi importanţa planificării

serviciilor medicale
Obiectivele planificării sanitare ţin de satisfacerea nevoilor de dezvol-
tare social-economică şi cu referire la programul general de dezvoltare a
colectivităţii.
Multitudinea şi diversitatea nevoilor de sănătate ale populaţiei nu pot fi
satisfăcute doar de către sectorul sanitar, pentru că resursele necesare aparţin
colectivităţii, iar realizarea profilaxiei primare şi asigurarea bazei materiale
pentru asistenţa medicală aparţin celorlalte sectoare social-economice (indu-
strie, construcţii, agricultură, educaţie etc.) care, la rîndul lor, au propriile
nevoi şi direcţii de dezvoltare. Situaţia este dificilă în teritoriile unde servi-
ciile medicale aparţin diferitor sectoare; în asemenea caz, pentru satisfacerea
nevoilor de sănătate, mereu în creştere, trebuie să se apeleze la alte soluţii
şi tactici. Deoarece sănătatea populaţiei este condiţionată de factori social-
economici, planificarea sanitară pentru realizarea unei sănătăţi mai bune nu
priveşte strict doar îngrijirile medicale. Realizarea sau dezvoltarea numai a
acestora asigură refacerea sănătăţii la un număr de persoane, dar nu reali-
zează ameliorarea sănătăţii colectivităţii. Cîmpul de preocupări începe de la
factorii generali şi trece la cei medicali, adică de la acţiunile ce promovează
şi întăresc sănătatea (conceptul şi condiţiile de viaţă, ce depind de celelalte
sectoare social-economice) spre cele care realizează apărarea şi refacerea să-
nătăţii (care vizează în cea mai mare parte serviciile medicale). Ca urmare, în
funcţie de faptul cui aparţin factorii şi resursele, în planificarea unei sănătăţi
mai bune participă conducerea colectivităţii care dirijează şi antrenează în-
tregul sistem social-economic, fiecare sector social-economic, organizaţiile
de masă, precum şi serviciile medicale.
În cadrul sistemului socioeconomic general al colectivităţii, ca şi în inte-
riorul subsistemului sanitar, nici o componentă a acestora nu-şi poate plani-
154
Planificarea. Planificarea strategică – funcţie importantă a managementului
fica şi realiza o dezvoltare cu mult peste limitele subsistemului din care face
parte şi ale sistemului general. Întîi, deoarece nu poate avea resursele necesa-
re din cauza dependenţei de resurse; apoi, chiar dacă s-ar realiza, ar duce la o
dezarmonie, dacă nu la un dezechilibru în propriul sistem sau / şi în sistemul
general, lăsînd alte componente cu puţine resurse sau fără acestea. Specialiştii
din serviciile medicale trebuie să ţină seama de imperativul interdependenţei
obiectivelor lor cu cele ale altor sectoare; de faptul că, în ultimă instanţă,
realizarea solicitărilor depinde nu numai de fondurile băneşti, ci şi de po-
sibilităţile sectoarelor care execută solicitările (clădiri, aparate, instrumente,
medicamente etc.). Dacă în faza de propuneri a planului sanitar s-ar însuma
toate obiectivele cerute, s-ar ajunge la un sector sanitar nu în expansiune, ci
în explozie. Un astfel de sector sanitar, desprins de mănunchiul general, n-ar
avea nici un sens. Acelaşi imperativ al coerenţei este valabil şi pentru compo-
nentele propriului sistem sanitar: nu se pot investi resurse mai mari numai în
sectorul spitalizării sau cel al depistării bolilor în rîndurile populaţiei, ori nu-
mai în dotarea cu aparatură etc., pentru că în acest caz celorlalte componente
nu le-ar rămîne resurse să funcţioneze pe baza materială existentă. Totodată,
în consumarea fondurilor băneşti planificate nu se pot cheltui toate fondurile
bugetare într-un singur trimestru, întrucît pentru restul anului unitatea medi-
cală ar rămîne fără mijloace financiare. Datorită aceluiaşi imperativ al coe-
renţei, planificarea sanitară este posibilă numai în situaţia cînd toate celelalte
componente ale sistemului general lucrează pe bază de plan. Mai mult decît
atît: cu cît se înaintează de la eşalonul medical de bază (spitale raionale, in-
stituţii medicale de specialitate) spre vîrful piramidei sistemului organizatoric
sanitar, cu atît creşte cîmpul dependenţei de celelalte sectoare ale sistemului
general social-economic.
Pe lîngă rolul de a căuta soluţii de asigurare a unui echilibru – în primul
rînd, între componentele propriului sistem (intrasectorial), din cauza resurse-
lor limitate –, planificarea sanitară are sarcina dificilă de a releva priorităţile
şi a face renunţări, pentru că rezolvarea simultană a tuturor problemelor de
sănătate a populaţiei nu este posibilă, iar abordarea concomitentă a tuturor
acestor probleme ar duce la risipirea resurselor şi, implicit, nu ar rezolva nici
o problemă. În acelaşi proces al planificării – de stabilire şi executare a planu-
lui –, pe lîngă previziune şi dirijare, intervin şi celelalte funcţii ale conducerii
– de organizare şi de control. La rîndul său, planificarea este o parte a pro-
cesului de decizie, unde componentele deciziei ce au soluţii apropiate sînt în
competiţie. În asemenea cazuri rolul planificării este de a practica intervenţii
selective într-un sistem mobil şi complex, oferind elementele necesare pentru
asigurarea unui viitor mai bun, pentru armonizarea componentelor sistemului
155
Capitolul VI
sau pentru opţiuni în care latura umanitară a obiectivului are prioritate faţă de
cea financiară.
Ca urmare, necesitatea de a planifica şi importanţa planificării decurg
tocmai din diversitatea situaţiilor, nevoilor şi posibilităţilor, din competiţia
dintre elementele sistemului şi din diversitatea soluţiilor, a eficacităţii şi efi-
cienţei acestora pentru a asigura continuu o sănătate mai bună. De aceea, pla-
nificarea sanitară, ca şi planificarea în general, constituie şi un mijloc de re-
zolvare a unor situaţii complexe, ea identificînd şi reducînd diferenţele dintre
existent şi necesar, dintre nevoi şi resurse, operînd intrasectorial şi extrasecto-
rial, ordonînd priorităţile lor şi intervenind cu adaptări la situaţii imprevizibile
pe parcursul executării planului, pentru a se realiza scopul stabilit. Aşadar,
planificarea sanitară – ramură adaptată pentru sistemul sanitar al disciplinei
de planificare – în sinteză îşi justifică importanţa pentru că oferă elementele
şi intervine în:
a) dirijarea activităţii;
b) organizarea ştiinţifică a activităţii şi a acţiunilor;
c) mobilizarea şi valorificarea resurselor umane şi celor materiale;
d) creşterea eficacităţii şi eficienţei;
e) introducerea programului tehnic şi ştiinţific;
f) echilibrarea şi armonizarea subsistemelor sanitare cu sistemul terito-
rial.
De aici reiese şi necesitatea ca personalul medical să cunoască conţinutul
şi limitele planificării.
6.3. Principiile de bază ale planificării sanitare

În exercitarea rolului său, planificarea serviciilor medicale foloseşte ur-
mătoarele principii:
a) al dezvoltării proporţionale a elementelor sistemului prin determina-
rea nevoilor şi posibilităţilor şi prin intervenţie în elaborarea şi coordonarea
armonizărilor (eşaloane medicale, specialităţi, teritorii etc.). Demisionarea şi
fundamentarea acestora se face pe baza indicatorilor de sănătate şi de mor-
biditate, a indicatorilor ce stabilesc stadiul de echipare, dotare şi încadrare
(servicii de ambulatoriu şi spitaliceşti, aparatură, cadre etc.); a celor care arată
volumul lor de activitate şi gradul de utilizare (consultaţii, depistări, vaccină-
ri, zile de spitalizare etc.), costul (pentru o depistare clinică sau de laborator,
pentru o zi de spitalizare etc.) şi eficienţa (ca raport între eforturile uman,
material şi financiar depuse şi efortul util obţinut);
156
b) al interdependenţei componentelor micro şi macrosistemului – gene-

ral, teritorial şi sanitar. După cum s-a menţionat deja, acest principiu este
valabil atît pentru sistemul organizatoric sanitar (teritorial şi naţional), cît şi
pentru sectoarele activităţii social-economice la nivelul fiecărui teritoriu şi la
nivel naţional. La elaborarea planului, precum şi la realizarea lui se urmăreşte
ca propunerile şi sarcinile de plan pentru obiectivul unui sector (de exemplu,
producerea de medicamente) să fie asigurate de către toate celelalte sectoare
care au activităţi specifice lor (materie primă, transporturi, energie etc.);
c) al continuităţii în planificare, care constă din îmbinarea planificării
curente cu cea de perspectivă, prima derivînd din cealaltă şi ambele fiind ne-
cesare pentru a se atinge scopul stabilit. În acest sens, din planurile pentru pe-
rioade îndelungate, ce conţin direcţiile şi obiectivele fundamentale, se extrag
planurile pe perioade scurte şi planurile curente, care conţin sarcinile anuale
şi trimestriale. Planurile curente concretizează obiectivele planurilor de pers-
pectivă la nivel de macro şi microsistem, îndeplinirea lor asigurînd realizarea
direcţiilor din planurile de termen lung.
Prin acest principiu al continuităţii se asigură îmbinarea obiectivelor
imediate cu cele de perspectivă ale sănătăţii în general şi ale fiecărui sector în
parte la nivel naţional şi teritorial.
Aşadar, la nivel teoretic şi practic, după durata pentru care se face antici-
parea şi după gradul de detaliere, planurile sanitare, ca şi în celelalte sectoare,
sînt de două feluri, ele elaborîndu-se şi executîndu-se:
• pe termen lung (de obicei, pe 5 ani): sînt elaborate pe baza prognoze-
lor, se mai numesc planuri de perspectivă şi conţin anunţarea scopu-
lui, obiectivelor şi resurselor necesare;
• pe termen scurt: se sprijină pe direcţiile planurilor de perspectivă; se
numesc planuri curente sau anuale, conţin cu atît mai multe detalii şi
preconizează cu atît mai multe activităţi proprii cu cît durata acestora
este mai scurtă.
d) al argumentării ştiinţifice a direcţiilor de bază ale planului, indicii
căruia se sprijină pe datele ce caracterizează tendinţele morbidităţii şi necesi-
tăţile de asistenţă medicală şi deservire curativ-profilactică a populaţiei;
e) al îmbinării planificării teritoriale şi celei de ramură, adică legătura
organică a planurilor departamentale cu planurile unor anumite teritorii admi-
nistrative.
Trebuie să se ţină cont de factori cum ar fi distribuirea forţelor de pro-
ducţie, caracterul aşezării locuitorilor (mai ales în sate), structura de ramură a
instituţiilor serviciilor medicale şi potenţialul lor, consecutivitatea construc-
ţiei lor etc.
157
Capitolul VI
6.4. Metodele şi formele de planificare

În activitatea de planificare, de fundamentare a nevoilor şi de corelare a
acestora cu posibilităţile de micro şi macrosistem (unitate şi, respectiv, ramu-
ră, teritoriu) se folosesc în principal cinci metode:
a) metoda balanţelor: se determină proporţiile necesare între ramuri şi
subramuri şi se fundamentează echilibrul necesar dezvoltării economice. Din
punctul de vedere al obiectului, balanţele pot fi:
• materiale – ele se întocmesc pe produse (mijloace de producţie, prin-
cipalele bunuri de consum) şi corelează resursele cu nevoile pentru
fiecare produs;
• valorice: balanţa produsului social, a venitului naţional, bugetul de
venituri şi cheltuieli etc.;
• a forţei de muncă, care coordonează resursele forţei de muncă pe catego-
rii cu utilizarea lor, cu necesităţile pentru fiecare ramură a economiei;
b) metoda normării utilizată concomitent cu metoda balanţelor şi care
stabileşte: consumul de materii prime, materiale etc. necesare pentru realiza-
rea eficientă a activităţii. În sectorul sanitar există norme obligatorii (la aloca-
ţia de hrană, retribuţia personalului, consumul de energie, de combustibil etc.)
la toate materialele de întreţinere. Separat de acestea există bareme pentru
echipament şi cazarmament (halate, lenjerie pentru bolnavi, cearşafuri etc.);
c) metoda analitică, folosită pentru aprecierea nivelului iniţial şi nivelului
obţinut la compararea planului cu analiza îndeplinirii lui. Cu ajutorul acestei me-
tode se determină indicii de sănătate a populaţiei, măsura de asigurare a populaţiei
cu personal medical, cu paturi de spital; se calculează indicii de volum ai asisten-
ţei medicale (% spitalizării, frecvenţa medie la un locuitor pe an) etc.;
d) metoda comparaţiei – parte componentă a metodei analitice; cu aju-
torul ei se poate determina direcţia proceselor de dezvoltare, se pot aprecia
diferiţi indici ca, de exemplu, cel al morbidităţii, al mortalităţii, adică se com-
pară indicii în dinamică, pe parcursul cîtorva ani, sau indicii analogici ai dife-
ritelor teritorii administrative;
e) metoda economică, cu ajutorul căreia se pot demonstra din punct de
vedere ştiinţific variantele optime ale planului.
În planificarea şi organizarea serviciilor medicale se folosesc, de ase-
menea, următoarele metode: programarea liniară, teoria deservirii în masă,
metode de cercetare statistică (Monte Carlo), modelarea matematică ş. a.
Din punctul de vedere al obiectivului urmărit, la nivelul unei unităţi eco-
nomice (întreprinderi), planificarea îmbracă două forme: tehnico-economică
şi operativă.
158
a. Planificarea tehnico-economică cuprinde întocmirea planului de pers-

pectivă (de regulă, pe 5 ani, în care se fundamentează dezvoltarea unităţii,
precum şi căile şi mijloacele de realizare a sarcinilor de plan) şi a planurilor
curente anuale, în care se detaliază şi se apreciază sarcinile din planul de
perspectivă. Planificarea tehnico-economică se realizează cu ajutorul planului
economico-social al unităţii – parte integrantă a planului naţional unic, care
reprezintă programul întregii activităţi tehnico-productive, financiare şi so-
ciale pe o anumită perioadă.
b. Planificarea operativă execută distribuirea şi detalierea sarcinilor de
plan: în teritoriu (de exemplu, în cadrul structurii organizatorice, a spitalului
orăşenesc – pe dispensare, pe secţiile şi serviciile spitalului etc.) şi în timp (pe
trimestre, luni).
6.5. Etapele procesului de planificare sanitară

Folosirea planificării ca metodă de conducere a serviciilor de sănătate
cere cunoştinţe, experienţă şi stăpînirea tehnicilor statistico-matematice. În
plus, sînt necesare informaţii pertinente, unele special culese, despre întregul
sector sanitar, precum şi despre celelalte sectoare social-economice din terito-
riu, care ar reda ponderea fiecărui sector şi dependenţa lor în cadrul sistemului
teritorial, contribuţia la soluţionarea problemelor de sănătate şi posibilităţile
de participare la rezolvarea lor. Imaginea completă a cadrului general este
întotdeauna necesară cînd hotărîrile anticipează acţiunile şi resursele pentru
stabilirea şi realizarea obiectivelor.
În scopul ameliorării sănătăţii populaţiei, activităţile care se desfăşoară
înainte de stabilirea obiectivului şi pînă la realizarea lui se prezintă sub formă
de etape ce sînt cuprinse în procesul de planificare:
I. La etapa de început se analizează şi se exprimă prin indicatori situaţia
stării de sănătate a colectivităţii, formulîndu-se problemele de sănătate ale
populaţiei. În raport cu ponderea în colectivitate a fiecărei probleme (niveluri,
distribuţie, gravitate, implicaţii) şi cu tendinţa acestora se stabileşte ierarhi-
zarea lor, începînd cu cele mai importante. Apoi se ia fiecare problemă şi se
indică în dreptul ei: ce e necesar de executat şi cît se poate realiza în raport cu
stadiul ştiinţific şi cel tehnic, în cît timp se poate obţine un grad de schimbare
favorabilă, ce alte sectoare nemedicale pot participa şi cu ce pot ele contribui,
de care şi de cîte resurse materiale şi umane au nevoie serviciile medicale şi
pe cîte se poate conta. Sarcina principală a planului este de a se asigura că
159
Capitolul VI
obiectivele sînt în concordanţă cu resursele. Această etapă din procesul de

planificare este laborioasă şi hotărîtoare pentru conţinutul planului.
II. Etapa următoare constă în căutarea şi elaborarea mai multor variante
de rezolvare pentru fiecare problemă. Pentru stabilirea variantei optime, se
apelează la tehnici de cercetare operaţională şi la cele de economie sanitară.
Ele oferă elementele necesare raţionamentului şi deciziei în precizarea opţiu-
nii sau în renunţarea la problemă, precum şi pentru ordonarea problemelor
reţinute sub forma listei de priorităţi.
III. Avînd ca suport lista priorităţilor problemelor de sănătate şi conti-
nuînd procesul de planificare, se trece la etapa următoare – stabilirea planului,
care conţine: formularea clară şi completă a obiectivelor şi precizarea pentru
fiecare obiectiv a resurselor disponibile, a gradului de ameliorare şi a duratei
în care s-ar putea obţine, a relaţiilor cu alte unităţi medicale şi cu alte sectoare
nemedicale. Aşadar, lista priorităţilor care au resurse disponibile şi posibilităţi
tehnice constituie suportul formulării obiectivelor de plan pentru o perioadă
determinată.
Pentru punerea în lucru şi dirijarea îndeplinirii planului este necesară
elaborarea în această etapă a unui program de măsuri tehnice şi organizatori-
ce, care cuprinde detalii privind responsabilităţile şi competenţele repartizate
pentru executarea planului, legătura dintre compartimente, calendarul princi-
palelor operaţii, criterii şi indicatori de evaluare a rezultatelor şi alte detalii
necesare îndeplinirii planului. Cu aceste precizări făcute în programul de mă-
suri tehnice şi organizatorice planul este pregătit a fi pus în lucru.
IV. Următoarea etapă cuprinde activităţi care au rolul să dirijeze şi să
urmărească îndeplinirea planului. Aceste activităţi se execută de către coor-
donatorul general, care posedă responsabilităţi şi competenţe să urmărească
continuu şi să evalueze periodic realizarea sarcinilor de plan. Coordonatorul
general asigură realizarea legăturii dintre compartimente şi în cadrul funcţiei
de control – el are competenţa să rectifice detaliile activităţilor de îndeplinire
a planului cînd apar situaţii ce n-au putut fi prevăzute la etapa de elaborare a
acestuia.
V. Procesul de planificare se încheie cu bilanţul final al îndeplinirii pla-
nului. În această etapă, cu aceleaşi criterii anterior stabilite şi practicate, se
face evaluarea rezultatelor planificate, apreciindu-se ceea ce s-a obţinut în
raport cu ceea ce s-a stabilit iniţial: eficacitatea tuturor prevederilor planului
sau a unei singure acţiuni (de exemplu, a introducerii vaccinării antirubeoli-
ce, a tratamentului cu o formă de penicilină a anghinelor streptococice etc.),
avantajul unui procedeu terapeutic aplicat în acţiunea de depistare-rezolvare,
beneficiul anual la creşterea duratei medii a vieţii după programul de preve-
160
nire şi combatere a bolilor cardiovasculare. Asemenea activităţi de evaluare

se întreprind nu numai la începutul sau în finalul planului, ci şi pe parcursul
desfăşurării lui, comparînd sistematic realizările obţinute cu obiectivele sau
scopurile propuse, determinînd, rectificînd sau înlocuind sarcinile stabilite
iniţial cu altele mai eficiente sau mai puţin riscante. Astfel, prin informaţiile
ce se obţin de la evaluare, planificarea suferă influenţă „în retur”, pentru a-şi
ameliora propriul proces.
Prin ameliorarea detaliilor tehnice de analiză şi de măsurare a rezultate-
lor evaluarea îşi găseşte utilitatea şi intervine în toate etapele principale ale
procesului de planificare şi are următoarele roluri şi semnificaţii:
• prin aprecierea anticipată a rezultatelor ajută la stabilirea opţiunilor
şi priorităţilor, la măsurarea valorii diferitelor variante şi la alegerea
celei convenabile, la formularea obiectivelor de plan şi a oportunităţii
lor; în etapele de început ale procesului de planificare ea are semnifi-
caţia de anticipare, prospectivă, a unei evaluări apriori;
• în etapa de îndeplinire a planului, evaluarea, măsurînd continuu re-
zultatele, are un rol dinamic de perfecţionare a strategiilor de acţiune,
de adaptare sau corectare a detaliilor de executare la situaţiile impre-
vizibile, de determinare a realizării situaţiei sănătăţii populaţiei sau
de căutare de noi variante convenabile; intervenţia în această etapă
este cea mai utilă în sensul executării obiectivului;
• în etapa finală, evaluarea determină în ce măsură au fost realizate
obiectivele; apreciază valoarea rezultatelor în raport cu volumul re-
surselor consumate, activitatea şi eficacitatea programului de măsuri
tehnice şi organizatorice; analizează critic întreaga activitate de pre-
gătire şi de îndeplinire a planului. În această etapă ea are o semni-
ficaţie a posteriori: privind în urmă, ea apreciază retrospectiv toate
activităţile desfăşurate prin procesul de planificare pentru realizarea
scopului. Informarea furnizată după evaluare asigură cunoaşterea a
ceea ce a rămas de făcut sau a rezultatelor care urmează să apară în
continuare.
Prin rolul şi utilitatea sa, evaluarea este parte integrantă din orice proces
de planificare, controlîndu-i rezultatele şi adaptîndu-i continuu detaliile. În
plus, la planurile de perspectivă, evaluarea ajută la stabilirea îndeplinirii şi la
bilanţul planului anual, încheind astfel ciclul planificării anuale şi declanşînd
ciclul unui nou plan anual. În dirijarea serviciilor medicale, planificarea devi-
ne, astfel, un proces necesar asigurării progresului.
Etape şi tehnici similare de planificare există şi cînd obiectivul planifi-
cării vizează numai o singură problemă de sănătate la toate vîrstele (o clasă
161
Capitolul VI
de boli, o boală) ori ameliorarea sănătăţii unui grup din populaţia teritorială.
Termenul ce se foloseşte în asemenea situaţii este cel de program sanitar,
cu sau fără ataşarea unui program propriu de măsuri tehnico-organizatorice,
de exemplu: programul de prevenire şi combatere a bolilor cardiovasculare
sau a cancerului, programul de apărare şi promovare a sănătăţii mintale etc.,
programul de prevenire şi combatere a tuberculozei, a hipertensiunii arteriale
etc., programul de sănătate a mamei, copilului şi tineretului, a populaţiei ocu-
pate în producţia socială etc. sau programul de dezvoltare a bazei materiale
şi de cadre medicale (superioare, medii), toate aceste programe făcînd parte
din planul sanitar unic pentru populaţia unui teritoriu. În aceste cazuri, proce-
sul de planificare trebuie să ţină seama de necesitatea participării mai multor
unităţi şi eşaloane medicale, de tehnicitatea şi de resursele acestora. Cînd se
evaluează rezultatele anticipate sau finale ale unui plan global de ameliorare
a sănătăţii populaţiei sau a unui program sanitar, trebuie să se ţină seama că
efectele măsurilor ce se planifică apar ceva mai tîrziu, deci o evaluare finală
pripită ar putea fi înşelătoare. De aceea, activitatea de planificare necesită nu
numai tehnicitate şi experienţă, ci şi multă negociere între planificatorii sanitari
şi cei din sectoarele productive, pe de o parte, şi între aceştia şi cei financiari,
pe de alta. În alte situaţii sînt necesare elaborări de noi soluţii mai severe ori de
schimbarea termenelor. Planificatorul poate avea, deci, roluri diferite: de nego-
ciator, expert în identificarea obiectivelor posibile sau a soluţiilor şi strategiei,
iar administratorul pune în lucru şi urmăreşte îndeplinirea planului. Planificarea
şi conducerea acţiunii trebuie să coexiste integrat, pentru că sînt operaţii inter-
dependente şi oferă avantaje reciproce. De reţinut că prin planificare nu se caută
o soluţie ideală, ci una optimă – tehnică plus financiară, rezultată din ordonarea
priorităţilor şi corelată cu resursele existente. În acelaşi timp, nu trebuie să se
confunde competenţele: în timp ce planificarea este o obligaţie pentru toţi cei
care au responsabilităţi de decizie, planificatorul nu deţine competenţa de deci-
zie, confundarea competenţelor ducînd la complicaţii în selectarea soluţiei.
6.6. Planificarea strategică

Planificarea strategică este un proces organizaţional sistematic, prin in-
termediul căruia organizaţia planifică activitatea sa viitoare. Planificarea
strategică este necesară pentru ca organizaţia să poată reacţiona adecvat la
schimbările mediului exterior, precum şi pentru o mai bună înţelegere a posi-
bilităţilor actuale şi a celor viitoare ale organizaţiei. Conducerea organizaţiei
rezolvă această problemă prin determinarea tendinţelor economice, sociale
162
şi politice, care pot influenţa asupra activităţii ei, precum şi prin analizarea şi
evaluarea resurselor interne ale organizaţiei. Planificarea strategică necesită
înţelegerea clară a felului în care aceste două procese influenţează elaborarea
deciziilor conducerii în scopul îndeplinirii scopului principal al organizaţiei.
Acest tip de planificare permite conducerii organizaţiei să prevadă desfăşura-
rea evenimentelor şi să planifice activitatea viitoare, să elaboreze principiile
generale de stabilire a obiectivelor şi sarcinilor organizaţiei şi, de asemenea,
să stabilească vectorii de bază pentru perspective. Elaborarea detaliată şi rea-
lizarea planului strategic permite organizaţiei să ocupe o poziţie activă, în loc
să reacţioneze doar la schimbările de situaţie în domeniul ocrotirii sănătăţii.
Organizaţia care face parte din sistemul ocrotirii sănătăţii participă la
două tipuri de planificare: strategică şi operativă. Planificarea strategică este
necesară pentru stabilirea locului organizaţiei în sistemul comun şi pentru
instituirea direcţiei activităţii ei, de care se ocupă conducerea de vîrf a organi-
zaţiei, definindu-i în felul acesta politica. Planificarea operativă de obicei se
realizează la nivelul mediu al conducerii, care dirijează activitatea curentă a
organizaţiei: aici intră elaborarea şi realizarea programelor noi şi organizarea
unor noi servicii, cu alte cuvinte realizarea politicii stabilite în planul strate-
gic. Ca exemplu de planificare strategică poate servi decizia de comprimare
a serviciului staţionar al spitalului şi lărgirea volumului de servicii de am-
bulatoriu. Exemplu de planificare operativă este elaborarea planului lărgirii
centrului medical de familie.
Procesul elaborării planului strategic include patru etape de bază:
1. Evaluarea factorilor externi.
2. Evaluarea factorilor interni.
3. Definirea sarcinilor şi obiectivelor principale.
4. Realizarea planului şi evaluarea rezultatelor obţinute.
Conducerea organizaţiei trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru ela-
borarea planului strategic şi să aloce în acest scop timpul şi resursele necesa-
re. Conducerea este răspunzătoare pentru stabilirea obiectivelor principale ale
planului strategic. În stabilirea unor sarcini concrete pot fi implicaţi lucrătorii
din nivelul mediu de dirijare, această decizie deseori depinde de dimensiunile
organizaţiei. Conducătorii nivelului mediu sînt răspunzători pentru realizarea
planului strategic. La evaluarea planului strategic şi determinarea modifică-
rilor necesare participă reprezentanţii ambelor niveluri de conducere. În pro-
cesul elaborării planului strategic este necesar de a avea ca repere concepţiile
de bază ale planificării de sistem şi ale gîndirii sistemice. În conformitate cu
concepţia gîndirii sistemice, conducătorii nivelului mediu trebuie să opereze
cu categoriile componentelor separate ale sistemului comun al ocrotirii sănă-
163
Capitolul VI
tăţii şi ale relaţiilor existente între ele. Acest lucru este important pentru sta-
bilirea clară a interconexiunilor funcţionale în cadrul unui oraş dat sau al unei
regiuni date, precum şi pentru determinarea legăturilor dintre subdiviziunile
structurale ale organizaţiei însăşi. Gîndirea sistemică permite conducătorului
să perceapă întreaga imagine a ceea ce se întîmplă şi să stabilească direcţiile
prioritare ale activităţii. În procesul elaborării planului strategic se implică o
mulţime de oameni, rezultatul realizării lui se răsfrînge asupra mai multora
dintre ei şi, în mod firesc, ei sînt interesaţi de ce se va ocupa în continuare
organizaţia. Acest lucru se referă atît la colectivul instituţiei medicale, cît şi la
persoanele juridice şi fizice cu care instituţia dată interacţionează.
Multe din aceste persoane şi organizaţii nu participă nemijlocit la pro-
cesul planificării, cu toate acestea, elaborarea şi realizarea planului strategic
al organizaţiei date îi priveşte direct. Asemenea persoane cointeresate sînt, de
exemplu, furnizorii, ministrul ocrotirii sănătăţii, colaboratorii spitalului etc.
De aceea, la întocmirea planului strategic este necesar să se stabilească cercul
acestor persoane cointeresate, să li se anticipeze reacţia la acţiunile planifica-
te, precum şi să se edifice cu ele relaţii de serviciu bune în procesul elaborării
şi realizării planului.
Procesul de planificare strategică la nivelul instituţiilor medicale constă
din 8 etape redate în figura 6.1.
Instituţia medicală trebuie să-şi formuleze misiunea specifică în cadrul
mai larg al misiunii organizaţiei medicale din care face parte. De exemplu,
Centrul medicilor de familie trebuie să-şi definească mai clar misiunea sa în
corespundere cu capacităţile, segmentele de piaţă, poziţia verticală şi geogra-
fică pe care o ocupă. De asemenea, el trebuie să-şi definească obiectivele şi
politica specifică într-un plan separat.
Misiunea instituţiilor medicale este acordarea serviciilor medicale po-
pulaţiei pe diferite niveluri, şi nu realizarea altor activităţi (spre exemplu,
comercializarea produselor farmaceutice).
Directorul unei instituţii medicale trebuie să cunoască la toate etapele
care elemente ale mediului extern trebuie să fie luate în consideraţie, pentru
a atinge obiectivele propuse. În general, o organizaţie medicală trebuie să
urmărească principalele elemente ale macromediului (demografic, economic,
politic, social, cultural) şi componentele micromediului (pacienţii, concuren-
ţii, furnizorii etc.), care pot influenţa capacitatea de a obţine profit. Instituţia
medicală trebuie să dispună de un serviciu de marketing, care să ţină în vizor
principalele tendinţe şi evoluţii ale mediului extern.
Pentru fiecare din aceste componente conducerea instituţiei medicale tre-
buie să identifice ocaziile şi ameninţările care apar.
164
MISIUNEA UNITĂŢII
I. Analiza mediului II. Analiza mediului

extern intern
III. Formularea obiectivului
IV. Formularea strategiei
V. Elaborarea planului
VI. Implementarea
VII. Reacţii şi control
VIII. Analiza rezultatelor
Fig. 6.1. Procesul de planificare strategică la nivelul unităţii
Ocazia de piaţă reprezintă un segment de piaţă caracterizat printr-o

anumită nevoie, pe care instituţia medicală o poate desfăşura ca o activitate
profitabilă. De exemplu, implementarea asigurărilor obligatorii de sănătate
reprezintă o astfel de ocazie.
Ameninţarea este o piedică apărută ca urmare a unei tendinţe sau a unei
evoluţii nefavorabile a mediului care, în absenţa unei acţiuni ofensive din partea
instituţiei, ar duce la deteriorarea capacităţilor de producere a serviciilor medi-
cale sau a profiturilor (spre exemplu, lipsa posibilităţilor de pregătire profesio-
nală a medicilor pentru a desfăşura servicii specifice sau de performanţă).
O activitate ideală se caracterizează prin ocazii majore şi riscuri minore;
o activitate speculativă presupune atît ocazii, cît şi riscuri majore; o activitate
matură prezintă ocazii şi riscuri scăzute, iar o activitate neechilibrată are oca-
zii puţine şi riscuri majore.
165
Capitolul VI
La următoarea etapa a elaborării planului strategic este necesar de a

evalua factorii interni şi cei externi care influenţează organizaţia. Evaluarea
factorilor externi este identificarea tuturor elementelor din anturajul organi-
zaţiei, care pot să aibă o influenţă asupra activităţii sale, asupra planurilor şi
asupra posibilităţii realizării lor.
Posibilitatea realizării de către organizaţie a planurilor sale este supusă
influenţei multor factori externi. Este necesar de identificat aceşti factori şi
de analizat potenţiala lor acţiune. Există cîteva abordări pentru evaluarea in-
fluenţei factorilor externi. Să examinăm trei dintre ele.
6.7. Evaluarea factorilor externi

În conformitate cu prima metodă, este necesar de stabilit în ce mod or-
ganizaţiile principale cu care instituţia are de a face pot să influenţeze asupra
procesului planificării strategice, în cercul organizaţiilor date intră atît insti-
tuţiile de stat şi publice în totalitate (de exemplu, organele puterii, sistemul
învăţămîntului etc.), cît şi elementele sferei ocrotirii sănătăţii (de exemplu,
Ministerul Ocrotirii Sănătăţii şi acele organizaţii şi instituţii care prestează
servicii medicale).
A doua metodă se bazează pe abordarea elaborată de Michael Porter şi e
legată de efectuarea unei analize detaliate. În cursul acestei analize se identifică
forţele de bază care funcţionează în sfera dată, care au o influenţă asupra capaci-
tăţii organizaţiei de a atinge o productivitate maximă. La aceste forţe se referă:
1) clienţii, adică acele organizaţii (structuri de stat sau firme de asigu-
rare) sau persoane particulare care cumpără producţia şi serviciile
instituţiei medicale date;
2) furnizorii, adică organizaţiile sau persoanele particulare care vînd sau
furnizează producţia organizaţiei date (firmele farmaceutice sau lu-
crătorii medicali, medicii şi specialiştii în terapia de reabilitare);
3) noile forme ale serviciilor prestate, care înlocuiesc formele tradiţio-
nale de servicii medicale (desfăşurarea operaţiilor chirurgicale în am-
bulatoriu în loc de staţionar, tratarea la domiciliu în loc de tratarea în
condiţii de spital);
4) instituţiile nou-create, adică noile clinici, spitale sau alte instituţii
medicale;
5) instituţiile medicale existente şi relaţiile de concurenţă dintre ele, pre-
cum şi planurile curente şi de perspectivă ale altor organizaţii medi-
cale, care pot să influenţeze asupra organizaţiei date.
166
Identificarea tuturor acestor factori este necesară pentru crearea planului

strategic detaliat. Această metodă a fost elaborată iniţial pentru a asigura o
înţelegere mai bună a mecanismului concurenţei, însă pe orice piaţă a servi-
ciilor medicale înţelegerea mecanismului funcţionării acestor forţe oferă con-
ducerii organizaţiei o percepere mai bună a structurii cheltuielilor, resurselor
disponibile, precum şi a influenţei altor factori-cheie asupra cererii de servicii
oferite de organizaţia dată şi, prin urmare, a posibilităţilor ei de a-şi realiza
scopurile propuse.
A treia metodă a analizei factorilor externi constă în evaluarea necesa-
rului de servicii medicale oferite populaţiei. Conform acestei metode, este
necesară crearea unor astfel de programe şi servicii care ar satisface nevoile
medicale ale locuitorilor raionului sau oraşului, deserviţi de instituţia dată.
Asociaţia Americană Internaţională a Ocrotirii Sănătăţii (AIHA – Ame-
rican International Health Association) afirmă că, pentru asigurarea unei stări
bune a sănătăţii populaţiei care locuieşte într-o regiune dată, populaţia respec-
tivă trebuie să ştie că dispune de o putere suficientă pentru a influenţa factorii
care acţionează asupra sănătăţii ei. Sănătatea nu este doar o problemă medi-
cală, de care trebuie să se ocupe medicii în spitale. De ea ţin de asemenea un
şir întreg de factori ai unui mod sănătos de viaţă, precum şi diferitele structuri
sociale care favorizează un asemenea mod de viaţă.
O abordare universală a acestei probleme este conceptul populaţie sănă-
toasă. Sănătatea poate fi definită, în general, ca lipsă a bolilor. Prin aceasta
se stabileşte bunăstarea întregii societăţi. Programul comunităţilor sănătoase,
promovat în cadrul AIHA, scoate partenerii care participă în cadrul lui din-
colo de pereţii spitalelor, îi confruntă cu asemenea sarcini ca preîntîmpinarea
consumului de droguri, ocrotirea mediului şi promovarea unui mod sănătos
de viaţă. Prin aceasta se stabileşte o nouă direcţie în colaborare, deoarece
programul chemat să-l întărească reuneşte în cadrul său toţi membrii comu-
nităţii date – de la profesori şi muncitori, la slujitorii cultelor şi lucrătorii
guvernamentali – în activitatea comună de evaluare a problemelor şi de gă-
sire a căilor de soluţionare a acestora şi de stimulare a tendinţelor pozitive.
Ideea comunităţii sănătoase se referă la strategia şi metodologia care priveşte
întreaga comunitate, ceea ce oferă posibilitatea de a influenţa membrii săi,
precum şi puterea, într-o manieră suficientă pentru a realiza schimbările do-
rite. Programul de cooperare în cadrul comunităţii sănătoase oferă cetăţenilor
mecanismele necesare pentru a prelua sarcina îmbunătăţirii sănătăţii proprii,
precum şi a membrilor comunităţii.
Odată cu trecerea ţărilor Europei Centrale şi de Est, precum şi a statelor
independente ale fostei Uniuni Sovietice la conduceri democratice, o aten-
167
Capitolul VI
ţie din ce în ce mai mare se acordă reformei sistemului ocrotirii sănătăţii.

Aceasta presupune, la rîndul său, atribuirea unor competenţe mai largi struc-
turilor municipale, raionale şi cetăţenilor simpli, de la care se poate pretinde
o responsabilitate şi o iniţiativă mai mare în problema îmbunătăţirii sănătăţii
cetăţenilor. Sarcina menţinerii şi îmbunătăţirii sănătăţii nu poate fi rezolvată
doar cu eforturile celora care iau deciziile de stat. Sănătatea întregii societăţi
trebuie să fie chestiunea responsabilităţii colective, a tuturor celor implicaţi
în această problemă.
Sistemul public de ocrotire a sănătăţii în Statele Unite ale Americii şi în
majoritatea ţărilor lumii se află astăzi în faţa unor schimbări majore chiar în
ceea ce priveşte logica planificării şi prestării serviciilor medicale. Necesita-
tea scăderii costurilor acestor servicii a dus la apariţia unui şir de organizaţii,
începînd cu cele care se ocupă de managementul bolilor şi terminînd cu cele
responsabile de managementul sănătăţii. Noua logică se bazează pe preîn-
tîmpinarea îmbolnăvirii, propaganda valorii sănătăţii şi a modului sănătos de
viaţă. Aceasta constituie o schimbare fundamentală a conştiinţei publice, care
solicită din partea organelor competente regîndirea modului în care este or-
ganizat sistemul ocrotirii sănătăţii, precum şi a planificării, marketingului şi
metodelor de prestare a serviciilor medicale. Elementele-cheie ale acestui nou
sistem de ocrotire a sănătăţii sînt:
1) reacţia adecvată la necesităţile de ocrotire a sănătăţii populaţiei;
2) asigurarea unor capacităţi în măsură să satisfacă cererile populaţiei;
3) un sistem de ocrotire a sănătăţii coordonat şi integrat, incluzînd toate
sferele ocrotirii sănătăţii populaţiei.
În acest caz planificarea se bazează pe abordarea interior–exterior, care
permite crearea unor instituţii medicale de mărime optimă pentru a satisface
cererile şi aşteptările acelui grup al populaţiei care se va servi de instituţia
dată. Baza planificării şi a marketingului acestei abordări noi este evaluarea
din partea populaţiei, ceea ce, la rîndul său, va stabili setul de servicii medi-
cale solicitate şi resursele necesare pentru asigurarea lor. Extrem de importan-
tă aici este prognoza exactă a necesităţilor diferitelor grupuri ale populaţiei,
precum şi conexiunea prognozei cu capacităţile şi resursele de ordin medical
prezente în localitatea dată. Toate acestea vor permite personalului de condu-
cere să ia deciziile optime privind serviciile concrete din arsenalul prezent
de servicii medicale şi de piaţă care urmează să fie puse la dispoziţia unei sau
altei grupe de populaţie.
Managementul sistemului ocrotirii sănătăţii, analizat prin prisma pers-
pectivei problemelor ocrotirii sănătăţii formate la nivelul populaţiei, necesită
înţelegerea problemelor macrosociale ale ocrotirii sănătăţii, care influenţează
168
asupra societăţii în general, aşa cum sînt aerul, apa, şcolile, starea locuinţe-
lor, accesul la asistenţa medicală, precum şi a problemelor microsociale, care
privesc riscul pentru sănătatea indivizilor luaţi aparte. Această dispersare a
factorilor face foarte importantă propaganda modului sănătos de viaţă şi a
ocrotirii sănătăţii la nivelurile primare, secundare şi terţiare. Datorită folo-
sirii eficiente a resurselor care se găsesc pe un anumit teritoriu, desfăşurării
propagandei modului sănătos de viaţă, precum şi a programului de măsuri
preventive şi măsuri medicale primare, spitalele şi alte instituţii medicale pot
să devină promotorii de bază ai schimbărilor în starea sănătăţii populaţiei
unei regiuni. Aceasta va permite organizaţiei să menţină sănătatea populaţiei
dintr-un teritoriu sau altul, adică să realizeze managementul ei. Cu referire la
o grupă concretă de populaţie managementul în domeniul ocrotirii sănătăţii
conţine:
1) Evaluarea necesităţilor populaţiei şi elaborarea programelor pentru
soluţionarea problemelor grupelor de risc.
2) Utilizarea metodelor analizei de piaţă ca ajutătoare în evaluarea ne-
cesităţilor populaţiei.
3) Folosirea datelor despre situaţia epidemiologică pentru argumentarea
fundamentelor deciziilor de conducere.
4) Înţelegerea importanţei datelor concrete atît pentru planificarea, cît şi
pentru întreţinerea sănătăţii populaţiei.
5) Conducerea proceselor de prestare a serviciilor medicale în vederea
atingerii obiectivelor şi sarcinilor propuse.
6) Schimbarea rolului lucrătorilor medicali – o cotitură în direcţia me-
dicinii preventive atît în planul lucrului cu toată populaţia, cît şi cu
pacienţii individuali.
Evaluarea stării sănătăţii populaţiei unei regiuni, unui oraş, sector etc.
trebuie să fie parte a evaluării condiţiilor mediului în procesul planificării
strategice. Estimarea stării sănătăţii oamenilor este chemată să identifice ni-
velurile cele mai mari şi formele riscului, precum şi necesităţile populaţiei.
Numai în cazul deţinerii informaţiei concrete spitalele şi alte instituţii medi-
cale pot să înceapă planificarea managementului sanitar astfel încît – atît în
cadrul planificării pe termen lung, cît şi pe termen scurt – să fie în stare să
îmbunătăţească sănătatea populaţiei, precum şi să reducă cheltuielile pentru
ocrotirea sănătăţii.
Evaluarea stării sănătăţii populaţiei, prin definiţie, presupune atît esti-
marea, cît şi identificarea măsurilor necesare. Prin intermediul şi în cadrul ei
se creează o structură concretă pentru colectarea informaţiei primare şi celei
secundare, de natură cantitativă şi calitativă, care ar descrie detaliat ceea ce
169
Capitolul VI
reprezintă grupul de populaţie dat în planul stării sănătăţii şi necesităţilor de

servicii medicale. Datele conţin statistica îmbolnăvirilor, cu distribuirea pe
boli, informaţia necesară de natură social-economică, indici cu privire la po-
sibilităţile instituţiilor medicale de profil ambulatoriu sau staţionar, precum şi
date privind necesarul de servicii medicale oferite populaţiei. Estimarea stării
de sănătate a populaţiei conţine, de asemenea, date primite de la alte instanţe
în care se stabilesc volumele de servicii medicale prin planificarea, realizarea
şi evaluarea programelor. În cazul optim, procesul evaluării stării de sănătate
a oamenilor presupune o colaborare activă a organelor de ocrotire a sănătăţii
cu alte instanţe care deservesc populaţia dată, precum şi cu reprezentanţii
populaţiei. Necesitatea colaborării este determinată de faptul că, pentru reali-
zarea misiunii sale la nivelurile macro şi microsocial, serviciile de ocrotire a
sănătăţii trebuie să întreţină un contact strîns cu alte servicii sociale, precum şi
cu reprezentanţii businessului, cu structurile de conducere şi cu indivizii con-
creţi care locuiesc pe teritoriul dat. Nici un spital sau o altă instituţie medicală
nu poate să-şi asume responsabilitatea pentru întregul complex de probleme
sociale, teritoriale şi individuale care influenţează asupra sănătăţii populaţiei.
Evaluarea stării de sănătate a populaţiei conţine:
1) planificarea procesului evaluării
2) colectarea/obţinerea, organizarea şi analizarea informaţiei
3) identificarea problemei şi a priorităţilor
4) programarea, planificarea, dezvoltarea şi aplicarea
5) evaluarea.
Paşii iniţiali ai evaluării sînt implicarea în proces a persoanelor compe-
tente, stabilirea/definirea procesului ca atare, precum şi stabilirea graniţelor
teritoriale în cadrul cărora se va realiza evaluarea. Acest ultim pas se poate
efectua prin mai multe metode. Conform definiţiei date de cercetătorul Zig-
mond, regiunea reprezintă „toţi indivizii şi organizaţiile care se află pe un
teritoriu compact, unde este destul de clar exprimată conştiinţa implicării şi
independenţei”.
Iniţial, trebuie stabilită o definiţie unică a regiunii care să stea la baza
întregului proces al evaluării, deoarece prin această definiţie se vor stabili
parametrii cercetării. Dacă printr-o dispoziţie a persoanelor oficiale unui spi-
tal sau ambulatoriu i s-a atribuit o zonă geografică concretă pentru deservire,
această zonă va constitui regiunea de efectuare a evaluării. Informaţia care se
va colecta din teritoriul dat trebuie să conţină date despre ceea ce dispunem,
ceea ce se poate obţine, precum şi ceea ce este sigur de realizat.
Un aspect destul de important al utilizării informaţiei obţinute este sta-
bilirea indicatorilor-cheie ai sănătăţii populaţiei, în baza evidenţei cărora se
170
vor lua în final deciziile şi care vor fi utilizaţi în procesul evaluării. Informaţia
statistică medicală naţională, care conţine date despre sănătatea populaţiei,
poate fi una din sursele de informaţie folosite în teritoriu, însă deseori e ne-
voie de colectat date specifice din regiunea ai cărei locuitori folosesc servicii-
le instituţiei date. Regiunea poate să-şi stabilească singură indicatorii proprii
ai sănătăţii, să-i analizeze şi ulterior să planifice ce trebuie de făcut pentru
atingerea obiectivelor propuse.
Procesul evaluării sănătăţii populaţiei reprezintă o colectare a datelor din
diferite surse, în baza cărora se realizează analiza ce va fi făcută publică.
Aceasta este metoda identificării şi evaluării informaţiei, în care sînt reflectate
necesităţile privind anumite servicii, o atenţie sporită acordîndu-se tendinţe-
lor creşterii şi acumulării acestora. Sarcinile care se rezolvă la etapa analitică
finală reprezintă sinteza şi răspîndirea întregii informaţii colectate prin dife-
rite metode. Confruntarea datelor statistice cu privire la starea sănătăţii cu
alţi indicatori calitativi, caracteristici comunităţii date, permite identificarea
priorităţilor, care se bazează pe abordarea sistemică profundă în stabilirea ne-
cesităţilor medicale ale populaţiei.
6.8. Marketingul
Concepţiile tradiţionale ale analizei pieţei au nu doar importanţă intrin-
secă, ci reprezintă o sursă complementară de colectare a informaţiei cu privire
la anumite grupuri ale populaţiei, precum şi pentru stabilirea componenţilor
pieţei care se află în zona de risc. Ca o completare la asigurarea cu informaţie,
analiza pieţei oferă posibilitatea de a cerceta datele provenite din aceleaşi
metode care s-au utilizat la colectarea informaţiei pentru evaluarea stării de
sănătate a populaţiei regiunii în perspectiva de piaţă.
Analiza pieţei sau marketingul se defineşte ca planificarea sistematică,
colectarea şi analiza informaţiei, precum şi a rezultatelor care au legătură
directă cu situaţia specifică a pieţei sau cu problema cu care se confruntă
organizaţia.
Multe din metodele de colectare a informaţiei utilizate în evaluarea să-
nătăţii populaţiei, mai ales cele în care accentul se pune pe obţinerea atît a
datelor primare, cît şi a celor secundare, precum şi pe datele de ordin calitativ
şi cantitativ, au propriile lor paralele în cercetările pieţei. Date secundare se
consideră cele care au fost colectate în alte scopuri decît proiectul concret.
Drept informaţie secundară tipică pot fi considerate datele cu privire la in-
ternarea pacienţilor în spital în baza diagnosticului, cele cu privire la numărul
171
Capitolul VI
pacienţilor în general, al celor care au primit ajutor prenatal etc. Se conside-

ră informaţie primară datele colectate special pentru proiectul dat. Sondajul
efectuat în rîndurile populaţiei de pe teritoriul concret în scopul stabilirii ne-
cesarului de servicii medicale reprezintă un exemplu de colectare a informaţi-
ei primare, necesare pentru efectuarea evaluării stării de sănătate a populaţiei
din regiune. Datele cantitative reprezintă informaţia cu caracter numeric, care
poate fi utilizată pentru necesităţile proiectului, în timp ce datele calitative
sînt cele ce se bazează pe păreri şi evaluări.
Datele cantitative joacă un rol extrem de important în evaluarea stării de
sănătate a populaţiei şi în analiza pieţei, întrucît cu ajutorul lor se poate obţine
o imagine clară a necesităţilor şi aşteptărilor consumatorului. Două exemple
de recurgere mai frecventă la informaţia cantitativă reprezintă datele obţinute
în urma analizei grupurilor în vizor şi prin intermediul utilizării grupurilor
nominale.
Analiza de piaţă urmăreşte soluţionarea a trei sarcini:
1) analiza situaţiei curente pe piaţă şi prognoza
2) segmentarea pieţei
3) analiza consumatorilor.
Analiza situaţiei curente pe piaţă şi prognoza evoluţiei ei necesită, îna-
inte de toate, stabilirea felului în care organizaţia înţelege piaţa, pentru ca ul-
terior, în baza analizei situaţiei curente sau din trecut, să se obţină o prognoză
cu privire la necesitatea/cererea unor sau altor tipuri de servicii medicale.
Segmentarea pieţei reprezintă împărţirea pieţei sau a comunităţii în seg-
mente clar diferenţiate, ceea ce e necesar pentru sarcinile planificării şi deter-
minării tipurilor de servicii medicale, a propagandei modului sănătos de viaţă
şi a necesităţilor populaţiei care vor apărea pe agenda de lucru în viitor. Şirul
parametrilor pentru segmentarea pieţei este destul de larg şi conţine vîrsta,
categoria îmbolnăvirii, nivelul educaţiei şi multe altele.
Analiza consumatorului este un element important de înţelegere a ceea
ce reprezintă piaţa organizaţiilor şi instituţiilor de profil medical, în special în
privinţa acceptării de către consumatori a inovaţiilor ce se preconizează a fi
introduse pe piaţă. Analiza consumatorului conţine stabilirea caracteristicilor
pacienţilor, cum ar fi factorii geografici, necesităţile, preferinţele, părerile şi
comportamentul. Cunoaşterea acestor caracteristici este o componentă sub-
stanţială a succesului campaniilor publicitare orientate spre categoria dată de
consumatori.
Scopul evaluării stării regiunii este stabilirea serviciilor medicale priori-
tare necesare unui anumit grup de populaţie. Marketingul permite identificarea
reprezentanţilor grupului care se află în „zona de risc”, colectarea informaţiei
172
concrete cu privire la categoriile de risc, pentru ca apoi, prin intermediul seg-

mentării pieţei, să se realizeze acţiunile de piaţă orientate spre un scop anu-
me, adresîndu-se unei categorii concrete de risc. Marketingul-ţintă constă în:
diferenţierea dintre diferitele segmente din care este alcătuită piaţa cu scopul
ca, prin intermediul alegerii unora dintre ele şi concentrării atenţiei asupra
necesităţilor specifice ale reprezentanţilor acestor segmente, să se elaboreze
programe de piaţă şi materiale specifice, bazate pe cunoaşterea detaliată a
necesităţilor reprezentanţilor acestor segmente.
Astfel, categoriile populaţiei din zonele de risc şi de risc sporit pot fi
cercetate separat şi concentrat, pentru a determina metodele adecvate de lucru
cu ele.
6.9. Epidemiologia şi managementul

Evidenţa datelor epidemiologice la adoptarea deciziilor este destul de
utilă în procesul de stabilire a necesităţilor pieţei. Epidemiologia conduce-
rii se bazează pe utilizarea metodelor a două discipline – epidemiologiei şi
managementului organizaţiilor şi instituţiilor cu profil medical – luate în con-
textul abordării planificării şi marketingului, în care se ţine cont de solicită-
rile şi necesităţile grupurilor concrete ale populaţiei. Între epidemiologie şi
managementul serviciilor medicale există o legătură directă. Pentru a utiliza
eficient resursele organizaţionale, o parte a planificării trebuie să se bazeze pe
înţelegerea problemelor epidemiologice.
V. Oleske a integrat definirea tradiţională a epidemiologiei cu abordarea
dirijării şi a propus o definiţie a epidemiologiei în management. Epidemiolo-
gia în management este „cunoaşterea dispersiei necesarului de servicii me-
dicale ţinînd cont de indicatorii îmbolnăvirii, imposibilităţii şi incapacităţii
de muncă la nivelul unui sau altui grup de populaţie, identificarea factorilor
şi cauzelor acestora, în special a celor care pot fi minimizaţi sau lichidaţi,
pentru a preîntîmpina sau controla apariţia lor, ceea ce poate fi realizat cu
ajutorul informaţiei corespunzătoare şi al asigurării cu servicii medicale ne-
cesare”.
Această definiţie poate fi utilizată pentru a concentra atenţia managerilor
asupra controlului – funcţie de bază a managerilor sistemului de ocrotire a să-
nătăţii în condiţiile actuale. Oleske propune evaluarea urmărilor nefavorabile
ale epidemiilor prin utilizarea şi managementul informaţiei, prin informarea
consumatorilor de servicii medicale şi a celora care le oferă, prin accesul
la acele servicii de care are nevoie grupul afectat, ceea ce, la rîndul său, se
173
Capitolul VI
bazează pe planificarea şi evaluarea ajutorului medical necesar. Actualmente

nu este suficient să se cunoască doar etiologia îmbolnăvirilor şi factorii care
favorizează apariţia lor. Managerii trebuie să proiecteze un astfel de sistem
al ocrotirii sănătăţii care dirijează activ îmbolnăvirea şi e în stare să întrerupă
reacţiile în lanţ ale bolilor.
Epidemiologul urmăreşte frecvenţa şi nivelul îmbolnăvirii într-un grup
de populaţie. Nivelul îmbolnăvirii reprezintă numărul de cazuri de îmbolnăvi-
re la 1000 de oameni. Frecvenţa îmbolnăvirilor constituie numărul de cazuri
noi de îmbolnăvire la 1000 de oameni într-o anumită perioadă. Indicatorii ni-
velului şi frecvenţei îmbolnăvirii reprezintă două grupuri de informaţii destul
de accesibile pentru manager, necesare pentru a planifica serviciile medicale,
precum şi a stabili funcţionarea adecvată a instituţiilor medicale. Ele sînt fo-
losite ca bază pentru evaluarea necesităţilor curente şi prognozarea cererilor
viitoare ale populaţiei pe piaţa prestării serviciilor medicale.
Un alt aspect de mare importanţă pentru epidemiolog este stabilirea şi
înţelegerea a ceea ce reprezintă lanţul îmbolnăvirilor. Lanţul îmbolnăvirilor
conţine agentul etiologic, modul de transmitere şi transmiţătorii maladiilor,
precum şi nivelul infectivităţii pentru fiecare caz de îmbolnăvire. Utilizînd
abordarea epidemiologică, managerii serviciilor medicale trebuie să acorde o
atenţie deosebită analizei mediului, care include:
1) stabilirea răspîndirii îmbolnăvirii la nivelul unui sau altui grup al po-
pulaţiei, cu utilizarea nivelurilor specifice de îmbolnăvire, luate în
corelaţie cu indicii;
2) evaluarea eforturilor întreprinse la nivelul grupului dat în vederea
preîntîmpinării bolilor;
3) estimarea eficacităţii diferitelor programe şi metode.
Perspectiva epidemiologică cu luarea în calcul a evaluării interne conţine:
1) monitorizarea dezvoltării bolilor la pacienţi;
2) evaluarea programelor preventive;
3) alegerea metodelor clinice care s-au dovedit a fi cele mai eficiente în
lupta cu bolile;
4) culegerea informaţiei şi monitorizarea ei;
5) alegerea metodelor de evaluare şi control;
6) prezentarea informaţiei prelucrate în mod corespunzător de către lu-
crătorii medicali.
Măsurile preventive şi propaganda modului sănătos de viaţă trebuie să fie
adresate atît fiecărui individ în particular, cît şi grupurilor populaţiei. În alege-
rea lor trebuie de condus de evaluarea stării sănătăţii populaţiei, de epidemio-
logia în management, precum şi de indicatorii productivităţii unor eforturi de
174
acest gen. Legătura dintre evaluarea sănătăţii populaţiei regiunii, marketing

şi epidemiologie în management permite integrarea acestor trei metodologii
ale planificării strategice, în care se ţine cont de estimarea stării de sănătate a
unor grupuri stabilite, de marketingul social, de managementul sanitar.
Evaluarea stării de sănătate a populaţiei unei regiuni oferă baza pen-
tru analiza sistematică cantitativă şi calitativă a informaţiei utilizate pentru
stabilirea priorităţilor în deservirea medicală, cu implicarea altor instituţii şi
organizaţii care oferă servicii medicale, a serviciilor sociale, precum şi a ce-
tăţenilor de rînd.
Marketingul şi analiza de marketing permit studierea consumatorilor şi
înţelegerea a ceea ce trebuie de întreprins, de asemenea, reprezintă o etapă
introductivă în segmentarea populaţiei şi adresarea către acele grupuri care
se referă la categoriile de risc, cunoaştere care poate fi obţinută din caracte-
risticile de piaţă ale segmentelor. Concepţiile şi abordările epidemiologice
în management permit să se utilizeze informaţia ştiinţifică, obţinută în baza
studierii zonei de risc care vine din mediul exterior pentru categoria dată a
populaţiei, în contextul activităţii tradiţionale a managerului.
Deoarece sistemul de ocrotire a sănătăţii necesită distribuirea mai efi-
cientă a resurselor disponibile, unificarea acestor abordări reprezintă un factor
important al eforturilor pentru întărirea sănătăţii şi creşterea eficacităţii pro-
gramelor preventive. În perspectivă acest lucru trebuie să ducă la reorientarea
accentelor ocrotirii sănătăţii de la acordarea ajutorului urgent – costisitor în
cazul apariţiei îmbolnăvirii – la programele preventive şi la propagarea mo-
dului sănătos de viaţă.
6.10. Evaluarea factorilor interni

Evaluarea factorilor interni permite efectuarea analizei detaliate a subdi-
viziunilor structurale din care este constituită organizaţia. Acest proces inclu-
de colectarea datelor primare şi secundare, precum şi a informaţiei obiective
şi a celei subiective cu privire la organizaţie. Este necesar de analizat minu-
ţios rapoartele oficiale cu privire la activitatea organizaţiei şi datele factuale,
obţinute în urma convorbirilor neoficiale cu colaboratorii: cu privire la buget,
productivitate, cadre, controlul calităţii etc. În scopul stabilirii tendinţelor pe
termen lung, trebuie analizate datele pentru cîţiva ani. Interconexiunile din-
tre diferitele elemente ale planului strategic sînt reprezentate în schema din
tabelul 6.1.
175
Capitolul VI
Tabelul 6.1
Analiza punctelor tari şi punctelor slabe ale unei instituţii medicale
Aprecieri Importanţa
Forţa minoră
Forţa majoră
Capacitatea organizaţiei
Deficienţă
Deficienţă
Ridicată
minoră
Neutru
majoră
Medie
Joasă
Capacitatea economică
- reputaţia instituţiei ........ ....... ....... ........ ....... ........ ........ ........
- cota de piaţă ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........
- calitatea serviciilor ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........
- eficienţa politicii de
preţuri ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........
- eficienţa distribuţiei ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........
- eficienţa promovării ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........
- eficienţa inovaţiei ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........
- acoperirea cererii la nivel
geografic ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........
Capacitatea financiară
- costul / disponibilitatea
capitalului ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........
- fluxul de numerar ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........
- stabilitatea financiară ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........
Capacitatea productivă
- mijloacele ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........
- economie de scară ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........
- forţa de lucru calificată ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........
- capacitatea de a deservi
conform graficului ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........
- dotări tehnice ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........
Capacitatea organizatorică
- conducere vizionară ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........
- salariaţi implicaţi ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........
- capacitate de orientare ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........
- organizare flexibilă /
dinamică ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........
176
Planificarea strategică: proces ce permite stabilirea

direcţiilor viitoare de dezvoltare a organizaţiei
Factorii Factorii
externi Valorile şi interni
cultura
Ce
est
?
Ce tinde să realizeze organizaţia?
ţia
e
iza
în
an
sta
Adaptarea sarcinilor conform
rg
re
ăo
tendinţelor interioare şi
ăfs
fac
posibilităţilor planificării strategice
acă
să
uie
org
b
an
re
t
PLAN
iza
Ce
ţia
?
Strategia de care se conduce organizaţia
Fig. 6.2. Interconexiunile elementelor de planificare strategică
Analiza mediului intern include evaluarea periodică a punctelor tari şi a

punctelor slabe ale instituţiei medicale. Acest lucru poate fi realizat comple-
tîndu-se formularul reprezentat în tabelul 6.1.
Analiza SWOT [1) punctele forte, 2) cele slabe, 3) oportunităţile şi 4)
pericolele organizaţiei] reprezintă un mijloc de planificare care permite orga-
nizaţiei să prezinte informaţia obţinută în cursul evaluării factorilor interni şi
externi în modul în care ea poate fi utilizată în elaborarea planului strategic.
Este necesar de analizat informaţia în scopul identificării punctelor slabe şi
a celor puternice ale organizaţiei, precum şi oportunităţile sau pericolele as-
cunse care provin din afară. Distribuirea tuturor datelor colectate după aceste
patru categorii şi discutarea urmărilor posibile ale acţiunii acestor factori per-
mite conducerii organizaţiei să evidenţieze cele mai importante probleme şi
să stabilească priorităţile activităţii organizaţionale. În continuare, priorităţile
date se folosesc la reconsiderarea misiunii organizaţiei şi la stabilirea unor
obiective şi sarcini realizabile.
După aceasta, în caz de necesitate, este revăzută formularea misiunii or-
ganizaţiei. Misiunea este expunerea clară a valorilor de bază şi a filozofiei
organizaţiei, precum şi descrierea unor tipuri concrete de servicii şi produse
177
Capitolul VI
prestate societăţii. Cu alte cuvinte, în formularea dată se comunică ce repre-

zintă organizaţia şi la ce serveşte ea. Misiunea este un fel de ancoră în planifi-
carea activităţii de viitor, ea determină statutul organizaţiei (figura 6.3).
De la misiunea organizatorică
la obiectivele strategice
Viitorul dorit
Perspectiva dezvoltării
organizaţiei
Misiunea
Particularităţile organizaţiei
şi aşteptările persoanelor
interesate
Valorile Scopurile
Principiile ferme ce conduc direcţiilor Obiectivele
activitatea organizaţiei principale de strategice
activitate
Fig. 6.3. Trecerea de la misiune la obiective strategice
Valorile şi rezultatul/viitorul dorit joacă un rol important atît în elabora-

rea, cît şi în reexaminarea misiunii organizaţiei. Valori ale organizaţiei sînt
principiile filozofice conducătoare, care stabilesc cu ce trebuie să se ocupe
organizaţia. Viitorul dorit al organizaţiei este exemplul aşteptat al viitorului
ei, aşa cum şi-l doresc conducătorii acesteia. El trebuie să însufleţească cola-
boratorii la salturi creative. Astfel, planul strategic indică într-un fel itinerarul
pe care organizaţia trebuie să-l parcurgă pentru realizarea modelului văzut,
rămînînd în acelaşi timp fidelă misiunii şi valorilor sale. Dînd o definire clară
misiunii şi viitorului dorit de organizaţie, conducerea trebuie să formuleze
4-5 scopuri, asupra realizării cărora colectivul îşi va concentra eforturile în
decursul a 2-3 ani. Scopurile sînt formularea comună a ceea ce organizaţia va
încerca să realizeze pe viitor. Apoi pentru fiecare scop se stabilesc sarcinile în
care se concretizează în ce mod organizaţia trebuie să atingă un scop sau altul.
Fiecare sarcină poate fi exprimată cantitativ, pentru realizarea ei rezervîndu-
178
se perioade de timp definite. Pentru realizarea sarcinii se elaborează un plan

de acţiune, care prevede detaliat cine, ce, cînd şi cum trebuie să acţioneze.
Dacă sarcinile se stabilesc de obicei de către membrii conducerii de vîrf sau
de nivel mediu, planurile de acţiune se elaborează de către conducătorii de
nivel mediu împreună cu subordonaţii lor.
Aplicarea cu succes a planului strategic necesită din partea organizaţiei o
încredere nestrămutată în succesul acestuia şi o dăruire totală.
Formularea misiunii şi a obiectivelor urmează a fi adusă la cunoştinţa
membrilor colectivului. Colaboratorii tuturor nivelurilor trebuie să cunoască
clar scopul principal al organizaţiei şi fundamentarea logistică a deciziilor,
care influenţează activitatea lor. Mobilizarea resurselor financiare şi de muncă
ale organizaţiei constituie factorul cel mai important al succesului ei. Semni-
ficaţia majoră a planului strategic şi sarcina administraţiei şi a colaboratorilor
de rînd de a se baza pe el în luarea deciziilor la toate nivelurile se reflectă în
atitudinea conducerii. Deşi există o mulţime de strategii posibile, vom analiza
modelul propus de specialiştii planificării strategice, care le-au încadrat pe
toate în trei tipuri generice:
1. Strategia celor mai mici preţuri la serviciile medicale. Activitatea
instituţiei este îndreptată spre obţinerea celor mai mici preţuri la serviciile
oferite, astfel încît preţurile la serviciile medicale să fie sub cele ale concuren-
ţei şi să cîştige o cotă cît mai mare de piaţă. Instituţiile medicale care aplică
această strategie trebuie să deţină tehnologii medicale avansate, angajaţi bine
pregătiţi şi un potenţial logistic ridicat.
2. Strategia de diferenţiere. Instituţia medicală se concentrează asupra
obţinerii unor performanţe superioare în ceea ce priveşte o serie de avantaje
oferite pacienţilor şi apreciate de o mare parte dintre ei. Organizaţia poate
încerca să obţină poziţia de lider în domeniul prestării serviciilor, al calităţii,
al tehnologiei etc., însă îi va fi aproape imposibil să fie prima în toate aceste
domenii concomitent. Ea trebuie să îmbunătăţească acele puncte tari care îi
oferă avantaje în deservirea pacienţilor. De exemplu, instituţia care urmăreşte
să devină lider în privinţa calităţii trebuie să achiziţioneze cele mai bune me-
dicamente şi aparataj performant în vederea obţinerii celor mai bune rezultate
în tratamentul bolnavilor.
3. Strategia de concentrare. În acest caz instituţia medicală se concen-
trează pe unul sau mai multe segmente înguste ale pieţei serviciilor medicale,
şi nu pe pieţe mari. Cunoscînd nevoile specifice acestor segmente, instituţia
poate opta apoi pentru una din strategiile prezentate anterior. Organizaţiile
medicale care nu vor aplica o strategie bine definită vor avea de pierdut odată
cu apariţia concurenţei. În plus, aplicarea celei mai eficiente strategii presu-
179
Capitolul VI
pune adeseori găsirea unor parteneri strategici în vederea satisfacerii cererii

de servicii medicale.
După stabilirea strategiei, instituţia medicală trebuie să elaboreze pro-
gramele care vor sprijini linia de acţiune aleasă. Astfel, dacă instituţia şi-a
propus drept obiectiv obţinerea supremaţiei în domeniul tehnologiilor medi-
cale, ea trebuie să deruleze programe menite să consolideze departamentul
cercetare-dezvoltare, să atragă profesionişti abili, să creeze servicii de vîrf, să
elaboreze programe de promovare care ar evidenţia rolul său de lider în acest
domeniu.
O etapă finală a planificării strategice este efectuarea evaluării rezultate-
lor (figura 6.4).
Procesul planificării trebuie să conţină un mecanism clar, care să asigure
realizarea planului. La redactarea finală a planului strategic trebuie să fie in-
dicate persoanele responsabile şi termenele de realizare a tuturor punctelor
lui. Principalul administrator (medicul-şef) şi conducerea organizaţiei trebuie
în mod regulat (de regulă, semestrial) să primească rapoarte în scris cu privire
la realizarea planului. Scopul unui astfel de raport se reduce nu doar la con-
statarea succeselor şi realizărilor, dar şi la caracterizarea problemelor apărute,
precum şi la constatarea acelor puncte ale planului în care trebuie introduse
corective.
Realizarea sarcinilor intermediare serveşte ca indicator al avansării.
După efectuarea evaluării intermediare este necesar să se comunice persoa-
nelor responsabile că, pe parcurs, în elementele planului, la necesitate, se pot
introduce anumite corective. În condiţii de activitate dificile pentru sistemul
de ocrotire a sănătăţii, conducerea de succes a organizaţiei necesită o abor-
dare sistemică. Un plan strategic coerent elaborat cu eforturile comune ale
conducerii organizaţiei şi persoanelor neoficiale va asigura o utilizare corectă
a resurselor financiare, de muncă şi tehnice. Existenţa planului strategic şi
devotamentul tuturor colaboratorilor misiunii clar formulate constituie garan-
ţia activităţii de succes a instituţiei medicale. Rezultatul final este acordarea
ajutorului bolnavilor şi organizarea deservirii medicale a populaţiei oraşului
sau regiunii date.
180
EVALUAREA CONDIŢIILOR ACTIVITĂŢII
Persoanele interesate Mediul extern Factorii interni

din exterior Realitatea Proprietarii
Clienţii Tendinţele Conducerea
Furnizorii Investitorii Sindicatul
Investitorii Concurenţa Lucrătorii
Populaţia
MISIUNEA
Ce reprezintă organizaţia noastră?

(Poate include perspectiva de viitor,
valorile, principiile conducătoare,
adică tot ceea în ce noi credem)
OBIECTIVELE STRATEGICE
Priorităţile de bază
Obiectele de concentrare a eforturilor
Direcţiile de activitate
(de regulă, pe un termen de 3-5 ani)
SARCINILE STRATEGICE
Practic realizabile
Cantitativ măsurabile
(de regulă, pe un termen de l -2 ani)
PLANURILE DE ACŢIUNE
Cine, ce, când, cum?
REALIZAREA
Acţionaţi!
Fig. 6.4. Modelul de planificare strategică (după Peter Drucker)
181
Ca p i tolul 7
MOTIVAREA CA FUNCŢIE A MANAGEMENTULUI
 Motivarea personalului
 Conceptul de motivare
 Principalele teorii motivaţionale
 Ciclul motivaţional
 Tipurile de motivare
 Recompensarea angajaţilor
 Tehnici motivaţionale specifice
Se poate afirma, fără teamă de a exagera, că toate problemele legate de

procesul conducerii oricărei activităţi de natură economică, socială sau poli-
tică au ca element comun factorul uman. Fie că este vorba de un proces de
conducere sau de unul de execuţie, fie că se urmăreşte aplicarea unui proces
tehnic sau a unuia nontehnic, prezenţa omului – asemenea firului Ariadnei
– se regăseşte în toate, fiind substanţial condiţionată de posibilităţile şi de in-
teresele acestuia.
Individul, prin structura sa, prin sentimente, mentalitate, cultură, moti-
vaţie, dorinţe şi, în special, prin conştiinţa de sine, se constituie într-o entitate
biologică ce reprezintă, întotdeauna, marea necunoscută a unui sistem, putînd
împiedica sau, dimpotrivă, potenţa o acţiune, un proces, o activitate. Totoda-
tă, prin natura sa de fiinţă socială omul trăieşte şi acţionează în colectivitate,
simţindu-se mai ataşat de anumite grupuri care, la rîndul lor, interacţionează
cu alte grupuri, depinzînd de unele şi exercitîndu-şi influenţele asupra altora.
Prin urmare, iniţierea şi desfăşurarea cu succes a activităţilor diferitelor orga-
nizaţii economice (şi nu numai) depind, într-o mare măsură, de gradul în care
este înţeles, motivat şi coordonat factorul uman.
Cristalizîndu-se ca ştiinţă relativ recent, managementul este abordat din
mai multe puncte de vedere. Totuşi, un element comun al majorităţii defini-
ţiilor managementului ştiinţific este evidenţierea atribuţiei de coordonare a
resurselor umane cu o serie de alte resurse, în vederea atingerii obiectivelor
organizaţiei. Astfel, ştiinţa managementului trebuie să situeze în centrul in-
vestigaţiilor sale omul în toată complexitatea sa.
Nucleul managementului îl constituie interacţiunea dintre subiectul şi
obiectul dirijării, iar eficacitatea şi succesul lui sînt determinate de mai mulţi
factori. Pe de o parte, aceşti factori sînt legaţi de manager, personalitatea că-
ruia trebuie să se încadreze într-un sistem de parametri individuali şi profesio-
nali capabili să garanteze succesul optim al activităţii manageriale. Pe de altă
parte, este vorba de oameni ca punct forte al oricărei activităţi. Conţinutul de
182
Motivarea ca funcţie a managementului
bază al managementului este ideea atingerii scopurilor cu ajutorul oamenilor.

Omul este o fiinţă socială şi activează într-un sistem de relaţii, de aceea stu-
dierea factorului uman nu este o atribuţie managerială simplă. Conducătorul,
cercetînd personalitatea fiecărui subaltern, trebuie să fie capabil să-l modeleze
psihologic, acomodîndu-l la noile condiţii ale economiei de piaţă, intercalîn-
du-l în sistemul de relaţii în colectiv, înlăturînd divergenţele în vederea creării
unui climat social-psihologic favorabil.
Fără a atribui prea multă importanţă resurselor umane din cadrul unei or-
ganizaţii, proprietarii sînt adesea prea orbiţi de obţinerea profitului, uitînd sau
neştiind că acesta se poate mări dacă motivaţia şi satisfacţia angajaţilor cresc.
Costurile acestui obiectiv sînt mult mai mici decît pierderile determinate de
insatisfacţia angajaţilor. Conflictele, sabotajele, comportamentele defensive
sînt numai cîteva forme de manifestare a insatisfacţiei personalului. Fluc-
tuaţia intensă, concedierile permanente sînt de asemenea soluţii costisitoare.
Firmele de prestigiu, care au învăţat din timp lecţia despre „cum putem face
din resursele umane o forţă”, sînt acum în topul dezvoltării economice. Iată
de ce este mai important acum să acordăm atenţie capitalului uman, înainte ca
firmele concurente să descopere slăbiciunile acestuia.
Într-o economie în care domină competiţia, managerul nu trebuie să fie
orbit doar de perspectiva profitului. El trebuie să se preocupe ca angajaţii săi
să dobîndească sentimentul implicării totale în viaţa organizaţiei. Prin progra-
me manageriale de motivare şi antrenare a personalului, firme ca IBM, Coca-
Cola, General Motors au reuşit să obţină prestigiul de care se bucură astăzi.
Din punctul de vedere al practicii manageriale, problema-cheie este rea-
lizarea unei motivaţii cu eficacitate înaltă. Contribuţia decisivă pe acest plan
poate şi trebuie să le revină managerilor. Ştiinţa managementului, prin toate
conceptele şi metodele sale, oferă elemente de creştere a motivării. Deosebit
de pregnante sînt aceste elemente în cadrul sistemelor şi metodelor manage-
riale: managementul prin obiective, prin bugete, prin produs, prin proiecte,
delegarea etc. Diverse genuri de activitate administrativă rămîn „percepte ne-
dezvăluite”, atîta timp cît liderul nu pune în funcţiune pîrghiile motivaţiei la
angajaţi şi nu le dirijează spre scopurile propuse.
Trecerea la economia de piaţă impune modificări de esenţă în conce-
perea şi exercitarea motivării în societăţile comerciale şi regiile autonome,
în sensul ajustării motivaţiilor la caracteristicile fiecărui salariat, eliminînd
abordarea nivelatoare standardizată a motivării din perioada precedentă, care
„stimula” neimplicarea, efortul minim şi ineficienţa.
183
Capitolul VII
7.1. Motivarea. Abordări conceptuale

Motivarea ca funcţie managerială importantă
În egală măsură ştiinţă, artă şi practică, managementul reprezintă o com-
binaţie între tradiţie şi modernism, postulate şi nonconformism, principii şi
compromisuri, certitudine şi şansă, profesionalism şi intuiţie.
Ca orice lucru cu adevărat necesar, dar, în acelaşi timp, organic legat de om
şi de activităţile acestuia, managementul a evoluat, devenind ştiinţă şi implicit
factor de progres pentru umanitate. Indisolubil legate de orice activitate con-
ştientă, organizarea şi conducerea sînt cele care potenţează eforturile orientate
spre atingerea unui obiectiv prestabilit, dovedindu-se statistic că, printr-un ma-
nagement eficient, efectele cel puţin se dublează. Performanţele managemen-
tului pot fi asigurate printr-o cunoaştere temeinică a principalelor sale elemente
componente: obiective, funcţii, principii, stiluri, metode, tehnici etc.
Funcţia de conducere este un mod deosebit de activitate, rezultatul di-
viziunii muncii şi al specializării în sfera conducerii. Funcţiile sau atributele
conducerii reprezintă însăşi esenţa managementului. Cunoaşterea şi înţelege-
rea funcţiilor managementului în mod aprofundat constituie o premisă majoră
pentru descifrarea conţinutului ştiinţei şi practicii riguroase a managementu-
lui, pentru însuşirea şi utilizarea eficientă a sistemelor, metodelor, tehnicilor,
procedurilor şi modalităţilor ce-i sînt proprii.
Diverşi savanţi descriu un număr diferit de funcţii ale conducerii în ra-
port cu modul în care au fost grupate în funcţii de bază sau principale şi
funcţii auxiliare sau secundare. Pentru prima dată Henry Fayol a definit cinci
funcţii principale: previziunea, organizarea, comanda, coordonarea şi con-
trolul. Ulterior, Iustin Longeneker şi Charls Pringle au analizat procesul de
management, stabilind următoarele funcţii: planificarea şi luarea deciziilor,
organizarea pentru performanţe eficace, dirijarea, motivarea şi controlul re-
zultatelor. Cercetătorii Ovidiu Nicolescu şi Ion Verboncu descriu cinci funcţii
manageriale: previziunea, organizarea, coordonarea, antrenarea, evaluarea-
controlul. M. Mescon, N. Burlacu şi V. Cojocaru evidenţiază următoarele pa-
tru funcţii principale: planificarea, organizarea, motivarea şi controlul.
Motivarea reprezintă o componentă importantă a managementului şi un
subiect dintre cele mai frecvent tratate în literatura de specialitate. Ca urmare
se înregistrează o mare varietate de abordări, adesea contradictorii.
Unii autori, cum ar fi T. Zorleţean, V. Cornescu şi alţii, nu elucidează
motivaţia ca funcţie separată, ci ca o componentă a funcţiei de antrenare sau
a funcţiei de personal.
184
Funcţia de antrenare-motivare încorporează ansamblul proceselor de

muncă prin care personalul firmei este determinat să contribuie la stabilirea şi
realizarea obiectivelor previzionate, pe baza luării în consideraţie a factorilor
care îl motivează.
Deci scopul antrenării, care are un pronunţat caracter operaţional, este
implicarea cît mai activă a personalului de execuţie şi de conducere în rea-
lizarea obiectivelor. Prin urmare, antrenarea răspunde la întrebarea: De ce
personalul unei organizaţii participă la stabilirea şi realizarea obiectivelor
acesteia? Fundamentul antrenării îl reprezintă motivarea, care, în sens re-
strîns, constă în corelarea necesităţilor, aspiraţiilor şi intereselor personalu-
lui din cadrul organizaţiei cu realizarea obiectivelor şi exercitarea sarcinilor,
competenţelor şi responsabilităţilor atribuite.
Motivarea în sens larg rezidă în ansamblul de decizii şi acţiuni prin care
membrii organizaţiei sînt determinaţi să contribuie – direct sau indirect – la
realizarea de funcţionalităţi şi performanţe de ansamblu superioare, pe baza
corelării intereselor acestora cu realizarea obiectivelor organizaţiei şi ale sub-
sistemelor sale.
În managementul unei organizaţii, sensul adevărat al acţiunilor şi com-
portamentului angajaţilor nu poate fi descoperit fără cunoaşterea motivelor
care le-au generat. Cunoaşterea motivelor nu ajută doar la mărirea eficienţei
acţiunilor, la creşterea posibilităţilor de explicare şi predicţie a comportamen-
tului uman, ci şi la descifrarea valorii morale a acestuia.
Din punct de vedere etimologic, noţiunea motivaţie provine de la cuvîn-
tul latin movere şi înseamnă „deplasare”. Prin urmare, motivaţia reprezintă
suma energiilor interne şi externe care iniţiază şi dirijează comportamentul
spre un scop care, odată atins, va determina satisfacerea unei necesităţi.
Abordările şi înţelegerea motivaţiei sînt diferite, pentru că mulţi teoreti-
cieni au dezvoltat propriile opinii şi teorii cu privire la motivaţie, pornind de
la diverse puncte de vedere, de la idei determinate de condiţiile sociale şi poli-
tice concrete. În continuare expunem cîteva definiţii ale motivaţiei, întîlnite în
literatura de specialitate:
a) Motivaţia reprezintă aspiraţia şi voinţa unei persoane de a-şi intensi-
fica eforturile în vederea atingerii unor obiective sau a obţinerii unor
rezultate dorite.
b) Motivaţia este rezultatul interacţiunilor dintre forţele care se manifestă
în mediul organizaţional (cultura organizaţiei, practicile din domeniul
resurselor umane) şi trăsăturile, aptitudinile şi atitudinile individuale.
c) Motivarea este modalitatea prin care se integrează satisfacerea nece-
sităţilor şi intereselor individuale ale salariaţilor cu realizarea obiec-
tivelor întreprinderii.
185
Capitolul VII
d) Motivaţia este un proces de orientare a stimulentelor, cu un scop anumit.

e) Motivaţia este un proces de stimulare personală şi a altor persoane
pentru atingerea unui scop sau scopuri.
Pentru a realiza o antrenare eficace, este necesar ca procesul motivării
personalului să întrunească simultan mai multe caracteristici:
a) să fie complex, în sensul utilizării combinate atît a stimulentelor ma-
teriale, cît şi morale, pe baza luării în consideraţie a principalilor fac-
tori implicaţi, endogeni şi exogeni;
b) să fie diferenţiat, adică motivaţiile considerate şi modul lor de fo-
losire să ţină cont de caracteristicile fiecărei persoane şi ale fiecărui
colectiv de muncă, astfel încît să se obţină maximum de participare
la stabilirea şi realizarea obiectivelor întreprinderii;
c) să fie gradual, adică să satisfacă succesiv necesităţile personalului şi
în strînsă corelaţie cu aportul său, ţinînd cont de interdependenţele
dintre diferitele categorii de necesităţi.
De reţinut că, în ansamblul acţiunilor de management, calitatea antrenării are
un rol deosebit de important prin faptul că condiţionează, într-o măsură decisivă,
concretizarea eficientă a funcţiilor premergătoare – previziunea, organizarea şi
coordonarea, precum şi eficacitatea evaluării, care urmează după antrenare.
Cu toate că teoretic funcţiile conducerii sînt tratate în mod separat, trebu-
ie menţionat faptul că în practică procesul de management se cere a fi abordat
în ansamblul său, abordînd funcţiile conducerii într-o interdependenţă. O ata-
re necesitate decurge din caracterul lor complementar şi multiplele conexiuni
dintre ele (fugura 7.1).
Previziune
Control-evaluare Organizare
Coordonare Antrenare
Fig. 7. 1. Interdependenţele dintre funcţiile managementului
186
Funcţiile managementului se întrepătrund organic, ignorarea uneia sau

unora reflectîndu-se prompt şi substanţial asupra ansamblului proceselor ma-
nageriale. Între timp au survenit o serie de schimbări privind atitudinea şi
rolul acordat diferitelor funcţii. Dacă anterior se punea accentul pe organizare
şi control în managementul organizaţiei, actualmente funcţiile de previziune
şi antrenare alături de organizare tind să joace un rol mai important în com-
paraţie cu celelalte.
Pe baza observaţiilor în timp, s-a constatat că intensitatea procesului de
management, apreciată în funcţie de volumul de timp alocat, de numărul şi
importanţa deciziilor şi acţiunilor realizate de conducere, variază ciclic.
Funcţia de motivare este necesar să se menţină continuu la un nivel ridi-
cat, maxim posibil în condiţiile date, astfel încît să determine o participare cît
mai intensă a personalului la stabilirea şi realizarea obiectivelor cuprinse în
strategia şi politicile organizaţiei. O uşoară intensificare a motivării se consta-
tă în zilele ce urmează după încheierea principalelor perioade de realizare a
activităţilor, cînd are loc recompensarea persoanelor în funcţie de rezultatele
obţinute prin acordarea de premii, cote-părţi din profit etc., iar cînd este cazul
– sancţionarea
� lor morală sau materială (figura 7.2).
�
� I II III IV
I II III IV IV V VII VIII IX X XI XII
Fig. 7.2. Evoluţia intensităţii funcţiei de motivare în decursul anului
Astfel, motivarea ca funcţie a managementului unităţilor economice are

o importanţă deosebită, deoarece ea încorporează acţiuni care se concentrează
asupra factorului uman, cu scopul de a-l determina să contribuie la realizarea
obiectivelor stabilite.
Rolurile motivării personalului

Indiferent de conţinutul motivării, rolurile ei sînt multiple şi intense (fi-
gura 7.3). Să ne oprim la caracteristica fiecărui rol.
187
Capitolul VII
Rolul managerial este cel mai direct şi constă în determinarea de facto

a conţinutului şi eficacităţii funcţiei de antrenare, care, la rîndul său, condi-
ţionează decisiv concretizarea celorlalte funcţii manageriale – previziunea,
organizarea, coordonarea şi controlul-evaluarea.
Pe un alt plan, motivarea are un impact substanţial asupra caracteristicilor
şi funcţionalităţii ansamblului sistemului managerial al organizaţiei. Calitatea
deciziilor, operaţionalizarea metodelor, tehnicilor şi procedurilor manageriale
şi efectele generate, acurateţea şi flexibilitatea subsistemului informaţional,
precum şi funcţionalitatea modalităţilor organizatorice din instituţie – adică
elementele de esenţă ale sistemului managerial – sînt nemijlocit condiţionate
de motivarea personalului.
Organizaţional Managerial Individual
ROLURILE
MOTIVĂRII
Social Economic
Fig. 7.3. Principalele roluri ale motivării
Rolul organizaţional se referă la impactul major pe care motivarea îl

are direct şi prin intermediul altor elemente manageriale asupra modului cum
funcţionează organizaţia şi asupra performanţelor sale. Dat fiind faptul că
prin motivare se pun în mişcare abilităţile, know-how-ul şi energia persona-
lului, adică resursa cea mai importantă a unei organizaţii ce mobilizează ce-
lelalte resurse, efectele sale în plan organizaţional sînt deosebit de puternice.
Conţinutul şi modalităţile de motivare, utilizate într-o organizaţie, contribuie
într-o măsură semnificativă la imprimarea anumitor caracteristici culturii sale
organizaţionale.
Rolul individual vizează puternica dependenţă a satisfacţiilor şi insa-
tisfacţiilor fiecărui salariat, a evoluţiei sale de motivarea exercitată în orga-
nizaţie. Cu cît se realizează o motivare mai intensă, bazată pe necesităţile,
aspiraţiile şi aşteptările salariaţilor, ţinînd cont de potenţialul şi efortul depus
de ei, fireşte conjugate cu interesele, obiectivele şi cerinţele firmei, cu atît
188
personalul său este mai satisfăcut, îşi utilizează într-o măsură mai mare capa-
citatea şi se dezvoltă mai rapid.
Rolul economic se referă la condiţionarea indirectă, dar substanţială a
performanţelor economice ale fiecărei ţări de motivarea care predomină în
fiecare întreprindere ce operează pe teritoriul său. Atunci cînd la nivelul orga-
nizaţiilor motivarea este insuficientă, rezultatele economice ale acestora nu se
ridică la nivelul necesar şi, prin urmare, se reflectă negativ în performanţele
de ansamblu ale ţării respective.
Rolul social reprezintă efectul sinergetic al rolurilor precedente în planul
elementelor psiho-sociologice ce caracterizează populaţia unei ţări. Climatul
social dintr-o ţară, relaţiile sociale sînt determinate – într-o mare măsură – de
multiplele efecte, majoritatea indirecte şi propagate, ale motivării care pre-
domină în cadrul societăţilor comerciale, întreprinderilor şi altor organizaţii
unde populaţia îşi desfăşoară activitatea.
Importanţa motivării a fost argumentată şi de rezultatele multiplelor in-
vestigaţii cu caracter empiric. Spre exemplu, un studiu care a inclus 601 ma-
nageri de nivel superior din firmele nord-americane a relevat că, din 9 factori
luaţi în calcul, cel mai important pentru sistemele moderne de creştere a cali-
tăţii în companiile respective este motivarea personalului .
7.2. Teoriile motivaţionale

Retrospectiva conceptului de motivare şi a teoriilor motivaţionale
Existenţa socială şi organizaţională a omului s-a aflat întotdeauna sub in-
fluenţa unor nevoi şi factori motivaţionali. Faptul că procesul motivaţiei a fost
conştientizat relativ tîrziu nu-i diminuează valoarea istorică şi cea formativă
în procesul devenirii umane.
Din punct de vedere istoric, preocupările privind teoretizarea motiva-
ţiei au parcurs un drum similar managementului ştiinţific. Primele preocu-
pări sînt semnalate la sfîrşitul secolului al XIX-lea. T. W. Taylor a formulat
un şir de principii ale motivaţiei în muncă (preluate ulterior ca fundamente
în psihologia industrială), unul dintre care este salarizarea corespunzătoare.
Potrivit lui, dorinţa de a avea bani stimulează uniform oamenii şi reprezintă
aproape singura explicaţie a muncii. Nuanţînd modul de acordare a banilor ca
stimulent, Taylor propune folosirea unor prime de randament prin care erau
recompensaţi cei ce executau un volum mai mare de muncă în comparaţie cu
norma fixată. În acelaşi timp, cei care nu realizau normele erau pedepsiţi prin
avertismente, blam şi chiar concediere.
189
Capitolul VII
Ulterior, George Elton Mayo (1880-1949), manager şi psiholog, prin

studiile sale în psihologia industrială din Philadelphia şi Hotorn, ajunge la
concluzia că banii pot fi un stimulent eficient doar în combinaţie cu alte sti-
mulente. Printre acestea el a identificat factorii relaţionali care satisfac o tre-
buinţă esenţială a omului ca fiinţă socială cum ar fi cea de a fi considerat un
membru important al grupului. Concepţia lui E. Mayo şi a şcolii relaţiilor
umane aduce o relaxare relativă a tensiunilor, o îmbunătăţire a climatului de
muncă şi a performanţelor. Lucrarea sa principală The Human Problems of an
Industrial Civilization conţine concluziile teoretice ale cercetărilor întreprin-
se asupra relaţiei dintre productivitatea muncii şi aspectele ergonomice ale lo-
cului de muncă. Se pune accentul, în principal, pe studiul aspectelor de ordin
psihosociologic, situînd tot mai insistent în centrul activităţii de organizare şi
conducere omul, cu caracteristicile sale psihice, cu nevoile sale sociale şi de co-
municare, cu necesităţile adaptării şi desăvîrşirii sale, astfel ca el să-şi coreleze
acţiunile cu cele ale întreprinderii, pînă la aşa-zisa „contopire de interese”.
Astăzi majoritatea teoriilor manageriale atribuie importanţă factorilor
sociopsihologici în procesele de organizare şi conducere. Astfel, Chester Bar-
nard, în lucrarea sa intitulată Funcţiile directorului, susţine că esenţa mana-
gementului nu poate fi explicată numai prin principii care se referă la o struc-
tură organizatorică, deoarece atitudinea participanţilor faţă de desfăşurarea
proceselor în practică se îndepărtează în multe privinţe de la cea prevăzută în
momentul planificării. Referindu-se la comunicare, Barnard spunea: „Nevoia
unui sistem este originea imediată a organizării directoriale. De aceea, în
desfăşurarea activităţii de conducere întotdeauna trebuie să se aibă în vedere
rolul factorilor psihologici”.
Analiza şi interpretarea tezelor şcolii relaţiilor umane reliefează că in-
dividul uman este o fiinţă socială, că mediul social influenţează omul; acor-
dă o importanţă deosebită microgrupului, aspectelor psihologice din cadrul
acestuia şi încearcă să optimizeze relaţiile interumane pentru prevenirea ten-
siunilor din colectivele de muncă. În acest sens, managerilor li se formează
deprinderi de respectare a demnităţii umane, de comportament politicos, de
manifestare a sincerităţii, receptivităţii la nevoile şi propunerile angajaţilor.
Alte orientări încep să se contureze în anii ‘50-60 ai sec. XX, apariţia lor
fiind determinată de dinamica accelerată a dezvoltării, de creşterea comple-
xităţii şi diversificării activităţii manageriale, de dorinţa evitării grevelor şi
frustrării oamenilor.
Actualmente se încearcă corelarea şi folosirea tuturor cunoştinţelor ob-
ţinute de-a lungul timpului privind managementul. Au apărut diferite curente
moderne, care au ca element comun o concepţie sistemică, complexă a activi-
190
tăţii manageriale, a problematicii organizării şi motivării, tratare ce valorifică

elementele din şcolile şi curentele anterioare.
Caracteristica principalelor teorii motivaţionale

Cunoaşterea teoriilor motivaţionale este deosebit de importantă, deoa-
rece printr-o mai bună motivare se îmbunătăţesc performanţele angajaţilor şi
astfel cresc şansele de succes ale organizaţiei.
Multitudinea abordărilor motivaţionale impune o sistematizare a acesto-
ra. Dată fiind complexitatea şi diversitatea lor, în literatura de specialitate sînt
prezentate mai multe tipologii care, parţial, se suprapun şi se completează.
Întrucît motivaţia presupune, pe de o parte, nevoi–tensiuni, iar pe de altă
parte acţiuni–comportamente, putem deosebi următoarele categorii de teorii
motivaţionale:
I. Teorii de conţinut, centrate pe studiul nevoilor. Ele vizează factorii
care incită sau iniţiază comportamentul motivant. Aici deosebim:
1. Teoria ierarhiei nevoilor (A. Maslow)
2. Teoria bifactorială (F. Herzberg)
3. Teoria X şi Y (D. McGregor)
4. Teoria ERG (C. P. Alderfer)
5. Teoria achiziţiei succeselor (D. McClelland).
II. Teorii procesuale, centrate pe studiul factorilor ce direcţionează com-
portamentul. Acestea sînt:
1. Teoria speranţei (V. Vroom)
2. Teoria echităţii
3. Modelul Porter-Lawler
4. Teoria atribuirii (Heider)
5. Teoria scopurilor (E. A. Locke)
6. Teoria întăririi (B. F. Skinner).
Profesorul spaniol Juan Perez Lopez, în lucrarea sa Motivaţia umană
(1992), delimitează, în funcţie de ipotezele privind natura motivaţiilor perso-
nalului, trei categorii de teorii:
I. Mecaniciste, care presupun că oamenii sînt motivaţi numai prin mo-
tivaţii extrinseci, aşa-numite recompense externe, pe care o persoană le pri-
meşte din exterior în schimbul acţiunii pe care el o realizează; în consecinţă,
comportamentul uman este conceput ca un sistem mecanicist.
II. Psihosociologice, ce consideră că salariaţii sînt motivaţi nu numai
prin motivaţii extrinseci, ci şi intrinseci. Ultima categorie are în vedere con-
secinţele generate de însăşi realizarea acţiunii, acestea satisfăcînd nevoi sau
191
Capitolul VII
dorinţe ale persoanei în cauză. Astfel, comportamentul uman este conceput ca

un sistem biologic.
III. Antropologice, care au în vedere, pe lîngă motivaţiile extrinseci şi
intrinseci, pe cele transcendente. Prin motivaţii transcendente se înţeleg acele
consecinţe pe care acţiunea unei persoane le generează asupra alteia sau alto-
ra, consecinţe a căror obţinere este urmărită în mod special.
Relaţiile dintre aceste tipuri de teorii se observă mai clar din schema
reprezentată în figura 7.4.
ACŢIUNI REACŢIA MEDIULUI

ORGANIZAŢIONALE MEDIUL EXTERN (flux de stimulente)
(produse, servicii)
Sisteme Roluri
Strategie
manageriale formale
(Zona mecanică)
Obiect de Stil Personal

activare managerial implicat
(Zona psihologică)
Misiunea Valorile Misiunea

externă manageriale internă
(Zona antropologică)
Acţiuni MEDIUL INTERN Satisfacerea

individuale (personalul firmei) individuală
Fig. 7.4. Interconexiunile dintre cele trei categorii motivaţionale
Înainte de a trece la descrierea principalelor teorii motivaţionale, eluci-

dăm esenţa noţiunii şi tipurile de necesităţi umane, fără de care este greu de
înţeles sensul acestor teorii.
192
Problema principală în domeniul motivării este: cum poate fi antrenată

întreaga energie creatoare a oamenilor la realizarea cu maximă eficienţă a
obiectivelor organizaţiei? Răspunsul ar putea fi următorul: a antrena un om la
o acţiune pe care să o ducă la bun sfîrşit înseamnă a găsi o modalitate de iden-
tificare a nevoilor şi de satisfacere a lor, astfel motivînd oamenii de a atinge
scopul dorit. Există mai multe feluri de nevoi, iar satisfacerea lor motivează
în mod diferit participarea la muncă şi rezultatele acestei participări. Astfel,
multe din studiile în domeniul motivaţiei au fost îndreptate spre cunoaşte-
rea necesităţilor oamenilor, spre ierarhizarea lor şi determinarea influenţei
satisfacerii acestora asupra antrenării personalului la realizarea obiectivelor
propuse.
Gama nevoilor este foarte largă, ele putînd fi clasificate în funcţie de
natura lor, de modul de manifestare, de maniera în care pot fi influenţate şi
de efectele motivaţionale pe care le generează. O. Nicolescu şi I. Verboncu
delimitează nevoile în trei categorii:
• nevoi economice, care se satisfac de către alte persoane prin acorda-
rea de stimulente economico-materiale ce se adresează simţurilor fie-
cărei persoane. Deci, aceste nevoi implică interacţiunea dintre simţu-
rile individului şi mediul fizic care-l înconjoară. În această categorie
intră necesităţile de hrană, apă, adăpost, îmbrăcăminte etc.;
• nevoi cognitive, care se referă la dorinţa şi capacitatea noastră de a
realiza anumite lucruri, de a atinge anumite obiective concrete. Ele se
referă la mediul în care ne desfăşurăm activitatea şi oferă satisfacţii
oamenilor cînd aceştia constată că sînt capabili să „controleze” reali-
tatea înconjurătoare şi să realizeze tot mai multe acţiuni eficiente;
• nevoi afective, ce au în vedere realizarea relaţiilor de ataşament cu
persoanele cu care interacţionăm în mediul în care ne desfăşurăm
activitatea. Aceste relaţii au ca bază percepţia şi convingerea noastră
că alţii se îngrijesc de noi, ne simpatizează, ne iubesc chiar, aşa cum
şi noi, la rîndul nostru, simţim şi ne comportăm fată de aceştia.
Este important de subliniat că fiecare persoană simte concomitent ne-
cesităţi din cele trei categorii, dar cu intensităţi diferite. Deşi la majoritatea
salariaţilor necesităţile economice sînt primordiale, în acelaşi timp ei resimt
la un nivel apreciabil şi celelalte două categorii de nevoi.
M. Scott Mayers împarte nevoile lucrătorilor în:
a) nevoi de întreţinere (fiziologice, economice, sociale, de securitate,
statut social);
b) nevoi motivaţionale (respect, recunoaştere, realizare, creştere profe-
sională).
193
Capitolul VII
Alt mod uzual de clasificare a necesităţilor este cel utilizat de M. Mes-

con, care le distribuie în:
• nevoi primare – fiziologice (înnăscute), aflate la baza cerinţelor vie-
ţii şi a căror satisfacere asigură supravieţuirea speciei umane (hrană,
somn, adăpost);
• nevoi secundare – psihologice (dobîndite), ce ţin de aspiraţiile psi-
hice şi intelectuale, de nivelul devenirii individuale (stima, simţul
datoriei, autoafirmarea).
Optimizarea motivării se recomandă a fi realizată printr-o suprapunere
cît mai substanţială a următoarelor trei tipuri de necesităţi: individuale, de
grup şi organizaţionale (figura 7.5).
Necesităţi Necesităţi
organizaţionale globale
Necesităţi Necesităţi
de grup individuale
Fig. 7.5. Modelul de suprapunere a necesităţilor
Expunem în continuare o scurtă caracteristică a principalelor teorii mo-

tivaţionale.
I. Teorii de conţinut
1. Teoria ierarhiei nevoilor a lui A. Maslow
În esenţă, această teorie constă în stabilirea unei ierarhii a trebuinţelor
umane şi în evidenţierea unui dinamism al motivării, generat de satisfacerea
următoarelor categorii de necesităţi:
• necesităţi fiziologice;
• securitate şi siguranţă, care vizează protecţia faţă de ameninţări şi
pericole la adresa salariatului şi a locului de muncă;
• contacte umane şi afiliere la grup, de natură socială, ce au în vedere
oferirea şi primirea afecţiunii colegilor, sentimentul de a fi acceptat
de grupul de muncă din care salariatul face parte etc.;
194
• statut social şi stimă, referitoare la obţinerea aprecierii celor din jur,

la autoaprecierea muncii şi rezultatelor proprii, la deţinerea unei po-
ziţii în organizaţie pe măsura potenţialului şi aşteptărilor proprii;
• autorealizare, care are în vedere obţinerea de succese ce dau satis-
facţia muncii împlinite şi generează dorinţe, decizii şi acţiuni sporite
pentru noi performanţe.
Maslow susţine că satisfacerea necesităţilor menţionate prezintă o apre-
ciabilă valoare motivaţională numai pînă la un anumit nivel, corespunzător
nevoilor potenţialului şi aspiraţiilor fiecăruia, după care un plus de motivare
se obţine numai prin satisfacerea necesităţii de grad superior. Singura catego-
rie de necesităţi care practic nu se epuizează este autorealizarea, dar pentru
omul mediu satisfacerea acesteia are valoare motivaţională numai după ce
celelalte patru categorii de necesităţi au fost satisfăcute succesiv la un nivel
corespunzător (figura 7.6).
Autorealizare
Statut social şi stimă
Contacte umane şi afiliere
la grup
Securitate şi siguranţă
Necesităţi fiziologice
Fig. 7.6. Ierarhia necesităţilor după Maslow
2. Teoria bifactorială a lui F. Herzberg

Pornind de la teoria lui Maslow, pe care a particularizat-o la organizaţiile
economice şi a detaliat-o, F. Herzberg a creat o nouă teorie. În viziunea sa,
există două categorii principale de factori motivaţionali:
• factori de igienă sau contextuali, care se referă la mediul organiza-
ţional, în care se includ salariul, condiţiile de muncă, strategia com-
paniei etc. Aceşti factori au în vedere în special primele trei categorii
de necesităţi din abordarea lui Maslow;
• factorii motivaţionali ce reflectă nemijlocit conţinutul muncii reali-
zate de salariat în virtutea postului deţinut. Cîţiva dintre aceşti factori
195
Capitolul VII
sînt: natura sarcinilor de realizat, competenţele acordate, oportunită-

ţile de promovare, realizările profesionale proprii etc. Factorii moti-
vaţionali se referă îndeosebi la ultimele două categorii de nevoi din
scara lui Maslow.
Herzberg consideră că amplificarea motivării şi implicit a performanţe-
lor în muncă se obţine numai prin acţiunea factorilor motivaţionali. De aici
atenţia deosebită acordată de acesta „îmbogăţirii” posturilor.
Factorii contextuali de igienă sînt trataţi mai mult ca nişte condiţii ne-
cesare pentru desfăşurarea proceselor de muncă.
3. Teoriile X şi Y ale lui McGregor
Potrivit specialistului american Douglas McGregor, la baza deciziilor şi
comportării managerilor în exercitarea funcţiilor manageriale stau două abor-
dări principale, formulate sub forma cunoscutelor teorii X şi Y. Postulatele pe
care se bazează acestea sînt prezentate în tabelul 7.1.
Tabelul 7.1
Postulatele teoriilor X şi Y
Nr.
Teoria X Teoria Y
crt.
1 În procesul muncii omul obişnuit este Pentru omul mediu efectuarea de efor-
predispus spre delăsare, evitînd mun- turi fizice şi intelectuale în procesul
ca, muncind cît mai puţin posibil. muncii este tot atît de naturală ca şi
odihna sau distracţia.
2 Omul mediu nu are ambiţie, doreşte Controlul şi ameninţarea cu pedepse
să evite asumarea de responsabilităţi, nu sînt singurele mijloace pentru a de-
prefera să fie condus. termina participarea omului obişnuit la
realizarea obiectivelor firmei.
3 Omul mediu este egoist, indiferent la În condiţii normale, omul mediu învaţă
necesităţile organizaţiei din care face nu numai să accepte şi să exercite sar-
parte. cini şi responsabilităţi, dar şi le asumă
din proprie iniţiativă.
4 Prin natura sa, omul obişnuit se opu- Asumarea de sarcini şi responsabilităţi
ne schimbărilor în cadrul organizaţiei depinde de motivaţiile pozitive, de re-
în care este integrat. compensele asociate lor.
5 Ca urmare, omul mediu trebuie să fie În condiţiile firmelor moderne, potenţi-
forţat, ameninţat cu pedepse, contro- alul intelectual al omului obişnuit este
lat permanent etc., pentru a fi deter- utilizat doar parţial.
minat să depună eforturile necesare
realizării obiectivelor organizaţiei.
196
Menţionăm că, ulterior, un cunoscut specialist în management, ameri-

canul W. Ouchi, a completat cele două teorii cu o a treia, Z, care reprezintă
o abordare a motivaţiei angajatului, bazată pe practicile de management ja-
poneze. El a elucidat în această teorie încercările de adaptare a practicilor
japoneze la organizaţiile occidentale.
4. Teoria ERG a lui Alderfer
Pornind le la modelul ierarhiei nevoilor, C. P. Alderfer comprimă cele
cinci trepte în trei niveluri, descriind următoarele tipuri de nevoi:
1. Nevoi de existenţă – ce se referă la susţinerea existenţei (necesităţi de
natură materială, de siguranţă, fiziologice).
2. Nevoi de relaţionare – privesc legăturile cu mediul social (de aparte-
nenţă, de stimă), satisfăcute prin relaţii interpersonale.
3. Nevoi de dezvoltare – se referă la amplificarea potenţialului indivi-
dual şi cuprind autoaprecierea, autoactualizarea.
Modelul lui Alderfer îmbogăţeşte modelul lui Maslow cu două idei:
1) la un moment dat, un individ poate urmări satisfacerea concomitentă a
două sau a mai multor nevoi, cum ar fi salariul, locuinţa, stima etc.;
2) dacă satisfacerea unei trebuinţe de nivel superior este împiedicată,
creşte nevoia de a satisface una sau mai multe trebuinţe de nivel in-
ferior.
Teoria descrisă oferă managerilor o sugestie importantă privind compor-
tamentul angajaţilor. Cînd nevoile de un anumit nivel ale unei persoane nu pot
fi satisfăcute, atenţia acesteia trebuie orientată spre satisfacerea altor nevoi,
aparţinînd unui nivel diferit.
5. Teoria achiziţiei succeselor a lui McClelland
În teoria lui McClelland sînt evidenţiate trei tipuri de necesităţi:
1. Putere: stimă, respect, autoconfirmare.
2. Succes: promovarea pe scara ierarhică, stima colegilor, aprecierea şe-
fului.
3. Participare–complicitate: apartenenţă la grup, relaţii informale, acti-
vitate în grup, cooperare (figura 7.7).
197
Capitolul VII
Autorealizare
Estetica
Cunoaştere
Stimă şi apreciere
Apartenenţă şi dragoste
Securitate şi siguranţă
Necesităţi fiziologice
Fig. 7.7. Ierarhia necesităţilor după McClelland
II. Teorii procesuale

1. Teoria speranţei VEI a lui V. Vroom
Fundamentul acestei teorii îl constituie postulatul că aşteptarea pe care o are
un salariat vizavi de obţinerea unor anumite elemente sau realizarea anumitor si-
tuaţii este principala forţă motivaţională, devenind sursa principală de alimentare
a eforturilor depuse în procesul muncii. Mai concret, teoria lui V. Vroom conside-
ră că sînt trei elemente motivaţionale de bază în orice proces de management:
• V – valenţa motivaţională, indică intensitatea dorinţei unui salariat
de a realiza un anumit obiectiv în cadrul organizaţiei. Acest obiectiv
se poate referi, de exemplu, la obţinerea unei anumite creşteri salaria-
le, a unei prime.
• E – aşteptarea salariatului, care reflectă convingerea sa referitoa-
re la producerea unui anumit eveniment sau obţinerea unei anumite
performanţe în cadrul organizaţiei, în cazul manifestării de către el a
unui comportament special.
• I – instrumentalitatea, ce exprimă amploarea convingerii unei per-
soane că realizarea unui prim nivel de performanţă va fi asociată cu
obţinerea în planul secundar a unor anumite acţiuni motivaţionale în
favoarea sa. De exemplu, introducerea metodei cercurilor de calitate
se va reflecta în acordarea ulterioară a unei prime substanţiale.
Cele trei elemente servesc ca bază pentru manager de a promova la sa-
lariaţi comportamente motivaţionale, valorificînd marele efect energizant pe
care îl au dorinţele, aşteptările personalului atunci cînd este adecvat.
198
2. Teoria echităţii (dreptăţii)

Această teorie susţine că oamenii determină subiectiv relaţia dintre remu-
nerare şi eforturile depuse şi apoi o compară cu remunerarea altor persoane ce
îndeplinesc o muncă analogică. Dacă în timpul comparării se observă un dez-
echilibru, atunci la persoana dată apare o stare de încordare psihică. Concluzia
de bază pe care o dă teoria dreptăţii pentru practica de conducere constă în fap-
tul că, pînă cînd oamenii nu vor începe să considere că ei primesc o recompensă
corespunzătoare, ei se vor strădui să micşoreze intensivitatea muncii.
3. Modelul Porter-Lawler
L. Porter şi E. Lawler au elaborat o teorie complexă a motivaţiei, inclu-
zînd elemente ale teoriei aşteptării şi teoriei dreptăţii. Potrivit acestui model,
rezultatele atinse depind de eforturile depuse de colaborator, de capacităţile
sale şi particularităţile individuale, de conştienizarea de către angajat a rolului
său în procesul muncii.
Eforturile depuse la rîndul lor depind de valoarea recompensei şi de
faptul dacă persoana crede în existenţa unei legături între eforturi şi recom-
pense (figura 7.8).
Aprecierea corela-
Valoarea ţiei dintre efortul
Efort
recompensei depus şi recom-
pensa acordată
Capacităţi, Conştientizarea
calităţi, Obiectul dirijării de către angajat
caracter a rolului său
Recompensa
Recompensa Recompensa
acceptată
internă externă
ca echitabilă
Satisfacţie
(motivare)
Fig. 7.8. Modelul Porter-Lawler

199
Capitolul VII
Atingerea rezultatelor dorite are ca urmare acordarea de recompense

externe cum ar fi: lauda, acordarea unui premiu, promovarea sau recompense
interne: satisfacţia de la munca îndeplinită, sentimentul respectului de sine şi
competenţa personală etc.
Satisfacţia, deci, este rezultatul acţiunii recompenselor interne şi externe,
ţinîndu-se cont de echitatea acordării lor. Aceasta, la rîndul său, influenţează
gradul de motivare a angajatului.
4. Teoria atribuirii a lui Heider
Atribuirea este procesul prin care se interpretează cauzele percepute ale
comportamentului uman. Potrivit lui Heider, comportamentul uman este de-
terminat de o combinaţie a forţelor interne şi externe, în care cele dintîi se
referă la atributele personale, iar cele din urmă includ factorii de mediu. Din
combinaţia atribuirilor interne şi externe cu factorii stabili şi instabili ai com-
portamentului rezultă patru posibile interpretări ale performanţelor individua-
le (figura 7.9).
Atribuire
Internă Externă
Abilităţi Dificultatea sarcinii
Stabili
Factori
Efort Plăcere
Fig. 7.9. Teoria atribuirii
Teoria atribuirii este mai mult o problemă de percepţie între indivizi decît
o teorie a motivaţiei. Cu toate acestea, oferind un alt unghi de vedere asupra
comportamentului uman, a contribuit la înţelegerea procesului motivaţional.
5. Teoria scopurilor
A fost elaborată de americanul E. A. Locke în 1968. Esenţa teoriei constă
în faptul că scopurile sau intenţiile oamenilor joacă un rol important în de-
terminarea comportamentului lor. Autorul sugerează că valenţele descrise de
Vroom îşi au rădăcinile în experienţe, emoţii şi dorinţe. Oamenii încearcă să-
200
şi atingă scopurile în vederea satisfacerii emoţiilor şi dorinţelor lor. Scopurile

declanşează şi dirijează comportamentele în muncă, performanţele conducînd
la anumite consecinţe.
Pentru manageri pot fi utile următoarele recomandări:
• scopurile trebuie revizuite permanent, dar stabilite în mod realist;
• scopurile pot fi stabilite de individ sau de superiorii lui, de dorit cu
participarea individului;
• performanţele asociate scopurilor trebuie identificate sistematic şi co-
relate în vederea dirijării comportamentelor şi menţinerii motivaţiei.
6. Teoria întăririi
Este foarte important să se armonizeze scopurile individului cu cele ale
organizaţiei.
Conceptul de bază în această teorie este simplu: lucrătorul va obţine per-
formanţe dacă va fi plătit. Este particularizarea teoriei comportamentale de în-
tărire pozitivă: dacă un comportament este recunoscut şi recompensat, atunci
el se va repeta. Unii manageri încearcă să influenţeze munca prin recompensă.
Totuşi încercările lor au fost deseori inconsistente şi neeficiente. Psihologul
B. F. Skinner a stabilit existenţa unei relaţii între cîştig şi performanţă, ceea
ce determină utilizarea cîştigurilor ca motivaţie eficientă. În aceste condiţii,
performanţa este controlată şi direcţionată spre realizarea obiectivelor.
Procesul de operare condiţionată are următoarea expresie:
Stimulente → Comportament → Consecinţe → Comportament viitor
Modul în care managerii reacţionează sau nu reacţionează la comporta-
mentele altora influenţează acest comportament, la fel cum toate reacţiile sau
lipsa reacţiei unei persoane influenţează comportamentul nostru.
Procesul de operare condiţionată presupune existenţa următoarelor ipo-
teze: stimulii trebuie să fie clar identificabili de către angajaţi; consecinţe-
le comportamentului trebuie să aparţină acestuia, adică performanţa trebuie
reflectată în recompense sau consecinţe pozitive, iar rezultatele proaste să
determine consecinţe negative.
7.3. Metode şi tehnici de motivare

Ciclul motivaţional şi tipurile de motivare
Fiecare persoană, în funcţie de necesităţile specifice şi de contextul na-
ţional şi organizaţional în care îşi desfăşoară activitatea, are aspiraţii şi un set
de aşteptări de natură motivaţională. Aspiraţiile motivaţionale, rezultate ale
201
Capitolul VII
unor procese atît conştiente, cît şi inconştiente, reprezintă paliative de ordin

motivaţional, a căror realizare constituie scopuri în planul satisfacerii necesi-
tăţilor personale.
Aspiraţiile şi aşteptările se reflectă nemijlocit în acţiunile, eforturile, de-
ciziile şi comportamentul salariatului. Realizarea unei concordanţe cît mai
mari între aspiraţii şi aşteptări individuale, împreună cu obiectivele, sarcinile
şi celelalte elemente organizaţionale, pe de o parte, eforturi şi decizii, acţiuni
şi comportamente personale, pe de altă parte, este esenţială pentru obţine-
rea de performanţe individuale şi organizaţionale. Performanţa individuală
se referă la acele rezultate obţinute în mod direct de salariat, prin eforturi
şi cunoştinţe proprii, care corespund aspiraţiilor, aşteptărilor, obiectivelor şi
sarcinilor ce-i sînt caracteristice. Performanţa organizaţională are în vedere
derularea activităţilor de organizare şi atingerea obiectivelor firmei ca urmare
a contribuţiei directe şi indirecte a salariaţilor.
În funcţie de rezultatele, de performanţele individuale şi organizaţionale,
se acordă stimulente sub formă de recompense sau sancţiuni. Corelarea re-
compenselor şi sancţiunilor, în principal, cu performanţele, dar şi cu atitudi-
nile, eforturile, deciziile, acţiunile şi comportamentele salariaţilor este esen-
ţială. Cînd această corelare se realizează la un nivel ridicat, se înregistrează
o intensă satisfacere a necesităţilor economice, cognitive şi relaţionale ale
salariaţilor. Ca urmare, se obţine un efect motivaţional, pentru a munci în con-
tinuare mai mult şi mai bine. Prin aceasta, în decursul timpului se generează
şi se perpetuează performanţe organizaţionale competitive.
Un alt efect major al motivării puternice este impulsionarea dezvoltării
profesionale a angajaţilor. Practica managerială din organizaţiile competitive
demonstrează că motivarea puternică şi constantă a salariaţilor se reflectă, de
regulă, în progrese profesionale accelerate, în evoluţii performante ale carie-
relor lucrătorilor respectivi.
Încă un efect al motivării personalului îl reprezintă modificarea parţială
a structurii şi dimensiunii nevoilor proprii. Frecvent se amplifică, comparativ
cu perioada anterioara, necesitatea de ordin cognitiv şi relaţional şi apar noi
necesităţi. Prin aceasta se asigură salariaţilor mai multă „energie motivaţiona-
lă”, cu multiple efecte pozitive în plan individual, organizaţional şi naţional.
Ansamblul necesităţilor, aspiraţiilor, aşteptărilor, atitudinilor, eforturilor,
deciziilor, acţiunilor şi comportamentelor salariaţilor, corelate cu performan-
ţele individuale şi organizaţionale şi cu motivaţiile utilizate, structurate şi
particularizate sub influenţa variabilelor individuale, organizaţionale şi con-
textuale implicate, reprezintă ciclul motivaţional. Configuraţia ciclului moti-
vaţional este reprezentată în figura 7.10.
202
Nevoi ale Atitudini Performanţe Motivare

Stimulare
salariatului: pentru:
Eforturi
Aspiraţii
Materiale individuale muncă
Recompen-
Decizii
sare
Cognitive performanţe
Acţiuni
Aşteptări
Relaţionale organizaţio- dezvoltarea
Sancţiuni
Comporta- nale profesională
mente
Fig. 7.10. Ciclul motivaţional
Menţionăm că, deşi ciclul motivaţional reprezintă un model cu valabi-

litate generală, sub aspectul conţinutului concret este diferit de la o persoană
la alta din cauza specificului necesităţilor individuale şi interacţiunilor dintre
variabilele individuale, organizaţionale şi contextuale. În cadrul ciclului mo-
tivaţional un element deosebit de important, care necesită o subliniere aparte,
îl reprezintă motivaţiile pe care le folosesc proprietarii şi managerii organiza-
ţiei în relaţiile cu salariaţii lor.
Gama motivaţiilor utilizate în întreprinderile moderne este deosebit de
largă şi variată. Prezentăm în figura 7.11 tabloul general al motivaţiilor care
pot fi folosite în organizaţie, structurate pe mai multe categorii.
Pentru ca motivarea să fie eficace, este necesar ca în cadrul organizaţiei
să se apeleze la motivaţii din toate cele cinci categorii. Desigur, utilizarea
cea mai frecventă şi intensă o au motivaţiile de natură formală, cele care sînt
stabilite prin strategia şi politicile organizaţiei şi pentru care se apelează la
anumite metode şi tehnici manageriale şi economice. Nu trebuie subestimat,
însă, şi potenţialul motivaţiilor informale, mai ales al celor moral-spirituale.
La acestea din urma există o mare sensibilitate la majoritatea salariaţilor, pre-
zentînd şi marele avantaj datorită faptului că întreprinderea nu suportă nici un
fel de cheltuieli.
Tipurile de motivare. Numeroasele şi variatele motivaţii posibile se pot
utiliza grupat, în funcţie de anumite criterii, constituind tipurile sau formele
de motivare.
Prin tip sau formă de motivare înţelegem ansamblul de motivaţii delimi-
tate în funcţie de anumite criterii, folosite în mod repetat de manageri într-o
203
Capitolul VII
Motivaţii
Grad de formalizare Natura
Moral-
Formale Informale Economice
spirituale
Categorii principale de motivaţie
1. Formal- 2. Formal- 3. Formal- 4. Informal- 5. Informal-

economice moral- complexe economice moral-
spirituale spirituale
• Salariu • Titlu onori- • Promovare • Cadou • Încredere

• Primă fic • Suspendare • Masă festi- • Mulţumire
• Participare • Medalie temporară vă • Ceremonie
la profit • Avertisment din post • Bacşiş de sărbători-
• Gratificaţie în scris • Retrograda- • Şperţ re
• Automobil • Mustrare în re din post • Manifesta-
de serviciu scris • Destituire rea dispreţu-
• Locuinţă de din post lui
serviciu • Critică
• Penalizare
la salariu
• Amendă
Fig. 7.11. Tabloul general al motivaţiilor
optică specifică, care se bazează, conştient sau inconştient, pe anumite ipo-

teze privind condiţionarea motivaţională a performanţelor salariaţilor şi ale
organizaţiei.
În fiecare perioadă, în fiecare ţară şi, uneori, diferenţiat pe categorii de
organizaţii, există tendinţa de predominare a unui sau altui tip de motivare.
Conturarea acestora are o puternică determinare social-naţională şi organiza-
204
ţională. În continuare prezentăm principalele tipuri de motivare, folosite în

practica managerială internaţională.
I. În bază criteriului influenţei motivaţiilor asupra mărimii satisfacţiilor
personalului:
1. Motivarea pozitivă.
2. Motivarea negativă.
II. În funcţie de natura mijloacelor utilizate pentru motivarea angajaţilor:
1. Motivarea economică.
2. Motivarea moral-spirituală.
III. În funcţie de natura relaţiilor motivaţionale care se creează şi ampla-
samentul sursei care generează efectul motivaţional:
1. Motivarea intrinsecă
2. Motivarea extrinsecă.
IV. În funcţie de componenţa personalităţii umane:
1. Motivarea cognitivă.
2. Motivarea afectivă.
Recompensarea angajaţilor
Recompensarea angajaţilor este un instrument important al managemen-
tului, prin care se influenţează eficienţa activităţii unei organizaţii. Trecerea
de la economia centralizată la economia de piaţă necesită schimbări esenţiale
şi în domeniul recompensării resurselor umane.
Recompensa reprezintă totalitatea veniturilor materiale şi băneşti, a în-
lesnirilor şi avantajelor prezente sau viitoare, determinate direct sau indirect
de calitatea de angajat şi de activitatea desfăşurată de acesta.
Funcţiile recompensei:
• recunoaşterea importanţei activităţii desfăşurate şi a calităţii angaja-
tului;
• asigurarea mijloacelor de existenţă pentru angajat şi familia sa, pe
toată durata de viaţă;
• obţinerea unor rezultate economice optime pentru întreprindere şi
pentru societate.
Factorii care influenţează mărimea recompensei:
1. Performanţa, cunoştinţele, abilităţile şi competenţa;
2. Piaţa muncii;
3. Sindicatele;
4. Alţi factori (preţul muncii pe plan internaţional).
Recompensele pot fi directe şi indirecte.
205
Capitolul VII
Din recompensele directe fac parte:

1. Salariul (mărimea lui depinde de postul ocupat, puterea economico-
financiară, piaţa muncii).
2. Adaosurile la salariu (stimulentele).
Sistemul de stimulare a angajaţilor este structurat pe trei niveluri: stimu-
larea individuală, stimularea de grup şi stimularea la nivel de organizaţie.
Stimulentele individuale realizează legătura directă dintre performanţe-
le fiecărui angajat şi recompensa obţinută. Principalele forme de stimulare
individuală sînt: salariile pe unitate produsă (acordul direct); salariul unitar
diferenţiat (acordul progresiv); comisionul (% din vînzări); premiul.
Stimulentele de grup sînt: salariile pe bucată (acordul direct); salariul unitar
diferenţiat (acordul progresiv); comisionul (% din vînzări); premiul colectiv.
Stimularea la nivelul organizaţiei include toţi angajaţii în raport cu rezul-
tatele financiare obţinute de organizaţie. Principalele modalităţi de stimulare
a întregului personal sînt: distribuirea veniturilor în timpul anului; distribuirea
unei părţi din profit la sfîrşitul anului; posibilitatea angajaţilor de a cumpăra
acţiuni ale firmei la preţuri avantajoase.
Recompensele indirecte. Sistemele de recompensare indirectă sînt di-
namice, fiind posibilă apariţia unor noi forme odată cu emiterea unor acte
normative în domeniul protecţiei sociale.
Fondurile necesare pentru acoperirea cheltuielilor ocazionate de recom-
pensele indirecte sînt furnizate de angajat (prin plăţi individuale şi prin in-
termediul taxelor şi impozitelor pe salariu şi pe venituri), de organizaţie (prin
taxe şi impozite) şi de stat (prin intermediul bugetului).
Recompensele indirecte sînt: curente şi pentru foştii angajaţi.
A. Principalele forme ale recompenselor indirecte curente ale angajaţilor
sînt:
1. Pentru timpul nelucrat: durata limitată a zilei de lucru; durata săptă-
mînii şi a lunii de lucru; sărbătorile legale; zilele libere ocazionate de
evenimentele personale; concediul de odihnă; concediul fără plată;
alte recompense pentru timpul nelucrat (pauza de prînz, timpul de
deplasare spre şi de la serviciu etc.).
2. Înlesniri speciale ale angajaţilor: produse şi servicii oferite în mod
gratuit în baza profitului unităţii; facilităţi pentru petrecerea timpului
liber (bilete de odihnă), alte elemente (mese gratuite, subvenţionate;
echipament gratuit; alimentaţie de protecţie).
3. Asigurarea de sănătate: asistenţa medicală gratuită – în unitate; plata
concediului medical; gratuitatea serviciilor medicale; subvenţionarea
unei părţi a costului medicamentelor.
206
4. Protecţia salariaţilor împotriva reducerii veniturilor: recompensarea

prejudiciilor; accidente cu întreruperea activităţii; boli profesionale;
invaliditate totală sau parţială; afecţiuni psihice minore datorate ser-
viciului etc.
B. Recompense indirecte pentru foştii angajaţi care pot fi şomeri, pen-
sionari. Din ele fac parte:
1. Protecţia şomerilor: ajutorul de şomaj; ajutorul social; facilităţi pen-
tru recalificarea profesională; asigurarea de sănătate.
2. Protecţia pensionarilor.
Avînd în vedere gama largă de recompense pe care le poate utiliza orga-
nizaţia şi importanţa lor pentru angajaţi, putem concluziona că recompensa-
rea reprezintă una din cele mai eficiente metode de motivare a angajaţilor.
Tehnici motivaţionale specifice

O bună parte din metodele şi tehnicile promovate de managementul mo-
dern sînt favorabile satisfacerii unor categorii de nevoi ale personalului, creş-
terii gradului de implicare a lui şi dirijării comportamentelor spre realizarea
obiectivelor generale ale organizaţiei. Dintre numeroasele tehnici şi proceduri
motivaţionale le descriem succint pe cele mai simple, eficace şi larg utilizate.
Tehnica ascultă şi răspunde. În esenţă, această tehnică reclamă, pe de
o parte, o ascultare activă de către manager a mesajelor transmise de inter-
locutor, continuată de un feedback clar şi precis, astfel încît să se producă o
comunicare eficace, subordonată realizării sarcinilor stabilite şi obiectivelor
previzionate.
Tehnica feedbackului motivaţional verbal sau a recunoaşterii „merite-
lor”. Conţinutul său principal constă în a reacţiona de o manieră explicită prin
aprecieri prompte – pozitive sau negative – faţă de un subordonat, după ce
acesta a realizat o sarcină, un obiectiv sau a încheiat o perioadă de activitate.
Prin această procedură salariatul respectiv cunoaşte care au fost aşteptările
managerului în raport cu munca şi performanţele sale şi cum sînt apreciate
acestea, astfel încît pe viitor să fie în măsură să-şi îmbunătăţească activitatea
şi să amplifice rezultatele.
Managerul poate manifesta două tipuri de feedback: pozitiv, de gratula-
re, de mulţumire, atunci cînd rezultatele sînt apreciate ca fiind bune; negativ,
de critică, de pedepsire, atunci cînd consideră ca necorespunzătoare munca,
comportamentul şi / sau rezultatele obţinute.
În ceea ce priveşte feedbackul pozitiv, se recomandă ca evaluarea, mul-
ţumirea, felicitarea să fie concrete, referindu-se la ceea ce subordonatul a
207
Capitolul VII
efectuat. Principalele dificultăţi care trebuie depăşite sînt: frica de a exagera,

prejudecata frecventă că te autodevalorizezi atunci cînd lauzi pe alţii, temerea
că subordonatul nu ia în serios aprecierea pozitivă.
Realizarea feedbackului negativ este şi mai dificilă, deoarece majoritatea
persoanelor reacţionează la critică – fără a ne referi la pedepse întemeiate – ca
la un atac personal; cel criticat intră într-o postură defensivă, de apărare, care
îl împiedică să perceapă mesajul şi să tragă învăţămintele care se impun.
Extinderea sau lărgirea postului. Prin extinderea postului se realizează
creşterea varietăţii sarcinilor circumscrise unui post prin efectuarea de com-
binări de sarcini ce aparţin unor posturi care realizează procese de muncă în-
rudite şi / sau complementare în cadrul aceluiaşi compartiment sau domeniu
de activitate.
Lărgirea posturilor operează pe orizontala sistemului organizatoric, im-
plicînd posturi situate pe acelaşi nivel ierarhic. Scopul utilizării acestei meto-
de este eliminarea efectelor monotoniei muncii prin oferirea unei game mai
diverse de sarcini salariatului. Ca urmare, potenţialul acestuia este solicitat
într-o măsură mai mare, interesul pentru sarcinile sale creşte, constatîndu-se
un plus de implicare, eforturi şi performanţe. Efectul motivaţional este sub-
stanţial, reflectîndu-se atît în sporuri apreciabile de productivitate (de regulă,
10–30%), cît şi într-o calitate superioară a rezultatelor muncii.
Îmbogăţirea postului. Autorul acestei metode este cunoscutul specia-
list american Frederick Herzberg. Obiectivul expres exprimat al acesteia este
creşterea motivării salariaţilor pentru eforturi şi performanţe speciale. Îmbo-
găţirea postului constă în încorporarea în conţinutul unui post de executat a
unei game mai variate şi mai importante de sarcini, competenţe şi respon-
sabilităţi de execuţie şi conducere, amplificînd autonomia şi rolul postului
respectiv.
Deci tehnica îmbogăţirii postului are la bază redistribuirea de elemen-
te organizatorice procesuale pe verticala sistemului managerial, antrenînd
schimbări apreciabile în cadrul organizării firmei. Spre deosebire de lărgirea
postului, prezenta tehnică motivaţională combină sarcini, competenţe şi res-
ponsabilităţi de natură managerială cu cele de executare. Ca urmare, titularul
postului execută şi faze ale proceselor manageriale din domeniul său de acti-
vitate. Cel mai frecvent i se atribuie sarcini de previzionare şi control privind
propria activitate.
O altă deosebire mare faţă de lărgirea postului constă în faptul că auto-
nomia şi responsabilităţile aferente postului „îmbogăţit” se amplifică substan-
ţial. De aici decurge şi atenţia sporită care trebuie acordată analizei şi corelării
aspectelor implicate.
208
Utilizarea tehnicii îmbogăţirii posturilor, iniţiată cu peste două decenii

în urmă, s-a dovedit a avea un mare impact motivaţional, generat de creşterea
identificării salariaţilor cu sarcinile de realizat, de sporirea feedbackului aces-
tora în procesul muncii şi de dezvoltarea unor relaţii interpersonale calitativ
superioare. Ca urmare, tehnica îmbogăţirii postului constituie una din moda-
lităţile cele mai frecvent utilizate în organizaţiile moderne.
Managementul prin obiective reprezintă sistemul de management prin
care se urmăreşte conexarea scopurilor organizaţiei cu performanţele indivi-
duale şi prin aceasta creşte gradul de implicare a personalului în procesele de
management.
Delegarea este atribuirea temporară a unei sarcini de manager, însoţite
de autoritatea şi responsabilitatea corespunzătoare realizării ei, către unul din
subordonaţii săi.
Desigur, gama metodelor şi tehnicilor manageriale cu efecte motivaţio-
nale majore este mult mai cuprinzătoare. Important este ca aceste metode să
fie folosite avînd în vedere specificul ciclului motivaţional, ţinînd cont de
multiplele variabile implicate ce reclamă – pentru a obţine efecte motivaţio-
nale substanţiale – un apreciabil efort de analiză şi modificare a mecanismelor
manageriale ale organizaţiilor.
Curentul motivaţional apare ca o sinteză a teoriilor promovate în litera-
tură, a rezultatelor practicii celor mai competitive organizaţii, sinteză influen-
ţată de caracteristicile mediului actual.
Postulatul de bază al acestei noi teorii se referă la automotivare şi a fost
formulat de americanul Ian Duncan astfel: un om nu poate motiva direct pe
altul, dar poate demotiva cu uşurinţă o sută. Nefiind maşină, omul se automo-
tivează puternic. Valoarea acestui postulat constă în reliefarea unor adevăruri
simple: indiferent de postul deţinut, de nivelul ierarhic pe care acesta este
plasat, ierarhia cu valorile specifice ei (subordonare, sentimentul de supe-
rioritate / inferioritate, abandonul demnităţii) este percepută ca demotivantă;
adevăraţii factori motivaţionali sînt legaţi de conţinutul muncii, dorinţa de
succes şi de progres.
Concluziile ce decurg din cele expuse anterior sînt următoarele:
1. Motivarea este una din funcţiile de bază ale managementului, care
ajută organizaţia în atingerea scopului.
2. Motivarea este obţinută de acei conducători din organizaţie care comu-
nică angajaţilor o viziune clară asupra obiectivelor generale, precum şi
prin contribuţiile fiecărui muncitor sau echipe la realizarea acestora.
3. Managementul motivaţional este acela care încadrează acţiunile an-
gajaţilor în procese descentralizate. Astfel, fiecare acţiune va fi privi-
209
Capitolul VII
tă ca o contribuţie la progresul general şi, în acelaşi timp, ca fructul

iniţiativelor şi eforturilor individuale şi de grup. Astfel, oamenii sînt
motivaţi prin valorizare şi prin reuşita acţiunilor.
4. Dacă managementul dezvoltă factorii subiectivi, interni ai motivaţiei
şi îi ordonează pentru a respecta valorile şi viaţa personală a fiecă-
ruia, munca dobîndeşte o componentă de plăcere. În aceste condiţii,
oamenii se angajează deseori prin autonomie şi iniţiativă, ceea ce le
permite să înveţe şi să reuşească. Astfel, are loc o creştere a producti-
vităţii lor şi a capacităţii de reacţie a organizaţiei la cerinţele mediului
extern.
5. Organizaţia care pune în practică, prin factori nepecuniari, un ma-
nagement mai motivant decît concurenţii săi ajunge la eficacitate şi
competitivitate, care-i permite să mărească avantajele pecuniare ale
angajaţilor.
6. În prezent, toate acţiunile sau deciziile care privesc schimbările ma-
jore, adoptate în manieră neparticipativă, declanşează o reacţie de
respingere, ducînd la eşec.
7. Într-un mediu în care concurenţa mondială este necruţătoare, organi-
zaţia nu poate da angajaţilor săi mai mult decît primeşte. Managerii
trebuie să facă personalul să înţeleagă că a creşte salariile (şi celelalte
avantaje pecuniare) cu o rată superioară celei a profitului înseamnă a
condamna organizaţia la dispariţie.
210
Ca p i tolul 8
PROCESUL DECIZIONAL ÎN CONDUCERE
 Noţiunea de decizie
 Clasificarea deciziilor
 Adoptarea deciziei
 Mecanismul procesului decizional
 Fazele tehnologico-funcţionale ale procesului deci-
zional
 Modele şi metode de luare a deciziei
8.1. Noţiuni generale despre decizie

Decizia este un capitol foarte actual al ştiinţei managementului, care ex-
plică în mare măsură eficienţa activităţilor prin modul în care sînt elaborate şi
aplicate deciziile.
Definirea deciziei se face pe baza a două idei fundamentale:
a) prin decizie se înţelege conceptualizarea unei opţiuni, fie sub forma
unei imagini mentale, fie sub forma unui model explicat.
b) luarea deciziei implică simplificarea realităţii.
Decizia managerială a fost definită în mod diferit – de la formulări sim-
ple, cum ar fi actul prin care se adoptă o anumită linie de conduită, pentru
atingerea unui obiectiv, pînă la unele mai complexe ca, de pildă, hotărîrea
luată de organul de conducere în virtutea dreptului şi competenţei desemnate
prin reglementări sau dispoziţii.
Decizia este o rezolvare a unei situaţii, o alegere a alternativei optime.
Deciziile sînt foarte diferite: de a convoca o adunare, de a face un schimb
de informaţie, de a concedia un lucrător, de a modifica tehnologia etc. De
competenţa conducătorului, de calităţile sale depinde şi eficienţa deciziilor
adoptate, ceea ce îl deosebeşte pe un manager bun de unul slab pregătit.
Managerul este un lucrător care ia decizii în fiecare zi. O persoană poa-
te fi numită manager numai atunci cînd adoptă decizii organizatorice sau le
realizează cu ajutorul altor persoane. Adoptarea deciziei este o parte compo-
nentă a funcţiei de conducere, de aceea înţelegerea naturii procesului de luare
a hotărîrilor este foarte importantă pentru cel care doreşte să însuşească arta
conducerii.
Elementele de bază ale deciziei sînt: o concepţie fundamentală cu obiec-
tive determinate concret, elaborarea unei strategii din punct de vedere mana-
gerial; optimizarea deciziei prin conducerea unitară; manifestarea corelaţiei
211
Capitolul VIII
de sistem la diferite niveluri de dirijare şi între diferite activităţi; finalizarea

responsabilă a fiecărei decizii; contribuţia la actul de conducere la nivelurile
macroeconomic şi microeconomic.
Aceste elemente sînt configurate în componentele oricărei decizii astfel:
decidentul, obiectul (tema) respectiv, informaţiile de care se dispune, varian-
tele în raport cu criteriile posibile sau impuse, mulţimea condiţiilor obiective
ce caracterizează gradul de certitudine, risc şi incertitudine; consecinţele de-
ciziilor luate la nivel local şi social; obiectivul de atins. Alţi specialişti adaugă
la aceste elemente încă două: mediul şi timpul.
Rolul deciziei în procesul managerial a determinat, pe de o parte, o am-
plificare a preocupărilor pentru activitatea decizională: funcţionarea unui
sistem în consens cu importanţa ordinului economic şi social se află în core-
laţie directă cu calităţile deciziei; pe de altă parte, cu ajutorul ei se stabilesc
obiectivele şi modalităţile de realizare a acestora: prin intermediul ei se
determină locul fiecărei verigi organizaţionale – subunităţi şi subiect – în
soluţionarea sarcinilor preconizate. Cu ajutorul deciziei se coordonează în
spaţiu şi în timp resursele şi se asigură ritmicitatea în realizarea celor propu-
se, se efectuează perfecţionările şi corectările necesare pentru desfăşurarea
eficientă a activităţii.
Prin decizie, managerul exercită o influenţă activă asupra formelor
concrete de relaţii sociale ale salariaţilor cu patronatul, schimbîndu-le în
anumite limite, astfel încît ele să contribuie într-o măsură sporită la satis-
facerea cît mai completă a nevoilor sociale. Decizia ajută la armonizarea
intereselor, acţiunilor şi comportamentului executanţilor, precum şi la con-
ceptualizarea unei situaţii de alegere sub forma unei imagini mentale sau a
unui model explicit.
Teoria deciziei se ocupă de procesul luării hotărîrilor, mai ales în condiţii
de incertitudine, cînd este necesar a se evalua alternativele de acţiune, înainte
de a se lua decizia finală. Teoria deciziei analizează tipurile de decizii, defi-
neşte regulile de bază ale procesului şi dezvoltă metodele de luare a hotărîri-
lor, folosind diferite modele şi proceduri.
8.2. Clasificarea deciziilor

Se propun două clasificări ale deciziilor: după autori şi lucrarea lor, după
diferite criterii. În continuare prezentăm prima clasificare a deciziilor.
212
Procesul decizional în conducere
Tabelul 8.1
Clasificarea deciziilor după autori
Nr. Autorul Tipuri
Detalii
crt. şi lucrarea de decizii
I. F. Hetman, • operaţio- Sînt caracteristice sistemelor sau subsisteme-
Les secrets des nale lor operaţionale, curente.
géants améri- • de con- Privesc analiza, evaluarea şi alocarea resurse-
cains, Paris, cepţie lor, în consecinţă centrate pe funcţiile preocu-
Seuil, 1969 (orienta- pate în principal de asigurarea unei eficienţe
re) corespunzătoare.
• prospec- Se aplică la formularea obiectivelor, planifi-
tive carea, cercetarea ştiinţifică şi tehnică, deci în
general la funcţiile de inovare.
• vegetati- Formă elementară de decizie: pentru a o lua,
ve decidentul nu trebuie să ştie pentru ce îndepli-
neşte munca respectivă. Nu joacă nici un rol
în a o decide, datele fiind deja impuse; deci-
dentul hotărăşte numai cum variază elemente-
le operaţiei. Este mîna de lucru necalificată.
II. T. T. Paterson, • automate Decidentul este implicat; trebuie să fie la
Théorie du ma- curent cu operaţiile necesare producţiei. Aici
nagement, Paris, mîna de lucru este semicalificată. Ex.: un
Guathier, Villars, muncitor care trebuie să asambleze două ele-
1969 mente decide doar cum să facă operaţia.
• de rutină Decidentul trebuie să cunoască ansamblul
reglementărilor ce condiţionează procesul,
pentru a decide, conform acelor reglementări
(stabilite de altcineva). Aici se cere un spe-
cialist.
• interpre- Decidentul, iniţial, nu judecă ce, ci pentru ce;
tative este începutul creativităţii, anticipaţiei, previ-
ziunii, partea interpretativă. Asemenea per-
soane trebuie căutate şi promovate.
• de pro- Sînt luate de şefii de subdiviziuni, secţii etc.
gramare Stabilirea programelor necesită cunoaşterea
aprofundată a organului de conducere (consi-
liul de administraţie).
• politice În cadrul politicii firmei, orice noutate are po-
litica sa, orientată spre ţelul fixat; altfel cele-
lalte decizii devin confuze.
213
Capitolul VIII
III I. Ansoff, • operaţio- De exemplu, repartizarea resurselor, progra-

Corporate stra- nale marea operaţiilor, supravegherea performan-
tegy, Bunday, ţelor, controlul.
Suffolk, Penguin • strategice Privesc relaţiile cu mediul, scopul şi obiecti-
Book, 1970 vele etc.
• admini- În legătură cu structurarea resurselor pentru a
strative se crea un potenţial maxim de realizări, struc-
turarea relaţiilor de autoritate şi responsabi-
litate, a fluxurilor de muncă şi de informaţii,
achiziţionarea şi dezvoltarea resurselor.
W.T. Morris, După vo- În condiţii de Informare completă; se afir-
The analysis of lumul de certitudine mă, nu există incertitudine.
management de- informaţie
cisions, ce se poate
Homewood, obţine
Richard D.
Irwin Inc., 1964
În funcţie Operative Caracterizate prin faptul că im-
de natura plică cheltuieli ce vor fi recu-
şi durata perate într-un viitor apropiat şi
recuperării se referă la diferite modalităţi
mijloacelor de utilizare a mijloacelor fixe.
financiare De investiţii De regulă, referitoare la instala-
implicate ţii şi echipamente; necesită fon-
duri care se recuperează într-o
perioadă viitoare îndelungată.
Nivel sau Superioare
trepte ie- Medii
rarhice Inferioare
Timp Stringente
Cu limite
mai flexibile
Frecvenţă Unice
Repetabile
Economi- Posibile
citate Optime
Alte criterii Anticipate şi
imprevizibile
Analitice şi
neanalitice
etc.
214
Al doilea tip de clasificare a deciziilor este exprimat prin diverse criterii.

Tabelul 8.2
Criteriile principale de clasificare a deciziilor drepte
Nr. Criteriu Observaţii
crt.
1 Orizontul (am- Strategice Pe termen lung; iau în consideraţie pro-
ploarea) şi im- blemele generale care afectează părţi
plicaţiile asupra importante din organizaţie sau întreaga
activităţii de organizaţie.
ansamblu a siste- Tactice Pe termen mai scurt; care, deşi pot afec-
mului (a măsurilor ta întreaga organizaţie, pot avea un im-
precizate a fi rea- pact mai important asupra unei funcţii
lizate) sau nivelul sau unui anumit departament.
de elaborare Curente (opera- Se referă la probleme operaţionale.
ţionale)
2 Metode şi tehnici Programate Măsura în care luarea deciziei se bazea-
utilizate (gradul de (programabile) ză pe proceduri prestabilite.
programare) Neprogramate În cazurile cînd conducătorul nu cu-
(neprograma- noaşte, nu poate prevedea ceva (care
bile) sînt metodele de optimizare a structurii,
organizatorice, ce concurenţi vor apă-
rea), adică există foarte multe variante
din care trebuie de ales una eficientă.
3 Metode de funda- Formalizate Se pot fundamenta prin metode mate-
mentare matice şi calcule tehnico-economice.
Neformalizate Se pot fundamenta prin metode euristi-
ce.
4 Valoarea infor- Certe Se are în vedere certitudinea realizării
maţiei disponibile (în condiţii de obiectivelor, a rezolvării problemelor
(gradul de cunoaş- certitudine) (cînd toate datele relevante sînt cunos-
tere a fenomene- cute şi toate consecinţele probabile pot
lor posibile) sau fi prevăzute).
posibilitatea de
realizare
Incerte Incerte din cauza că nu toate datele sînt
(în condiţii de cunoscute sau pentru că rezultatele pot
incertitudine) fi afectate de consecinţele greu de pre-
văzut ale comportamentului uman.
Riscante (în
condiţii de risc)
215
Capitolul VIII
5 Frecvenţa elabo- Periodice

rării Aleatorii
Unice (caracter
de excepţie)
6 Amploarea com- Integrate Se adoptă de către decident.
petenţei sau a Avizate Se adoptă după avizul organului ierar-
sferei decizionale hic superior.
a decidentului
7 Sfera de cuprinde- Individuale Uneori denumite şi integrate.
re a decidentului Participative
(felul conducerii) (sau colective)
sau amploarea
activităţii decizio-
nale
8 Obiectul condu- Globale (gene-
cerii rale)
Parţiale (parti-
culare)
Locale
9 Posibilitatea anti- Anticipate Deciziile au caracter strategic.
cipării Imprevizibile
10 Eşalon (nivel) Superior (adop- Strategice

tate de condu-
cerea unităţii)
Mediu (adop- Operaţionale
tate de şefii de
serviciu)
Inferior (adop- Operaţionale
tate de maiştri-
şefi de echipe)
11 Subiectul condu- Administrative
cerii (domeniul de Politice
aplicare) Economice
Financiare
Ecologice etc.
12 Conţinutul func- Decizii de pla- Aprecierea strategiei şi tacticii firmei,
ţiei sau sursa de nificare alegerea scopului: ce schimbări au loc
elaborare pe piaţă şi cum pot ele influenţa asupra
activităţii firmei; ce metode, forme noi
pot fi aplicate la întreprindere.
216
Decizii organi- Ce structură organizatorică e raţional să

zaţionale se folosească la întreprindere.
Cum trebuie organizată specializarea
şi cooperarea subdiviziunilor, secţiilor,
filialelor. Ce drepturi trebuie acordate
specialiştilor liniari şi celor funcţionali.
Raţionalizarea structurii organizatorice.
Decizii de coor- Aprecierea cerinţelor subalternilor – ce
donare vor ei? În ce măsură sunt îndestulate ce-
rinţele subalternilor?
Ridicarea nivelului de satisfacţie a sub-
alternilor în urma muncii prestate de ei.
Decizii de con- Ce metode de control pot fi folosite.
trol etc. Metode de stimulare şi de pedeapsă.
Delegarea drepturilor la subalterni şi da-
rea de seamă.
13 Structură Structurate şi Decizii bine definite; opţiunile sînt clare
clare şi explicite; există criterii de evaluare.
Nestructurate şi Circumstanţele în care se ia decizia sînt
ambigue neclare, motivele adoptării deciziei sînt
prost definite, opţiunile existente sînt
neclare, iar criteriile de evaluare a rezul-
tatelor hotărîrii nu se află la îndemînă.
14 Complexitate Decizii afectate Procese şi tehnologii complexe, multe
de factori in- produse sau o reţea de distribuţie com-
terni plicată.
Decizii afectate Piaţă foarte segmentată, schimbări ra-
de factori ex- pide în tehnologie; complicaţii politice,
terni sociale şi economice.
15 Circumstanţele în Decizii de opor- Pentru a exploata o şansă de a crea un
care se iau decizii tunitate nou produs, serviciu sau de a intra pe o
piaţă nouă.
Decizii în situa- Pentru a face faţă unei probleme ime-
ţie de problemă diate, dar nu critice; pot fi proactive în
sensul că anticipează o dificultate sau
reactive în sensul că încearcă să facă
faţă unei probleme apărute.
Decizii în caz Care privesc probleme majore de ma-
de criză nagement, de obicei, impuse din afara
organizaţiei.
217
Capitolul VIII
În primul rînd, reţinem atenţia asupra deciziilor strategice sau nepro-

gramate (neprogramabile), care se caracterizează prin următoarele aspecte:
se adoptă la nivelul conducerii superioare, asigurînd viziunea de ansamblu şi
viitorul, stabilind orientări de perspectivă; vizează activităţile fundamentale
ale organizaţiei izvorîte din obiectivele ei de perspectivă. Aceste decizii au, de
obicei, caracter centralizat; sînt tratate prin prisma de rezolvare a problemelor
generale; sînt nestructurate şi, de regulă, excepţionale; au un grad sporit de
complexitate; privesc politici şi probleme noi, pentru rezolvarea cărora sînt
necesare, cel puţin parţial, unele soluţii originale, fapt pentru care se numesc
şi decizii de comandă.
De regulă, aceste decizii se adoptă de către organele de conducere ale
treptelor superioare ale structurilor organizatorice; nu este exclusă participa-
rea largă, consultativă a unor specialişti şi chiar organisme specializate. După
conţinut se referă la stabilirea obiectivelor de gradul I, pentru care intervin
elemente de cercetare şi de fundamentare a soluţiilor pe baza utilizării infor-
maţiilor aflate la dispoziţie şi a interpretărilor tuturor influenţelor de corelaţie;
aceste decizii ţin de valorile care nu pot fi interpretate strict sub aspect canti-
tativ, măsurabil.
Deciziile strategice nu se înscriu în anumite scheme, pentru care exis-
tă numai principii generale de orientare şi care se bazează pe capacitatea,
previziunea şi gîndirea creatoare a forurilor de decizie. Ele reflectă în mod
concludent capacitatea managerială a decidenţilor, potenţialul lor creativ şi
de judecată în rezolvarea problemelor. În acelaşi timp, ele necesită un volum
mare de resurse şi programe de lungă durată, fapt pentru care este justificată
elaborarea lor în grup, adică are loc un management participativ. Aceste de-
cizii presupun folosirea matematicii, a tehnicii electronice de calcul. Datorită
complexităţii, sînt neformalizabile, adică nu se pot stabili pentru ele reguli
sau tehnici de elaborare generale.
În al doilea rînd, se reţin deciziile tactice sau programate (programabile),
de execuţie sau operative, care trebuie să fie descentralizate pentru a fi în mă-
sură să asigure eficienţa, ca modalitate de transformare a hotărîrii strategice
în acţiune curentă: deci, prin deciziile tactice se îndeplinesc cele strategice.
Deciziile tactice se înscriu într-o curbă de frecvenţă constantă, fapt pentru
care se instituţionalizează în regulamente, instrucţiuni, standarde introduse
într-un calculator, devenind componente ale unui sistem de conducere cu ele-
mente de automatizare, obţinîndu-se astfel un sistem de operare cu elemente,
cu reguli şi proceduri.
Deciziile tactice au caracter de rutină, de aceea pentru ele se poate ela-
bora un algoritm, respectiv un program care indică pas cu pas ceea ce trebuie
218
de făcut. Repetitivitatea explică folosirea în acest caz a regulilor şi proce-

deelor care permit tratarea lor nu ca hotărîri ad-hoc, ci ca unele prescrise şi
adaptabile în situaţii repetate, luate şi pe baza experienţei dobîndite, pentru
soluţionarea problemelor obişnuite, aplicînd în practică orientările adaptate
la condiţiile curente. Conţinutul acestor decizii are în vedere probleme de o
complexitate mai redusă, care nu vizează activitatea de ansamblu a unui sis-
tem, ci obiective pe domenii de activitate şi a căror realizare se asigură prin
programe de scurtă durată.
O decizie tactică se referă la o activitate sau subactivitate a unui sistem
pentru acţiuni imediate, concrete, care se repetă foarte des, dar nu pînă la ruti-
nă, limitată ca orizont şi amploare a implicaţiilor asupra sistemului în care se
adoptă şi care vizează obiective derivate de gradul II individuale sau specifice
şi chiar ierarhice, medii sau inferioare ale structurilor organizatorice, ţinînd
de autoritatea conducătorilor executivi. Frecvenţa şi numărul acestor decizii
creşte pe măsura coborîrii spre baza piramidei ierarhice.
Informaţiile care condiţionează alegerea unei astfel de decizii sînt în în-
tregime cunoscute, certe, pregătite prin procedee reglementate sau logice.
Alegerea soluţiei se face dintr-un număr redus de posibilităţi, fiecare anterior
descrisă; o anumită soluţie trebuie aleasă astfel încît să se refere la un model
precizat, fără ca posibilităţile de acţionare să fie prestabilite; raţionamentul
logic folosit pentru o anumită alegere duce la existenţa uneia sau mai multor
soluţii optime. Există deci o reglementare care prevede condiţia de alegere;
procesul de luare a deciziei este mai dificil şi presupune o deliberare.
Deciziile tactice se referă la perioade mai scurte, de maximum cîteva
săptămîni. Ele sînt bazate pe judecata managerilor, ţinînd de experienţa, in-
tuiţia acestora. Deciziile tactice pot fi delegate, fiind posibilă stabilirea unor
reguli şi tehnici de analiză.
Trăsătura comună a acestor categorii de decizii – strategice şi tactice
– este îmbinarea raţională a lor în funcţie de condiţiile locale şi temporale,
contribuind la perfecţionarea activităţii manageriale. În legătură cu aceasta,
Alvin Toffler semnala că s-a impus o nouă formă de suprasolicitare – stresul
decizional, echilibrul normal dintre aceste feluri de decizii rămînînd un sub-
iect al cercetării ştiinţifice. Cercetătorul afirmă că pentru fiecare viaţă există
decizii programate, care exclud stimulentele. Ca rezultat viaţă devine lipsită
de interes, plicticoasă. În cazul în care abundă deciziile neprogramate, situa-
ţiile imprevizibile care fac imposibilă programarea, viaţa devine dezorganiza-
tă, epuizantă şi plină de nelinişti.
Între cele două tipuri de decizie se situează deciziile semiprogramate sau
parţial programate, adoptate pe baza unor elemente programate, dar a căror
219
Capitolul VIII
combinare în soluţia stabilită nu poate fi determinată în prealabil. Acest gen

de hotărîri necesită o abordare mai nuanţată, dacă se ţine seama de progresele
microelectronicii şi ale tehnicii de calcul, care permit folosirea unor programe
cu anumite grade de libertate decizională – fapt important pentru promovarea
tehnologiilor.
Pentru decizia programată prin alegerea soluţiei optime se are în vedere
necesitatea intervenţiei determinate de unele elemente aleatorii cu caracter de
urgenţă. În această situaţie decizia constă nu numai în a extinde informaţiile
de care se dispune, ci chiar a investiga unele domenii convenabile. Datorită
rapidităţii de rezolvare a problemei respective, o altă soluţie avantajoasă poa-
te fi cea a acoperirii nevoilor de producţie printr-o colaborare exterioară sau
prin repartizarea producţiei pe celelalte maşini, cu o încărcare suplimentară a
acestora pe o perioadă determinată.
O altă caracteristică este acordarea unui anumit credit deciziei asupra
problemelor de rezolvat, pe baza unor elemente programate chiar înainte de
cercetarea soluţiilor. Alegerea poate fi exemplificată astfel: la un anumit utilaj,
ale cărui performanţe sînt cunoscute, după echiparea cu un dispozitiv oare-
care, au început să apară rebuturi de fabricaţie. Decizia care are cel mai mult
credit se referă la verificarea dispozitivului respectiv, deşi cauza adevărată a
rebuturilor poate fi alta, de exemplu, calitatea materialului de prelucrat etc.
În al treilea rînd, remarcăm deciziile curente, situate la nivelul condu-
cerii inferioare, cu referire la realizarea unor sarcini de detaliere, parţiale sau
la rezolvarea unor situaţii mai simple, ce se ivesc în mod curent. Ele apar
frecvent în timpul desfăşurării activităţilor zilnice, prezintă un caracter sporit
de descentralizare şi privesc modalităţi concrete de realizare a unor sarcini de
detaliu.
Pentru toate cele trei genuri de decizii – strategice, tactice şi curente
– sînt frecvente deciziile de corectare, de depanare. Ele se folosesc atunci
cînd managerul sau organul de conducere îşi dă seama că procesul pe care
îl conduce se abate de la drumul stabilit sau cînd apar fenomene noi. Aceste
decizii au menirea să repună activitatea pe făgaşul normal prin înlăturarea
problemelor care au creat abaterea respectivă; dacă apar obiective noi, se im-
pune chiar modificarea obiectivelor iniţiale sau a liniei de acţiune.
Raportul dintre nivelul de conducere şi categoriile de decizii analizate
este ilustrat în figura 8.1.
Alt gen de decizii este determinat de gradul de nesiguranţă al informa-
ţiilor, caracteristice fiind variabilele (mărimile, parametrii), decizia urmărind
obţinerea unui anumit rezultat – de dorit optim – , care în ultimă instanţă
depinde de modul în care se intercondiţionează variabilele împărţite în trei
220
categorii astfel: 1 – variabilele de stare (datele problemei) care provin din

exterior şi în care se plasează problema dată, asupra cărora, de regulă, nu se
poate acţiona nemijlocit; 2 – (variabilele decizionale) asupra cărora se poate
acţiona prin decizii adecvate; 3 – limitele impuse de anumite restricţii. Potri-
vit gradului de cunoaştere a mărimilor variabilelor de stare, a informaţiilor ce
le sînt specifice, putem deosebi decizii luate în condiţii de certitudine, de risc
şi de incertitudine.
Conducere Decizie
superioară strategică
Conducere Decizie
medie tactică
Conducere Decizie
inferioară curentă
Fig. 8.1. Nivelurile de conducere şi categoriile de decizii
Deciziile certe sau luate în condiţii de certitudine se caracterizează prin

faptul că variabilele proceselor şi fenomenelor în legătură cu care acestea se
adoptă sînt cunoscute şi pot fi controlate, fiecare acţiune avînd posibilitatea de
realizare egală cu 1, întrucît este cunoscută ca ducînd, în mod invariabil, la un
singur rezultat posibil. Asemenea decizii intervin atunci cînd există informaţii
complete şi sigure privind condiţiile viitoare ale fenomenului sau procesului
respectiv. Evoluţia variabilelor implicate poate fi anticipată cu precizie, ele
fiind controlate, iar realizarea obiectivelor putînd fi urmărită cu maximă con-
cretitudine.
Deciziile în condiţii de risc se adoptă atunci cînd variabilele sînt contro-
labile şi necontrolabile, unele insuficient cunoscute; decidentul dispune de o
serie de informaţii asupra stării decizionale, pe baza cărora poate determina
– folosind instrumentarul statistico-matematic – stările posibile ale naturii şi
posibilităţile de realizare a fiecăreia dintre aceste stări şi cînd fiecare acţiune are
drept scop un ansamblu de rezultate specifice. Aceste decizii sînt foarte frec-
vente în cazul oricărei linii de fabricaţie a unor produse noi şi a lansării acestora
pe pieţele externe – probabilitatea realizării obiectivului este redusă şi evoluţia
variabilelor este dificil de anticipat, deşi o parte din variabile pot fi controlate.
Pentru prevenirea situaţiilor de risc, în realitate urmată de consecinţele
financiare respective, sînt necesare măsuri de reducere a urmărilor negative,
221
Capitolul VIII
cum ar fi: crearea unui fond special de acoperire a acţiunilor afectate de un

grad mare de incertitudine; asigurări împotriva unor riscuri; divizarea aces-
tora, respectiv evitarea unor legături unice, exclusive; folosirea prognozei, a
cercetării operaţionale, a experimentului la scară redusă, a soluţiilor asupra
cărora s-au luat decizii; pentru operaţiile ce se întind pe o perioadă mai lungă
este bine să se elaboreze mai multe variante care să poată fi aplicate la mo-
mentul cuvenit.
Deciziile incerte sau în condiţii de incertitudine sînt adoptate cînd va-
riabilele sînt necontrolabile, dar pot deveni controlabile, studiate, pentru că
decidentul nu dispune de informaţiile necesare, cînd fiecare acţiune duce la
un rezultat specific, dintr-un ansamblu de rezultate posibile, fiecare rezultat
avînd o probabilitate cunoscută. Acest gen de decizie este cel mai complicat,
deoarece se fac anumite estimări ale variabilelor de stare, fără a se dispune de
informaţii care să permită calculul probabilităţii producerii lor.
Faptul că uneori trebuie apreciate situaţii obiective, adesea destul de im-
precise, permite a se afirma: cu cît nivelul de cunoaştere este mai scăzut cu
atît este mai mare gradul de incertitudine. Evoluţia variabilelor poate fi antici-
pată cu aproximaţie, ele fiind puţin controlabile, iar posibilitatea de realizare
a obiectivelor urmărite neprezentînd suficientă certitudine.
Decizia constituie modalitatea prin care fiecare persoană îşi stabileşte
ceea ce are de făcut în perioada următoare, deci este o decizie delimitată de
sfera de cuprindere a decidentului, o decizie individuală, diferită de cea parti-
cipativă sau colectivă. Această decizie se referă nemijlocit la propria activita-
te a persoanei şi a firmei sau gospodăriei sale. Cîteva din trăsăturile principale
ale deciziei sînt: un grad ridicat de diversificare, fapt ce o face tot mai răs-
pîndită; posibilitatea de a fi luată din iniţiativa decidentului, fără a fi necesar
vreun aviz ierarhic superior; adesea are ca obiect activitatea curentă a siste-
mului sau subsistemului respectiv, cu referire la profesie, căsătorie, locuri de
muncă, domiciliu etc.
Adoptate de manageri, deciziile respectă norme care stabilesc anumite
limite, începînd cu cererea ca decidentul să fie învestit cu autoritate. Calitatea
deciziei depinde, în cea mai mare măsură, de pregătirea, experienţa de viaţă,
potenţialul decizional înnăscut, condiţiile de muncă şi de viaţă şi de timpul
disponibil. Elaborarea şi adoptarea deciziilor are la bază cel mai adesea expe-
rienţa, inspiraţia factorului decizional respectiv, rareori utilizîndu-se metodele
ştiinţifice. Realizările fiecărei persoane de-a lungul vieţii, satisfacţiile pe care
le obţine pe toate planurile, contribuţia sa la realizarea obiectivelor sistemelor
în care este integrată – familie, organizaţie, localitate etc. – depind decisiv de
calitatea deciziilor individuale şi de gradul aplicării lor.
222
Opuse deciziilor individuale, cele participative se referă la aspectele

esenţiale, cu caracter strategic, tactic sau cu mari implicaţii umane. În aceste
hotărîri sînt angajate politica unităţii şi implicit dezvoltarea şi progresul ei.
În conţinutul deciziilor se respectă prevederile legale, deşi problemele pot fi
abordate din diferite puncte de vedere în funcţie de profesii, pregătire şi rol
social, îndeplinite de diferiţi participanţi la elaborarea deciziei. Este cunoscut
faptul că grupul, comunitatea realizează o viziune mai largă asupra proble-
melor, reprezentînd într-un mod cu mult mai satisfăcător interesele diferitelor
grupuri sociale sau de muncă.
Mai mult decît indivizii, grupul este un stimulent al acţiunilor în comun,
fiind un mediu potrivit stimulării de opinii noi şi confruntărilor de idei; el
permite a se evita delegarea neraţională a autorităţii, creează condiţii de dez-
voltare a spiritului de echipă şi de creştere a responsabilităţii salariaţilor, de
formare şi stabilizare a unor noi concepţii în conducerea unităţii, unor premi-
se favorabile desfăşurării procesului decizional, care contribuie la stabilirea
organizatorică, şi o mai bună repartiţie a sarcinilor între executanţi.
Deliberările şi concluziile sînt adesea mai bune, ca urmare a unui fel de
stimulare reciprocă, autoritatea participativă variind de la simpla cooperare
şi conlucrare pînă la efectiva participare. Altă caracteristică fiind nivelul de
fundamentare şi volumul de muncă superioare celor individuale, se asigură o
mai mare capacitate de exploatare a variantelor de acţiune decît în cadrul con-
ducerii individuale. Fiind adoptate de organe manageriale din unităţi econo-
mice şi instituţii publice, la nivelul consiliilor de administraţie, al consiliilor
împuterniciţilor statului şi al comitetelor de direcţie, deciziile sînt mai bune,
mai exacte şi cu un caracter mai larg, implicînd un consum mai mare de timp
şi un efort superior pentru elaborare.
Deciziile participative constituie o înaltă şcoală decizională, care permi-
te utilizarea directă a experienţei colective, fuzionarea activităţii experţilor
motivată ştiinţific de experienţa cotidiană a maselor, dezbaterea cu mai mulţi
participanţi permiţînd utilizarea unui volum mai mare de informaţii, realizînd
o informare bună, cu implicaţii asupra nivelurilor ierarhice inferioare.
Adoptarea deciziilor este un proces contradictoriu. Sînt cunoscute 2 as-
pecte de tratare a procesului decizional:
1. Pentru a lua o decizie, nu e nevoie de mari eforturi.
2. Este greu de adoptat o decizie eficientă; în procesul decizional con-
ducătorul îşi foloseşte atît logica, intelectul, cît şi emoţiile, simţul,
intuiţia.
Pornind de la cele menţionate, deosebim decizii bazate pe intuiţie, logică
şi decizii raţionale (vezi figura 8.2). Decizii bazate pe intuiţie: conducătorul
223
Capitolul VIII
alege anume această variantă, bazîndu-se pe senzaţiile sale, pe bunul simţ.

Decizii bazate pe logică: conducătorul foloseşte cunoştinţele sale sau cele sis-
tematizate de teorie, acea hotărîre care este luată şi de alţii în situaţii similare.
În cazul deciziei raţionale este utilizat un algoritm.
DECIZII
Programată Neprogramată Intuitivă Logică Raţională
La luarea deciziei La luarea deciziei pe

nu pot fi prevăzute La adoptarea deciziei primul plan se pun:
toate consecinţele pe primul plan se pun: • Cifre, date
• Bunul simţ • Argumente
• Experienţa • Metode econo-
• Senzaţiile metrice
Este adoptată după o La luarea deciziei este utilizat un

schemă, un algoritm algoritm care permite relevarea
deja cunoscut deciziei optime
Fig. 8.2. Clasificarea deciziilor
Pentru rezolvarea problemei vor fi parcurse mai multe etape:

• sesizarea problemei;
• clarificarea şi analizarea problemei;
• definirea obiectivelor, identificarea constrîngerilor şi determinarea
criteriilor;
• generarea de soluţii alternative;
• evaluarea soluţiilor;
• selectarea soluţiei optime;
• planificarea acţiunii;
• comunicarea deciziei şi motivarea ei;
• acţiunea propriu-zisă;
• monitorizare, control, revizuire.
Toate aceste etape presupun existenţa informaţiei.
224
Reguli de bază în luarea deciziei

Există patru reguli de bază de adoptare a deciziei:
1. Optimistul alege opţiunea care poate da rezultatele optime (regula
maximax).
2. Pesimistul alege opţiunea cu cea mai mare valoare a rezultatului cel
mai puţin posibil (regula maximin sau maximax cost.).
3. Costul de oportunitate. Ce oportunităţi pierdem, dacă alegem un
curs de acţiune, şi nu altul? Aici trebuie luată în discuţie ,,regula re-
gret”: dacă decidem asupra unei opţiuni, cînd vom privi înapoi, cît
de mult vom regreta că nu am decis asupra celei mai bune opţiuni,
date fiind circumstanţele apărute?
4. Valoarea aşteptată. Alege opţiunea în concordanţă cu probabilitatea
estimată de apariţie a unei anumite situaţii.
8.3. Factorii care influenţează procesul

decizional
În continuare descriem factorii care pot influenţa procesul de luare a
deciziilor. Cei mai importanţi factori sînt prezentaţi în figura 8.3.
• Calităţile, capaci-
tăţile şi aptitudinile
• Condiţiile, mediul managerului • Bariere informaţio-
de luare a deciziei • Stilul de conducere nale
• De risc • Informaţie denatu-
• Nedeterminate rată
• Determinate • Lipsa informaţiei
• Costul informaţiei
Adoptarea
deciziei
Interdependenţa Consecinţe
deciziilor neprevăzute,
Personalitatea negative, nedorite
subalternilor ale deciziilor
Fig. 8.3. Factorii саrе influenţează procesul decizional

225
Capitolul VIII
I. Calităţile, capacităţile, înclinaţiile personale şi valorile spirituale ale

conducătorului.
Conform datelor sociologice, în sistemul de valori al managerilor (în
special americani), pe prim-plan stau economia, politica, ştiinţa, mult mai
puţină atenţie fiind acordată problemelor de etică, religie, celor sociale. Lua-
rea deciziei va fi influenţată de aceste valori. Managerii diferă, de asemenea,
după criterii naţionale. De exemplu:
• australienii – tip participativ, acordă multă atenţie subalternilor;
• sud-coreenii – stil bazat de forţă, presiune, agresivitate;
• japonezii – stil bazat pe respectul conducătorului faţă de subalterni şi
invers.
II. Condiţiile, mediul de luare a deciziei:
• condiţiile strict determinate: conducătorul ştie precis rezultatul fiecă-
rei alternative – profitul, cantitatea şi calitatea produsului;
• riscul: condiţii în care rezultatele nu se cunosc, dar se cunoaşte pro-
babilitatea variantelor – prognozele despre roada obţinută, venitul că-
pătat, circulaţia mărfurilor etc. Pentru a înlătura riscul, este nevoie de
o informaţie suplimentară (de la stat, guvern, date sociologice, despre
inflaţie, preţuri etc., spionaj industrial, cercetări ştiinţifice);
• condiţiile nedeterminate: e foarte greu de pronosticat probabilitatea
rezultatelor. Decizii în probleme ştiinţifice, politice, prognozarea
unor evenimente sociale, moda (metoda experţilor);
• timpul şi schimbările din mediu: orice decizie se bazează pe informa-
ţie; eficienţa ei depinde mult de faptul dacă e luată la timpul cuvenit
– nici prea devreme, nici prea tîrziu.
III. Barierele informaţionale: în multe cazuri informaţia necesară pen-
tru adoptarea unei decizii lipseşte, este greu de obţinut, costă foarte scump.
Costul informaţiei este timpul lucrătorilor cheltuit pentru culegerea in-
formaţiei; cheltuieli legate de cercetarea pieţei, salarizarea consultanţilor etc.
În aşa cazuri conducătorul e obligat să aprecieze costul informaţiei căutate
– dacă e avantajoasă căutarea şi culegerea ei.
Se cunosc trei variante de dependenţă între profit şi costul informaţiei
(figura 8.4.):
A: cheltuieli suplimentare, profit suplimentar, limita timpului şi a capa-
cităţilor intelectuale ale managerului;
B: cheltuielile suplimentare dau şi profit suplimentar, însă numai pînă la un
timp, după care nu se recomandă de căutat informaţie suplimentară;
C: în prima perioadă – cheltuieli suplimentare, profit foarte mic, însă în
perspectivă – invers. Totul depinde de strategia firmei, capacităţile şi
calităţile managerilor superiori.
226
P P
r r
o o
f f
i i
t t
A. Cheltuieli B. Cheltuieli
P
r
o
f
i
t
C. Cheltuieli
Fig. 8.4. Dependenţa dintre informaţie şi profit în procesul decizional
IV. Consecinţe neprevăzute, negative. Orice decizie este un compromis

eficient:
• pentru a ridica calitatea produsului este necesar de a mări cheltuielile,
în multe cazuri creşte costul, se pierd clienţii vechi;
• pentru a lua o decizie trebuie încălcate unele legi, reguli – teoria nu
recomandă.
V. Independenţa deciziilor adoptate – orice decizie, calitatea ei depinde
în mare măsură de deciziile luate anterior.
Plecînd de la cele spuse, putem trage următoarea concluzie: luarea deci-
ziei este o artă de găsire a compromisurilor.
8.4. Mecanismul şi abordarea procesului

decizional
Mecanismul decizional
Mecanismul decizional funcţionează prin antrenarea unor componente
la care s-au făcut deja referiri şi comentarii. În fruntea acestor componen-
227
Capitolul VIII
te se află decidentul, formularea problemei, adică definirea acesteia de către

decident în raport cu modul cum a perceput-o; urmează obiectivele, criteriile
de decizie, respectiv punctele de vedere ale decidentului privind stabilirea
alternativelor cărora să le corespundă o anumită consecinţă dintre mai multe
posibile; rezultatele cercetărilor pe baza cărora se estimează posibilitatea pro-
ducerii diferitelor stări ale mediului (de exemplu, studii de piaţă); alternative-
le, respectiv variantele ce se pot elabora pentru rezolvarea problemelor.
Înlocuind – ca într-o ecuaţie – schema mecanismului expus cu elemente
acţionale, acest mecanism ar arăta astfel: decidentul – conducerea participati-
vă a sistemului; problema de soluţionat – necesitatea introducerii în fabricaţie
a unui nou produs; obiectivul – acest produs trebuie să intre în fabricaţie în
cursul anului curent, reprezentând N% din volumul total al producţiei; crite-
riile de decizie – profitul constituie P% din cifra de afaceri, iar venitul din in-
vestiţii – X%, produsul nou fiind vîndut prin canalele de distribuţie existente;
stările mediului – diferitele potenţiale de vînzare (mari, medii, mici), deter-
minate de cerere şi profit; rezultatele cercetării ştiinţifice – potenţele pieţei
pentru fiecare produs; alternativele – fabricarea produsului într-o unitate sau
în mai multe, pe plan regional sau naţional.
Mecanismul de conducere a oricărui sector de activitate implică anga-
jarea sporită a responsabilităţii fiecăruia pentru asigurarea deciziilor luate,
precum şi buna organizare şi controlul îndeplinirii măsurilor stabilite. Înţele-
gerea deplină a modului real de funcţionare a mecanismului este condiţionată
de studiul deciziei ca proces, prin care un titular de funcţie face o analiză şi o
alegere ce afectează comportarea altor titulari de funcţie şi astfel se ajunge la
contribuţia lor în realizarea obiectivelor.
Abordarea procesului decizional

În literatura managementului, abordarea procesului decizional este ex-
trem de diferită: de la analitic-normativă, socială, pînă la una descriptivă.
De pildă, modelul analitic-normativ descrie doar operaţiile de ordin cogni-
tiv, necesare elaborării deciziei, simplifică situaţiile şi ignoră modul complex
în care intervin factorul uman în dezbaterea şi alegerea soluţiilor deciziona-
le. Acest gen de abordare ţine seama de dificultăţile reale, cînd factorii de
conducere acţionează sub presiunea evenimentelor şi elaborează mijloace şi
obiective din mers, nu în ordinea din model. Deci, decizia depinde de actele
cognitive, dar şi de interacţiunile sociale cu rezultatele lor de natură valorică,
educaţională, exprimată prin termeni de conflict, alianţe, compromis. Deci-
denţii operează cu informaţii despre factorii obiectivi (condiţii economice,
resurse umane, capacităţi tehnologice, mijloace financiare etc.) şi subiectivi
228
(satisfacerea unor interese individuale, de grup), deci iau decizii influenţate

de dialogul opiniilor, convingerilor, valorilor vehiculate.
Conform acestei abordări, procesul are următoarea configuraţie: stabili-
rea problemei de rezolvat, elaborarea variantelor, alegerea variantei optime
– adică decizia – şi informarea executanţilor asupra acesteia.
Avînd în vedere faptul că raţionalitatea socială se abate adesea de la solu-
ţia optimă, trebuie de ţinut seama şi de un model social, pentru că elaborarea
deciziei se confruntă cu aspecte specifice comportamentului social al factorilor
implicaţi în acest proces; astfel apar cîteva particularităţi: în procesul decizional
oamenii se orientează în funcţie de interese, intenţii subiective, sisteme de va-
lori la care aderă etc. Interacţiunea factorilor sociali creează situaţii complexe,
dificil de definit; rezolvarea problemelor se face prin depăşirea contradicţiilor
dezvoltării, în spatele cărora sînt actorii sociali, adică oamenii.
Dintre abordările privind procesul decizional două sînt mai însemnate:
a lui P. Drucker şi a lui T. Paterson. Prima dintre aceste abordări reţine cinci
faze distincte în adoptarea deciziei: definirea problemei; analiza; căutarea
diferitelor soluţii posibile; alegerea celei optime; transformarea deciziei în
acţiune eficace. A doua abordare enumeră o serie de activităţi (autorul le nu-
meşte ,,etape”): informaţia receptată, analizată şi sintetizată, apoi luarea deci-
ziei. Aceste etape pot fi rezumate la patru: culegerea informaţiei, formularea
concluziilor, decizia şi executarea. Există şi alte abordări ca cea a lui H. Si-
mon, care descompune procesul decizional în „faze”: găsirea ocaziilor pentru
luarea deciziilor; descoperirea cursului posibil de acţiune şi alegerea dintre
alternative; informarea – căutarea ocaziilor pentru a lua decizia; cercetarea
– aflarea căilor, alegerea căii optime, evaluarea alegerii făcute.
Etapele procesului decizional

Etapele procesului decizional au fost prezentate în mod divers ca denu-
mire, număr şi conţinut. Nu este aici locul să fie prezentate toate punctele de
vedere, de aceea vom face o sinteză cît mai completă.
Prima etapă este identificarea (stabilirea) şi analiza problemei de rezol-
vat, adică sesizarea necesităţii, găsirea adevăratei probleme, diagnosticarea
şi definirea ei, regulile de respectat, acordarea de timp suficient investigaţii-
lor, delimitarea scopului de mijloace. Este ştiut că orice proces decizional se
declanşează atunci cînd în activitatea managerială a apărut o problemă care
trebuie rezolvată. Aici sînt importante două aspecte: primul – definirea exactă
a naturii şi dimensiunilor problemei, fapt pentru care se şi folosesc metode şi
tehnici; al doilea – deliberarea, justificată de faptul că în procesul prelucrării
datelor se iau în consideraţie diversele laturi ale problemelor studiate, fără a
229
Capitolul VIII
uita ceea ce se ştie de multă vreme: o problemă bine pusă este deja pe jumă-
tate rezolvată.
Deoarece managementul este un proces de corelare a obiectivelor şi
resurselor, devine importantă clasificarea problemelor nesoluţionate după
importanţa lor. Disponibilitatea anumitor resurse şi mijloace de acţiune în-
deplineşte un rol limitativ în selectarea problemelor şi implicit în stabilirea
de priorităţi în rezolvarea lor. Cu acest prilej se soluţionează şi alte aspecte.
De exemplu: cine trebuie să ia decizia, cine o transpune în fapte şi cine mai
trebuie informat.
A doua etapă a procesului decizional este stabilirea obiectivelor, despre
care s-a vorbit şi la care vom reveni.
Cea de-a treia etapă este informarea, culegerea, selectarea şi analiza
informaţiilor necesare elaborării deciziei. Este una dintre etapele de bază
ale acestui proces, în care sintetizarea esenţialului este o condiţie de primă
importanţă. Decidentul are nevoie acum de o imagine a întregii situaţii; creşte
importanţa diagnozei şi, pe lângă unele păreri şi convingeri personale, aran-
jarea raţională a datelor şi informaţiilor evocă şi existenţa unei logici proprii
acestui proces. Tratarea datelor şi a informaţiilor înseamnă de fapt toate ope-
raţiile – de la culegere pînă la prelucrare prin mijloacele de care se dispune:
automate, mecanice sau manuale, procese desfăşurate după legi, principii,
norme şi procedee, inclusiv experienţa proprie şi a altora, estimînd tot timpul
eficienţa.
Cea de-a patra etapă este cea a variantelor de acţiune, de soluţii posibi-
le, cu avantajele şi dezavantajele respective. Elaborarea mai multor variante
de soluţii este bine-venită: cu cît numărul acestora este mai mare, cu atît este
mai dificilă alegerea variantei optime, dar se creează avantajul pentru rezulta-
te mai bune. De aceea, este benefic a nu se renunţa chiar de la început la acele
variante care nu corespund cu dezideratele afirmate.
Evaluarea variantelor are în vedere: experienţe trecute cu valoare ce poa-
te fi mult redusă cînd se produc schimbări rapide; cercetarea ştiinţifică ce ofe-
ră metode şi tehnici evoluate; tehnica de calcul cu ajutorul căreia se pot folosi
tehnici generale cum sînt modelarea, stimularea şi programarea; măsurări cu
unităţi de măsură băneşti, rate de investiţii etc. Există şi mulţi factori calita-
tivi, greu de cuantificat. În acest caz se face apel la diverse matrice şi alte mij-
loace care pun în evidenţă varianta optimă, folosind capacitatea decidenţilor
de a modifica şi combina factorii calitativi cu cei cantitativi.
Alegerea variantei (soluţiei) optime de acţiune constituie cea de-a cincea
etapă a unui proces decizional, care poate fi denumită fără ezitare adoptarea
deciziei cu care se încheie pregătirile, adică elaborarea. Alegerea semnifică op-
230
ţiunea, reţinerea uneia din variante, urmărind optimul decizional. Această op-
ţiune aduce rezultate bune cu cheltuieli mici, dacă analiza nu se reduce la „da”
şi „nu”, ci pătrunde adînc în investigarea avantajelor şi dezavantajelor. Varianta
optimă are valoare mare, deoarece angajează resursele factorilor decidenţi.
A şasea etapă este comunicarea (transmiterea) deciziei către cei care ur-
mează să o execute, ceea ce presupune o pregătire în acest sens: decidenţii
trebuie să coordoneze desfăşurarea acţiunilor potrivite deciziei, să o motiveze,
pentru ca ea să devină accesibilă, înţeleasă şi acceptată. Cu acest prilej se indică
procedeele şi metodele adecvate celor cuprinse în conţinutul acesteia, asigu-
rîndu-se cadrul organizatoric operaţional menit să finalizeze decizia. În această
etapă începe şi acţiunea de control asupra executării celor hotărîte. Deci, activi-
tatea decizională este nu numai proces, ci şi act care implică planificare, organi-
zare, control şi în toate împrejurările, analiza consecinţei deciziei luate.
A şaptea etapă este aplicarea deciziei, cu stabilirea programului de
măsuri, evaluarea cheltuielilor angajate, delimitarea responsabilităţilor, pre-
cizarea procedeelor de raportare a realizărilor, efectuarea corectărilor cînd
apar probleme noi. Realizarea deciziei presupune un ansamblu de acţiuni cu
termene şi responsabilităţi, dispoziţii detaliate pe baza cărora decizia capătă
forţă de act normativ obligatoriu. Pentru aceasta decidentul trebuie să ştie a
asculta, a duce tratative şi a delega.
Procesul decizional poate fi considerat un set de cunoştinţe şi practici
profesionale în vederea clarificării logice a problematicii deciziei. Unii speci-
alişti au semnalat astfel existenţa, în fapt, a două procese – unul de sintetizare
şi al doilea de multiplicare, fundamentînd şi o altă succesiune a procesului
decizional, pe faze a ciclului informaţie–decizie–acţiune, avînd elemente de
modelare şi analiză.
8.5. Fazele tehnologico-funcţionale ale

procesului de conducere
Elaborarea şi adoptarea deciziilor de conducere (prima fază
tehnologico-funcţională a procesului de conducere)
Elaborarea şi adoptarea deciziilor sînt principalele funcţii şi proceduri
care determină desfăşurarea ulterioară a procesului de conducere şi în special
rezultatul activităţii de conducere.
Eficacitatea funcţionării sistemului de acordare a ajutorului medical de-
pinde în mare măsură de calitatea deciziilor adoptate, de aceea ştiinţa con-
231
Capitolul VIII
ducerii priveşte elaborarea lor drept un lanţ de bază şi extrem de important

în activitatea conducătorului. Din această cauză se studiază aspectele poli-
tic, social, medical, economic, de drept, organizaţional etc. ale deciziilor de
conducere. Un rol important în acest sens îl au şi alte ştiinţe, de exemplu,
psihologia.
Deciziile de conducere sînt rezultatul unui act psihologic. Acesta este, în
primul rînd, produsul activităţii unei persoane sau a unui grup de persoane.
Chiar şi în condiţiile unor posibilităţi obiective egale, eficacitatea deciziilor
de conducere depinde, în ultimă instanţă, de particularităţile individual-psi-
hologice ale persoanei care le adoptă. În al doilea rînd, deciziile trebuie să
impulsioneze activitatea fiecărui colaborator şi a întregului colectiv. Pentru
a influenţa asupra subalternilor, trebuie de ţinut cont de particularităţile lor,
deoarece executorul este o personalitate cu propriile păreri, dorinţe, necesi-
tăţi obiective, care influenţează perceperea fiecărei sarcini şi probleme. În al
treilea rînd, deciziile sînt influenţate de condiţiile social-psihologice în care se
află conducătorul şi subalternul.
Elaborarea şi adoptarea deciziilor sînt strîns legate de factorii psiholo-
gici, care influenţează caracterul deciziilor, oferă posibilitatea de cunoaştere
a naturii lor şi permit îmbunătăţirea conducerii sistemului şi subsistemelor.
Aşadar, factorul uman este cel mai important în procesul de adoptare şi exe-
cutare a deciziilor.
Decizia ţine de domeniul operaţiilor creative în activitatea de conduce-
re, deoarece ea este o activitate logică de gîndire, îndeplinită, de exemplu,
de medicul-şef împreună cu aparatul de conducere. Elaborarea şi adoptarea
deciziilor este legată de particularităţile emoţional-psihologice ale personali-
tăţii conducătorului. Fiind o operaţie de conducere, decizia urmează a fi bine
organizată şi dirijată cu ajutorul statutului de serviciu şi al normelor legale.
Oricît de tehnologizat ar fi procesul adoptării deciziilor, conducerea ră-
mîne un proces de creaţie, de căutare a ceva nou, în care – împreună cu me-
todologia de sistem şi metodele formalizate de generalizare – au o anumită
importanţă curajul, spiritul de observaţie, voinţa, perseverenţa în urmărirea
unui scop.
În timpul luării unei decizii, conducătorul are de a face cu sarcini care se
deosebesc după gradul de dificultate (simple, complicate şi extrem de compli-
cate), gradul de determinare (previzibile, greu de prevăzut şi imprevizibile),
dinamică (statice şi dinamice).
Procesul de adoptare a deciziilor presupune folosirea în practică a teorii-
lor deciziilor raţionale, psihologice, combinate şi a teoriei jocurilor. La baza
teoriei deciziilor raţionale stă un anumit algoritm de acţiuni (logic sau cu
232
ajutorul asigurărilor de program ale sistemelor tehnice), în timp ce teoria psi-

hologică se bazează pe cunoştinţe, experienţă, intuiţie şi pe modul de gîndire
(logic şi lateral).
O altă teorie contemporană de adoptare a deciziilor este teoria jocurilor.
După cum ne demonstrează practica, metodele pur tehnice de pregătire
a deciziilor de conducere nu sînt întotdeauna profesionale, eficiente şi social-
mente condiţionate, din această cauză astfel de decizii au de cele mai multe
ori rezultate negative. Deci, pentru soluţionarea problemelor neordinare, com-
plicate, este necesară o metodă mixtă de căutare a căilor optime de dezvoltare
a sistemului, bazată pe rezultatele practicii şi pe înţelegerea ei teoretică; este
necesară analiza şi prognoza, propuneri concrete, un concept integru şi logic.
În acest sens, apare necesitatea de a include în procesul de pregătire a deci-
ziilor un număr mare de participanţi, de a-i informa despre părerea celorlalţi,
de a descoperi diferite puncte de vedere, interese, de a le coordona şi integra.
Pentru a mări motivarea deciziei, posibilitatea de alegere a deciziei optime
din mai multe variante şi pentru a înlătura subiectivismul, la prima etapă de
elaborare a deciziei se permite confruntarea opiniilor specialiştilor. De ase-
menea, este necesară elaborarea şi perfecţionarea mecanismelor care asigură
condiţiile pentru pregătirea deciziilor. În practica de conducere, la elabora-
rea şi adoptarea deciziilor colective se recomandă folosirea diferitor metode.
Printre metodele care s-au dovedit a fi eficiente în practica de conducere sînt
„atacul mental”, discutarea şi dezbaterea publică, votarea „pentru/împotrivă”,
jocul de afaceri, metoda dinamicii de grup, a analizei situaţionale ş.a.
Cea mai democratică metodă de elaborare a unei decizii în comun este
discuţia ca o metodă publică de dezbatere a unei probleme. Particularitatea
acestei metode constă în faptul că la începutul discuţiei se formează diferite
moduri de tratare a problemei concrete. Anume existenţa diverselor păreri,
poziţii, deseori conflictuale, serveşte drept bază pentru folosirea discuţiei la
elaborarea deciziei de conducere. Această metodă constă în prezentarea pro-
blemei şi discutarea publică a căilor de soluţionare a ei, alegerea în comun a
variantei optime. Discuţia presupune prezentarea liberă de către participanţi
a poziţiilor lor, confruntarea căilor de soluţionare, discutarea avantajelor şi
dezavantajelor, fapt ce necesită o organizare corespunzătoare a lucrului în
comun, anumite procedee metodice, cunoştinţe şi deprinderi.
Totuşi, dezbaterea publică a problemelor în procesul de comunicare ne-
mijlocită a participanţilor atrage un cerc relativ restrîns de colaboratori. Dacă
este necesar de evidenţiat şi de coordonat interesele diferitelor servicii, gru-
puri profesionale, subsisteme, atunci are loc un schimb de păreri, care cuprin-
de întregul sistem al unui sau altui nivel, se ajunge la fiecare membru al co-
233
Capitolul VIII
lectivului. Doar cu ajutorul acestei metode este posibilă pregătirea deciziilor,

care exprimă şi uneşte interese şi poziţii diferite.
Esenţa metodelor de discutare publică rezidă în faptul că structurile de
conducere se confruntă cu opinia publică, ceea ce este extrem de important
în condiţiile de democratizare şi descentralizare a conducerii. Anume această
opunere de idei previne adoptarea deciziilor departamentale subiective, cre-
ează anumite garanţii pentru a preveni acţiunile arbitrare şi, în acelaşi timp,
deciziile luate sînt în concordanţă cu interesele obşteşti. După cum a demon-
strat practica, metodele de dezbatere publică trebuie folosite nu doar în situa-
ţii tensionate; ele trebuie să devină un instrument permanent de pregătire a
celor mai importante decizii sociale de conducere.
Metoda votării „pentru/împotrivă” este una de alegere a variantei opti-
me de soluţionare a problemei. Această metodă poate fi folosită pe scară lar-
gă, fiind recomandată pentru discutarea şi adoptarea unor sau altor concepţii,
a variantelor intermediare de soluţionare a problemei ş.a. Pentru rezolvarea
problemelor speciale, ce ţin de domenii înguste, se formează un juriu alcătuit
din experţi. În prealabil, cu ajutorul altor metode, se determină variantele po-
sibile de soluţionare a problemei care se prezintă juriului pentru examinare.
Pentru fiecare variantă se găsesc reprezentanţii poziţiei „pentru”, care vor
apărea în calitate de apărători ai acestei variante, şi tot atîţia reprezentanţi
ai poziţiei „împotrivă”. La prima etapă, reprezentanţii conceptelor opuse îşi
aduc argumentele pe rînd, fixîndu-le într-un tabel al dovezilor. În cea de-a
doua etapă, reprezentaţii conceptelor „pentru” şi „împotrivă” se schimbă cu
rolurile. Membrii juriului dau note pentru fiecare variantă, pe baza cărora se
aleg variantele necesare. La etapa finală, juriul formează din componenţa sa
subgrupe care, independent una de alta, se ocupă de perfecţionarea variante-
lor adoptate. Metoda de votare „pentru/împotrivă”, cu anumite perfecţionări,
poate fi folosită pentru alegerea şi adoptarea deciziilor dificile, de importanţă
socială. În acest caz, metoda este determinată de formele organizaţionale ale
instituţiilor puterii.
Jocul de afaceri reprezintă o metodă complexă, care cuprinde toate eta-
pele procesului de pregătire şi adoptare a deciziei de conducere. Ea poate
fi folosită în cazuri dificile, pentru situaţii problematice, care necesită cola-
borarea dintre mai multe servicii, secţii, departamente şi organizaţii obşteşti
cointeresate.
Scopul principal al jocului de afaceri este organizarea activităţii comune
a participanţilor la soluţionarea problemelor, astfel încît să confrunte real-
mente interesele lor, să descopere poziţiile care impun apărarea intereselor
comune sau ale unui grup, să ajute participanţii să se audă şi să se înţeleagă,
234
să găsească o cale pentru coordonarea acţiunilor, să mobilizeze capacităţile

comune pentru a obţine deciziile necesare, indiferent de prejudecăţile de ser-
viciu.
Jocul de afaceri se practică în colectiv. El reprezintă o imitare a unei si-
tuaţii concrete de afaceri, necesare pentru elaborarea deciziei de conducere în
cadrul unui grup. Pentru ca jocul de afaceri să fie productiv, se folosesc dife-
rite mijloace de organizare a lucrului în grup. Succesul activităţii depinde de
modalitatea de formare a grupului, deoarece în momentul formării grupului
se pun bazele specializării acţiunilor membrilor săi, se desemnează metodele
şi formele de coordonare şi integrare. În acest caz este foarte important de
ales specialişti care ar putea face faţă situaţiei problematice examinate.
Jocul de afaceri oferă participanţilor posibilitatea de a obţine deprinderi
de soluţionare a problemelor de conducere concrete, cu care se confruntă de-
seori în practică.
După cum am menţionat, adoptarea deciziei de conducere este o ope-
raţie logică. În final, competenţa deciziei depinde de experienţa şi educaţia
conducătorului care, luate împreună, formează aşa-numitul nivel de înţele-
gere. Acesta reprezintă o caracteristică extrem de stabilă a intelectului, eva-
luată după criteriul Piter (,,Fiecare individ aspiră spre nivelul incompetenţei
sale”).
Conducătorul care rămîne un timp îndelungat la acelaşi nivel intelectual,
la un moment dat, nu va mai putea evalua la justa valoare deciziile adoptate
de el. Metodele mai eficiente, performante pot părea lipsite de importanţă şi
suspectate că ar provoca încurcături.
Cu cît este mai mare experienţa conducătorului şi cu cît este mai bună
pregătirea profesională, cu atît mai profund înţelege el procesele din colectiv;
cu atît mai exacte sînt deciziile lui şi mai bune rezultatele. Situaţii tensionate
apar în colectiv atunci cînd se confruntă niveluri foarte diferite de înţelegere
a problemelor, adică niveluri intelectuale diferite ale persoanelor oficiale.
Pericolul unor astfel de situaţii constă în respingerea reciprocă a ideilor ca
fiind „greşite”.
Pe lîngă instruire, un rol important în luarea deciziei îl joacă claritatea şi
echilibrul evaluărilor şi raţionamentelor conducătorului, care se obţin în pro-
cesul de muncă. În opinia psihologilor, cumpătarea necesară unui conducător
apare după 45 de ani (o regulă care poate avea şi excepţii). Conform datelor
statistice, pentru majoritatea ocupaţiilor care necesită o anumită sistematizare
sau răbdare se pretează oamenii cu vîrsta cuprinsă între 50 şi 60 de ani.
Aşadar, decizia este punctul principal în conducere. Ea va fi competentă
în cazul conducătorului care cunoaşte nu numai tehnologia şi particularităţile
235
Capitolul VIII
de funcţionare a sistemului condus, economia, dar şi psihologia socială; cu-

noaşte teoria organizării cercetărilor sistematice şi poate folosi cunoştinţele
sale în practică.
Adoptarea deciziilor prevede folosirea metodologiei sistemice. În pro-
cesul de colectare şi prelucrare a informaţiei conducătorul se foloseşte de
abordarea şi analiza sistemică, ceea ce permite determinarea direcţiilor de
dezvoltare şi a alternativelor lor în cazul diferitelor acţiuni externe asupra
obiectului. Determinînd varianta optimă de decizie, conducătorul foloseşte
întotdeauna, conştient sau inconştient, un anumit model de conducere, con-
struit în conformitate cu legităţile cercetărilor de sistem. Orice acţiune pozi-
tivă a conducerii într-un domeniu poate avea în acelaşi timp urmări negative
pentru alte domenii. De aceea, „avantajul” deciziei este o noţiune relativă.
Optimizarea deciziei semnifică o astfel de distribuire a profitului, care cores-
punde în cel mai bun mod intereselor sistemului în întregime. În acest sens,
decizia optimă corespunde intereselor de bază ale fiecărei subdiviziuni, chiar
dacă interesele personale sînt ignorate.
Un nivel înalt de optimizare a deciziilor practic nu este posibil de atins
prin alte metode decît prin abordarea sistemică. Ea oferă posibilitatea de a
construi un model pe baza cunoştinţelor existente despre procesul condus,
care vor ajuta la prognozarea comportării viitoare a obiectului şi, astfel, la
determinarea celui mai raţional mod de acţiune (strategia şi tactica).
Asupra elaborării şi adoptării deciziilor de conducere influenţează mulţi
factori, printre care vom enumera:
I. Factori generali:
1) factori simpli de ordin economic;
2) aspectele politice ale măsurilor aplicate;
3) gradul de organizare a sistemului;
4) profesionalismul şi competenţa;
5) nivelul de asigurare informaţională;
6) interesele personal-motivaţionale;
7) caracterul situaţiei de conducere.
8) alţi factori de ordin secundar (relaţiile cu instanţele superioare, au-
toritatea, statutul administrativ şi competenţa, satisfacţia de muncă
ş.a.)
II. Factori personali:
1) particularităţile gîndirii logice a conducătorului şi a persoanelor ofi-
ciale;
2) particularităţile emoţional-psihologice şi trăsăturile personalităţii
conducătorului;
236
3) gradul de înţelegere a situaţiei de conducere de către conducător şi

colaboratori;
4) gradul de independenţă a aparatului de conducere şi a persoanelor
oficiale;
5) caracterul relaţiilor de afaceri care s-au stabilit în aparatul de condu-
cere;
6) stilul conducerii;
7) condiţiile social-psihologice în care se află conducătorul şi subalter-
nii.
Planificarea realizării deciziilor de conducere (faza a doua tehnologico-

funcţională a procesului de conducere)
După adoptarea deciziei, conducătorul împreună cu organul de condu-
cere este obligat să elaboreze un mecanism de realizare a acesteia, adică să
înfăptuiască şi să aprobe planul de aplicare în practică. Realizarea planului
constituie prerogativa colaboratorilor organului de conducere şi poate ţine de
competenţa conducătorului sau a oricăreia dintre persoanele responsabile, dar
poate fi aprobată numai de persoana care l-a semnat.
Cu ajutorul planului de realizare a deciziilor, programul general de ac-
tivitate se împarte în grupe individuale şi în sarcini individuale pentru exe-
cutori concreţi. Pentru îndeplinirea acestei sarcini sînt necesare cunoştinţe
profunde privind abilităţile profesionale ale colaboratorilor, forţele existente,
mijloacele şi metodele de executare, condiţiile de lucru etc.
Greşelile de determinare a caracterului, volumului sau conţinutului sar-
cinii reduc eficacitatea deciziei. Pentru evitarea acestor greşeli trebuie de ţinut
cont de unele reguli. În special, este necesar de a face deosebire între ordin
sau alte acte normative şi plan. În ordin se reflectă scopul, resursele, direcţia
activităţii şi modelul definitiv, adică ordinul prevede răspunsul la întrebarea
„Ce trebuie de făcut?”. Cu alte cuvinte, el conţine strategia în ceea ce priveşte
conducerea sistemului.
Spre deosebire de ordin, planul constă din operaţiile de lucru, de gestiune,
care trebuie de executat, pentru a atinge obiectivele, adică rezultatele definitive.
Scopul său este de a răspunde la următoarele întrebări: „Cine, ce, cum, în ce
ordine îndeplineşte şi cu cine cooperează? Cui raportează? Cine controlează
îndeplinirea lucrului, acordul şi aprobarea termenelor de executare?” ş.a. Cu
alte cuvinte, în plan trebuie să fie reflectată tehnologia atingerii scopului.
Paralel cu faza de adoptare a deciziilor, în procesul de conducere un
rol important îl are faza de planificare a realizării acestor decizii, în limitele
căreia se determină modul, căile, formele de lucru, se înfăptuieşte alegerea
237
Capitolul VIII
executorilor, concretizarea sarcinilor etc. Conţinutul activităţii desfăşurate în

această fază a procesului de conducere este redat în figura 8.5.
Scopul–decizia–scopul
Modul Căile Modelele Formele
Fig. 8.5. Elementele planificării realizării deciziei
Documentul care asigură partea organizaţional-legală şi mecanismul în-

deplinirii deciziilor de conducere este planul de realizare. El trebuie elaborat
pentru fiecare decizie introdusă în sistemul de gestiune, sub formă de anexă.
Planul de realizare a deciziei de conducere (PRDC) contribuie:
a) la diviziunea muncii între toţi specialiştii, în conformitate cu posturile
ocupate şi cu cerinţele de lucru, astfel încît să fie posibilă înfăptuirea
actului concret normativ-legal;
b) la alegerea atît pentru subaltern, cît şi pentru conducător a unei varian-
te optime de atingere a scopului, a unor căi eficiente, moduri, forme
şi metode adecvate de lucru;
c) la sporirea disciplinei, a responsabilităţii şi permite controlul persoa-
nei responsabile.
De aceea, după emiterea ordinului, toţi executorii inclusiv conducătorul
trebuie să purceadă la îndeplinirea planurilor personale, conform sarcinilor care
le corespund. Planul de realizare a deciziilor de conducere are la bază urmă-
toarele componente: acţiunile de realizare, executorii responsabili, termenele
şi nota de executare. La sfîrşitul anului, trebuie analizată executarea PRDC.
Pentru aceasta, urmează să fie puse la punct ordinele, adică înfăptuită o revizie
amănunţită a actelor normative, ţinînd cont de principiul documentului unic,
adică trebuie să fie un singur document conform sectorului de lucru.
Una dintre cele mai importante sarcini în realizarea deciziei este stabi-
lirea relaţiilor armonioase între structurile funcţionale, între secţii, între par-
ticipanţii la procesul de conducere. Cînd este vorba de executarea sarcinilor,
uneori în colectivul de subordonaţi apar neînţelegeri. Sarcina conducătorului,
a organului de conducere este de a minimiza divergenţele de opinii, a coordo-
na acţiunile, asigurînd executarea sarcinilor într-un timp scurt, adică faza de
238
coordonare începe din momentul determinării executorilor, a ordinii şi terme-

nelor de realizare.
Coordonarea, ca funcţie de conducere, conţine mai multe elemente: cla-
rificarea scopului, alegerea executorilor, determinarea termenelor de execu-
tare, corectarea şi controlul executării, analiza calităţii executării, stimularea
lucrului.
Organizarea realizării deciziilor începe, de obicei, cu punerea la punct a
scopului, deciziei concrete şi a rezultatelor posibile. Propaganda de adoptare
a deciziei trebuie să fie cu atît mai largă cu cît mai multe persoane vor fi pen-
tru a o realiza. Dacă decizia are un caracter principial pentru colectiv, atunci
programul de acţiuni trebuie discutat la şedinţa colectivă.
Decizia şi sarcinile trebuie aduse la cunoştinţa executorului în formă de-
taliată, accesibilă, pentru ca el să ştie nu numai ce să facă, dar şi cum să facă.
În acelaşi timp, indicaţia nu trebuie să fie prea detaliată, pentru a nu lipsi exe-
cutorul de iniţiativă independentă şi creativitate în lucru.
Reorganizarea sistemului în scopul realizării deciziilor de conducere

(faza a treia tehnologico-funcţională a procesului de conducere)
Studierea activităţii sistemului de acordare a asistenţei medicale, precum
şi a organelor administrative şi instituţiilor medicale a arătat că după alegerea
şi semnarea variantei optime ultima decizie, de regulă, se înregistrează ne-
întîrziat după o schemă de îndeplinire (se anexează numărul, se indică data,
se tirajează etc.) şi se transmite pentru executare. Din punctul de vedere al
teoriei şi practicii administrative, aceasta este o tactică greşită, deoarece nu
se iau în consideraţie condiţiile principiale – cerinţele organizării unui sis-
tem şi unui proces administrativ. Anume, nivelul de pregătire şi capacitatea
sistemului de a elabora o altă decizie, (un nou program strategic) şi planul
realizării ei (un program tactic). Deşi este bine organizat şi ritmic funcţional,
sistemul nu întotdeauna poate îndeplini noi programe, sarcini şi cerinţe. Prin
urmare, decizia de conducere, înainte de a fi lansată, în afară de planul de rea-
lizare – prima condiţie de lansare trebuie să respecte cea de-a doua condiţie
– reorganizarea sistemului cu luarea în considerare a specificului problemei
de soluţionat. Aceasta şi este cea de-a treia fază tehnologico-funcţională a
procesului de conducere. Cu părere de rău, în practică acestei activităţi nu i se
acordă suficientă atenţie din partea conducătorului.
Conducerea, pe baza abordării complexe a sistemului, trebuie să asigure
şi să perfecţioneze unitatea structural-funcţională a sistemului, să descopere
şi să elimine impedimentele din calea atingerii scopului, să neutralizeze re-
zistenţa din interiorul sistemului şi din afara lui. În procesul de reorganizare a
239
Capitolul VIII
sistemului trebuie de luat în consideraţie unele particularităţi legate de reali-

zarea procesului de conducere.
Reorganizarea presupune:
• confirmarea domeniului şi dimensiunilor activităţii sistemului în li-
mitele deciziei luate;
• determinarea schemelor adecvate de activitate;
• revederea necesităţilor şi schemelor informaţionale care ar asigura
conducerea;
• orientarea colectivului spre o îndeplinire eficientă a sarcinilor în ter-
menul stabilit;
• crearea condiţiilor pentru o activitate de administrare şi de producţie
legată nemijlocit de realizarea deciziei de conducere şi planul de rea-
lizare;
• asigurarea confortului psihologic în întregul colectiv sau în grupul
de colaboratori implicaţi nemijlocit în realizarea deciziei luate şi a
planului de realizare.
Deci, în procesul de reorganizare a sistemului, în scopul realizării deci-
ziilor luate de conducător sau de aparatul de administrare, este necesar de a
efectua o analiză comună a acţiunilor potenţiale ale colectivului, de a analiza
variantele posibile, de a concentra eforturile în diverse direcţii de activitate.
Reorganizarea sistemului asigură totodată organizarea lui. În acest scop,
se aplică o metodă de abordare care include şase aspecte: sistemic-constitu-
tiv; sistemic-funcţional; sistemic-structural; sistemic-integrator; sistemic-co-
municaţional; sistemic-istoric.
Aspectul sistemic-constitutiv presupune plenitudinea conţinutului siste-
mului şi a componentelor lui de bază în conformitate cu decizia luată şi
planul de realizare. Eroarea de calcul în determinarea conţinutului sistemului
poate duce la eşecul tuturor eforturilor legate de elaborarea şi luarea deciziei
de conducere. Pentru ca aceasta să nu se întîmple, este necesară o analiză
complexă a sistemului. Rezultatele analizei dau posibilitate de a soluţiona
problema determinării componentelor care sînt necesare pentru ca sistemul
să îndeplinească cu succes orice sarcină sau program de acţiuni în limitele
deciziei de conducere concrete (direcţia strategică de activitate a sistemului,
subsistemului) şi ale planului de realizare (direcţia tactică de activitate a sis-
temului, subsistemului).
Aspectul sistemic-funcţional de abordare a sistemului prin reorganizare
presupune determinarea statutului de serviciu al fiecărui funcţionar; tipul sub-
ordonării de serviciu în funcţie de postul ocupat, tipul de conducere sau speci-
ficul sarcinilor de conducere soluţionate, delegarea împuternicirilor şi obliga-
240
ţiilor suplimentare, întocmirea pachetelor de documente pentru mecanismele

concrete de conducere şi modelele de activitate, determinarea volumului şi
criteriilor de evaluare a muncii; prelucrarea unor situaţii suplimentare (în li-
mitele celor prezente), elaborarea documentelor necesare, cum ar fi instrucţii,
recomandări metodice, modele tehnologice etc.
Aspectul sistemic-structural presupune rezolvarea problemelor legate
de reorganizarea legăturilor interne dintre componente, luînd în considera-
ţie specificul şi particularităţile deciziei. Este necesară revederea conţinutului
documentelor, în care trebuie de indicat: cine, cu cine, cum, cînd şi unde
acţionează reciproc, ce relaţii de producţie au în cadrul îndeplinirii unei părţi
concrete a deciziei, a planului de realizare. Aici se cer concretizate tipurile
de relaţii dintre persoanele cu funcţii de răspundere şi subalternii din subdi-
viziunile structurale, în funcţie de specificul problemelor de rezolvat, de ca-
racterul şi particularităţile situaţiilor administrative, coordonate cu cerinţele
deciziilor.
Aspectul sistemic-integrator de abordare a reorganizării sistemului pre-
supune concretizarea factorilor care pot menţine integritatea sistemului şi duc
la dezvoltarea lui (factorul uman, colectivul, experienţa transmisă, metodele
moderne, noile posibilităţi tehnice în asigurarea activităţii de muncă, tradiţiile
colectivului, perfecţionarea nivelului profesional al lucrătorilor, reorganiza-
rea structurii, schimbarea funcţiilor etc.).
Aspectul sistemic-comunicaţional de reorganizare a sistemului trebuie să
fie reorientat spre optimizarea relaţiilor sistemului cu mediul, cu alte sisteme pe
verticală şi pe orizontală. Acest deziderat poate fi atins prin concretizarea parti-
cularităţilor activităţilor sistemului în corespundere cu decizia luată şi planul de
realizare, prin studierea părerilor angajaţilor privind raţionalitatea schimbărilor
în legăturile de comunicare externă. Este important de determinat şi de utilizat
cele mai raţionale căi şi metode de comunicare. De asemenea, se recomandă
de a reanaliza şi, după necesitate, de a corecta schemele comunicaţiilor externe
împreună cu executorii ordinului sau planului de realizare.
Aplicînd aspectul sistemic-istoric în reorganizarea sistemului, în cores-
pundere cu situaţia istorică reală, conducătorii trebuie să găsească acei fac-
tori care au influenţat pozitiv asupra sistemului în trecut în rezolvarea unor
asemenea sarcini, să le cunoască plusurile şi minusurile. La argumentarea şi
aplicarea tacticii vechi în noile condiţii este necesar de luat în considerare
experienţa pozitivă din trecut.
Aşadar, aplicînd metoda sistemică şi luînd în considerare cerinţele teo-
riei sistemului, conducătorul, împreună cu aparatul de administrare, fac tot
posibilul pentru ca sistemul, colectivul să poată activa cu succes la realiza-
241
Capitolul VIII
rea acţiunilor programului dat. Astfel, conducătorul adoptă la timp şi în mod

concret decizia dictată de apariţia unei sau altei situaţii, confirmă planul de
realizare a deciziei, ceea ce creează condiţii organizaţional-administrative şi
psihologice necesare pentru reorganizarea sistemului.
Problema reorganizării sistemului şi a părţilor lui trebuie să se afle în
atenţia permanentă a conducătorilor de toate nivelurile. Pînă cînd conducăto-
rul nu se va convinge de deplina capacitate a sistemului de a realiza deciziile
concrete de administrare, se interzice categoric de a adopta o nouă decizie.
Această decizie şi planul de realizare a ei se pot discuta numai după etapa de
reorganizare a sistemului.
După îndeplinirea acestor două condiţii de lansare a deciziei pentru exe-
cutare (prelucrarea planului şi reorganizarea sistemului), aparatul de condu-
cere şi colectivul purced nemijlocit la realizarea în practică a fazelor a treia şi
a patra tehnologico-funcţionale ale procesului de conducere.
Reglementarea sistemului în scopul realizării deciziilor de conducere

(faza a patra tehnologico-funcţională a procesului de conducere)
Necesitatea reglementării sistemului apare în procesul realizării unor sau
altor decizii administrative, legate de următoarele probleme: unii conducători
consideră că regularizarea, care presupune aplicarea corectivelor în activita-
tea sistemului în limitele deciziei concrete, poartă un element entropic, ceea
ce îi reduce autoritatea. În realitate, faptul includerii unor schimbări în activi-
tatea sistemului nu este un factor destabilizator şi nu influenţează asupra auto-
rităţii conducătorului. Dacă corectivele nu sînt bine gîndite şi nu sînt aplicate
la timp, ele pot destabiliza sistemul cu toate consecinţele respective.
Reglementarea activităţii sistemului presupune luarea în consideraţie a
următoarelor reguli ale managementului. Prima regulă de corectare spune că
informaţia care duce la modificări obligatorii ale proiectului va veni la autor
atunci şi numai atunci cînd vor fi îndeplinite planurile tehnice. Consecinţele
regulii: în cazuri simple, cînd sînt evidente o singură variantă corectă şi o
singură variantă incorectă, deseori e mai raţional să alegi o variantă incorectă,
pentru a începe cît mai repede aplicarea corectărilor iminente. A doua regulă
de corectare spune: cu cît mai inofensive, la prima vedere, par corectările, cu
atît mai mare influenţă vor avea ele ulterior şi cu atît mai multe planuri tehni-
ce vor trebui modificate.
În practica de conducere a sistemului asistenţei medicale se utilizează
şase forme de reglementare a activităţii sistemului: discuţia cu specialiştii şi
persoanele de conducere; sfaturile colegiilor; adunarea funcţionarilor; şedinţe
de producţie; inspecţii; vizite la locul de muncă.
242
Una dintre cele mai răspîndite forme de reglementare a activităţii sînt

şedinţele de producţie, care reprezintă un important element de activitate a
conducătorului şi una dintre cele mai răspîndite forme de administrare. Aces-
te şedinţe oferă posibilitatea de a utiliza raţiunea colectivă, cunoştinţele şi

Limbă

Bine ați venit la Scribd!

MANAGEMENT ÎN SISTEMUL DE SĂNĂTATE (Constantin Etco)

Încărcat de

Informații document

Descriere:

Data încărcării

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Descriere:

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MANAGEMENT ÎN SISTEMUL DE SĂNĂTATE (Constantin Etco)

Încărcat de

Descriere:

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Titluri conexe

CMYK CMYK

Doctor habilitat în medicină, profesor universi-

Medic, specialist în sănătate publică şi management, discipol al

Chişinău • EPIGRAF • 2006

Această lucrare a apărut cu sprijinul ﬁnanciar al:

– Fundaţiei Soros-Moldova în cadrul Proiectului Dezvoltarea capacităţilor

© 2006: Editura Epigraf S.R.L. Drepturile rezervate.

Redactori: Larisa Erşov, Ala Rusnac

Lucrarea de pionierat în Republica Moldova Management în sistemul de sănătate este

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

ISBN 978-9975-924-79-5 © Constantin Eţco, 2006.

Au colaborat cu drept de coautor:

Mic dicţionar de termeni psihomanageriali (C. Eţco, I. Fornea) .................... 800

Trecerea Republicii Moldova la economia de piaţă a generat transformări

Trăim într-o epocă a restructurării. Societatea noastră trece printr-o

În ţările anglo-saxone cuvintele manager şi management sînt întrebuinţate cu

Elaborarea prezentului manual de management, adresat studenţilor, re-

Nu în ultimul rînd ţin să mulţumesc mult familiei mele – soţiei Ludmila,

 Noţiuni generale despre management

1.1. Noţiuni generale despre management

Noţiuni şi deﬁniţii despre management şi manager

Prin management se înţelege procesul de proiectare şi de menţinere a

oﬁcial, în scopul atingerii unor obiective dinainte determinate, prin

relaţii de subaltern–conducător faţă de organizator. În aceste condiţii, poziţia

Noţiunea de organizator al ocrotirii sănătăţii include conducătorii in-

te. Exemple de existenţă a conducerii sînt construcţiile măreţe ale antichităţii,

1.2. Evoluţia gîndirii manageriale

nu întotdeauna acordau atenţia cuvenită problemelor sociale cu aspect de con-

Astfel, reprezentanţii celor două şcoli de management au pus temelia

Făcînd abstracţie de diferenţa dintre concepţiile dirijării ştiinţiﬁce ale lui

dirijare şi concretizate cerinţele faţă de conducători; de asemenea, au fost

male şi cele neformale şi chemînd la o mobilitate a parametrilor de dirijare.

Principalele particularităţi ale ştiinţei conducerii contemporane sînt:

3 Descrierea conducerii ca proces.

Anii 1990–2000 Conştientizarea rolului

După cum se vede din tabel, la sfîrşitul secolului XX a apărut necesitatea

Deci, între ﬁrmele americane şi cele japoneze există deosebiri esenţiale

pun un număr mare de recomandări, principii, teorii pentru managementul şi

1.3. Managementul: teorie şi / sau practică,

sele existente, să propună soluţii inovatoare, să dezvăluie resursele dezvoltării

c) preocuparea constantă a managerului de a repartiza totul pe ﬁecare

dat conducătorilor. Această artă este prea complexă pentru a ﬁ identiﬁcată

În vreme ce toate ştiinţele explică realitatea, ştiinţa managerială o trans-

Teoria generală a sistemelor ajută mult la consolidarea managementului

managerial. Psihologia uşurează cunoaşterea factorului uman, prevenirea stă-

În acest capitol ne-am străduit să elucidăm, într-un mod succint, noţiu-

 Conducerea sistemului ocrotirii sănătăţii

2.1. Importanţa conducerii sistemului ocrotirii

Actualmente, soluţionarea problemelor importante din domeniul ocroti-

Factorii care complică dirijarea în sistemul ocrotirii sănătăţii

Factorii care contribuie la activitatea de conducere

10. Aprofundarea procesului de divizare a sistemului de conducere în

2.2. Particularităţile şi esenţa activităţii

c) adoptarea hotărîrilor privind conducerea şi asigurarea realizării aces-

o interacţiune sistematică, organizată, planiﬁcată, conştientă între subiectul

temului condus. Schematic, ﬂuxul de informaţii în sistem poate ﬁ reprezentat

Subiectul Ieşirea “A”. Intrarea “B”. Obiectul