Sunteți pe pagina 1din 866

CMYK CMYK

Constantin Eţco

Doctor habilitat în medicină, profesor universi-


tar. Născut la 22 iulie 1941 în satul Horodişte,
Călăraşi.

Medic, specialist în sănătate publică şi management, discipol al


ilustrului savant şi pedagog Nicolae Testemiţanu. Din 1971 – asistent la
Catedra Sănătate publică a Universităţii de Stat de Medicină şi Farma-
cie N. Testemiţanu. Doctor habilitat (1992); profesor universitar (1993).
Fondator şi şef al Catedrei Economie, management şi psihopedagogie
în medicină (din 1997). Şef al secţiei Medicină şi Farmacie a Consiliului
Naţional pentru Acreditare şi Atestare (din 2000).
Preşedinte al Asociaţiei Economie, management şi psihopedago-
gie în medicină; vicepreşedinte al Ligii medicilor şi al Asociaţiei Sănătate
publică şi management; specialist principal în domeniul sănătăţii publice
şi managementului la Ministerul Sănătăţii şi Protecţiei Sociale.
Academician al Academiilor Internaţionale Noosfera, Informati-
zare şi Management. Autor al peste 400 de lucrări ştiinţifice, inclusiv 13
monografii, 11 manuale, compendii, ghiduri şi indicaţii metodice. Fonda-
tor şi redactor-şef al revistei Sănătate publică, economie şi management
în medicină.

CMYK CMYK
Constantin Eţco
MANAGEMENT ÎN SISTEMUL DE SĂNĂTATE

1
2
MINISTERUL SĂNĂTĂŢII ŞI PROTECŢIEI SOCIALE AL REPUBLICII MOLDOVA
Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie Nicolae Testemiţanu
Catedra Economie, management şi psihopedagogie în medicină

CONSTANTIN EŢCO

MANAGEMENT
în sistemul de sănătate

Chişinău • EPIGRAF • 2006

3
CZU 614.2
E 82

Această lucrare a apărut cu sprijinul financiar al:


– Proiectului Reforma în Sănătatea Publică, finanţat de Uniunea Europeană
şi implementat de consorţiul EPOS Health Consultants/GVG/HMTC;

– Fundaţiei Soros-Moldova în cadrul Proiectului Dezvoltarea capacităţilor


în domeniul Sănătăţii Publice în Republica Moldova.

© 2006: Editura Epigraf S.R.L. Drepturile rezervate.

Redactori: Larisa Erşov, Ala Rusnac


Procesare computerizată: Anatol Timotin
Coperta: Veronica Mariţ

Lucrarea de pionierat în Republica Moldova Management în sistemul de sănătate este


consacrată dirijării sistemului de sănătate. Bazîndu-se pe un studiu ştiinţific fundamental,
include cele mai importante compartimente ale managementului şi se adresează studenţilor,
magiştrilor şi rezidenţilor USMF N. Testemiţanu, organizatorilor ocrotirii sănătăţii, conducătorilor
instituţiilor medicale, medicilor-practicieni şi altor persoane interesate.

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii


Eţco, Constantin
Management în sistemul de sănătate / Constantin Eţco. – Ch.: Epigraf S.R.L.,
2006. (F.E.-P. “Tipogr. Centrală”). – 864 p.
Bibliogr. p. 821-823 (70 tit.)
ISBN 978-9975-924-79-5
614.2
– – 1. Sănătate – Management – Managementul sănătăţii

ISBN 978-9975-924-79-5 © Constantin Eţco, 2006.

4
Manualul a fost aprobat de Consiliul Metodic Central al USMF
N. Testemiţanu la 13 decembrie 2004.

Autor-coordonator ştiinţific
Constantin Eţco,
şef al Catedrei Economie, management şi psihopedagogie în medicină,
doctor habilitat în medicină, profesor universitar

Au colaborat cu drept de coautor:


1. Ludmila Goma, dr. în economie, conferenţiar universitar;
2. Nina Globa, asistent universitar;
3. Ion Mereuţă, dr. habilitat în medicină, profesor universitar;
4. Mihai Ciocanu, dr. în medicină, conferenţiar universitar;
5. Ion Onceanu, dr. în medicină, conferenţiar universitar;
6. Oleg Lozan, dr. în medicină, conferenţiar universitar;
7. Iuliana Fornea, lector universitar;
8. Svetlana Lupu, asistent universitar.

Recenzenţi:
1. Dumitru Tintiuc, dr. habilitat în medicină, profesor universitar, USMF
N. Testemiţanu;
2. Vadim Cojocaru, dr. în economie, profesor universitar, ASEM;
3. Mihai Patraş, dr. în economie, profesor universitar, USM, academi-
cian al Academiei Internaţionale de Management.

5
60 de ani
ai învãþãmîntului
superior medical
din Republica Moldova

6
Învãþãtorului ði îndrumãtorului meu,
ilustrului organizator al ocrotirii
sãnãtãþii, savantului ði pedagogului,
marelui patriot
Nicolae Testemiþanu

7
Pãrinþilor mei Sofia ði Petru
In memoriam

8
C U P RINS

Cuvînt-înainte ....................................................................................................... 19
Prefaţă ....................................................................................................... 21

Capitolul 1
INTRODUCERE ÎN MANAGEMENT.
EVOLUŢIA GÎNDIRII MANAGERIALE (C. Eţco) ...................................... 25
1.1. Noţiuni generale despre management ............................................................. 25
• De ce trebuie studiat managementul? .................................................................... 25
• Noţiuni şi definiţii despre management şi manager .............................................. 25
• Sarcinile managementului ..................................................................................... 28
• Rolurile managerului ............................................................................................. 28
• Principiile de conducere ......................................................................................... 29
1.2. Evoluţia gîndirii manageriale .......................................................................... 31
1.3. Managementul: teorie şi/sau practică, ştiinţă şi/sau artă? ............................... 43

Capitolul 2
MANAGEMENTUL SISTEMULUI SĂNĂTĂŢII.
ABORDARE COMPLEXĂ (C. Eţco) ................................................................. 51
2.1. Importanţa conducerii sistemului ocrotirii sănătăţii ........................................ 51
• Factorii care complică dirijarea în sistemul ocrotirii sănătăţii .............................. 51
• Factorii care contribuie la activitatea de conducere ............................................... 52
2.2. Particularităţile şi esenţa activităţii de conducere ............................................ 53
2.3. Abordarea complexă şi căile principale de perfecţionare a procesului
de conducere ................................................................................................... 57
2.4. Direcţiile de bază şi problemele perfecţionării sistemului de conducere ........ 59

Capitolul 3
TEORIA GENERALĂ A SISTEMELOR ŞI METODOLOGIA
UTILIZĂRII EI ÎN DIRIJAREA OCROTIRII SĂNĂTĂŢII (C. Eţco) ..... 61
3.1. Noţiuni despre teoria generală a sistemelor . ................................................... 61
3.2. Metodologia sistemică. Esenţa şi destinaţia practică a abordării sistemice ..... 68
3.3. Clasificarea sistemelor ..................................................................................... 70
3.4. Părţile componente şi procesele funcţionale de bază ....................................... 72
3.5. Ciclurile (etapele) organizaţional-funcţionale ale sistemului .......................... 75

9
• Factorii de stabilizare sistemică ............................................................................. 76
3.6. Proprietăţile şi particularităţile sistemelor gestionabile ................................... 78
3.7. Organizarea componentelor sistemului............................................................ 84
• Subiectul dirijării ......................................................................................... 84
• Obiectul dirijării .......................................................................................... 90
• Serviciul de asigurare informaţional-analitică ............................................ 92

Capitolul 4
ORGANIZAŢIA. MEDIUL SĂU INTERN
ŞI MEDIUL EXTERN (C. Eţco) ..................................................................... 101
4.1. Ce este organizaţia şi care sînt cerinţele faţă de ea ....................................... 101
4.2. Factorii mediului intern al organizaţiei .......................................................... 102
4.3. Mediul extern al organizaţiei ......................................................................... 106
• Mediul internaţional ............................................................................................. 112
4.4. Organizaţii formale şi informale. Departamentarea....................................... 113

Capitolul 5
FUNCŢIILE MANAGEMENTULUI. CONŢINUTUL ACTIVITĂŢII DE
CONDUCERE DE PE POZIŢII FUNCŢIONALE (C. Eţco, L. Goma) ... 116
5.1. Funcţiile managementului şi rolul lor în activitatea de conducere ............... 116
5.2. Prognoza – atribut important în realizarea planificării ................................. 122
5.3. Organizarea. Tipuri de organizaţii şi tipuri de conducere .............................. 129
• Organizaţiile birocratice piramidale .................................................................... 132
• Organizaţia ca sistem ........................................................................................... 134
5.4. Controlul. Conţinut şi necesitate .................................................................... 144

Capitolul 6
PLANIFICAREA. PLANIFICAREA STRATEGICĂ – FUNCŢIE
IMPORTANTĂ A MANAGEMENTULUI (C. Eţco, I. Onceanu) ............... 153
6.1. Noţiuni de planificare şi plan ......................................................................... 153
6.2. Necesitatea şi importanţa planificării serviciilor medicale ............................ 154
6.3. Principiile de bază ale planificării sanitare .................................................... 156
6.4. Metodele şi formele de planificare................................................................. 158
6.5. Etapele procesului de planificare sanitară...................................................... 159
6.6. Planificarea strategică .................................................................................... 162
6.7. Evaluarea factorilor externi............................................................................ 166
6.8. Marketingul .................................................................................................... 171
6.9. Epidemiologia şi managementul .................................................................... 173
6.10. Evaluarea factorilor interni .......................................................................... 175

Capitolul 7
MOTIVAREA CA FUNCŢIE A MANAGEMENTULUI (N. Globa) ......... 182
7.1. Motivarea. Abordări conceptuale ................................................................... 184
• Motivarea ca funcţie managerială importantă ...................................................... 184

10
• Rolurile motivării personalului ............................................................................ 187
7.2. Teoriile motivaţionale .................................................................................... 189
• Retrospectiva conceptului de motivare şi a teoriilor motivaţionale ..................... 189
• Caracteristica principalelor teorii motivaţionale .................................................. 191
7.3. Metode şi tehnici de motivare ........................................................................ 201
• Ciclul motivaţional şi tipurile de motivare ........................................................... 201
• Recompensarea angajaţilor .................................................................................. 204
• Tehnici motivaţionale specifice ............................................................................ 207

Capitolul 8
PROCESUL DECIZIONAL ÎN CONDUCERE (C. Eţco, L. Goma) .......... 211
8.1. Noţiuni generale despre decizie ..................................................................... 211
8.2. Clasificarea deciziilor..................................................................................... 212
• Reguli de bază în luarea deciziei .......................................................................... 224
8.3. Factorii care influenţează procesul decizional .............................................. 224
8.4. Mecanismul şi abordarea procesului decizional ............................................ 227
• Mecanismul decizional ......................................................................................... 227
• Abordarea procesului decizional .......................................................................... 228
• Etapele procesului decizional ............................................................................... 229
8.5. Fazele tehnologico-funcţionale ale procesului de conducere ........................ 231
• Elaborarea şi adoptarea deciziilor de conducere .................................................. 231
• Planificarea realizării deciziilor de conducere ..................................................... 237
• Reorganizarea sistemului în scopul realizării deciziilor de conducere ................ 239
• Reglementarea sistemului în scopul realizării deciziilor de conducere ............... 242
• Controlul realizării deciziilor şi activităţii sistemului .......................................... 253
8.6. Modelele şi metodele de adoptare a deciziei ................................................. 254

Capitolul 9
PROCESUL DE COMUNICARE. ROLUL COMUNICĂRII
ÎN CONDUCERE (L. Goma)............................................................................ 262
9.1. Problemele teoretice ale comunicării ............................................................. 262
9.2. Sistemele, elementele şi etapele comunicării................................................. 266
9.3. Tipuri de comunicare într-o organizaţie ......................................................... 271
• Criteriile de clasificare a comunicării................................................................... 271
• Noţiuni de feedback ............................................................................................. 273
9.4. Stiluri de comunicare ..................................................................................... 276
9.5. Eficienţa comunicării la nivelul organizaţiei ................................................. 278
• Bariere în procesul de comunicare ....................................................................... 278
• Metode de perfecţionare a sistemului de comunicare interpersonală .................. 280
• Comunicări organizatorice şi căi de perfecţionare a acestora .............................. 282
• Modalităţi de îmbunătăţire a eficienţei comunicării la nivelul unei
organizaţii din sistemul sănătăţii .......................................................................... 286
9.6. Comunicarea intraorganizaţională – un instrument util managerilor ........... 292
9.7. Concepte de bază în negociere ...................................................................... 294
9.8. Rolul convorbirilor în procesul de conducere ................................................ 300

11
Capitolul 10
PROCESUL DE DIRIJARE (C. Eţco) ............................................................ 312
10.1. Caracteristica generală a procesului de dirijare ........................................... 312
10.2. Condiţiile, particularităţile şi cerinţele procesului de dirijare ...................... 322
10.3. Particularităţile şi sarcinile muncii de dirijare în condiţiile actuale ............. 333

Capitolul 11
MANAGERUL ÎN SISTEMUL DE SĂNĂTATE: CALITĂŢI,
CUNOŞTINŢE, APTITUDINI, IMAGINE (C. Eţco) ................................... 346
11.1. Conducătorul-manager – figură centrală în sistem ..................................... 346
11.2. Calităţile personale şi aptitudinile profesionale de bază .............................. 349
11.3. Relaţiile de afaceri şi eticheta modernă ....................................................... 357
11.4. Spiritul de întreprinzător .............................................................................. 352
11.5. Arta de a conduce ......................................................................................... 352
11.6. Particularităţile activităţii managerului ........................................................ 362
• Dirijarea procesului de lucru în funcţie de mărimea colectivului ........................ 262
• Particularităţile lucrului managerului în funcţie de relaţiile cu colectivul .......... 363
11.7. Sfaturi pentru manageri ................................................................................ 369

Capitolul 12
NOŢIUNI DE PUTERE, INFLUENŢĂ ŞI LIDER (C. Eţco) .................... 372
12.1. Influenţa şi puterea....................................................................................... 372
12.2. Formele puterii şi influenţei ......................................................................... 374
• Influenţa pe calea convingerii .............................................................................. 376
• Influenţa prin participarea (atragerea) subalternilor la dirijare ............................ 376
12.3. Liderismul. Teoriile liderului. Stilurile de conducere .................................. 378
12.4. Ce trebuie să cunoască orice lider ............................................................... 387

Capitolul 13
PSIHOLOGIA MANAGERIALĂ.
DELIMITAREA DOMENIULUI (I. Fornea) ................................................. 389
13.1. Schiţe istorice .............................................................................................. 389
13.2. Obiectul de studiu al psihologiei manageriale ............................................. 393
• Sistemul psihic uman ........................................................................................... 394
• Factorii personologici implicaţi în activitatea managerială ................................ 395
• Efectul benefic al unor factori comportamentali manageriali .............................. 396
13.3. Activitatea managerială. Aspecte psihologice.............................................. 397
• Repere importante ale funcţiilor social-psihologice............................................. 399
13.4. Personalitatea managerului şi contextul ei funcţional ................................. 402
• Managerul şi condiţiile acţionale ......................................................................... 402
• Stilul managerului. Direcţii de investigaţie .......................................................... 403
• Diversităţi stilistice ............................................................................................... 404
• Stilul şi pregătirea profesională ............................................................................ 405
13.5. Caracterul persoanei şi stilul său managerial .......................................... 407
• Metoda matriceală ................................................................................................ 408
12
• Definirea corelată a caracterului şi a trăsăturilor de caracter ............................... 409
• Descrierea matricei cuantificate caracterial-stilistice a managerului ................... 411
• Concluzii privind matricea cuantifiată ................................................................. 513
13.6. Temperament şi stil managerial ............................................................... 414
• Definirea trăsăturilor proceselor nervoase fundamentale şi descrierea
temperamentelor .................................................................................................. 414
• Descrierea matricei cuantificate temperamental-stilistice a managerului ............ 417
• Ierarhizarea valorică a temperamentelor .............................................................. 421
13.7. Aptitudine şi aspiraţie managerială. Tangenţe şi corelaţie ..................... 421
• Operaţionalizarea conceptului de aptitudine managerială ................................... 423

Capitolul 14
CREATIVITATEA ÎN MANAGEMENT (C. Eţco) ....................................... 429
14.1. Conceptul de creativitate ............................................................................. 429
14.2. Perspectivele de abordare a creativităţii ...................................................... 433
14.3. Rolul creativităţii. Necesitatea promovării creativităţii managerului .......... 435
14.4. Nivelurile şi fazele creativităţii .................................................................... 438
14.5. Factorii care influenţează creativitatea ........................................................ 446
• Factorii intrinseci persoanei ................................................................................. 447
14. 6. Condiţiile desfăşurării unei activităţi creative ............................................ 450
• Comunicarea......................................................................................................... 450
• Motivarea ............................................................................................................. 451
14.7. Premisele creativităţii în organizaţie ............................................................ 453
14.8. Calităţile managerului creativ ...................................................................... 454
14.9. Bariere în calea creativităţii ......................................................................... 457
• Învingerea barierelor ............................................................................................ 460
• Creativitatea în lume ............................................................................................ 461
14.10. Modalităţi şi metode de stimulare a creativităţii manageriale ................... 461
• Logici asociative .................................................................................................. 464
• Logici analogice ................................................................................................... 468
• Logici combinatorii (matriceale) .......................................................................... 468
• Logici bazate pe vise ............................................................................................ 469
• Metoda sintetică ................................................................................................... 469
• Alte metode .......................................................................................................... 470

Capitolul 15
AUTORITATEA. RESPONSABILITATEA SOCIALĂ
ŞI ETICA MANAGERIALĂ (C. Eţco, N. Globa) ......................................... 472
15.1. Noţiuni despre autoritate .............................................................................. 472
15.2. Surse ale autorităţii ...................................................................................... 473
15.3. Tipurile de autoritate ................................................................................... 474
15.4. Delegarea autorităţii ..................................................................................... 476
• Variabilele care influenţează gradul de delegare a autorităţii............................... 477
15.5. Responsabilitatea socială. Rolul businessului în societate .......................... 480
• Responsabilitatea juridică şi responsabilitatea socială ......................................... 481
15.6. Etica şi conducerea ...................................................................................... 483
13
Capitolul 16
MANAGEMENTUL ORGANIZAŢIONAL.
CULTURA ORGANIZAŢIONALĂ (C. Eţco, N. Globa) ............................... 488
16.1. Factorii care contribuie la eficienţa organizaţiei .......................................... 488
16.2. Activităţile în managementul organizaţional ............................................... 489
16.3. Linii directoare pentru schema organizaţiei ................................................. 490
16.4. Cultura organizaţională ................................................................................ 493
• Funcţiile culturii organizaţionale.......................................................................... 494
• Caracteristici ale culturii naţionale ....................................................................... 494
16. 5. Dimensiunile culturii .................................................................................. 496
16.6. Modelul Iceberg al culturii organizaţionale ................................................ 497
• Partea vizibilă, observabilă a culturii ................................................................... 498
• Partea invizibilă a culturii .................................................................................... 499
16.7. Tipuri de culturi organizaţionale .................................................................. 500
16.8. Managementul culturii organizaţionale ...................................................... 504
• Tehnicile managementului culturii ....................................................................... 505
16.9. Cultura managerială .................................................................................... 506
16.10. Managementul echipei ............................................................................... 508
• Tehnici de îmbunătăţire a muncii în echipă.......................................................... 509
16.11. Managementul flexibilităţii ........................................................................ 511
• Tehnici de realizare a flexibilităţii ........................................................................ 511

Capitolul 17
MANAGEMENTUL RESURSELOR
ŞI GRUPURILOR UMANE (N. Globa, C. Eţco)........................................... 512
17.1. Aspecte generale .......................................................................................... 512
17.2. Activităţile managementului resurselor umane ............................................ 514
• Analiza postului.................................................................................................... 515
• Descrierea şi semnificaţiile postului..................................................................... 516
• Evaluarea postului ................................................................................................ 517
17.3. Etapele managementului resurselor umane ................................................. 517
• Planificarea resurselor umane............................................................................... 518
• Recrutarea personalului ........................................................................................ 521
• Selecţia personalului ............................................................................................ 522
• Determinarea mărimii salariului şi a altor tipuri de recompense ......................... 529
• Orientarea profesională şi adaptarea socială în colectiv ...................................... 532
• Pregătirea şi perfecţionarea resurselor umane ...................................................... 532
• Evaluarea performanţelor ..................................................................................... 536
• Desăvîrşirea calităţii muncii ................................................................................. 540
• Promovarea, retrogradarea, transferul şi concedierea .......................................... 541
• Cariera şi planificarea ei ....................................................................................... 541
17.4. Relaţiile de muncă........................................................................................ 545
17.5. Managementul grupurilor umane ................................................................. 546
• Conceptul de grup ................................................................................................ 546
• Tipuri de grupuri .................................................................................................. 548

14
Capitolul 18
MANAGEMENTUL CONFLICTELOR ŞI AL STRESULUI
(C. Eţco, I. Fornea) ............................................................................................. 553
18.1. Natura conflictului într-o organizaţie........................................................... 553
• Problemele care generează conflicte ................................................................... 555
18.2. Taxonomia conflictelor. Tipologia lor.......................................................... 556
18.3. Cauzele şi etapele conflictelor .................................................................... 559
18.4. Negocierea – o formă de înţelegere ............................................................ 562
18.5. Metode de rezolvare a conflictelor............................................................... 569
18.6. Tehnici de soluţionare a conflictelor ............................................................ 571
18.7. Stresul. Etiologie şi origine .......................................................................... 580
18.8. Condiţiile, factorii de stres şi contextul ...................................................... 582
• Factorii de stres şi contextul ................................................................................. 582
• Natura factorilor de stres ..................................................................................... 583
• Factorii de poluare şi de dezorganizare a vieţii psihice........................................ 585
18.9. Cauzele stresului şi tehnicile de evitare a acestuia ...................................... 586
18.10. Metode subiective şi obiective de evaluare a stresului .............................. 589
• Scările de evaluare a factorilor de stres şi a stresului .......................................... 590
18.11. Relaţia dintre stresul profesional şi oboseală ............................................. 592
18.12. Stresul – o problemă în psihologia sănătăţii .............................................. 594
• Consecinţele stresului: avantaje, inconveniente şi riscuri ................................... 598
• Moduri de a face faţă problemelor ...................................................................... 599
• Resurse interne ..................................................................................................... 600
18.13. Controlul dificultăţilor în cadrul stresului ................................................. 602

Capitolul 19
MANAGEMENT FINANCIAR (I. Mereuţă, S. Lupu) .................................. 606
19.1. Conceptul de management financiar............................................................ 606
19.2. Etapele tehnologice ale managementului financiar în sistemul
ocrotirii sănătăţii ......................................................................................... 609
19.3. Informaţia economico-financiară ................................................................. 613
19.4. Gestiunea şi controlul echilibrului financiar ................................................ 620
19.5. Eficienţa economico-financiară ................................................................... 622
• Relaţia cost–beneficiu–preţ .................................................................................. 624
19.6. Bugetul – instrument de management financiar........................................... 626
19.7. Mecanismul determinării mărimii cheltuielilor (costul serviciilor)
în instituţiile de asistenţă medicală primară ................................................ 629
• Determinarea caracterului cheltuielilor şi costul resurselor folosite .................... 630

Capitolul 20
CALITATEA SERVICIILOR MEDICALE. BAZELE TEORETICO-ME-
TODICE DE DETERMINARE A CALITĂŢII (C. Eţco, M. Ciocanu) ..... 634
20.1. Esenţa, conţinutul şi caracteristicile calităţii serviciilor medicale ............... 634

15
20.2. Calitatea serviciilor medicale în contextul metodologiei costurilor
şi al utilizării resurselor în ocrotirea sănătăţii ............................................... 643
20.3. Abordările metodice în aprecierea calităţii serviciilor medicale:
structura, procesul, rezultatul ........................................................................ 647
20.4. Metodologia implementării unui sistem de management al calităţii ........... 654
• Modelul în etape ................................................................................................... 654
20.5. Evaluarea calităţii serviciilor ....................................................................... 664
• Metode de apreciere a costului managementului de calitate joasă ...................... 666
• Monitorizarea şi măsurarea calităţii ..................................................................... 667
20.6. Cercetarea evaluativă ................................................................................... 668
20.7. Concluzii în baza analizei calităţii serviciilor medicale .............................. 672

Capitolul 21
MANAGEMENTUL SCHIMBĂRII (C. Eţco, S. Lupu) ................................ 675
21.1. Definiţia şi cauzele schimbării ..................................................................... 675
21.2. Tipurile schimbărilor.................................................................................... 676
21.3. Caracteristicile schimbării ........................................................................... 677
21.4. Strategiile clasice ale procesului schimbării ................................................ 678
21.5. Etapele managementului schimbării ............................................................ 680
21.6. Modelele de bază ale managementului schimbării ..................................... 681
21.7. Rezistenţa faţă de schimbare. Forme, cauze, metode de intervenţie
în cazul rezistenţei ........................................................................................ 684
21.8. Factorii care influenţează alegerea unei anumite abordări........................... 693

Capitolul 22
SISTEMUL INFORMAŢIONAL AL MANAGEMENTULUI
(C. Eţco, O. Lozan) ............................................................................................. 696
22.1. Noţiuni generale ........................................................................................... 696
22.2. Rolul managementului în elaborarea sistemelor informaţionale ................. 698
22.3. Sistemul informaţional al unei organizaţii ................................................... 700
22.4. Selectarea şi procurarea mijloacelor şi a tehnologiilor informaţionale ....... 705
22.5. Ciclul de viaţă al sistemului informaţional .................................................. 707
22.6. Analiza şi planificarea sistemului informaţional.......................................... 709
22.7. Proiectarea şi elaborarea sistemului informaţional ...................................... 713
22.8. Testarea şi implementarea sistemului informaţional .................................... 716
22.9. Întreţinerea şi administrarea sistemului informaţional ................................ 717
22.10. Realizarea, dezvoltarea şi perspectivele managementului informaţional
medical în Republica Moldova .................................................................. 722
16
• Necesităţile social-economice .............................................................................. 722
• Evoluţia indicatorilor principali ........................................................................... 724
• Comparaţii cu ţările din regiune, din Europa, pe plan global .............................. 725
• Rezultatele preconizate şi riscurile implementării sistemului informaţional
medical ................................................................................................................ 729

Capitolul 23
MANAGEMENTUL SERVICIILOR DE SĂNĂTATE ÎN CADRUL
ASIGURĂRILOR OBLIGATORII DE ASISTENŢĂ MEDICALĂ
(M. Ciocanu) .............................................................................................................. 731
23.1. Administrarea serviciilor de sănătate în cadrul asigurărilor obligatorii
de asistenţă medicală .................................................................................... 731
• Cadrul legal privind asigurarea obligatorie de asistenţă medicală ....................... 731
23.2. Drepturile persoanelor asigurate, prevăzute în programul unic al
asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală ............................................... 739
23.3. Sistemele de plată a furnizorilor de servicii medicale în cadrul asigurărilor
obligatorii ..................................................................................................... 746
23.4. Fondul de asigurări obligatorii de asistenţă medicală .................................. 750
23.5. Necesitatea implementării asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală
în Republica Moldova ................................................................................... 754
• Înlăturarea inegalităţii persistente din sistemul de sănătate ................................. 755
• Îmbunătăţirea calităţii serviciilor medicale şi satisfacerea consumatorilor ........ 756
• Oferirea autonomiei financiare instituţiilor medicale şi posibilitatea
optimizării utilizării resurselor ............................................................................. 757
23.6. Salarizarea prestatorilor de servicii medicale în cadrul asigurărilor
obligatorii de asistenţă medicală .................................................................... 759
23.7. Contractarea instituţiilor medicale în cadrul asigurărilor obligatorii
de asistenţă medicală .................................................................................... 760
23.8. Sistemul informaţional în cadrul asigurărilor obligatorii de asistenţă
medicală ..................................................................................................... 762

Capitolul 24
PRACTICA MANAGEMENTULUI (C. Eţco) ............................................... 765
Teste psihologice şi folosirea lor în practica de dirijare .................................. 765
• Sînteţi capabil să deveniţi conducător? ................................................................ 765
• Ce fel de conducător sînteţi (aţi putea fi)?............................................................ 768
• Sînteţi o persoana autoritară? ............................................................................... 772
• Apreciaţi-vă personalitatea ................................................................................... 774
• Tipul Dvs. de sistem nervos ................................................................................. 775
• Capacitatea Dvs. de adaptare ............................................................................... 776
• A comanda sau a te supune? ................................................................................. 777
• În ce măsură vă îndepliniţi obligaţiile de serviciu? .............................................. 779
• Sînteţi hotărît cînd adoptaţi o decizie administrativă? ......................................... 780
17
• Determinarea puterii motivaţiei în atingerea succesului ...................................... 782
• Ştiţi să ascultaţi? ................................................................................................... 783
• Sînteţi capabil să conduceţi o discuţie de afaceri? ............................................... 785
• Ştiţi să vă controlaţi? ............................................................................................ 787
• Cum să dirijaţi o conversaţie de afaceri ............................................................... 788
• Aprecierea climatului psihologic din colectiv ...................................................... 792
• Puteţi găsi o ieşire din situaţia de conflict? (Chestionarul Tomass) ..................... 792
• Metode şi procedee de rezolvare a conflictelor ................................................... 796
• Activităţi practice ................................................................................................ 797
• Strategii de rezolvare a conflictelor...................................................................... 798

Mic dicţionar de termeni psihomanageriali (C. Eţco, I. Fornea) .................... 800


Abrevieri ..................................................................................................... 820
Bibliografie selectivă ........................................................................................... 821
Anexe ..................................................................................................... 824
În loc de încheiere ............................................................................................... 861

18
Cu v î nt-înainte

Trecerea Republicii Moldova la economia de piaţă a generat transformări


radicale în toate domeniile, inclusiv în sfera asistenţei medicale. Relaţiile din-
tre medic şi pacient au devenit relaţii de vînzare–cumpărare, iar serviciile
medicale s-au transformat în marfă. În economia naţională a apărut o ramură
specială – Economia Ocrotirii Sănătăţii.
În noile condiţii de activitate se cere schimbată mentalitatea specialişti-
lor-medici şi farmacişti şi a altor categorii de lucrători medicali. Sînt necesare
noi forme şi metode de organizare, conducere şi gestionare a instituţiilor me-
dicale. Sub acest aspect, un rol deosebit îi revine managementului.
Ţinînd cont de imperativele timpului, de necesitatea pregătirii viitorilor
specialişti pentru sistemul de sănătate din republică la nivelul cerinţelor con-
temporane, de necesitatea integrării în spaţiul educaţional european în vede-
rea echivalării diplomelor absolvenţilor, începînd cu anul 1997 în planul de
învăţămînt al USMF a fost introdusă disciplina Management.
Cunoştinţele în domeniul managementului sînt absolut necesare ma-
giştrilor şi rezidenţilor (specialitatea Sănătate publică şi management), or-
ganizatorilor ocrotirii sănătăţii, conducătorilor instituţiilor medicale şi altor
persoane interesate. Din acest punct de vedere, manualul Management în
sistemul de sănătate, care este rezultatul muncii îndelungate a unei echipe de
profesionişti în frunte cu doctorul habilitat în medicină, profesorul universitar
Constantin Eţco, specialist notoriu în domeniu, e necesar şi bine-venit.
Sper ca prezenta lucrare să fie apreciată la justa valoare de către spe-
cialişti şi toţi cei interesaţi, devenind material indispensabil în activitatea lor
cotidiană.

Ion ABABII,
doctor habilitat, profesor universitar,
academician al AŞ a RM,
Ministrul Sănătăţii şi Protecţiei Sociale
19
20
Pre f aţă

Trăim într-o epocă a restructurării. Societatea noastră trece printr-o


transformare grea, însă necesară şi ireversibilă. În viaţa social-politică are loc
o trecere de la totalitarism la democraţie, în economie – de la sistemul admi-
nistrativ de comandă la o economie de piaţă; în viaţa fiecărui om – de la un
subiect supus la o persoană care ia decizii de sine stătător. Astfel, modificările
socioeconomice necesită o schimbare a fiecăruia dintre noi.
Traversăm o perioadă de ruptură cu trecutul, o perioadă de incertitudini.
Am trăit o experienţă socială comună, care încerca să impună sistematic un
singur adevăr. De această maladie profundă a corpului nostru social trebuie
să ne lecuim definitiv.
În orice ţară, trecerea la forme noi sub aspect calitativ în viaţa economi-
că şi cea politică este însoţită de apariţia metodelor noi de gospodărire. La
etapa restructurărilor social-economice în societate, probleme mari apar şi
în organizarea asistenţei medicale acordate populaţiei. În faţa conducătorilor
ocrotirii sănătăţii stă o sarcină importantă – implementarea tehnologiilor eco-
nomice şi organizatorice argumentate din punct de vedere ştiinţific, în scopul
menţinerii şi fortificării sănătăţii populaţiei şi al sporirii nivelului de asistenţă
medicală în condiţii financiare austere.
Actualmente au o largă întrebuinţare cuvintele de origine engleză ma-
nager şi management. Au ele oare acelaşi înţeles ca şi cuvintele conducător,
conducere? Şi da, şi nu. În opinia lui L. I. Evenko, „(…) vorbind despre ma-
nagement, subînţelegem figura managerului – a omului, subiectului condu-
cerii unei organizaţii (…), a unui conducător profesionist, care recunoaşte că
este reprezentantul unei profesiuni principale (necesare), dar nu pur şi simplu
medic, inginer sau economist care se ocupă cu conducerea”. Totodată, mana-
gerul este omul care are o pregătire specială şi este profesionist în domeniul
managementului.
Au existat numeroase încercări de a stabili etimologia cuvîntului mana-
gement. Unii îl consideră de origine latină, manus – mînă, atribuindu-i sensul
de manevrare, pilotare, iar managerul fiind persoana care asigură manevrarea.

21
Prefaţă

În ţările anglo-saxone cuvintele manager şi management sînt întrebuinţate cu


referire la conducere, gospodărire, gestiune, iar în franceză (ménager) – cu
referire la organizare, aranjare.
Termenul management are sens foarte larg, de aceea, orice definire nu
va fi deplină. Dicţionarul explicativ al limbii române (ed. a II-a, Bucureşti,
1996) susţine că managementul este: „1. Activitatea şi arta de a conduce. 2.
Ansamblul activităţilor de organizare, de conducere şi de gestiune a între-
prinderilor. 3. Ştiinţa şi tehnica organizării şi conducerii unei întreprinderi
[se pronunţă menigiment].”
Managementul contemporan conţine multiple variante şi metode de con-
ducere. De aceea, activităţile de conducere acceptate de un sistem (organ de
conducere, organizaţie etc.) pot fi nu numai inutile, ci chiar contraindicate
altui sistem. Diferitele variante ale managementului, flexibilitatea şi origina-
litatea combinaţiilor posibile, diversele posibilităţi de a acţiona într-o situaţie
concretă alcătuiesc esenţa conducerii.
De aceea, în activitatea lor managerii sînt liberi să nu folosească metodele-
standard, ci trebuie să dea o interpretare corectă situaţiei pentru a găsi varianta
optimă de acţiune. Teoria şi practica managementului nu oferă şabloane, nu im-
pun modele sau prescripţii. Ele ne învaţă cum să obţinem succese în conducere,
cunoscînd metodele, tehnologia, căile de rezolvare a problemelor.
Cunoaşterea funcţiilor managementului reprezintă cheia succesului unei
activităţi. După cum afirmă A. A. Utkin (1992), managementul „ (…) în multe
cazuri se dovedeşte a fi mult mai activ decît «injecţiile» financiare adăugă-
toare sau crearea noilor forţe de producţie”.
În multe ţări industrializate, noţiunea de management deseori se asociază
cu noţiunea de business – o activitate direcţionată spre obţinerea dividendelor
pe calea producerii şi comercializării unor bunuri sau servicii. Deci, manage-
mentul businessului este dirijarea unei organizaţii comerciale. În practică se
foloseşte şi noţiunea administrarea businessului, care poate fi înţeleasă drept
conducere a unei afaceri.
Deseori noţiunile om de afaceri (businessman) şi manager se folosesc ca
sinonime, deşi între ele există deosebiri. Omul de afaceri este un întreprinză-
tor, un om care are o afacere. Managerul este figura principală în sistemul de
conducere, care pune în practică managementul ştiinţific.
Răspunzînd cerinţelor zilei de azi, a fost elaborat cursul de management.
Acest curs vă va ajuta să găsiţi răspuns la întrebările: Ce înseamnă manage-
mentul în sistemul sănătăţii? Cum să devii manager? etc.
22
Prefaţă

Elaborarea prezentului manual de management, adresat studenţilor, re-


zidenţilor, magiştrilor, organizaţiilor ocrotirii sănătăţii, conducătorilor de
instituţii medicale şi medicilor-practicieni, este o necesitate impusă de in-
troducerea şi studierea unei noi discipline ce va contribui, sperăm, la o mai
bună organizare a sistemului de sănătate şi la îmbunătăţirea calităţii asistenţei
medicale şi a sănătăţii populaţiei.
La elaborarea acestui manual au fost luate în consideraţie atît rezultate-
le cercetărilor îndelungate în domeniul managementului, efectuate în SUA,
Marea Britanie, Japonia, Franţa, Rusia, România, Ucraina şi în alte ţări, cît şi
materialele elaborate de OMS, AIHA, Fundaţia Soros, Banca Mondială şi alte
instituţii şi organisme internaţionale. De asemenea, am folosit unele materiale
din manualul Sănătate publică şi management, la crearea căruia am participat
în calitate de coautor. Toate acestea ne-au permis să facem o expunere bine ar-
gumentată a obiectivelor de studiu care constituie conţinutul managementului.
Manualul cuprinde mai multe compartimente despre aspectul general al
managementului, care include noţiuni generale, sarcinile şi principiile ma-
nagementului, rolurile managerului, istoricul şi aportul diferitelor şcoli în
evoluţia managementului; teoria generală a sistemelor; organizaţia şi mana-
gementul organizaţional; funcţiile managementului; procesul de legătură şi
procesul conducerii; managementul resurselor şi grupurilor umane; mana-
gementul calităţii; managementul financiar; conflictul şi stresul în colectiv;
psihologia managerială; responsabilitatea socială şi etica în organizaţie; rolul
sistemului informaţional în management şi altele. Trebuie să menţionăm că
acest manual include unele teme care nu sînt prevăzute în programa de studii
pentru studenţi, însă considerăm că ele vor contribui esenţial la crearea unei
imagini mai ample despre management.
Le rămîn profund îndatorat coautorilor acestei lucrări Ludmila Goma,
Nina Globa, Ion Mereuţă, Mihai Ciocanu, Oleg Liozan, Ion Onceanu, Iuliana
Florea, Svetlana Lupu, cărora le aduc mulţumiri pentru sprijinul pe care mi
l-au acordat pe parcursul pregătirii manualului.
La elaborarea cărţii am fost ajutat de colegii: Dumitru Tintiuc, Mihai
Moroşanu, Victor Talmaci, Tudor Grejdianu, Mihai Raevschi, Iulian Grossu,
Gheorghe Russu, Angela Capcelea, Elena Davidescu, Margareta Cărăruş, Na-
talia Daneliuc. Le aduc sincere mulţumiri şi întreaga mea recunoştinţă.
Exprim, de asemenea, apreciere şi mulţumiri tuturor colegilor de la ca-
tedra Economie, management şi psihopedagogie pentru ajutorul acordat şi
participare activă în pregătirea pentru editare a acestui manual.
23
Prefaţă

Nu în ultimul rînd ţin să mulţumesc mult familiei mele – soţiei Ludmila,


fiicei Natalia şi nepoţelelor Ludmilla şi Anna pentru răbdare, indulgenţă, sus-
ţinere statornică pe parcursul elaborării acestei lucrări.
Mulţumesc anticipat tuturor colegilor şi celor care vor veni cu obiecţii şi
sugestii în vederea completării şi perfecţionării manualului Managementul în
sistemul de sănătate.
Constantin EŢCO

24
Ca p i tolul 1
INTRODUCERE ÎN MANAGEMENT.
EVOLUŢIA GÎNDIRII MANAGERIALE

 Noţiuni generale despre management


 Evoluţia gîndirii manageriale
 Managementul: teorie şi/sau practică, ştiinţă şi/sau
artă?

1.1. Noţiuni generale despre management


De ce trebuie studiat managementul?
Fiecare persoană are şansa potenţială de a fi promovat într-un post de
conducere. În momentul numirii în post, sentimentul de mîndrie este foar-
te puternic. Apoi apare teama de a nu face faţă situaţiei. Activităţile zilnice
mărunte ale persoanei ajunse conducător devin preocupări constante. Apare
criza de timp şi directorul sau managerul nu are posibilitatea să reflecteze
asupra activităţii sale. Totul parcă se transformă în haos, apare stresul cu con-
secinţele sale negative. De aceea, studiul managementului vă poate ajuta
să depăşiţi situaţii analogice şi să aveţi un randament eficient.
Pentru un manager, ca şi pentru orice altă persoană, a fi eficient înseamnă
a înţelege şi a îndeplini cu succes sarcinile pe care le presupune munca sa. Cei
care vor să-şi îmbunătăţească activitatea trebuie să-şi revizuiască atît eficaci-
tatea, cît şi eficienţa. Aceste noţiuni nu sînt sinonime absolute.
Eficacitate înseamnă realizarea cu exactitate a ceea ce trebuie de făcut.
Eficienţă înseamnă o folosire cît mai raţională a resurselor.
Eficacitatea este mai importantă decît eficienţa, deoarece, mai întîi, este
necesar să îndeplineşti ceea ce ai de făcut. Numai atunci contează dacă sarci-
na este îndeplinită eficient, adică în modul cel mai potrivit.
Studiul managementului poate contribui la o mai bună gestionare a celor
4 tipuri de resurse de care dispuneţi:
• resurse umane;
• resurse materiale;
• resurse financiare;
• timp.

Noţiuni şi definiţii despre management şi manager


Există mai multe definiţii ale managementului. În continuare vom încer-
ca să expunem cîteva dintre ele, care ne par mai complete.
25
Capitolul I

Prin management se înţelege procesul de proiectare şi de menţinere a


unor condiţii în care diferite persoane, lucrînd împreună în grupuri, îndepli-
nesc în mod eficace anumite scopuri selectate şi bine definite. El constă în
ansamblul activităţilor de organizare şi conducere, în vederea adoptării deci-
ziilor optime în proiectarea şi dirijarea proceselor social-economice. Într-un
sens mai restrîns, managementul este o artă de a atinge scopurile folosind
munca, intelectul, comportamentul altor oameni. Dicţionarul-standard (Ox-
ford) al limbii engleze menţionează că managementul este modul şi maniera
de comportare cu oamenii, abilitatea şi arta conducerii, managerul fiind per-
soana care realizează aceste funcţii.
Verner Siegert şi Lucy Lang, vorbind despre management, subliniază
că este vorba despre o astfel de conducere a oamenilor şi o folosire a mijloa-
celor, care permit rezolvarea problemelor trasate pe o cale umană, raţională,
economică.
O definiţie mai concretă a managementului necomercial a fost expusă de
teoreticianul american P. F. Drucker. El susţine că managementul contempo-
ran este un mod specific de conducere, care îşi propune să-i facă pe oameni
capabili de activitate continuă, să atribuie eforturilor lor o eficacitate înaltă şi
să atenueze slăbiciunile lor specifice, deoarece capacitatea omului de a aduce
un aport societăţii depinde în măsură egală atît de eficacitatea conducerii in-
stituţiei, cît şi de eforturile şi randamentul proprii.
Managementul este o artă şi, totodată, o ştiinţă. Deci necesită calităţi
înnăscute din partea persoanei, precum şi cunoştinţe, adică o ştiinţă se poate
dobîndi prin învăţare şi educaţie. Unii teoreticieni susţin că managementul
este 70% bun simţ şi 30% cunoştinţe.
Cuvîntul management provine din latinescul manus, desemnînd struni-
rea cu ajutorul hăţurilor a cailor care trag la un car sau la o căruţă. Imaginea
este plastică, dar o putem folosi în studiul celorlalte definiţii.
Sensurile verbului englez to manage sînt destul de surprinzătoare, dar o
parte dintre ele pot contribui la o mai bună înţelegere a conceptului:
1) a ţine un cal în frîu;
2) a administra;
3) a trata cu indulgenţă;
4) a fi (atît de) neîndemînatic şi ghinionist (încît ...) ;
5) a duce ceva la bun sfîrşit.
Prezentăm cîteva definiţii ale managementului, date de diferiţi cercetători:
1. „Managementul este procesul compus din funcţii şi activităţi sociale
şi tehnice legate între ele, care apare într-un cadru organizaţional
26
Introducere în management. Evoluţia gîndirii manageriale

oficial, în scopul atingerii unor obiective dinainte determinate, prin


utilizarea resurselor umane sau de alt fel” (H. Koontz).
2. „Asumarea răspunderii pentru deciderea, planificarea şi reglemen-
tarea activităţii unor oameni care lucrează pentru un scop comun,
astfel încît rezultatul corect să fie eficient şi economic” (Brech).
3. „Lucrul cu indivizi sau grupuri, pentru îndeplinirea unor obiective
organizaţionale” (H. Blanchard).
4. „O serie de activităţi integrate şi interdependente, care determină o
anumită combinaţie de mijloace (financiare, umane, materiale), ast-
fel încît să se poată genera o producţie de bunuri sau de servicii utile
economic şi social” (Aktouf).
5. „A prevedea şi planifica, a organiza, a conduce, a coordona şi a
controla” (H. Fayol).
În ciuda diversităţii elementelor pe care pun accentul aceste definiţii,
există cîteva elemente-cheie comune tuturor:
• nevoia de scopuri şi obiective pentru a obţine rezultatele scontate;
• importanţa coordonării eforturilor individuale în cadrul procesului;
• faptul că munca directă este în mare parte sau chiar în întregime efec-
tuată de alţii, şi nu de manager.
O definiţie de lucru simplă şi utilă ar fi următoarea: „Managementul este
procesul prin care realizezi o treabă prin intermediul altora corect, la timp şi
în limitele bugetului” (D. Gustafson).
Nu este o definiţie perfectă, dar reprezintă un punct de plecare. Se suge-
rează, deci, că nu managerul este cel care „trage căruţa”, el doar ţine hăţurile
şi biciul, ghidînd, motivînd şi controlînd echipa care lucrează. Desigur, ana-
logia poate fi desfăşurată, dar managerii care-i privesc pe oameni doar ca pe
nişte cai ce trag o căruţă nu vor obţine niciodată rezultate prea bune. Această
imagine ne poate ajuta în sublinierea diferenţelor majore dintre munca mana-
gerială şi alte feluri de muncă.
Nonmanagerii (lucrătorii) îndeplinesc ei înşişi nişte sarcini (indiferent la
ce nivel, de la cel necalificat la cel înalt calificat) care li se dau:
Lucrător sarcină
Managerii îi determină pe ceilalţi să îndeplinească nişte sarcini:
Manager alţi oameni sarcini
A doua noţiune este cea de manager – persoana dintr-o organizaţie căreia
i s-a încredinţat responsabilitatea realizării unei activităţi prin colaboratorii săi
în cadrul unei unităţi operaţionale. Noţiunea indică specificul atitudinii pe care
trebuie să o manifeste organizatorul faţă de personalitatea umană, indiferent de
faptul dacă prin postul ocupat acesta se află în relaţii de interdependenţă sau în
27
Capitolul I

relaţii de subaltern–conducător faţă de organizator. În aceste condiţii, poziţia


de manager impune realizarea unei serii de principii care-şi pun amprenta pe
exercitarea funcţiilor, introducînd schimbări în conţinutul activităţilor. De aces-
te principii ţin: stima faţă de om, democratismul şi umanismul în conducere,
adoptarea hotărîrilor ca proces colectiv, delegarea împuternicirilor, atitudinea
individualizată faţă de colaboratori, stimularea personală, egalitatea în drepturi
şi obligaţii a membrilor colectivului, perfecţionarea permanentă, autonomiza-
rea conducerii, renovarea continuă, creativitatea etc.

Sarcinile managementului
După P. Drucker, sarcinile managementului sînt următoarele:
• unirea oamenilor în jurul obiectivelor comune ale întreprinderii, alt-
fel o mulţime de oameni niciodată nu se transformă în colectiv;
• dezvoltarea la fiecare colaborator al întreprinderii a unor cerinţe pro-
prii şi satisfacerea lor în măsura posibilităţilor;
• desfăşurarea neîntreruptă a procesului de perfecţionare a oamenilor;
• întemeierea muncii pe comunicare între membrii colectivului şi toto-
dată pe responsabilitatea lor individuală, deoarece abilităţile şi pregă-
tirea profesională a oamenilor ce lucrează în colectiv sînt diferite şi ei
execută activităţi diferite;
• aprecierea rezultatelor activităţii unei organizaţii trebuie să se spriji-
ne pe indici diferiţi şi pe mijloace de evaluare variate.

Rolurile managerului
În procesul de conducere managerul îndeplineşte mai multe roluri. Cea
mai reuşită clasificare a acestor roluri este recunoscută cea a lui Mintzberg,
care susţine că rolurile conducătorului (managerului) sînt următoarele:
I. Roluri interpersonale
1. Conducător principal.
2. Lider.
3. Verigă de legătură.
II. Roluri informative
1. Receptor al informaţiei.
2. Distribuitor al informaţiei.
3. Reprezentantul principal al organizaţiei.
III. Roluri legate de luarea deciziilor
1. Întreprinzător.
2. Persoană care înlătură neajunsurile.
28
Introducere în management. Evoluţia gîndirii manageriale

3. Distribuitor de resurse.
4. Negociator.

Principiile de conducere
În continuare, prezentăm principiile de conducere după Henri Fayol,
considerat părintele managementului modern (1930):
1. Diviziunea muncii (pe verticală şi orizontală). Scopul acesteia este
îndeplinirea lucrului în volum mai mare şi de o calitate mai bună.
2. Împuterniciri şi responsabilitate. Împuternicirea este dreptul de a da
ordine, iar responsabilitatea este obligaţia de a efectua un lucru. Cînd
se dau ordine, atunci apare şi responsabilitatea.
3. Disciplină. Ea presupune ascultare şi respect pentru acordul (înţele-
gerile) dintre firmă şi lucrătorii săi, precum şi aplicarea sancţiunilor
întemeiate.
4. Conducere unică.
5. Unitatea direcţiei. Fiecare grup care activează pentru atingerea unui
anumit scop trebuie să aibă un singur plan şi un singur conducător.
6. Subordonarea intereselor personale celor comune.
7. Remunerarea personalului. Pentru a avea fidelitatea şi susţinerea lu-
crătorilor, ei trebuie să primească un salariu care să corespundă cu
munca pe care o îndeplinesc.
8. Centralizarea. Este necesară asigurarea unui raport echilibrat între
centralizare şi descentralizare (redistribuirea muncii, pentru asigura-
rea unui bun rezultat).
9. Lanţul scalar reprezintă un număr de persoane ce se află pe posturi de
conducere, începînd cu persoana din veriga superioară şi terminînd
cu persoana din veriga inferioară.
10. Ordinea care înseamnă loc pentru orice şi totul la locul său.
11. Dreptatea. Este o combinare a bunătăţii şi justiţiei.
12. Stabilitatea locului de muncă pentru personal. O schimbare frecven-
tă a cadrelor micşorează eficienţa organizaţiei.
13. Iniţiativa semnifică elaborarea planului şi asigurarea realizării cu
succes a acestuia.
14. Spirit corporativ. Unirea este putere, iar puterea este rezultatul
armoniei colectivului.
Pentru a înţelege mai bine managementul, este necesar de a aminti des-
pre unele activităţi şi termeni conecşi, cum ar fi: organizator al ocrotirii sănă-
tăţii, medic-şef, administrare, gestiune, dirijare, organizare etc.
29
Capitolul I

Noţiunea de organizator al ocrotirii sănătăţii include conducătorii in-


stituţiilor medicale de diferit profil, şefii direcţiilor medicale, colaboratorii
instituţiilor responsabile pentru pregătirea cadrelor medicale, lucrătorii Mi-
nisterului Sănătăţii.
Termenul medic-şef defineşte funcţia de conducător al instituţiei medi-
cale, desemnînd, de fapt, una din componentele noţiunii de organizator al
ocrotirii sănătăţii.
Administrarea unei afaceri publice sau private înseamnă personalul dintr-
un asemenea serviciu, termenul avînd sens apropiat de cel de gospodărire,
cîrmuire, dirijare (a unui bun, imobil, societate) sau ansamblul de operaţii
în legătură cu gospodărirea şi controlul bunurilor încredinţate, administrarea
referindu-se la lucruri. Acest cuvînt are o semnificaţie prea statică pentru a în-
locui conducerea caracterizată prin dinamism şi schimbări rapide; acţiunea de-
semnată de acest cuvînt are însă meritul de a păstra integritatea proprietăţii.
Apropiate de termenul conducere sînt şi cuvintele: îndrumare – îndrepta-
re spre o ţintă, călăuzire; dirijare – diriguirea paşilor într-o anumită direcţie;
alegerea căii de urmat; administrare – acţiune de conducere, de cîrmuire, de
gospodărire a unei organizaţii; gestiune – administrarea bunurilor unei orga-
nizaţii sau persoane; guvernare – conducerea unui stat, unui popor cu ajutorul
guvernului; reglementare – dreptul sau puterea de a lua măsuri; orientare
– aplicarea măsurilor adoptate doar în limite reglementate.
Un alt termen conex al conducerii este organizarea. Vom vedea că orga-
nizarea – ca atribut al conducerii – este partea ei, raportul management–orga-
nizare fiind cel dintre întreg şi parte.
Privitor la istoricul apariţiei şi dezvoltării managementului, putem spune
că începuturile managementului se pierd în negura vremurilor. Omul a făcut
management dintotdeauna, pentru că de cînd există şi-a pus întrebări asupra a
ceea ce are de făcut şi anume – cum se face ceva; conducerea (managementul)
a apărut odată cu societatea omenească. Omul primitiv a folosit forma primi-
tivă a conducerii, pe baza legii naturale: cu minimum de efort şi maximum de
avantaje. Deşi nu existau legi ca acte normative, în comunităţile umane s-au
stabilit norme de comportament managerial sub forma obiceiurilor, tradiţiilor
potrivit cărora se executau primele forme ale conducerii conştiente. Sfatul bă-
trînilor, care alegea conducătorii (căpeteniile) de trib, a continuat în istorie cu
structuri şi ierarhii religioase, militare, politice etc., existente la vechii greci,
romani şi continuate pînă în zilele de astăzi.
Există dovezi care confirmă că despre conducere s-a scris cu peste 3000
de ani în urmă. Prima carte din acest domeniu aparţine lui Xenofon şi poartă
numele Kiropaidaia, după care au urmat altele în Grecia Antică şi în alte sta-
30
Introducere în management. Evoluţia gîndirii manageriale

te. Exemple de existenţă a conducerii sînt construcţiile măreţe ale antichităţii,


cum ar fi marele zid chinezesc, piramidele egiptene, monumentele uriaşe din
America de Sud, crearea cărora ar fi fost imposibilă fără o conducere adecvată
a unor mase mari de oameni.

1.2. Evoluţia gîndirii manageriale


În prima jumătate a secolului al XX-lea s-au dezvoltat patru şcoli ale
conceptului de dirijare. În continuare vom face o analiză a aportului acestor
şcoli la dezvoltarea managementului ca ştiinţă.
1. Şcoala conducerii ştiinţifice (1885–1920). Conducerea ştiinţifică este
legată de numele inginerului-inventator american Frederick Taylor şi anume
de publicarea lucrărilor sale Conducerea secţiei (1903) şi Principiile con-
ducerii ştiinţifice (1911). Aceste şi alte lucrări ştiinţifice – ale lui Frank şi
Lillian Gilberth, Henry Hunt şi Harington Emerson – au pus începutul şcolii
clasice a managementului, bazate pe principiile teoriei conducerii ştiinţifice
(1903–1930).
Respectînd adevărul istoric, trebuie să amintim că aceşti precursori ai
teoriei conducerii ştiinţifice au fost, de fapt, urmaşi. Primii paşi în organizarea
ştiinţifică a muncii au fost făcuţi cu mult înainte de Taylor, şi anume în Şcoala
profesională tehnică din Moscova. Încă în 1860–1870, la Moscova au fost ela-
borate metode raţionale pentru studierea proceselor de muncă. Pentru această
metodă, la Expoziţia Globală de la Viena din 1873, Şcolii profesionale i s-a
acordat Insigna reuşitei. Metodele învăţămîntului, propuse de această şcoală,
şi-au găsit întrebuinţare practică în activitatea industriaşilor americani.
Printre deschizătorii de drumuri ai administrării ştiinţifice au fost şi in-
dustriaşi americani. Unul dintre ei este fabricantul Charles I. Simpson. În anul
1870 el a organizat astfel procesul de producţie la fabrica sa de încălţăminte,
încît a avut posibilitate să angajeze lucrători necalificaţi. Peste un an, el a
transmis experienţa sa proprietarului spălătoriei, care a acceptat sfatul şi a în-
trebuinţat metoda lui Simpson.
Reprezentanţii şcolii clasice a managementului, pornind de la consecinţe,
logică şi analiză, au putut perfecţiona multe elemente ale muncii, izbutind efi-
cientizarea acesteia. Astfel, F. Taylor, fiind inginer-observator şi urmărind sco-
pul ridicării productivităţii muncii, a descoperit carenţe serioase în organizarea
muncii unor categorii separate de muncitori, ceea ce a servit drept prim motiv
de elaborare a argumentelor ştiinţifice, recomandate pentru aplicarea practică.
Formularea esenţei organizării muncii s-a bazat pe trei elemente, care au
pus începutul managementului în Occident:
31
Capitolul I

a) raţionalizarea;
b) elaborarea formală a structurii organizaţiilor;
c) determinarea măsurilor privind colaborarea conducătorului cu mun-
citorul.
Organizarea raţională a muncii a impus respectarea mai multor reguli,
formulate de cercetători pe baza „studierii muncii”, adică controlul şi măsu-
rarea operaţiilor în parte, permutarea mai raţională a muncitorilor, folosirea
tehnologiei adecvate etc. Ulterior acest sistem a fost numit „sudorific”. To-
tuşi, asupra lui Taylor, ca reprezentant al clasei industriaşilor întreprinzători,
apăsa venitul ca scop principal.
Făcînd abstracţie de esenţa capitalistă a teoriei lui Taylor, trebuie de sub-
liniat că s-a făcut un pas important în conducerea producţiei – în schimbul
unui meşter a venit administraţia funcţională. În afară de aceasta, în sistemul
de conducere propus de el întîlnim prima întrebuinţare sistematică şi consec-
ventă a metodelor de conducere în activitatea organizaţiilor industriale.
Anume sistemul taylorian a stabilit de pe poziţii argumentate din punct
de vedere ştiinţific că:
• conducerea întreprinderii trebuie să devină un sistem bazat pe princi-
pii determinate din punct de vedere ştiinţific;
• conducerea trebuie să fie efectuată cu ajutorul metodelor special ela-
borate şi controlate experimental;
• organizarea muncii şi sistemul de conducere pot fi proiectate şi stan-
dardizate ca şi tehnica producţiei.
Meritele fondatorilor conducerii ştiinţifice a muncii se rezumă la faptul
că ei au ales conducerea ca activitate specifică şi au fundamentat conducerea
ca ştiinţă.
În literatura sovietică teoria managementului era supusă deseori criti-
cii, deoarece ignora factorul uman. Nu subscriem acestui punct de vedere şi
nu sîntem de acord cu unii autori (D. M. Gvişiani – 1972; O. A. Deinenko
– 1970, 1983; V. L. Dereabinov – 1987; A. M. Komarov – 1980, 1987) care
afirmă că adepţii dirijării ştiinţifice au ignorat factorul uman. Una din princi-
palele contribuţii ale şcolii clasice a fost folosirea sistematică a pîrghiilor de
stimulare a muncitorilor. În special, stimularea materială în funcţie de indicii
de muncă. Taylor considera esenţial principiul asigurării unei compatibilităţi
între conducători şi lucrători, „(…) mijloc care (…) va fi folosit pentru asigu-
rarea, în primul rînd, a productivităţii cuvenite (…) şi împărţirea cinstită a
venitului obţinut în urma eforturilor comune”.
Totuşi, cu unii dintre savanţii menţionaţi sîntem de acord într-o singură
privinţă: susţinătorii Şcolii clasice, cu toate că aveau în vedere factorul uman,
32
Introducere în management. Evoluţia gîndirii manageriale

nu întotdeauna acordau atenţia cuvenită problemelor sociale cu aspect de con-


ducere.
Pionierii menţionaţi ai dirijării ştiinţifice au adus, fără îndoială, o con-
tribuţie fundamentală în teoria şi practica managementului. Concepţia con-
ducerii ştiinţifice a constituit o etapă de cotitură, datorită căreia dirijarea a
început să fie privită ca domeniu aparte al cercetărilor ştiinţifice. Pentru prima
dată conducătorii-practicieni s-au convins că metodele şi abordările folosite
în ştiinţă şi tehnică pot fi utilizate eficient în practica de atingere a obiectivelor
organizaţiei.
2. Şcoala administrativă sau clasică (1920–1950). În anii ’20 ai seco-
lului trecut, a început să se formeze şcoala de dirijare administrativă, ideile
căreia au dominat teoria dirijării pînă în anii ’50. Întemeietorul acestei şcoli a
fost Henry Fayol. Odată cu apariţia şcolii administrative, specialiştii au înce-
put să examineze modalităţile de perfecţionare a dirijării organizaţiei în între-
gime. „Clasicii” priveau organizaţiile din punctul de vedere al perspectivelor
largi, străduindu-se să determine caracteristicile şi legităţile lor comune.
Scopul şcolii clasice a fost elaborarea principiilor universale de dirijare.
Aceste principii vizează două aspecte principale. Unul din ele este crearea
sistemului raţional de conducere a organizaţiei, de acesta fiind strîns legată şi
definirea funcţiilor esenţiale de dirijare.
Principalul aport al lui H. Fayol la elaborarea teoriei conducerii constă
în faptul că el privea dirijarea ca pe un proces universal, compus din funcţii
legate între ele: a prevedea, a organiza, a comanda, a coordona şi a controla.
Spre deosebire de Taylor, el privea administraţia numai ca parte componentă
a conducerii, care are un subînţeles şi un cîmp de activitate mai largi.
Al doilea aspect al principiilor clasice se referă la crearea structurii orga-
nizaţiei şi la conducerea personalului, la elaborarea tipurilor de administrare.
H. Fayol (1930) a propus 14 principii de dirijare, multe dintre acestea fiind
actuale pînă în prezent (despre ele am vorbit în subcapitolul 1.1).
Alt reprezentant al şcolii clasice de management, L. Urwik, a formulat
principalele elemente de activitate administrativă şi, dezvoltînd doctrina lui
Fayol, a întemeiat principiile fundamentale de construire a organizaţiei care
nu şi-au pierdut actualitatea nici astăzi.
Cea mai detaliată analiză a structurii organizaţiei formale a realizat-o so-
ciologul german Max Weber, autorul teoriei organizaţiei birocratice de con-
ducere. Punctele principale ale teoriei sale sînt: divizarea activităţii în operaţii
mai simple, formarea ierarhiei, elaborarea unor reguli de comportare pentru
membrii organizaţiei, corespunderea funcţiei cu calificarea lucrătorului, lichi-
darea subiectivismului, favoritismului şi familiarismului.
33
Capitolul I

Astfel, reprezentanţii celor două şcoli de management au pus temelia


ştiinţei conducerii, pe baza căreia s-au dezvoltat şi alte şcoli.
Concepţia dirijării ştiinţifice, formulată la începutul secolului XX, mai
tîrziu a deviat spre un raţionalism aspru în conducere. Discuţiile vizau doar
remunerarea corectă a muncii, stimularea economică şi stabilirea unor relaţii
funcţionale formale.
3. Şcoala relaţiilor umane sau neoclasică (1930–1950). Raţionalismul
în management, după cum a demonstrat-o practica, nu a contribuit la func-
ţionarea mai bună a sistemelor de conducere. De aceea, pentru a limita acest
raţionalism, în teoria şi practica conducerii apare o nouă direcţie, care pune
accentul pe factorul uman. Orientarea spre relaţiile omeneşti este un răspuns
la neputinţa şcolii clasice de a renaşte factorul uman în calitate de element
principal al dirijării efective. Această concepţie a fost pusă la baza şcolii re-
laţiilor umane de către psihologii şi sociologii americani Mary P. Follett, care
cerceta relaţiile sociale în grupuri mici, şi Elton Mayo, care investiga acţiunea
factorilor social-psihologici asupra creşterii productivităţii muncii. În timpul
experimentelor individuale ei au ajuns la acelaşi rezultat: principala acţiune
asupra creşterii productivităţii muncii o au nu factorii materiali, dar cei psi-
hologici, atitudinea atentă şi binevoitoare faţă de muncitor. De aici cerinţele
reprezentanţilor şcolii respective de a considera muncitorul o personalitate
care are nevoie nu numai de existenţă materială, ci şi de o satisfacţie morală.
La factorii care influenţează productivitatea muncii E. Mayo atribuie sa-
tisfacţia obţinută în procesul muncii, precum şi comunicarea în grupuri for-
male şi neformale. Principalele idei ale teoriei sale cercetătorul le-a expus în
lucrarea Problemele umane în civilizaţia industrială (1933).
Concluziile teoretice, metodele şi formele de cercetare, formulate de re-
prezentanţii şcolii relaţiilor umane, au pus baza unei noi ramuri a manage-
mentului european, cunoscut în literatură sub denumirea doctrina relaţiilor
umane. Reprezentanţii acestei şcoli acordau o mare atenţie cercetării şi per-
fecţionării metodelor psihotehnologice, desăvîrşirii muncii lucrătorilor din
sistemul de conducere. În sînul şcolii relaţiilor umane s-a născut acea direcţie
a managementului pe care astăzi o numim aspecte psihologice de dirijare.
Mary P. Follett a fost prima care a definit managementul ca „asigurare a
îndeplinirii muncii cu ajutorul altor persoane”. Anume în această perioadă în
practica managementului a apărut expresia „a conduce înseamnă a face totul
cu mîini străine”. În esenţă, poziţia dată este corectă, deoarece la baza sa a fost
pus principiul delegării. Totuşi, reprezentanţii şcolii date nu au propus mana-
gementului practic metodele şi mecanismele concrete de organizare a muncii
personalului de conducere (în particular, pe bazele managementului personal).

34
Introducere în management. Evoluţia gîndirii manageriale

Făcînd abstracţie de diferenţa dintre concepţiile dirijării ştiinţifice ale lui


F. Taylor şi cele funcţional-tehnologice ale lui A. Follett, trebuie să afirmăm că
scopul final al teoreticienilor şcolii relaţiilor umane rămîne satisfacerea inte-
reselor economice ale întreprinzătorilor, pe baza măririi volumului producţiei
şi a venitului. Totodată, multe metode de cercetare, folosite de reprezentanţii
acestei ramuri a managementului (cercetările, analiza grupurilor neformale
ş.a.), prezintă interes ştiinţific şi merită o studiere în continuare.
Aportul şcolii relaţiilor umane în teoria managementului este important
prin faptul că pentru prima dată este argumentat „factorul uman” ca unul din
factorii stabilizanţi ai sistemului de conducere, care asigură eficienţa activi-
tăţii.
În anii ’50, odată cu dezvoltarea psihologiei, sociologiei, antropologiei,
şcoala relaţiilor umane a lansat noi idei în direcţia ştiinţelor comportării, la
care şi-au adus aportul Chris Argyris, R. Likert, D. McGregor ş.a. Folosirea
datelor acestor ştiinţe a dus la înţelegerea esenţei dirijării în sistemul de pro-
ducţie. În consecinţă, apare o nouă sferă de cercetare – elaborarea recoman-
dărilor privind desăvîrşirea factorului uman atît pentru conducătorii-mana-
geri, cît şi pentru lucrători; o mai mare atenţie se acordă conducerii structurii
obşteşti şi a structurii nestatale; afectivităţii liderului, eficientizării dirijării pe
baza folosirii raţionale a resurselor umane.
Analizînd evoluţia managementului european prin exemplele celor trei
şcoli, trebuie de menţionat că aceste două concepte – raţionalist şi de compor-
tare – s-au dezvoltat paralel, dar pe poziţii diferite. Neajunsul lor comun este
că toate problemele managementului au fost analizate în limitele sistemului,
fără a face legătură cu mediul.
4. Şcoala empirică sau a ştiinţei conducerii. Lupta dintre reprezentanţii
primelor trei şcoli constituie cauza apariţiei curentului al 4-lea în teoria mana-
gementului – şcoala empirică de dirijare (1950). În locul abordării calitative a
venit abordarea cantitativă a conducerii.
Fondatorii şi reprezentanţii şcolii date au fost, în primul rînd, managerii-
practicieni – preşedinţi ai companiilor şi alte persoane nemijlocit implicate
în dirijarea practică. În domeniul conducerii ei au înaintat două probleme
prioritare: a) colectarea şi generalizarea datelor practicii (adică a informaţiei);
b) elaborarea, pe baza acestor date, a recomandărilor pentru conducători (ma-
nageri). În legătură cu aceasta, una din direcţiile de cercetare a şcolii empirice
a fost conţinutul muncii şi al funcţiei conducătorului.
Un merit al şcolii empirice este profesionalizarea conducerii, adică trans-
formarea muncii de conducere într-o muncă specifică de sine stătătoare, o
muncă deosebită. În acest sens, au fost studiate particularităţile activităţii de
35
Capitolul I

dirijare şi concretizate cerinţele faţă de conducători; de asemenea, au fost


formulate funcţiile necesare de conducere: determinarea scopului, enunţarea
problemelor, organizarea activităţii, stimularea, normarea şi motivaţia. Luînd
în consideraţie activitatea specifică a conducătorului, reprezentanţii şcolii
empirice au arătat că un specialist cu cunoştinţe minime în domeniile tehnic
şi umanitar nu poate fi conducător (manager); el trebuie să cunoască meto-
dele şi mijloacele de dirijare bazate pe ştiinţă şi confirmate în practică. Aten-
ţie sporită s-a acordat chestiunilor privind centralizarea şi descentralizarea în
conducere, delegarea (repartizarea) împuternicirilor şi a răspunderii. Şcoala
empirică a contribuit la rezolvarea multor probleme actuale cum ar fi: clasifi-
carea şi analiza funcţiilor de conducere; organizarea muncii conducătorului;
alegerea şi aprecierea personalului; determinarea structurii de dirijare.
Cu toate succesele acestei şcoli şi valoarea ei pentru activitatea practică,
trebuie de spus că reprezentanţii ei, totuşi, nu dispuneau de o bază ştiinţifică
adecvată, ceea ce, într-o mare măsură, diminuează valoarea ei.
5. Şcoala sistemelor sociale. Un neajuns comun al şcolilor precedente
este lipsa cercetării complexe a problemelor organizării, de exemplu, a siste-
melor de conducere. Aceste lacune au constituit principala cauză a apariţiei
unui nou curent în teoria managementului – şcoala sistemelor sociale.
Încă la sfîrşitul anilor ’30 – începutul anilor ’40 ai secolului trecut, s-au
făcut încercări de a uni şcolile raţională, birocratică, social-psihologică, com-
pletîndu-le cu analiza factorilor „mediului extern” şi a altor factori din ac-
tivitatea corporaţiilor mari. Începutul acestui proces l-a pus profesorul Ch.
Barnard de la Universitatea Harvard, unul din fondatorii teoriei sistemelor.
După al Doilea Război Mondial, dezvoltarea teoriei sistemelor, ciber-
netica, metodele economico-matematice de analiză, computerizarea au dus
la folosirea în conducerea metodologică a sistemului (abordarea de sistem şi
analiza de sistem), precum şi a analizei multifactoriale, a teoriei şi practicii
„muncii umanizate” etc. Aceasta a contribuit la înţelegerea profundă a pro-
blemelor conducerii, care au devenit obiectul de cercetare al şcolii sistemelor
sociale.
De menţionat că la fondarea acestei şcoli au contribuit la început ideile
„organizării postbirocratice”, „umanismului organizat”, iar mai apoi – con-
cepţia „sistemelor deschise”. La baza ştiinţei abordate se află deja o altă atitu-
dine faţă de problemele de conducere: o interacţiune activă cu mediul, adap-
tarea structurii interne la „contextul său organizat”.
În anii ’50–’60, ideile lui Ch. Barnard au fost dezvoltate cu succes de
teoreticienii curentului abordării sistemice G. Simon şi J. Morse, care au cer-
cetat conducerea ca pe un sistem ierarhic complicat, incluzînd relaţiile for-
36
Introducere în management. Evoluţia gîndirii manageriale

male şi cele neformale şi chemînd la o mobilitate a parametrilor de dirijare.


Reprezentanţii şcolii sistemelor sociale priveau organizaţia ca pe un întreg.
Una din primele încercări de a integra ideile teoriei managementului în
practica ocrotirii sănătăţii a fost lucrarea unui grup de savanţi (Sheldon, Baker
Mc. Landghlin) de la Institutul Tehnologic din Massachusetts, SUA. În anul
1970 ei au publicat monografia Sistems and medical care, în care descriau
cercetările teoretice comune ale sistemului, explicau noţiunea de sistem, fă-
ceau clasificarea sistemelor. La sfîrşitul anilor ’70, ideea de „atitudine situaţi-
onală” a obţinut o bază ştiinţifică. Astfel, au putut fi cercetate diferitele tipuri
şi modele ale conducerii sistemului, caracterul multilateral al mecanismelor
de conducere, conţinutul procesului de conducere. Acest mod de abordare a
fost comun atît pentru reprezentanţii teoriei clasice (raţionale) de conducere,
cît şi pentru adepţii şcolii relaţiilor umane (curentul comportamental).
La începutul anilor ’80, în baza şcolii sistemelor sociale a apărut încă
un curent în teoria dirijării – fundamentarea importanţei „culturii organiza-
torice”, care viza toate particularităţile obiectului de conducere – atît cele de
sistem, cît şi cele de comportare. Se observa iarăşi o înclinare spre umanism
în dirijare.
Încercări de a elabora o teorie universală a managementului, care ar fi
inclus succesele tuturor şcolilor, au fost făcute încă la începutul anilor ’50 ai
sec. XX. Astfel de idei au fost înaintate de sociologii americani D. McGregor
şi R. McMurri. La bază au stat două argumente:
• critica şcolii relaţiilor umane, pentru că ea a refuzat să ţină cont de
acei factori ai eficacităţii producţiei, care au fost esenţiali în sistemul
lui Taylor;
• succesele în domeniul matematicii, ciberneticii şi altor ştiinţe exacte,
care au dus la lărgirea bazei teoretice a ştiinţei de conducere.
Toate acestea au pus începutul unei noi etape în dezvoltarea în Occident
a ştiinţei conducerii şi anume a teoriei contemporane a managementului ca-
pitalist sau a şcolii noi.
6. Şcoala nouă. Actualmente, ştiinţa despre dirijare, care are o istorie de
peste 50 de ani, este preocupată de creşterea rolului conducătorului (manage-
rului) şi a activităţii de dirijare (managementului) în producţie şi în societate,
noţiunile de bază cu care se operează fiind managerism sau teoria manage-
mentului.
Astfel, managementul este privit ca o formă deosebită a activităţii, iar ma-
nagerul – ca un element activ în procesul de producţie. Cauzele apariţiei noilor
cunoştinţe se ascund în progresul tehnico-ştiinţific, care lărgeşte considerabil
rolul dirijării şi stabileşte noi condiţii de dezvoltare a teoriei conducerii.
37
Capitolul I

Principalele particularităţi ale ştiinţei conducerii contemporane sînt:


• tendinţa spre schimbarea metodelor tradiţionale de abordare a pro-
blemelor conducerii, cu folosirea noii tehnici de calcul;
• optimizarea, pe bază ştiinţifică, a hotărîrilor conducerii (analiza sis-
temică, modelarea etc.);
• dotarea la toate treptele cu tehnică informaţională şi de calcul, capa-
bilă să rezolve cercul larg de probleme de conducere.
Managementul contemporan reprezintă un grup de curente ştiinţifice care
cercetează problema dirijării din diferite puncte de vedere şi a perfecţionării
ulterioare a teoriilor clasică şi comportamentală a conducerii. Astfel, şcoala
nouă a elaborat o disciplină ştiinţifică de sine stătătoare – teoria adoptării
hotărîrilor de conducere.
Teoria managementului contemporan este larg răspîndită în Statele Unite
ale Americii, Anglia, Belgia, Bulgaria, Franţa, Germania, Italia, Japonia, El-
veţia, Suedia etc. După cum afirmă L. Evenko (1991), în prezent, pentru idei-
le conducerii sînt caracteristice două tendinţe. Este vorba mai întîi de toate de
internaţionalizarea managementului, interpretarea colectivă a noilor realităţi,
apărute drept consecinţă a concurenţei şi interdependenţei în economia mon-
dială, a fondării sistemelor informaţionale globale etc.
Aportul adus de şcolile menţionate la elaborarea teoriei şi practicii condu-
cerii este indiscutabil, cu toate că unele din concepţiile lor au pus uneori piedici
procesului de conducere. Printre neajunsuri putem numi, de exemplu, concen-
trarea atenţiei doar asupra unui element al conducerii, ignorînd ceilalţi factori.
Aportul diferitelor şcoli în teoria şi practica managementului este de-
monstrat în tabelul 1.1.
Tabelul 1.1
Aportul diferitelor şcoli în dezvoltarea ştiinţei conducerii
Nr. Şcolile
I. Şcoala conducerii ştiinţifice
1 Folosirea analizei ştiinţifice pentru determinarea celor mai raţionale
metode de realizare a sarcinii.
2 Selectarea şi instruirea lucrătorilor.
3 Crearea condiţiilor necesare pentru muncă.
4 Stimularea muncitorilor în scopul ridicării productivităţii muncii.
5 Separarea funcţiei de planificare de munca propriu-zisă.
II. Şcoala administrativă sau clasică
1 Dezvoltarea principiilor de conducere.
2 Descrierea funcţiilor conducerii.

38
Introducere în management. Evoluţia gîndirii manageriale

3 Descrierea conducerii ca proces.


4 Dirijarea colectivului.
5 Abordarea sistematizată a dirijării întregii organizaţii.
III. Şcoala relaţiilor umane sau neoclasică
1 Folosirea în conducere a metodelor de studiere a relaţiilor interpersonale.
2 Folosirea în procesul de dirijare a succeselor ştiinţelor despre comportarea
umană.
IV. Şcoala empirică sau a ştiinţei conducerii
1 Concretizarea conţinutului muncii de conducere.
2 Elaborarea recomandărilor practice pentru conducători, pentru îndeplinirea
activităţilor concrete.
3 Perfecţionarea cerinţelor faţă de conducători (manageri).
4 Descrierea funcţiilor conducerii.
5 Aplicarea principiilor de conducere (descentralizarea, dirijarea integră,
delegarea).
V. Şcoala sistemelor sociale
1 Aplicarea principiului de sistem în conducere.
2 Folosirea teoriei sistemelor în conducere.
3 Perfecţionarea metodelor de dirijare.
4 Fundamentarea importanţei formei situative de dirijare.
5 Folosirea succeselor psihologiei, sociologiei, ciberneticii, matematicii şi
altor ştiinţe.
VI. Şcoala nouă
1 Înţelegerea mai profundă a problemelor complicate ale conducerii în baza
folosirii modelelor concrete.
2 Dezvoltarea diverselor metode cantitative în ajutorul conducătorilor care
iau hotărîri în situaţii complicate.
3 Internaţionalizarea managementului.
4 Întoarcerea la „sensul înţelept”.
5 Principiile conducerii strategice.

După cum se vede din tabelul 1.1, fiecare dintre şcolile ştiinţifice ale
managementului aveau concepţii specifice, completîndu-se reciproc şi fon-
dînd astfel bazele teoretice şi practice ale ştiinţei contemporane a conducerii
– managementul.
Examinînd principalele curente ale şcolilor ştiinţifice ale managementu-
lui occidental, putem urmări cum au evoluat acestea pe parcursul secolului al
XX-lea în fosta URSS (tabelul 1.2).
39
Capitolul I

Tabelul 1.2
Evoluţia managementului european şi ştiinţele conducerii în fosta Uniune
Sovietică (sec. XX)
Şcoala ştiinţifică.
Conţinutul, teoriile Fosta Uniune Sovietică
Anii
Managementul Managementul ştiinţific Căutările (după anii ’20)
ştiinţific; al lui F. Taylor. formelor de conducere, luînd
1903–1930 Managementul raţional în consideraţie experienţa
al lui F. Taylor şi F. globală. Fondarea sistemului
Gilberth. administrativ de comandă
Administrativă Doctrina administrativă a Întărirea sistemului admini-
(clasică); din anii lui H. Fayol. Evidenţierea strativ de comandă. Centraliza-
’20 pînă în anii funcţiilor, perfecţionarea rea puterii şi a structurilor de-
’50 tehnologiei, modelul partamentale. Dictatura „cen-
birocratic de organizare trului”. Concentrarea puterii în
a conducerii al lui M. structurile de partid. Opunere
Weber. „căutărilor” ideologiei bur-
gheze; distrugerea sociologiei;
ignorarea factorilor psihologici
în conducere.
Relaţiile umane; Conţinutul funcţional-
(neoclasică); tehnologic al muncii şi al
anii ’30 activităţii de conducere.
Sistemele Teoria sistemelor sociale.
sociale; mijlocul Teoria conducerii
anilor ’50 situative.
Nouă; Folosirea în conducere a Încercările de elaborare a
anii ’50-60 succeselor ciberneticii, teoriei. Ignorarea succeselor
psihologiei, sociologiei. matematicii şi ciberneticii în
Doctrina democraţiei dezvoltarea conducerii.
productive.
Anii ’70 Teoria managementului Perioada stagnării.
capitalist contemporan în
conducere
Anii ’80 Teoria managementului. Reorientarea (a doua jum. a
Teoria hotărîrilor de anilor ’80) spre factorul uman.
conducere. Învingerea rămînerii în urmă în
Computerizarea dirijării ştiinţa dirijării.
Cercetarea experienţei globale.
Formarea managementului
naţional.

40
Introducere în management. Evoluţia gîndirii manageriale

Anii 1990–2000 Conştientizarea rolului


bazei tehnice a producţiei
moderne. Recunoaşterea
democratizării în
conducere. Lărgirea
caracterului internaţional
al managementului.

După cum se vede din tabel, la sfîrşitul secolului XX a apărut necesitatea


revenirii la anii ’20, şi anume la studierea managementului global şi crearea
managementului naţional, care ar corespunde cerinţelor timpului. De pe po-
ziţia zilei de azi, aceste sarcini sînt condiţionate de mai mulţi factori, dintre
care unii sînt de bază:
• fondarea statului suveran, a structurilor sale de conducere, precum şi
a direcţiilor de activitate;
• reconstruirea economiei;
• acomodarea la relaţiile de piaţă;
• recunoaşterea faptului că în lumea contemporană civilizată conduce-
rea, ca profesie, ocupă un loc important.
La crearea managementului naţional trebuie să ne bazăm pe experienţa
globală, a statelor care trăiesc în condiţiile pieţei civilizate de mai mulţi ani.
Totodată, studiind această experienţă, nu trebuie să copiem managementul
european sau cel american: el trebuie adaptat la condiţiile noastre specifice.
Pentru aceasta este nevoie să cunoaştem nu numai procesele de evoluţie a
managementului în aspect istoric, dar şi viziunile contemporane asupra lui,
transformarea lui etc., adică să dispunem de o bază informativă adecvată.
După cum am demonstrat, şcolile managementului au îmbogăţit teoria dirijă-
rii care are legile, principiile sale şi obiectul său de cercetare.
Nu se poate vorbi despre o teorie a conducerii referitoare la un singur
stat, deoarece există deosebiri esenţiale în organizarea şi realizarea practică a
managementului. Totodată, multe probleme privind dirijarea sînt comune, de
aceea pot să devină obiect de discuţie în diferite ţări. De exemplu, în ultimii
20–25 de ani întrebările comune şi cele particulare ale conducerii au devenit
obiect de cercetare atît în statele fostei URSS, cît şi în Republica Moldova, în
primul rînd în ştiinţa economică şi organizarea dirijării industriei de construc-
ţii, a întreprinderilor de producţie etc.
41
Capitolul I

Tabelul 1.3
Deosebirile dintre activitatea organizaţiilor japoneze şi a celor americane
Organizaţiile japoneze Organizaţiile americane
- angajat pe toată viaţa; - angajat temporar;
- evoluarea treptată şi înaintarea în - evoluarea rapidă şi înaintarea în post;
post; - activitatea specializată;
- activitatea nespecializată; - mecanismele de control formale, can-
- mecanismele de control neformale, titative;
foarte fine; - luarea hotărîrilor în mod individual;
- luarea hotărîrilor în colectiv; - răspundere individuală, factorului
- răspunderea colectivă şi atenţia spori- uman i se atribuie un rol secundar.
tă faţă de subaltern.

Deci, între firmele americane şi cele japoneze există deosebiri esenţiale


atît în alegerea cadrelor, cît şi în organizarea activităţii.
Odată cu fondarea şcolilor de dirijare, se diversifică şi teoriile manage-
mentului. Cele mai importante sînt teoriile lui D. McGregor şi W. Ouchi.
La sfîrşitul anilor ’60 ai secolului trecut, Douglas McGregor a fondat
două teorii ale managementului: teoria X şi teoria Y.
Conform teoriei X, la baza conducerii angajaţilor stă presupunerea că
ei sînt lipsiţi de iniţiativă, de răspundere, pretind doar la satisfacerea nece-
sităţilor lor materiale. Avînd în vedere aceasta, întreprinzătorii, managerii
capitalişti trebuie să reglementeze aspru toate formele de lucru şi să con-
troleze strict îndeplinirea lor. Lipsindu-l pe lucrător de posibilitatea de a lua
hotărîri şi de a da dovadă de iniţiativă, impunîndu-l să îndeplinească operaţii
uniforme, conducerea birocratică îl face apatic, indiferent faţă de interesele
organizaţiei şi activitatea ei. În final, scade motivarea lucrătorului, se reduce
productivitatea muncii sale.
Conform teoriei Y, din contra, se presupune că angajatul este prin natura
sa energic, iubitor de dreptate; în procesul muncii tinde spre satisfacerea nu
numai a necesităţilor materiale, ci şi a celor sufleteşti.
Pentru a descoperi toate posibilităţile lucrătorului şi a le folosi în atinge-
rea scopurilor organizaţiei, conducerea trebuie să-i încredinţeze, după posibi-
lităţi, o activitate creatoare, să-i ofere libertate în cadrul funcţiilor.
Teoria Z, propusă în anii ’80 de W. Ouchi, evidenţiază rolul sporit al
factorului uman în practica de conducere.
Teoriile menţionate s-au dovedit a fi viabile şi în multe ţări (SUA, Japonia
ş.a.) au determinat particularităţi naţionale ale managementului, de exemplu,
în organizarea activităţii diferitor firme. Lucrările lui R. Henry Milior pro-
42
Introducere în management. Evoluţia gîndirii manageriale

pun un număr mare de recomandări, principii, teorii pentru managementul şi


managerii contemporani. Denumirile şi esenţa teoriilor, recomandărilor date
nu întotdeauna corespund stilului ştiinţific clasic cu care ne-am deprins. De
exemplu, cum „să-i dăm mîncare şefului”; teoria aisbergului; teoria avan-
sării în serviciu; principiul ascuţişului; teoria ciclului; frica căderii – teoria
bulgărelui de zăpadă; principiul pinului şi altele.
Managementul contemporan cunoaşte mai multe curente ştiinţifice care
cercetează problema conducerii din diferite puncte de vedere, precum şi per-
fecţionarea teoriilor clasice ale conducerii şi ale comportamentului.
Managementul modern reprezintă efortul de a organiza, a structura pro-
cesele de dirijare de tip uman, interuman, de a integra şi sintetiza date, de a
deduce o teorie coerentă, care ar permite efectuarea unor acţiuni practice cu
scopul de a obţine schimbări spre bine.
În opinia lui, P. Drucker (1973), Fayol şi Ratheanu managementul este
mai curînd o funcţie decît un studiu, un rezultat direct decît un rezultat în
urma experienţei, o cauză, un răspuns la anumite necesităţi, şi nu un mijloc
de a crea prilejuri favorabile, adăugînd că s-ar putea chiar să existe o „mate-
rie” universal valabilă a conducerii.
În evoluţia sa managementul, ajutat atît de ştiinţă, cît şi de tehnologie,
avea rolul „de a face faţă în mod inteligent schimbărilor” (J. J. Shreiber).
Deci, managementul n-a fost creat pentru totdeauna, ci trebuie să se schimbe
mereu, pentru că numai aşa poate să fie aliat şi sfetnic, să efectueze schimb
de idei cu practica, elaborînd recomandări; să studieze experienţa acesteia, să
afle la timp problemele ce apar în practică (vezi anexa 1).

1.3. Managementul: teorie şi / sau practică,


ştiinţă şi / sau artă?
La întrebarea Ce este teoria? un savant celebru a răspuns: „Este situa-
ţia în care lucrurile ar trebui să meargă, dar nu merg”, iar la întrebarea Ce
este practica? a răspuns: „Situaţia în care lucrurile merg şi nimeni nu ştie
de ce”.
Din multe puncte de vedere, managementul este mai degrabă o practică
decît o profesie sau o ştiinţă, conţinînd elemente ale acestora, după cum spu-
nea P. Drucker. Practica, în general, confirmă dependenţa diferitelor comunităţi
umane nu numai de unii factori obiectivi favorabili cum ar fi, de pildă, resursele
materiale etc., ci şi de eficienţa managementului. Prin gradul de eficienţă, ma-
nagementul reprezintă factorul dinamic, mobilizator, capabil să valorifice resur-
43
Capitolul I

sele existente, să propună soluţii inovatoare, să dezvăluie resursele dezvoltării


unei societăţi. Ca practică distinctă, din acest punct de vedere managementul
constituie un raport social, adică activitate umană, atît pentru a stabili împreună
obiectivele în raport cu cele existente, cît şi organizarea, adică conducerea acti-
vităţilor desfăşurate, pentru a realiza obiectivele şi eficacitatea. În prezent, trei
cauze principale dezvăluie importanţa practicii manageriale:
a) Criza în care se află economia şi fiecare agent economic în parte; de
aici, zilnic, un număr mare de decizii, unele orientate în direcţia re-
zolvării problemelor cotidiene. Este perioada critică şi chiar confuză
pe care o parcurge ţara noastră.
b) Se urmăresc prioritar rezultatele imediate, neglijîndu-se – voit sau
nu – eficienţa de perspectivă. Într-un mediu concurenţial, implicarea
agenţilor economici în derularea unor afaceri eficiente nu este po-
sibilă promovînd o conducere aproximativă, pe principiul „văzut şi
făcut”; este nevoie de un management modern, în care metodele şi
tehnicile oferite de ştiinţă se află pe primul loc.
c) La nivelul agenţilor economici trebuie să funcţioneze echipe mana-
geriale, cu frecvente modificări în structurile acestora. De asemenea,
este necesară construirea de structuri manageriale solide, în măsură
să abordeze cu seriozitate şi înalt profesionalism problemele prezente
şi cele de perspectivă.
Mulţi nu recunosc importanţa teoriei, pentru că este grea, dar se poate
învăţa; nu se poate nega importanţa ei în activitatea practică, în viaţa de toate
zilele. Orice decizie, cînd este raţională, se bazează întotdeauna pe o teorie,
indiferent dacă cel care o adoptă îşi dă sau nu seama de acest lucru.
Teoria managerială este dependentă de practica managerială, ambele in-
fluenţîndu-se reciproc, pentru că este un adevăr elementar care spune că orice
acţiune concretă este precedată de o idee abstractă: atît practica economică,
cît şi cea managerială nu se pot desfăşura în absenţa unei teorii sau politici
care să le justifice.
Concomitent cu evoluţia practicii manageriale, au apărut şi s-au dezvol-
tat teorii şi concepţii, odată cu constituirea a numeroase metode şi tehnici de
management. Bazele teoretice ale managementului au fost puse de P. Druc-
ker. Pornind de la practica acumulată, autorul a formulat cele şapte premise
fundamentale ale teoriei managementului:
a) cheia succesului productivităţii în orice domeniu este munca fizică
îmbinată cu cea intelectuală;
b) necesitatea descentralizării ca principiu de bază al oricărei organizaţii
economice;
44
Introducere în management. Evoluţia gîndirii manageriale

c) preocuparea constantă a managerului de a repartiza totul pe fiecare


subiect, la locul de producţie potrivit, prin justa înţelegere a proble-
melor evidenţiate de relaţiile umane;
d) cunoaşterea de către manager a nevoilor viitoare ale întreprinderii;
e) gestionarea financiară a întreprinderii, pe baza unei informaţii coe-
rente şi corect puse în ecuaţie;
f) fixarea atenţiei managerului asupra necesităţii planificării pe termen
lung;
g) examinarea prealabilă a elementelor de marketing.
Ca să înţelegem mai bine necesitatea teoriei şi importanţa practicii, me-
rită să fie analizaţi doi termeni: teorie sterilă şi practică limitată (practicism
îngust).
Teoria sterilă are în centrul ei un manager limitat, care a acumulat cunoş-
tinţe la cursuri, din cărţi şi reviste, de cele mai multe ori cunoscute pe dinafa-
ră. Deoarece multe lucruri nu le înţelege şi nu cunoaşte realitatea concretă, nu
poate aplica în practică teoria ce o posedă. Acest tip de manager ştie să facă
extrase, copii, să facă observaţii din alte observaţii. Problema constă în faptul
că el nu poate aplica teoria pe care o stăpîneşte în practică, în viaţă. Asemenea
manageri vorbesc deseori cu uşurinţă, dar în faţa problemelor practice se în-
curcă, dibuie, încercînd să le abordeze dogmatic, doctrinar. Unii pot elabora
ceva original, chiar o teorie proprie, însă inaplicabilă.
Al doilea termen este practicianul mărginit, care nu cunoaşte şi nu re-
cunoaşte decît ceea ce a experimentat el singur. El respinge experimentele
altora, verificarea practicii făcută de alţii, nu doreşte să ia cunoştinţă de ele
din cauza orizontului limitat al cunoştinţelor proprii. Mai mult decît atît, el
acceptă faptele, fără însă a se gîndi la natura lor cauzală, la raţiunile lor ascun-
se şi la urmările pe care le pot genera oricînd.
Prin modul lor de gîndire şi acţiune, teoreticianul şi practicianul mărginiţi,
nu pot colabora, nu se pot înţelege, deoarece nu au un limbaj comun. Soluţia
este doar una: schimbarea atitudinii, a mentalităţii, a metodelor de lucru.
Fără a diminua importanţa practicii, ar trebui depăşită disfuncţia teo-
rie şi practică, ce pare a fi învechită, fiind înlocuită cu cea de a doua core-
laţie – ştiinţă şi / sau artă. Se impune sinteza următoarelor aspecte majore
şi complementare: pe de o parte, conducerea sistemelor umane – ştiinţa şi
tehnologia managerială, ce presupune performanţă, eficienţă, iar pe de alta
– conducerea sistemelor umane, arta managerială. Arta semnifică „a şti cum
să faci”, pentru a obţine un rezultat practic. Chester A. Barnard spunea: „arta
este o cunoaştere de comportament”. Arta conducerii constă tocmai în legătu-
ra ştiinţei cu experienţa practică, studiul experienţei altora, ajutorul ce trebuie
45
Capitolul I

dat conducătorilor. Această artă este prea complexă pentru a fi identificată


doar cu nişte calităţi, oricît de reprezentative ar fi acestea.
Înainte de a fi ştiinţă, secole de-a rîndul managementul a fost artă – cea
mai veche artă pe care omul a perfecţionat-o neîncetat, începînd cu Aristotel,
care se referea la calităţile indispensabile persoanelor cărora li se încredin-
ţează funcţii de conducere, pînă la Machiavelli, Montesquieu, Rousseau şi
Voltaire, aceştia referindu-se la monarhii şi principate, la forme statale con-
temporane lor.
De la artă, managementul s-a conturat treptat ca o disciplină ştiinţifică
în devenire, axată pe un ansamblu de cunoştinţe sistematizate în raport cu
experienţa pozitivă, dar mai ales negativă a managerilor. Arta managerială
înseamnă măiestria de a opera cu varietatea reacţiilor persoanelor şi colecti-
velor, reacţii ce nu se supun unor legităţi de conducere riguros formulate. Artă
în conducere înseamnă formarea priceperii managerilor de a trece de la teorie
la viaţă, de la reguli şi indicaţii la realitate.
Primele trei părţi dintr-un sistem de cunoştinţe despre conducere conţin
principii şi reguli, în timp ce arta conducerii formulează principiile aplicării
practice a regulilor. Arta conducerii nu este altceva decît capacitatea, măie-
stria individuală de a transpune în viaţă principiile şi regulile generale, de
a găsi soluţii în vederea aplicării flexibile a normelor generale la o situaţie
concretă. Nu există norme perfecte şi unice, care să înlocuiască judecata şi
raţiunea; nu pot fi deduse reţete speciale, formule universal valabile.
Arta conducerii trebuie să-i înveţe pe manageri, în baza exemplelor con-
crete, să fie flexibili, să ţină seama de particularităţile subiective şi împrejură-
rile întîmplătoare, să ştie să le anihileze sau, dimpotrivă, să le utilizeze efici-
ent. Totuşi, în societatea modernă problemele de conducere nu pot fi rezolvate
numai cu ajutorul artei, a experienţei. Dinamica socială, dimensiunile noi ale
problemelor de soluţionat reclamă metode şi tehnici noi, pentru utilizarea că-
rora sînt necesare cunoştinţe teoretice, ştiinţifice.
Este greu de stabilit care este raportul ştiinţă/artă în management. În mă-
sura în care conducerea este legată de cunoaşterea teoretică, reprezintă ştiinţă.
În acelaşi timp, conducerea fără talent şi deprindere are alte rezultate decît
cele scontate. Încercarea de a face un raport ştiinţă/artă în management este
dificilă, este clar însă că o conducere înseamnă competiţia dintre intuiţie şi
raţionament, dintre artă şi ştiinţă.
Pentru a înţelege mai bine rolul managementului, este necesar să cunoaş-
tem în ce raport se află acesta cu alte ştiinţe. Ştiinţa managerială a apărut şi
s-a dezvoltat din necesităţi sociale, în paralel cu producţia materială. Rolul
acestei ştiinţe în literatura de specialitate este interpretat în mod diferit.
46
Introducere în management. Evoluţia gîndirii manageriale

În vreme ce toate ştiinţele explică realitatea, ştiinţa managerială o trans-


formă, fiind un vector al dezvoltării. Este important să cunoaştem locul ştiin-
ţei managementului în sistemul general de clasificări ale ştiinţelor, pentru că
apar ştiinţe noi care, între altele, se ocupă de ştiinţa dirijării. De-a lungul
vremii, ştiinţa conducerii s-a dezvoltat în cadrul altor ştiinţe (economice, po-
litice etc.). Au fost emise mai multe puncte de vedere privind locul ştiinţei
manageriale, pînă în prezent însă ea se află între ştiinţele sociale.
Multidisciplinaritatea – ca trăsătură definitorie a ştiinţei managementului
– a demonstrat că ştiinţele şi disciplinele care se întrepătrund în acest dome-
niu contribuie la fundamentarea teoretică a conducerii. De asemenea, în vede-
rea realizării obiectivelor asumate, ştiinţa managerială apelează şi utilizează
cunoştinţele oferite de alte discipline, corelate şi coordonate.
Astfel, ştiinţa managerială preia de la ştiinţa economică modalităţile de
folosire a legilor acesteia, care permit descoperirea perspectivei dezvoltării în
cadrul căreia ştiinţa conducerii stabileşte obiectivele şi strategia economică şi
socială; de la ştiinţele financiare şi contabile împrumută metodele şi tehnicile
de gestiune; de la ştiinţele umaniste adoptă strategia comportamentului uman
şi celui motivaţional; de la ştiinţele matematice şi statistice preia metodele
cantitative de analiză, care permit conducerii să amplifice gradul de funda-
mentare a actului decizional.
Cele mai strînse sînt raporturile ştiinţei manageriale cu ştiinţa economi-
că, care în ansamblu studiază procesul din punct de vedere economic, nu însă
şi managerial. Ştiinţa managerială a apărut şi s-a dezvoltat mai ales în strînsă
legătură cu activitatea economică şi de aceea în perioada sovietică se spunea
că nu ar fi necesară o ştiinţă managerială, ea fiind dizolvată în ştiinţa econo-
mico-politică a sistemului socialist; însă ştiinţa managementului nu poate fi
o simplă dublură a ştiinţei economice. Acestea sînt ştiinţe diferite, dar strîns
legate între ele, cu obiecte de studii care parţial se suprapun.
Ştiinţa economică oferă ştiinţei manageriale posibilităţi mari de cunoaş-
tere a fenomenelor şi proceselor care se confruntă, căutînd soluţii în centrele
de decizie. Astfel, şi ştiinţa managerială îşi dezvoltă propria bază teoretică,
principiile şi legile sale, care ajută la perfecţionarea mecanismului de condu-
cere economică.
Legăturile pot şi trebuie privite şi în sens invers: ştiinţa managementu-
lui ajută ştiinţa economică să pătrundă mai adînc în intimitatea proceselor şi
fenomenelor economice, în desfăşurarea acţiunilor proiectate şi realizate în
activitatea teoretică şi practică de conducere.
Ştiinţa economică, dar şi cea a managementului, au interese comune în
problema preţurilor, bugetelor, în fiscalitate, impozite, taxe şi tarife, monedă
şi credit etc.
47
Capitolul I

Teoria generală a sistemelor ajută mult la consolidarea managementului


ca ştiinţă. Ea studiază proprietăţile, principiile şi legile caracteristice sisteme-
lor în general, indiferent de varietatea şi natura elementelor lor. Această ştiin-
ţă explică procesele de maximă dinamicitate şi complexitate, dînd preferinţă
conceptului de sistem, cînd fenomenul este studiat ca un tot întreg, în plin
proces de funcţionare, în locul analizei pe părţi componente.
Pe lîngă legăturile cu ştiinţe mai vechi, ştiinţa conducerii s-a legat strîns
de unele ştiinţe mai noi, de pildă, cibernetica, care a apărut ca o necesitate a
tehnologizării conducerii, pe care omul nu o putea înfăptui doar cu simţurile
sale. Este esenţial de reţinut că prin cercetările cibernetice se explică funcţio-
narea mecanismului conducerii, iar ştiinţa managementului primeşte ajutorul
ciberneticii prin tehnici şi mijloace de investigare, simulare şi optimizare a
acţiunii umane în diferite procese şi la diferite niveluri.
O legătură deosebită există între ştiinţa conducerii şi informatică, mai
ales din punct de vedere tehnologic. Ştiinţă a prelucrării automate a datelor,
informatica are multe ramuri – informatica de gestiune, decizională, indu-
strială, documentară. Prin mijloacele pe care le oferă conducerii, informatica
îşi păstrează un loc de frunte în perfecţionarea şi modernizarea conducerii,
în transformarea acesteia într-o activitate ştiinţifică reală, demnă de epoca de
azi.
Alături de informatică stă şi matematica, care pune la dispoziţia ştiinţei
conducerii metode moderne de calcul, de analiză cantitativă şi de tratare a
informaţiei, tehnică de modelare şi simulare. Aplicaţiile matematicii cuprind
şi ramurile acesteia – cercetarea operaţională, programarea matematică, teo-
ria grafurilor, teoria probabilităţilor. În aceeaşi grupă se înscriu relaţiile cu
statistica, determinate de progresele teoriei probabilităţilor şi ale statisticii
matematice – prima ştiinţă utilizată în management, adaptată la descrierea şi
analiza datelor cantitative.
Raporturile ştiinţei managementului cu ştiinţa dreptului au o importanţă
covîrşitoare, dacă se ţine seama de numărul mare de discipline ale acestei
ştiinţe, dintre care dreptul administrativ şi constituţional şi ştiinţa administra-
ţiei au prioritate, dar şi alte discipline contribuie la întregirea cadrului legal
al conducerii. Practica a dovedit că nu se poate realiza o conducere bazată
pe ştiinţă fără cunoştinţe din domeniul dreptului, problematica celor două
ştiinţe fiind foarte apropiată şi de mare necesitate în rezolvarea problemelor
comune.
Legătura managementului cu psihologia este indiscutabilă, deoarece
psihologia cu analizele ei justifică rolul factorului uman în conducere, con-
tribuind la îmbogăţirea teoriei şi practicii conducerii, a comportamentului
48
Introducere în management. Evoluţia gîndirii manageriale

managerial. Psihologia uşurează cunoaşterea factorului uman, prevenirea stă-


rilor tensionale, a conflictelor, a dezordinii, a manifestărilor care pot influenţa
negativ rezultatele activităţii manageriale.
Prin structura sa, sociologia abordează probleme teoretice şi metodolo-
gice generale ale conducerii, cercetează concret mediile intern şi extern, rea-
lizînd un efort interdisciplinar de constituire a fondului specific de concepte
şi principii necesare managementului modern. Psihosociologia are implicaţii
în managementul resurselor umane, în teoria deciziei, sistemul informaţional,
mediu, climat, motivaţie etc.
Raporturile ştiinţei conducerii cu ştiinţa politică pornesc de la cuplajul
dintre ştiinţă şi societate, ştiinţa conducerii şi putere, pentru că nu se poate
conduce fără a avea putere, care dă autoritate şi forţa necesară pentru îndepli-
nirea funcţiei de dirijare. Factorul politic este vizibil la nivelurile superioare,
deciziile au caracter preponderent politic, mai ales cînd este vorba de soluţii,
deoarece mulţi specialişti au apreciat că ştiinţa managementului are trăsături-
le unei ştiinţe social-politice.
Remarcăm raporturile ştiinţei conducerii cu ştiinţele tehnice, cu tehnica
şi tehnologia, cu atît mai mult cu cît ţinem seama de tehnicile, mijloacele
şi instrumentele manageriale care au ajutat conducerea să devină ştiinţifică,
eficientă şi modernă. În trecerea de la managementul clasic la cel modern, un
rol deosebit l-a avut şi-l are tehnologia, alături de informatică, electronică,
matematică etc.
Ştiinţa managementului are, de asemenea, legătură cu ecologia. Rapor-
turile cu ergonomia – ştiinţa relaţiei om–ocupaţie, echipament şi mediu – sînt
în legătură directă cu legile naturale ale muncii şi acţiunile acestora asupra
organismului uman.
Ştiinţa conducerii are relaţii şi cu toate ştiinţele legate de om – de la antro-
pologie, etiologie şi cosmologie la ştiinţele comportamentului uman. Legătură
cu ştiinţa managementului au, de asemenea, logica, etica, pedagogia etc.
Dacă marketingul este o ştiinţă, atunci nu se pot omite raporturile ştiinţei
conducerii cu aceasta, cu automatica, cu ştiinţele naturii, medicina, istoria şi
nu în ultimul rînd cu ştiinţa militară, un şir de termeni din conducere cum ar
fi strategie, tactică, comandă îşi au originea în domeniul militar.
În final, să amintim despre raporturile ştiinţei managementului cu filozo-
fia, ştiinţele sociale, ale educaţiei, cultura. Fiecare manager trebuie să des-
copere acele trăsături naţionale tradiţionale, istorice, care să constituie funda-
mentul pentru anumite tehnici de conducere. Conducerea poate fi considerată
o punte dintre o „civilizaţie” care capătă rapid un caracter mondial şi o „cul-
tură” care exprimă tradiţie, valori, idei şi diferite moşteniri.
49
Capitolul I

În acest capitol ne-am străduit să elucidăm, într-un mod succint, noţiu-


nile de bază şi sarcinile managementului, realizarea managementului, etapele
de evoluţie şi şcolile fondatoare ale managementului, care a devenit o nece-
sitate insistentă a zilei pentru perfecţionarea şi sporirea calităţii procesului de
conducere şi a eficacităţii funcţionării unui sistem.
Figura principală a conducerii este conducătorul, care trebuie să fie pre-
gătit conform managementului ştiinţific. De aceea, atît pentru ramura ocrotirii
sănătăţii din Republica Moldova, care modelează sistemul naţional de sănă-
tate, cît şi pentru întregul nostru stat tînăr apare o problemă actuală, cum ar fi
deficitul conducătorilor orientaţi spre experienţa globală a managementului.

50
Ca p i tolul 2
MANAGEMENTUL SISTEMULUI SĂNĂTĂŢII. ABORDARE COMPLEXĂ

 Conducerea sistemului ocrotirii sănătăţii


 Particularităţile activităţii de conducere
 Problemele esenţiale ale desăvîrşirii conducerii
 Perfecţionarea sistemului de conducere

2.1. Importanţa conducerii sistemului ocrotirii


sănătăţii
Orice sistem de dirijare reclamă un surplus de factori ce stabilesc siste-
mul, pe care acesta se sprijină în activitatea sa şi care asigură funcţionarea
eficientă a sistemului, de exemplu, acordarea ajutorului medical populaţiei.
Pentru sistemul ocrotirii sănătăţii este necesar, pe lîngă funcţionarea sistemu-
lui de stat (bugetar) şi a asigurărilor medicale obligatorii şi benevole, serviciul
medical privat. În acest context, devine principială întrebarea privind mode-
larea şi implementarea noii concepţii: de la problemele ocrotirii sănătăţii la
problemele sănătăţii populaţiei.
În acest scop, în afară de factorii ce determină sistemul, se cer mecanisme
adecvate. Unele dintre direcţiile de stabilire a activităţii sistemului şi de folo-
sire a mecanismelor pot şi trebuie să devină baze ştiinţifice de conducere.
Aplicarea bazelor ştiinţei de conducere în activitatea practică a ocrotirii
sănătăţii presupune existenţa mai multor condiţii obligatorii:
a) surplusul sistemelor adecvate de organizare şi al subsistemelor;
b) prelucrarea aspectelor tehnologico-funcţionale ale activităţii de con-
ducere;
c) suficienţa cadrelor calificate;
d) siguranţa şi oportunitatea informaţiei;
e) finanţarea adecvată şi asigurarea bazei tehnico-materiale;
f) repartizarea funcţiilor şi reorganizarea structurilor, a împuternicirilor
şi responsabilităţilor conducătorilor etc.
Necesitatea perfecţionării conducerii în ocrotirea sănătăţii este legată de
faptul că în această ramură, ca, de altfel, în toate celelalte ramuri ale eco-
nomiei naţionale, managementul reprezintă calea principală de dezvoltare.
De aceea, în condiţiile actuale, organizarea înaintează probleme noi în faţa
conducătorilor, cere noi forme de lucru. Rezolvarea operativă şi calitativă a
acestor probleme impune metode de dirijare mai eficiente.
51
Capitolul II

Actualmente, soluţionarea problemelor importante din domeniul ocroti-


rii sănătăţii depinde nu atît de complexitatea lor, cît de eficacitatea şi calitatea
dirijării. În acelaşi timp, după cum au subliniat V. Alekseev (1970) şi D. Vene-
diktov (1977), orice activitate de conducere, inclusiv conducerea sistemului
ocrotirii sănătăţii, devine tot mai complicată.

Factorii care complică dirijarea în sistemul ocrotirii sănătăţii


1. Creşterea potenţialului de asigurare tehnică a instituţiilor medicale.
2. Necesitatea optimizării fondului de paturi, numărului de cadre.
3. Necesitatea sporită de perfecţionare permanentă a măiestriei profe-
sionale a specialiştilor.
4. Transformările care au loc în situaţia demografică şi în structura mor-
bidităţii populaţiei.
5. Necesitatea cunoaşterii complexului de discipline (economie, psiho-
logie, medicină socială, drept ş.a.).
6. Necesitatea cunoaşterii tehnologiei procesului de conducere, metodei
de abordare sistematică; atitudini complexe în lucru cu cadrele şi di-
rijarea eficientă.
7. Procesul continuu de specializare şi diferenţiere a cunoştinţelor şi
sarcinilor medicale.

Factorii care contribuie la activitatea de conducere


1. Concordanţa elementelor sistemului de dirijare în întregime şi a ele-
mentelor sale structural-funcţionale.
2. Identitatea modului de organizare a subsistemelor interdependente.
3. Stabilirea legăturilor cauză–efect dintre elementele componente ale
sistemului.
4. Mobilitatea sistemului, capacitatea sa de a suporta schimbări esen-
ţiale la acţiuni neînsemnate, de a se adapta la schimbarea de situaţie,
folosindu-se spiritul creator spre a atinge scopurile propuse.
5. Prezenţa parametrilor de dirijare – stabilirea unor scopuri şi sarcini
concrete; stabilirea direcţiei activităţii.
6. Abilitatea şi pregătirea cadrelor în formularea noilor sarcini şi rezol-
varea lor.
7. O bază tehnico-materială adecvată.
8. Calitatea asigurării cu informaţie – colectarea, analiza şi lansarea in-
formaţiei la timp, cu folosirea a 3 canale: ştiinţific, directiv-departa-
mental şi experienţa personală.
9. Direcţia ştiinţifică de conducere.
52
Managementul sistemului sănătăţii. Abordare complexă

10. Aprofundarea procesului de divizare a sistemului de conducere în


direcţii, adică folosirea pe larg a principiului de delegare a împuterni-
cirilor, drepturilor şi obligaţiilor.
11. O independenţă funcţională mai largă a conducătorilor şi specialişti-
lor în mecanismul de dirijare.
12. Fundamentarea ştiinţifică a statutului organelor de conducere.

2.2. Particularităţile şi esenţa activităţii


de conducere
Conducerea, ca parte componentă a relaţiilor de producţie, condiţio-
nată de caracterul socialmente util al procesului muncii, reprezintă aspectul
complicat, specific al activităţii, care nu poate fi îndeplinit în pripă, fără o
pregătire cuvenită, utilizînd scheme, reguli şi procedee simple. Trebuie de
avut în vedere că orice proces de muncă imanent conţine elemente de dirijare
(organizarea, distribuirea, coordonarea, folosirea procedeelor standarde), dar
numai la o anumită etapă de dezvoltare, de exemplu, munca colectivă, condu-
cerea şi evidenţa ca funcţie de sine stătătoare, în special munca socialmente
utilă. Acest fapt este legat de dezvoltarea diviziunii şi cooperării muncii.
K. Marx scrisa în Capitalul: „(…) orice muncă socială sau colectivă, înde-
plinită în proporţii mari, într-o măsură mai mică sau mai mare, are nevoie de di-
rijare. Un violonist se conduce singur pe sine; orchestra are nevoie de dirijor”.
Diviziunea muncii de conducere este cerută de un proces obiectiv, nece-
sar pentru munca socialmente utilă. În acest caz, o parte din oameni muncesc
şi produc bunuri materiale, iar altă parte se ocupă de conducere. În cazul unei
orchestre, dirijorul este subiect al dirijării, iar membrii orchestrei reprezintă
obiectul dirijării. Funcţia esenţială a conducerii constă în acţionarea asupra
obiectului care trebuie condus. Acest obiect trebuie însă să fie pregătit în mod
corespunzător pentru a efectua acţiunea necesară în vederea obţinerii rezulta-
tului scontat. Apare întrebarea: cine sau ce poate fi condus?
Pot fi conduşi oamenii, obiectul muncii şi atributele ce-l însoţesc (in-
formaţia, cunoştinţele, experienţele, finanţele etc.). În acest caz, între cei care
conduc şi cei conduşi apar diferite relaţii directe sau indirecte.
Complexitatea şi specificul dirijării sistemelor sociale, la care se referă şi
ocrotirea sănătăţii, sînt determinate de următoarele necesităţi:
a) formularea problemelor şi stabilirea scopurilor;
b) organizarea sistemelor şi părţilor lor componente, ţinînd cont de sta-
rea lor iniţială;
53
Capitolul II

c) adoptarea hotărîrilor privind conducerea şi asigurarea realizării aces-


tor hotărîri;
d) evidenţa interacţiunii lucrătorilor, colectivelor;
e) realizarea funcţiilor de conducere, care concretizează activitatea de
afaceri şi interrelaţiile;
f) manifestarea atitudinii complexe faţă de lucrul cu colaboratorii.
Specificul activităţii de conducere se exprimă şi prin faptul că ea trebuie
privită ca o ştiinţă (care are legile, obiectul, metodele şi principiile sale), o
funcţie, un proces şi o artă.
Care este esenţa conducerii? Unii autori, de exemplu A. A. Ataev, consi-
deră că esenţa dirijării poate fi examinată sub cinci aspecte:
1) ca funcţie;
2) ca proces;
3) ca un înţeles abstract;
4) ca sferă concretă de aplicare (sfera activităţii determină specificul
activităţii de conducere);
5) ca organizaţie concretă (conducerea caracterizează destinaţia organu-
lui dat).
Elaborarea bazelor teoretice ale ştiinţei conducerii, analiza aspectelor
tehnologice şi funcţionale ale mecanismelor conducerii prezintă anumite
greutăţi de ordin subiectiv şi obiectiv, din cauza situaţiilor ce se creează în
procesul dirijării. Una din ele este lipsa clarităţii în determinarea noţiunilor şi
categoriilor ştiinţifice. Limbajul ştiinţei conducerii este deocamdată compli-
cat pentru percepere şi folosire.
În literatura de specialitate se întîlnesc multiple variante de definire a
sensului conducerii.
D. M. Kruk înţelege prin conducere „(…) activitatea planificată a siste-
mului de conducere, orientată spre îndeplinirea funcţiei optime şi dezvoltarea
obiectului dirijării”.
În opinia lui V. G. Afanasiev, „Conducerea este funcţia sistemelor or-
ganizate (biologice, sociale, tehnice etc.), care permite păstrarea lor într-o
structură determinată, menţinerea regimului optim al activităţii şi atingerea
obiectivelor puse în faţa organizaţiei”.
Ambele definiţii caracterizează conducerea ca metodă de menţinere a
sistemului în anumiţi parametri ai structurii şi funcţiei. Într-adevăr, aceasta
este una dintre caracteristicile dirijării; cu toate acestea, trebuie să se ţină
seama de eventualitatea apariţiei situaţiei care presupune, de regulă, diferite
procese nestandarde şi modificarea mecanismelor conducerii. În acest con-
text, mai adecvate sînt următoarele afirmaţii: „conducerea se manifestă ca
54
Managementul sistemului sănătăţii. Abordare complexă

o interacţiune sistematică, organizată, planificată, conştientă între subiectul


dirijării şi obiectul dirijării, păstrîndu-se calitatea şi dezvoltarea” şi „condu-
cerea este procesul planificării, organizării, motivaţiei şi controlului, necesar
pentru a formula şi a atinge scopurile organizaţiei”.
Peter F. Drucker, pe care mulţi îl consideră teoreticianul principal în do-
meniul conducerii, consideră dirijarea „o formă deosebită a activităţii, care
transformă mulţimea neorganizată într-un grup productiv avînd o orientare
bine determinată”.
Diversitatea definiţiilor noţiunii de conducere este explicabilă. Totuşi,
majoritatea cercetătorilor consideră că una dintre bazele conducerii este in-
fluenţa. „Prin conducere (…) înţelegem un sistem de măsuri de influenţă”, sau
„Dirijarea este influenţa exercitată asupra elementelor sistemului sau asupra
sistemului în întregime, care orientează părţile lui componente în direcţia ne-
cesară”. Deci, prin conducere trebuie să înţelegem organizarea şi realizarea
influenţei exercitate asupra unor situaţii concrete; asigurarea raţională maxi-
mă, operativă şi eficientă a sistemului funcţional cu mijloace de conducere în
vederea atingerii scopurilor puse.
Din această noţiune reiese că la baza conducerii este pusă o influenţă sau
alta (ordin, dispoziţie, indicaţie, plan, observaţie, rugăminte), care trebuie să
fie orientată spre un scop, ce determină direcţiile esenţiale şi rezultatele finale
ale activităţii, ţinînd cont de posibilităţile reale ale sistemului şi de relaţiile
de serviciu ce s-au creat în aparatul de conducere. O asemenea interpretare a
esenţei conducerii înaintează o mulţime de sarcini de susţinere a acestei acti-
vităţi – orice acţiune trebuie nu numai organizată, dar şi realizată.
Forma, nivelul reglementării, condiţiile de pregătire a acţiunilor de di-
rijare, precum şi tipul dirijării depind de specificul activităţii sau al situaţiei
apărute în procesul dirijării, pe baza căruia se alege tactica şi modelul meca-
nismului de conducere. Deci, situaţia concretă reclamă acţiuni de conducere
adecvate.
Noţiunile dirijării prezentate mai sus ne permit să formulăm alte sarcini
şi criterii care determină acţiunea de conducere şi anume: concretizare, înţe-
legerea şi promovarea intenţiei, împuternicire, argumentarea în procesul rea-
lizării, repartizarea activităţii dirijării ş.a. Pentru organizarea funcţionării unui
sistem şi realizarea planurilor sînt necesare acumularea, prelucrarea şi analiza
unor informaţii. Astfel, fiecare sistem de conducere reprezintă totalitatea sub-
iecţilor şi obiectelor dirijării, între care circulă informaţia, diferită ca valoare.
Datorită acesteia are loc legătura directă şi cea indirectă.
În baza informaţiei primite, care caracterizează starea sistemului, subiec-
tul dirijării adoptă hotărîrile corespunzătoare, prin care acţionează asupra sis-
55
Capitolul II

temului condus. Schematic, fluxul de informaţii în sistem poate fi reprezentat


în felul următor (figura 2.1).

Acţiunea directă

Subiectul Ieşirea “A”. Intrarea “B”. Obiectul


Intrarea “A” dirijării Legătura directă dirijării Ieşirea “B”

Legătura indirectă

Fig. 2.1. Curentele informaţionale în sistemul dirijat


Intrarea A – avizul informaţional;
Ieşirea A 1 – sarcina de rezolvat;
Intrarea B – însărcinarea pentru executare;
Ieşirea B 1 – rezultatele activităţii în formă de aviz informaţional.

După cum reiese din schemă, prin intrarea A subiectul dirijării obţine
o informaţie în urma studierii situaţiei concrete sau o primeşte de la o orga-
nizaţie superioară. Informaţia se prelucrează, se analizează şi se foloseşte în
luarea hotărîrilor corespunzătoare. Prin ieşirea A 1 informaţia recomandată se
transmite, prin legătură directă, în formă de acţiuni directe, către intrarea B
– obiectul dirijării – pentru executare. Obiectul dirijării transmite rezultatele
activităţii sale prin ieşirea B 1 subiectului dirijării, în formă de aviz informa-
ţional, care caracterizează starea obiectului, schimbările intervenite etc.
După o schemă analogică se face legătura indirectă, care oglindeşte
rezultatele hotărîrilor luate de conducere. Legătura indirectă indică factorii
suplimentari şi accidentali, care pot apărea în procesul dirijării sistemului.
Informaţia primită se prelucrează şi se confruntă cu dirijarea pe care o efec-
tuează subiectul. Astfel, informaţia în procesul comunicării se transmite nu
numai pentru a adopta hotărâri bine argumentate, ci şi pentru ca acestea să fie
îndeplinite corect, eficient.
Dacă apar corectări necesare pentru activitatea sistemului, se elaborea-
ză hotărîri suplimentare de dirijare, care se transmit ca acţiuni corectate (ale
echipei) către obiectul dirijării pentru înlăturarea neajunsurilor. Prin acţiunile
de conducere în practică se stabilesc relaţii şi interacţiuni între subiectul ce
dirijează şi obiectul dirijării.
În funcţie de sfera de conducere, aceste relaţii capătă un conţinut speci-
fic, caracteristic anume sferei date. În teoria ştiinţei conducerii s-au făcut în-
56
Managementul sistemului sănătăţii. Abordare complexă

cercări de clasificare a relaţiilor de dirijare. Astfel, D. M. Kruk (1978) eviden-


ţiază relaţii de ordin fundamental şi suprastructural; interpersonale; inter-
sistemice şi după nivel ierarhic. La baza clasificării date sînt puse felurile de
relaţii, caracterul lor şi apartenenţa ierarhică. Aceasta este premisa teoretică
a problemei. În practică, relaţiile interpersonale se divid în relaţii individuale
şi relaţii colective cu menţinerea subordonării serviciu–funcţiune, la care se
adaugă factorii sociali, economici, psihologici etc. În relaţiile intersistemice,
în afară de cele expuse, un rol esenţial îl joacă interesele sistemului concret;
în acest caz, în relaţii o deosebită importanţă o capătă aspectele politice şi cele
naţional-teritoriale.
Alţi cercetători, de exemplu, V. C. Rapoport şi M. Z. Dulikin (1988),
evidenţiază trei grupe de relaţii organizate: conducerea–supunerea; luarea
deciziilor comune (coordonate); relaţii tehnice.
Fiecare grupă se împarte în subgrupe, care, la rîndul lor, au forme şi legături
proprii. O asemenea subordonare caracterizează mai mult activitatea de condu-
cere decît sistemul condus. O componentă importantă, alături de administrare,
este participarea activă a lucrătorilor în dirijare (organizaţiile obşteşti, deputaţii,
instituţiile sociale, colectivele de muncă, consiliile medicilor-şefi etc.). În ori-
ce colectiv de muncă, lucrul aparatului de conducere, al organizaţiilor obşteşti
oglindeşte viaţa: economică, politică şi spirituală a societăţii. Prin urmare, în
dirijare interacţionează strîns relaţiile de afaceri şi cele de ordin suprastructural.
În acest sens, dirijarea sistemului (de producţie, medical etc.) este în legătură
directă cu dirijarea în întregime, formînd fundamentul ei.

2.3. Abordarea complexă şi căile principale de


perfecţionare a procesului de conducere
După cum am menţionat, orice activitate de conducere, inclusiv dirijarea
ocrotirii sănătăţii, devine tot mai complexă în condiţiile actuale. Perfecţiona-
rea sistemului dirijării practice a instituţiilor ocrotirii sănătăţii este în funcţie
de modul de abordare a problemei, de complexul de sarcini şi de felul în care
acestea vor fi rezolvate.
Sistemul conducerii conţine, după O. A. Deineko (1970), patru compo-
nente esenţiale: organizarea sistemului, metodele de conducere; cultura diri-
jării şi tehnica dirijării (figura 2.2). La rîndul său, fiecare dintre ele conţine
un complex de probleme majore care, pe de o parte, explică conţinutul lor, iar
pe de altă parte determină şi concretizează activitatea echipei de conducere
privind perfecţionarea modelului de conducere ales.
57
Capitolul II

Aşadar, organizarea sistemului implică rezolvarea a şase sarcini:


1. Alegerea componentelor necesare pentru funcţionarea sa.
2. Determinarea şi întărirea legăturilor funcţionale dintre aceste compo-
nente, adică a interacţiunii lor.
3. Determinarea structurii interioare.
4. Dinamizarea activităţii sistemului, de exemplu, pe baza cunoştinţe-
lor, metodelor, instalaţiilor noi sau a reorganizării funcţiilor şi struc-
turilor.
5. Stabilirea unor interacţiuni exterioare şi a unei comunicări avantajoa-
se atît pe verticală, cît şi pe orizontală.
6. Generalizarea experienţei de lucru acumulate şi folosirea ei mai efi-
cientă în condiţiile noi de funcţionare a sistemului.

Sistemul dirijării

Organizarea
Metodele dirijării Cultura dirijării Tehnica dirijării
sistemului

Fig. 2.2. Abordarea complexă a sistemului dirijării

Organizarea sistemului, ca o componentă a conducerii, constă din trei


etape – organizarea părţilor funcţional-structurale ale sistemului; organiza-
rea procesului dirijării; determinarea şi repartizarea funcţiilor de conducere
în procesul activităţii. Modelarea acestor componente necesită argumentare
metodologică şi metodică.
A doua componentă a conducerii include metodele politice, social-psiho-
logice, economice, de drept, organizatorice, matematice, grafice, sociologice
etc., folosite în practica dirijării.
Cultura dirijării include nivelul calificării personalului dirijat, stilul condu-
cerii şi cultura ergonomică. Tehnica dirijării prevede automatizarea sistemului
de dirijare şi automatizarea prelucrării informaţiei. Unii autori (I. M. Slepenko,
Iu. P. Averin, 1970) examinează principiile bine determinate ca pe o componen-
tă de sine stătătoare a conducerii. Aceasta nu este o abordare corectă, deoarece
componentele numite au nevoie de formularea şi elaborarea unor scopuri. Re-
feritor la principiile dirijării, acestea sînt o prioritate a teoriei şi practicii ştiinţei
conducerii ca disciplină de studiere şi cunoaştere, dar nu sînt componente ale ei.
Nu împărtăşim nici opinia altui grup de savanţi (V. G. Şorin, 1972; De Groot,
58
Managementul sistemului sănătăţii. Abordare complexă

1974; V. C. Gasnikov, 1982; A. A. Klementiev, 1985 etc.), care consideră că


viitorul în ştiinţa şi obiectul conducerii îi aparţine tehnicii, mai ales din cauza
introducerii în activitatea personalului de conducere a tehnicii de calcul. Fără
a determina importanţa acestui factor în perfecţionarea sistemului de dirijare,
susţinem părerile şi temerile serioase, expuse în lucrările semnate de V. G. Afa-
nasiev (1973, 1980), V. M. Gluşkov (1974) I. M. Andreev (1980), Iu. Ekateri-
noslavaskov (1988), în care autorii se pronunţă asupra riscului supraaprecierii
acestui factor şi a neglijării altor factori, cum ar fi, de exemplu, factorul uman.
Astfel, V. G. Afanasiev scrie că „omul treptat va beneficia de toate oportunită-
ţile tehnicii de calcul contemporane, însă dirijarea (…) este mai întîi de toate o
problemă economică, socială, ideologică, nu cibernetică, tehnică”.
Complexul de componente pe care îl include sistemul de conducere are o
însemnătate mare pentru activitatea conducătorilor organelor şi a instituţiilor
ocrotirii sănătăţii, pentru optimizarea dirijării, deoarece permite:
1. Alcătuirea planului de perfecţionare a dirijării oricărui sistem sau
subsistem din ocrotirea sănătăţii.
2. Elaborarea programului şi a planului de calificare a personalului de
conducere, individual şi în grupuri.
3. Elaborarea metodelor de control al dirijării într-un sistem sau altul.
4. Analiza informaţiei privind fiecare problemă.

2.4. Direcţiile de bază şi problemele


perfecţionării sistemului de conducere
Perfecţionarea procesului de conducere urmăreşte atingerea scopului
principal – dezvoltarea unor noi sisteme.
Actualmente, particularităţile dirijării sistemului ocrotirii sănătăţii sînt
determinate de trei circumstanţe principale: cerinţe noi faţă de oameni şi faţă
de mecanismul conducerii, posibilităţi noi şi condiţii noi, în care are loc di-
rijarea. Cerinţele actuale presupun un practicism real al conducerii, la baza
căruia trebuie să fie pusă abordarea ştiinţifică.
În condiţiile organizării şi funcţionării potenţiale a sistemelor alternative
ale ocrotirii sănătăţii, aplicarea noilor metode de gospodărire, atribuirea sta-
tutului independenţei în activitatea sistemelor medicale, managerismul sînt o
realitate. De reţinut însă că dirijarea sistemului ocrotirii sănătăţii are particu-
larităţile sale, determinate de faptul că multe probleme ale sănătăţii depăşesc
limitele medicinei şi se înscriu în categoria problemelor sociale.
59
Capitolul II

Modernizarea sistemului de conducere a ocrotirii sănătăţii pe bază


ştiinţifică şi prin modele verificate practic poate fi realizată cu succes numai
printr-un complex de măsuri: dezvoltarea potenţialului de cadre specializate
în dirijare (studierea, ridicarea calificării, aprecierea şi stimularea, permuta-
rea); dezvoltarea calitativă a noilor baze informativ-tehnice cu folosirea teh-
nologiei computerizate; organizarea adecvată a muncii şi crearea condiţii-
lor necesare pentru activitate; elaborarea modelelor raţionale de dirijare şi a
structurii eficiente a sistemelor de conducere; perfecţionarea stilului de con-
ducere; elaborarea bazei legislative şi a materialelor metodice şi tehnologice
argumentate din punct de vedere ştiinţific; redactarea documentelor, a actelor
(de exemplu, a formularului conţinînd cerinţele profesionale, a scrisorii de
intenţie) etc. Deci, problemele perfecţionării sistemului de conducere pot fi
reduse la:
a) competenţa conducerii;
b) operativitatea conducerii;
c) eficienţa conducerii.
Legea lui Bucher este în concordanţă cu aceste cerinţe: „Chiar şi o prac-
tică mică cere o teorie mare”.
Prin urmare, ideea conform căreia optimizarea dirijării nu cere resurse
mari, eforturi fizice, sociale etc. este greşită. Acest proces este relativ lung şi
cere investiţii serioase.

60
Ca p i tolul 3
TEORIA GENERALĂ A SISTEMELOR ŞI METODOLOGIA UTILIZĂRII
EI ÎN DIRIJAREA OCROTIRII SĂNĂTĂŢII

 Noţiuni despre teoria generală a sistemelor


 Esenţa şi destinaţia practică a abordării sistemice
 Clasificarea sistemelor
 Părţile componente şi procesele funcţionale de bază
 Ciclurile organizaţional-funcţionale ale sistemului
 Proprietăţile şi particularităţile sistemelor gestionabile
 Componentele sistemului

3.1. Noţiuni despre teoria generală a sistemelor


Noţiunile de sistem, investigaţii sistemice, abordare sistemică etc. sînt
cunoscute demult. Încă filozofii şi naturaliştii antici au încercat să stabilească
legităţile constituirii cunoştinţelor sistemice. Lucrul acesta a permis desco-
perirea unor legităţi şi atingerea unor performanţe în medicina antichităţii.
Datorită cunoaşterii acestor legităţi au putut fi construite piramidele egiptene,
s-au constituit ceremoniile rituale. Metodologia savanţilor din antichitate a
fost utilizată de succesorii lor, iar rezultatele obţinute de ei ne fascinează pînă
în prezent. Astfel, Galilei a descoperit sistemul solar, D. Mendeleev – siste-
mul periodic al elementelor chimice, I. Newton – legea atracţiei universale,
Ch. Darwin a sistematizat lumea animală şi cea vegetală, V. Popov şi C. Ţiol-
kovski, în baza acestor legităţi, au făcut descoperiri foarte importante, iar în
medicină N. Pirogov a realizat o sistematizare a bolnavilor, pentru a stabili
priorităţile în acordarea asistenţei medicale.
Cu timpul, conţinutul acestor noţiuni a suferit modificări, s-a aprofundat
pe măsura progreselor obţinute de ştiinţele naturale şi cele sociale, a acumulării
experienţei la diferite etape de dezvoltare a societăţii. Vom examina ce trebuie
să înţelegem prin teoria generală a sistemelor de pe poziţiile zilei de astăzi.
Teoria generală a sistemelor este o ştiinţă care studiază particularităţile
şi legităţile de organizare şi funcţionare a sistemelor complexe. Alături de in-
strumentarul său – principiul sistemic, teoria generală a sistemelor constituie
baza metodologică a teoriei conducerii şi organizării. Posibilităţile de aplicare
a ei ca metodologie a dirijării se bazează pe faptul că sistemicitatea este o
proprietate obiectivă şi obligatorie pentru toate obiectele complexe ce ne în-
conjoară şi cu care avem de a face în realitatea existentă.
61
Capitolul III

O interpretare complexă a metodologiei sistemicităţii a făcut-o profe-


sorul Ludwig fon Bertalanffy, care încă în anul 1937 a propus ideea teoriei
generale a sistemelor. El şi-a găsit un adept în persoana profesorului Ch. Bar-
nard de la Universitatea Harvard, care în anii ’30-’40 ai sec. XX a pus bazele
direcţiei sistemice în management. L. Bertalanffy şi Ch. Barnard pot fi nu-
miţi, alături de alţi autori, fondatorii teoriei sistemelor. Ideile lui Ch. Barnard
au fost continuate de teoreticienii direcţiei sistemice G. Simon şi D. March,
Sheldon şi B. McLandghlin. În timp ce cei dintîi examinau conducerea ca pe
un sistem ierarhic complex, care include relaţii formale şi neformale, iar orice
organizaţie – ca pe o anumită identitate, elementele căreia se caracterizează
printr-o unitate organică, aceştia din urmă au descris rezultatele obţinute în
domeniul teoriei generale a sistemelor, au dat interpretare noţiunii de sistem
şi au făcut clasificarea sistemelor.
La izvoarele concepţiei sistemice s-au aflat A. Bogdanov şi V. Gluşkov,
care au anticipat, datorită principiilor ştiinţifico-organizatorice ce le promo-
vau, ideile şi performanţele teoriei generale a sistemelor în cibernetica moder-
nă. Lor le aparţine meritul de a fi elaborat tectologia (teoria legăturii în lanţ),
homeostatica (mecanismul de autoreglare şi autoformare a sistemului, care
îi permite acestuia să reziste la acţiunile din exterior şi să se reorganizeze în
vederea autoconservării). Tot ei au identificat proprietăţile teoriei sistemelor,
iar ulterior ale sinergeticii. Contribuţia ciberneticii actuale la teoria sistemelor
este indubitabilă şi fundamentală.
Cibernetica modernă este o ştiinţă integrată despre dirijarea optimă, ra-
ţională (deci, şi eficientă) a sistemelor dinamice complexe, independent de
natura şi esenţa sistemului (biologic, tehnic, social etc.). Totodată, cibernetica
este interesată de elementul general, comun care determină baza administrării
în genere, independent de specificul obiectelor şi subiecţii dirijării. Analizînd
principiile generale ale procesului de conducere, cibernetica identifică toto-
dată condiţiile şi mijloacele cu ajutorul cărora conducerea se va desfăşura în
parametrii optimi.
Termenul cibernetică a fost introdus în uz la începutul secolului al XIX-
lea de fizicianul şi matematicianul André Marie Ampère, pentru a denumi o
ştiinţă ipotetică privind administrarea statului. Însăşi ştiinţa a apărut mai tîr-
ziu, la mijlocul secolului al XX-lea, cînd Norbert Wiener a generalizat meto-
dele de cunoaştere a sistemelor complexe dinamice de organizare superioară
din natura vie şi cea moartă. Cibernetica se foloseşte de aparatul matematic
şi instrumentarul contemporan. Bazele logice şi matematice ale ciberneticii,
abordările şi metodele de care face uz, mijloacele şi instrumentarul de efec-
tuare a calculelor lărgesc considerabil posibilităţile de analizare a sistemelor
62
Teoria generală a sistemelor şi metodologia utilizării ei în dirijarea ocrotirii sănătăţii

şi proceselor sociale, sporesc eficienţa activităţii de conducere. Studierea ca-


racteristicilor cantitative ale diverselor obiecte sociale şi economice şi expu-
nerea lor cu mijloace matematice oferă posibilitatea de a înţelege mai profund
particularităţile calitative ale fenomenelor sociale, de a le interpreta teoretic
şi, în modul acesta, a le influenţa practic şi activ.
Reprezentanţii iluştri ai ciberneticii o consideră şi o interpretează ca pe o
ştiinţă a proceselor informaţionale. După cum remarca V. M. Gluşkov, ciberne-
tica este ştiinţa despre legile generale ale transformării informaţiei în sistemele
de conducere complexe. Cibernetica este indisolubil legată de informaţie. De
aceea A. N. Kolmogorov a definit cibernetica drept ştiinţă care se ocupă de mo-
dalităţile de receptare, stocare, prelucrare şi utilizare a informaţiei.
În calitate de ştiinţă, cibernetica a argumentat caracterul de semnal al
informaţiei utilizate în dirijarea sistemelor dinamice, a demonstrat că forma
de semnal a informaţiei constituie o trăsătură obligatorie a proceselor de con-
ducere. Cibernetica nu numai că a demonstrat unitatea dintre conducere şi
informaţie în diverse sisteme autogestionabile, totodată sintetizînd un şir de
teorii (în primul rînd, teoria informaţiei, algoritmilor şi conducerii automate),
dar a creat o metodă eficientă de cercetare a acestor sisteme.
Stabilind unitatea dintre conducere şi informaţie, cibernetica le exami-
nează în egală măsură, indiferent de conţinutul sau particularităţile calitati-
ve ale sistemului. De aceea, analiza cibernetică a proceselor de conducere şi
informaţie, proprii unui anumit sistem, trebuie complementată cu o analiză
specifică, care dezvăluie esenţa calitativă, natura sistemului.
Cibernetica studiază numai acele sisteme care au proprietatea de homeos-
tază, adică sînt capabile să restabilească în mod automat echilibrul situaţiei
(în regimul prefigurat). Această ştiinţă a stabilit că, independent de natura
sistemelor complexe dinamice, procesele de dirijare în aceste sisteme se efec-
tuează în conformitate cu principiile fundamentale ale diversităţii necesare,
ale legăturii reciproce dintre subsistemele de dirijare şi cel gestionabil.
Esenţa principiului diversităţii necesare se reduce la faptul că diversi-
tatea unui obiect gestionabil complex determină necesitatea unui subiect al
dirijării care ar dispune de o diversitate necesară. Cu alte cuvinte, diversitatea
stărilor subsistemului de dirijare trebuie să fie nu mai mică decît diversitatea
subsistemului gestionat. Acest principiu oferă posibilitatea de a soluţiona pro-
blema stabilităţii şi cea a calităţii conducerii.
Sistemul trebuie să fie gestionabil nu numai sub aspect funcţional, ci şi
sub aspect structural şi informaţional. Luînd în consideraţie acţiunea princi-
piului legăturii inverse, dirijarea oferă posibilitatea de a monitoriza poziţia
obiectului în fiecare moment, de a controla mişcarea semnalelor-comandă.
63
Capitolul III

Actualmente se fac cercetări în vederea utilizării performanţelor ciberne-


ticii în teoria dirijării sociale. Mulţi savanţi, printre care şi B. B. Melik-Şah-
nazarean, propun idei şi prezintă argumente în favoarea formării unei ştiinţe
speciale – a ciberneticii sociale.
Cibernetica socială cuprinde totalitatea problemelor ce se referă la as-
pectele cantitative ale conţinutului calitativ al informaţiei sociale; totalita-
tea mijloacelor metodice şi tehnice pentru colectarea, prelucrarea, stocarea
şi utilizarea informaţiei sociale; un aparat matematic specific; parametri ai
sistemelor sociale de nivel diferit.
În ultimii 20-25 de ani, în literatura ce tratează probleme de conducere se
atribuie o mare importanţă teoriei sistemelor, în care obiectul central al inves-
tigaţiilor îl constituie sistemul cu proprietăţile şi particularităţile sale caracte-
ristice. Subliniind importanţa teoriei sistemelor în conducere, mulţi autori fac
uz de sintagme cum ar fi secolul sistemelor şi mişcarea sistemică.
Noţiunea de sistem cunoaşte multe definiţii. În literatura de specialitate
există cele mai diverse definiţii ale esenţei şi proprietăţilor sistemului. Astfel,
Dicţionarul filozofic spune că sistemul este „o mulţime ce se află în relaţii şi
legături între ele, care formează o anumită integritate, unitate...”. Unii cerce-
tători determină sistemul ca pe „o totalitate de elemente sau părţi componen-
te, care se află în stare de interdependenţă şi sînt legate reciproc”.
Noi înţelegem prin sistem gestionabil şi organizat o formaţiune dinamică
integră, organizată pe baze sistemice, care constă din totalitatea unor compo-
nente necesare producţiei, acţiunea orientată a cărora asigură noi calităţi şi
proprietăţi integrate, ce nu sînt proprii pentru fiecare din aceste componente
luate aparte.
Componentele sistemului dispun de caracteristici individuale şi de o
anumită complexitate. Conform criteriului structural-funcţional al divizării
ulterioare, pot fi numite două tipuri de componente: subsisteme şi elemente.
Subsistemele sînt componente ale sistemului, compuse la rîndul lor din părţi
ce posedă o anumită independenţă şi execută anumite funcţii, condiţionate
de locul şi rolul lor în structura componentelor respective. Prin elemente s-a
convenit a fi înţelese componentele sistemului care nu pot fi divizate în părţi,
fără a li se pierde certitudinea calitativă, adică ele sînt unităţi structurale in-
divizibile în condiţiile existenţei sistemului dat.
Funcţionarea sistemului de asistenţă medicală reprezintă un proces dina-
mic, în care roluri importante au, pe de o parte, construcţia sistemului, de care
depinde şi caracterul interacţiunii dintre elementele sale; iar pe de altă parte
– acţionarea asupra acestor elemente prin modalităţile cu ajutorul cărora se
obţine cel mai înalt rezultat în executarea funcţiei-scop a sistemului. Aceste
64
Teoria generală a sistemelor şi metodologia utilizării ei în dirijarea ocrotirii sănătăţii

două aspecte ale funcţionării sistemului îşi au expresia în procesele de orga-


nizare şi de conducere.
Pe lîngă noţiunea de sistem, în practica de gestiune există şi noţiunea
de organizaţie, de exemplu, organizaţia sistemului sau sistemul organizat.
Uneori nici nu bănuim că folosind expresia a organiza un sistem descoperim
cel puţin două fenomene – sistemul şi organizaţia.
Există zeci de definiţii ale noţiunii de organizaţie, ceea ce deja înseam-
nă că problema este una complexă. Astfel, prin organizaţie se înţelege „(...)
reglementarea părţilor care formează un întreg şi în sens opus acţionează
astfel încît întregul contribuie la conţinutul părţilor” (N. Wiener). Alte de-
finiţii: „ (...) putem examina părţile ca organizaţionale atunci cînd între ele
apare comunicarea...” (W. Eshly); „Organizaţia este totalitatea regulilor şi
disciplinelor...” (G. Simon). După cum vedem din aceste definiţii, în calitate
de element primordial sau în calitate de bază a organizaţiei au fost luate pe
rînd ordinea, legăturile, omul sau chiar scopul.
Alţi cercetători abordează această problemă în mod diferit, pornind de la
acceptarea caracterului obiectiv al fenomenului studiat, de la înţelegerea lui
ca element al relaţiilor sociale, al raportului dintre general şi particular. De
aceea, de pe poziţiile dialecticii, generalul din definiţiile numite îl constituie
ideea de unitate sau de integritate, adică totalitatea elementelor organizaţiona-
le (componentelor) care determină o anumită formaţiune independentă.
Să încercăm a explica noţiunea de organizaţie. O premisă elementară a
oricărui sistem, a organizării lui este reglementarea elementelor sale constitu-
tive. Cel mai simplu exemplu de reglementare sînt cărţile aşezate într-un anu-
mit fel sau haotic, adică expuse fără de nici o ordine. Apare însă întrebarea:
poate fi considerat sistemul gestionabil, dacă elementele sale sînt reglemen-
tate într-un anumit mod? Nu, încă nu poate fi considerat. Pentru organizare şi
conducere o simplă reglementare nu este suficientă. Mai important este pen-
tru ce există această reglementare. De aceea, reglementarea poate fi numită
structura prin care se înţelege dislocarea elementelor într-o anumită ordine.
Dar această ordine este sistemică în cazul cînd este condiţionată de un scop
ce stă în faţa sistemului. Numai atunci cînd ordinea este condiţionată de scop
e posibilă existenţa organizaţiei.
De aici reiese o altă trăsătură a organizaţiei – ierarhia, relaţiile de cosu-
bordonare dintre componentele sau verigile sistemului. Deoarece elementele
ei execută funcţii diverse, între ele, fireşte, există o anumită cosubordonare
care poate avea diferite niveluri. Prin urmare, cosubordonarea, tipul şi forma
ei constituie o condiţie necesară pentru funcţionarea sistemului.
65
Capitolul III

Astfel, pentru sistemul asistenţei medicale termenul de organizaţie poate


fi definit ca un complex de măsuri social-politice, socioeconomice, organiza-
torico-juridice şi medicale, fundamentat din punct de vedere ştiinţific, realizat
în mod planificat şi care asigură funcţionarea sistemului concret în vederea
satisfacerii mai depline a necesităţilor societăţii şi ale persoanei de restabilire
a sănătăţii.
Evidenţierea teoretică şi practică a procesului de organizare în dirijare
are un sens constructiv şi oferă posibilitatea de a găsi soluţii corecte în două
cazuri – la crearea noilor sisteme de dirijare şi la perfecţionarea celor deja
existente. Consecutivitatea procedurilor procesului de organizare a condu-
cerii şi conţinutul acestui proces în aceste cazuri sînt identice. De aceea, în
procesul organizării conducerii pot fi evidenţiate etapele analogice procesului
de creare a oricărui obiect: investigarea şi modelarea sistemului de conducere
sau investigarea funcţionării sistemului de conducere existent şi elaborarea
măsurilor de perfecţionare a lui; implementarea modelului organizaţional ela-
borat la un obiect concret şi implementarea complexului de măsuri pentru
perfecţionarea funcţionării sistemului; realizarea consecutivă a măsurilor de
menţinere a funcţionalităţii şi de perfecţionare ulterioară a sistemului.
Una dintre caracteristicile principale ale procesului de organizare a con-
ducerii este complexitatea şi continuitatea sa, ceea ce prevede necesitatea
unei anumite organizări a lucrărilor, a planificării etc.
În practica de conducere cotidiană termenul a organiza poate fi definit
ca a face ordine. În raport cu sistemele gestionabile, noţiunea de organizare
se utilizează în cel puţin trei sensuri-scop: în raport cu sistemul în întregime
şi cu părţile sale componente (subiectul dirijării, obiectul dirijării şi blocul
reglementării ştiinţifice); în raport cu procesul – funcţionarea, reglementarea,
starea obiectului etc.; în raport cu funcţia – organizarea activităţii persoanei
sau a organului de conducere în ce priveşte reglementarea, coordonarea, sta-
bilirea, crearea şi funcţionarea raţională a întregului sistem etc.
Structura procesului de organizare constă din şapte blocuri, care condi-
ţionează acţiunile necesare, consecutivitatea lor şi legăturile reciproce dintre
ele. Aceste blocuri pot fi utilizate la soluţionarea problemelor de organizare
a dirijării în orice situaţie, inclusiv la organizarea sistemelor de dirijare prin
programe separate, dar ţinînd cont de specificul chestiunilor abordate.
Blocul 1. Elaborarea obiectivelor sistemului organizaţional.
Uneori sistemul organizaţional este privit ca ceva dinainte stabilit şi în
funcţie de aceasta se încearcă a se crea sistemul de conducere. Mai întîi de
toate, trebuie de creat sistemul organizaţional, iar mai apoi, partea sa compo-
nentă – sistemul de conducere. De aceea, trebuie acordată prioritate analizei
sistemului organizaţional.
66
Teoria generală a sistemelor şi metodologia utilizării ei în dirijarea ocrotirii sănătăţii

Blocul 2. Analiza procesului de stabilire a obiectivelor şi determinarea


componenţei sistemului organizaţional.
Blocul 3. Elaborarea funcţiilor şi a structurii sistemului.
Blocul 4. Elaborarea tehnologiei dirijării şi planificarea activităţii de ad-
ministrare.
Blocul 5. Determinarea conexiunilor, volumului şi a căilor de transmitere
a informaţiei, a ordinii circulaţiei documentelor.
Blocul 6. Selectarea şi utilizarea mijloacelor tehnice.
Blocul 7. Selectarea şi instruirea conducătorilor şi a personalului de con-
ducere.
Elementele unui sistem au roluri diferite şi execută funcţii diferite, de
aceea, în sistem există întotdeauna relaţii de subordonare între componentele
care îl alcătuiesc. Aceasta, la rîndul său, se manifestă printr-o anumită orga-
nizare a lor.
Deci, prin organizarea sistemului trebuie înţeleasă reglementarea ele-
mentelor sale constitutive, spre deosebire de starea sau poziţia lor haotică.
Însă, pentru un sistem gestionabil simpla reglementare este insuficientă. Nu-
mai atunci cînd ordinea şi funcţia elementelor vor fi condiţionate de obiective
vom putea vorbi de un sistem organizat.
Sistemul, organizarea şi conducerea sînt ca o orchestră cu dirijor. Nu este
neapărată nevoie să fii muzician ca să observi cum interacţionează orchestra
şi dirijorul. Ceva asemănător se întîmplă şi în conducere – un sistem bine pus
la punct funcţionează conform comenzilor de dirijare.
Conţinutul noţiunilor organizare (organizaţie) şi conducere adeseori are
o conotaţie care complică înţelegerea lor. Uneori se consideră că „organiza-
rea” include de asemenea noţiunea de conducere şi cauzele care stau la baza
ei. Deşi conţinutul categoriilor numite este înţeles în mod diferit, există o
unanimitate în recunoaşterea faptului că dirijarea de cele mai multe ori este
privită ca metodă, formă a unei anumite acţionări asupra obiectului condus.
Nu avem, practic, rezerve faţă de o asemenea interpretare.
Este evident că o anumită acţiune are loc deoarece numai în urma ei pot
fi obţinute rezultatele necesare. Anume în acest scop este întreprinsă acţiunea.
Motorul unui automobil este pornit anume pentru a pune acest automobil în
mişcare, scopul călătoriei fiind stabilit în prealabil. Dar rotirea cheii de aprin-
dere nu ar fi dus la rezultatul dorit, dacă sistemul automobilului nu ar fi fost
adus într-o asemenea stare organizaţional-funcţională care să-i permită să în-
ceapă a funcţiona de la o anumită acţiune – rotirea cheii.
67
Capitolul III

3.2. Metodologia sistemică. Esenţa şi destinaţia


practică a abordării sistemice
Baza metodică a teoriei sistemelor o constituie metodologia sistemică,
metodele componente ale căreia ar fi: abordarea sistemică, analiza sistemică,
analiza sistemico-funcţională, analiza factorială, „umanizarea muncii” ş. a.
Abordarea sistemică şi analiza sistemică sînt metodele cele mai răspîn-
dite în literatura despre management. Deoarece deseori fiecare cercetător atri-
buie acestor termeni un anumit sens, nu există o definiţie univocă sau general
acceptată. În afară de aceasta, îmbinarea abordare sistemică fiind în vogă, s-a
transformat într-o etichetă pentru orice operaţii de conducere realizate cu suc-
ces, uneori chiar pentru a le conferi o formă fundamentată ştiinţific şi pentru
a camufla deplina lipsă de temei a unor sau altor concepţii.
În literatura de specialitate definiţiile noţiunilor de abordare sistemică
şi analiză sistemică au o interpretare diferită. Totodată, aceste două noţiuni
sînt prezentate ca fiind identice. Considerăm greşit acest punct de vedere, mai
întîi de toate, sub aspect metodologic. Împărtăşim opinia lui V. I. Kant, care
consideră că analiza sistemică, spre deosebire de abordarea sistemică, „se
utilizează pentru soluţionarea problemelor practice, aplicate (...)”. Prin ur-
mare, analiza sistemică poate fi examinată ca o metodă a abordării sistemice.
Sub acest aspect glosarul analizei sistemice este apropiat de glosarul teoriei
jocurilor şi soluţiilor, cercetării operaţiilor şi modelării. Ambele aceste meto-
de asociază, grupează, unesc direcţia sistemică a investigaţiilor şi activitatea
practică.
În mod diferit este tratată şi esenţa metodicii abordării sistemice. Unii
autori consideră abordarea sistemică o metodă de cercetare (I. M. Slepenkov
şi coaut., 1987), metodă de cunoaştere (V. I. Kant, 1978) sau modalitate de
gîndire (M. H. Mescon şi coaut., 1992). P. I. Kaliu (1976), spre exemplu, prin
abordare sistemică înţelege „(...) procesul de cercetare a sistemului ce func-
ţionează la momentul dat, cu scopul de a studia stările, structurile, organiza-
rea, relaţiile lui (...), diversele aspecte ale funcţionării sistemului, resursele
lui, legăturile interne şi externe”. În opinia autorului, esenţa abordării siste-
mice constă în aceea că „fenomenele şi procesele ce se desfăşoară în natură şi
societate, lucrurile şi obiectele sînt privite ca sisteme integre (...). De aceea,
reprezentarea despre integritatea obiectului studiat este punctul de pornire,
punctul iniţial pentru orice studiu sistemic”. Putem fi de acord cu această afir-
maţie, cu o singură excepţie: abordarea sistemică se aplică nu numai pentru
studierea sistemului în funcţiune, dar şi pentru organizarea lui.
68
Teoria generală a sistemelor şi metodologia utilizării ei în dirijarea ocrotirii sănătăţii

Abordarea sistemică este o metodă de cunoaştere, de organizare, adică


de perfecţionare şi de gîndire logică, care examinează relaţiile şi integritatea
sistemelor dirijate. Abordarea sistemică este obiectul unei discipline ştiinţifi-
ce speciale – a teoriei generale a sistemelor, iar conducerea în aspectul cel mai
general poate fi definită ca reglementarea sistemului.
Abordarea sistemică a conducerii include trei etape consecutive: la prima
etapă este determinată sfera, sînt precizate domeniul şi limitele activităţii sub-
iectului dirijării, sînt stabilite (pentru orientare) necesităţile informaţionale
adecvate; la cea de a doua etapă sînt realizate investigaţiile necesare (analiza
sistemică); la cea de a treia sînt elaborate variantele alternative de soluţionare
a anumitor probleme şi se face alegerea variantei optime pentru fiecare pro-
blemă (se fac evaluări ale experţilor, inclusiv o expertiză independentă).
În vederea abordării sistemice, conducerea este obligată să asigure şi să
perfecţioneze unitatea structurală şi funcţională a sistemului, să descopere şi
să lichideze obstacolele din calea mişcării spre scop, să asimileze sau să neu-
tralizeze elementele care destabilizează sistemul atît din interior, cît şi din ex-
terior. Anume în aceste acţiuni se manifestă în primul rînd principiul abordării
sistemice în conducere. În practica de toate zilele, aceasta înseamnă analiza
multilaterală a deciziilor luate, a tuturor variantelor posibile de realizare a lor,
de coordonare a eforturilor în diverse direcţii.
La soluţionarea sarcinilor de dirijare în sistemele sociale se ia în calcul
relaţia dintre problemele economice, social-politice şi culturale. În activitatea
de cercetare ştiinţifică, didactico-pedagogică şi de conducere pornim de la
faptul că esenţa abordării sistemice ca metodă de cunoaştere, organizare şi
gîndire logică are la bază şase aspecte: al elementelor sistemice, sistemic-
funcţional, sistemic-structural, sistemic-integraţional, sistemic-comunicaţio-
nal şi sistemic-istoric.
Înţelegerea esenţei abordării sistemice are o mare importanţă nu numai
pentru abordările teoretice ale unor sau altor probleme, dar şi pentru practica
de conducere, de exemplu, pentru modelarea sistemelor gestionabile, a părţi-
lor lor componente, inclusiv pentru sistemul asistenţei medicale.
Unii autori (A. Iu. Obolenski şi coaut., 1999), caracterizînd esenţa abor-
dării sistemice, accentuează încă două aspecte ale acesteia: cel al obiectivului
sistemic şi cel al gestiunii sistemice. Nu împărtăşim o asemenea abordare din
simplul motiv că scopul (obiectivul) şi dirijarea se referă la factorii de stabi-
lizare a sistemelor: primul determină direcţia de modelare a sistemului, cel
de-al doilea asigură menţinerea sistemului pe direcţia prefigurată.
Analiza literaturii de specialitate, precum şi experienţa acumulată pe par-
cursul mai multor ani demonstrează necesitatea stringentă de a utiliza meto-
69
Capitolul III

dologia sistemică în practica de conducere la organizarea şi asigurarea func-


ţionării unor sau altor sisteme. Pentru ca sistemul să funcţioneze, în afară de o
organizare este necesară încă o condiţie – conducerea, administrarea acestuia.
Condiţia dată totdeauna e prezentă acolo unde munca este organizată.
Noţiunea de conducere este aplicabilă nu numai pentru economia ţării şi
ramurile ei, ci şi pentru asistenţa medicală, spre exemplu. Un sistem nu poate
fi dirijat fără a cunoaşte şi fără a ţine cont de specificul său, limitîndu-ne doar
la cunoştinţele generale despre conţinutul diverselor sisteme.
Sistemul asistenţei medicale, ca şi cel al ocrotirii sănătăţii, poate şi tre-
buie să dispună de teorii moderne privind dirijarea, de metodici şi metode de
organizare a activităţii nemijlocite. În continuare ne vom expune asupra teo-
riei sistemelor, metodelor abordării sistemice şi analizei sistemice. Anume de
pe aceste poziţii ocrotirea sănătăţii şi asistenţa medicală pot fi examinate nu
ca nişte conglomerate de elemente componente, ci ca sisteme integre, com-
plexe şi dinamice.

3.3. Clasificarea sistemelor


Cea mai cunoscută este clasificarea sistemelor propusă de autorii englezi şi
expusă în cartea Sisteme informaţionale în administrarea procesului de produc-
ţie (1982). Conform acestei clasificări, sistemele pot fi de următoarele tipuri:
1. Conceptuale. Acestea reprezintă o totalitate de caracteristici, de con-
cepţii (idei conceptuale). Particularităţile lor sînt legate de structurile
teoretice şi nu pot avea corespondente în lumea reală. Acestea sînt
ştiinţa, teoriile.
2. Empirice, care reprezintă sisteme operative concrete, compuse din oa-
meni, materiale, tehnică, resurse şi alte obiecte materializate, reale.
3. Naturale, care sînt legate de natură şi la crearea cărora nu a participat
omul (sistemul solar, organismele vii etc.).
4. Artificiale sînt sistemele care au fost create de om.
5. Sociale, care sînt compuse din oameni, organizaţii, instituţii, partide,
uniuni etc.
6. Deschise – sisteme care interacţionează cu mediul extern, cu alte sis-
teme, cu organismele vii etc. O caracteristică a sistemelor deschise
o constituie faptul că ele manifestă tendinţe spre un grad superior de
autoorganizare şi dezvoltare.
7. Închise sînt sistemele care nu interacţionează deloc sau aproape deloc
cu mediul extern, care au limite stricte.
70
Teoria generală a sistemelor şi metodologia utilizării ei în dirijarea ocrotirii sănătăţii

8. Permanente sînt sistemele care există într-o perioadă de timp foarte


lungă.
9. Provizorii, care sînt create pe o perioadă anumită, iar apoi sînt lichi-
date.
10. Stabile. Proprietăţile şi funcţiile acestor sisteme nu se modifică esen-
ţial sau se modifică în formă de cicluri repetate.
11. Statice. Sisteme în care lipseşte sau aproape că lipseşte mişcarea
(cristalele din diamante).
12. Dinamice. Sisteme în care mişcarea se produce încontinuu şi activ,
au loc modificări.
După gradul de complexitate se deosebesc sisteme simple şi complexe.
Cele simple sînt alcătuite dintr-un număr nu prea mare de elemente şi execută
funcţii limitate, iar sistemele complexe au o structură ramificată, un număr
considerabil de elemente şi execută funcţii mai complicate.
În opinia lui M. A. Setrov (1978), cea mai firească este clasificarea siste-
melor conform principiului şirului linear ierarhic al nivelurilor structurale:

Închise: Deschise:
Fizice Organizaţionale
Biologice Sociale
Naturale Artificiale
Logice Mecanice
Statice Dinamice
Nereglabile Reglabile
Externe Interne
Cu legătură directă Cu legătură indirectă
Negative Pozitive
Adaptabile Autoperfectibile.
După structura ierarhică, sistemele pot fi de nivelul întîi, doi, trei etc.
Totodată, se consideră primar acel sistem formaţiunea căruia nu admite divi-
zarea ulterioară a elementelor componente.
Sistemele ierarhice au anumite particularităţi: repartizarea consecutivă
pe verticală a subsistemelor ce alcătuiesc sistemul concret; prioritatea de ac-
ţionare cu drept de intervenţie a subsistemelor de ordin superior; dependenţa
acţiunilor subsistemelor de ordin superior de executarea reală a funcţiilor lor
de către subsistemele inferioare.
După gradele ierarhice, sistemele pot fi clasificate în sisteme moarte şi
sisteme vii.
71
Capitolul III

La sistemele moarte se referă: structurile statice, sistemele dinamice sim-


ple cu mişcare prefigurată, sisteme cibernetice cu legătură inversă. Sisteme vii
sînt: sistemele deschise cu structură autoasigurată (nivelul celular); organis-
mele cu capacitate redusă de percepere a informaţiei (nivelul plantelor); orga-
nismele cu o capacitate mai dezvoltată de percepere a informaţiei (animalele);
oamenii (conştiinţă de sine, gîndire); sistemele sociale (societatea umană);
sistemele transcendente din afara conştiinţei noastre.
Pentru management prezintă interes deosebit sistemele sociale. Orice sis-
tem social posedă un anumit dezechilibru, pentru care sînt proprii anumite fluc-
tuaţii şi bifurcaţii. Din această cauză, se poate doar presupune cum va fi traiec-
toria dezvoltării unui sistem social. Toate sistemele sociale au un număr foarte
mare de parametri aflaţi în dependenţă reciprocă, o subordonare neliniară.
După caracterul relaţiilor dintre sistem şi mediu, toate sistemele se îm-
part în sisteme închise şi sisteme deschise. Pentru sistemele închise este ca-
racteristică o determinare rigidă şi liniaritate în dezvoltare, ceea ce defineşte
un caracter similar pentru dirijarea lor. Spre deosebire de sistemele închise,
cele deschise presupun schimbul de substanţe, de energie şi informaţie cu
mediul extern în orice punct de contact; un caracter stocastic al proceselor.
Conducerea sistemului în asemenea condiţii capătă un caracter calitativ nou:
menţinerea echilibrului şi a stabilităţii sistemelor dezechilibrate şi instabile
exclude posibilitatea de a utiliza o variantă unică cunoscută dinainte, ci pro-
pune elaborarea unei variante optime în baza abordării pluraliste. Aceasta în-
seamnă că un caracter rigid, de directivă al dirijării este posibil doar în calitate
de caz particular în examinarea mulţimii de variante de adoptare a deciziilor
de conducere.
În afară de cele numite deja, mai deosebim sisteme sociale, biologice,
informaţionale, psihologice, filozofice, tehnice, organizaţionale, de dirijare
etc. Fiecare gen de sisteme, pe lîngă proprietăţile comune, caracteristicile şi
cerinţele faţă de organizarea lor, mai posedă şi particularităţi specifice de or-
ganizare şi funcţionare.

3.4. Părţile componente şi procesele funcţionale


de bază
Un sistem gestionabil şi, prin urmare, organizat, în aspect structural-
funcţional, constă din trei părţi componente obligatorii: subiectul dirijării,
obiectul de dirijare şi blocul reglementării ştiinţifice sau serviciul asigurării
informaţional-analitice (figura 3.1).
72
Teoria generală a sistemelor şi metodologia utilizării ei în dirijarea ocrotirii sănătăţii

Subiectul dirijării (SD) este partea componentă obligatorie a sistemului


gestionabil, organizată pe bază sistemico-funcţională pentru atingerea unor
obiective concrete şi care asigură conducerea sistemului în conformitate cu
nivelul lui ierarhic, statutul şi împuternicirile (inclusiv cele suplimentare) cu
care a fost dotat.
Obiectul dirijării (OD) este partea componentă obligatorie a sistemului
gestionabil, organizată pe bază sistemico-funcţională, avînd un obiectiv unic
care asigură realizarea nemijlocită a sarcinilor de producţie propuse şi a unor
funcţii separate de conducere.
Blocul reglementării ştiinţifice sau serviciul de asigurare informaţional-
analitică (SAIA) este partea componentă a sistemului, organizat pe baze sis-
temico-funcţionale pentru atingerea unor obiective concrete şi destinat pentru
colectarea, prelucrarea, analiza, transmiterea şi păstrarea (stocarea) informaţiei
de dirijare. În felul acesta, SAIA reprezintă un sistem care include mijloacele şi
canalele de legătură dintre subiectul dirijării şi obiectul dirijării, comunicarea şi
schimbul de informaţii dintre persoanele cu funcţii de răspundere şi subalterni,
comunităţi sociale, sisteme de gospodărire (economice) şi organizaţii.

Subiectul dirijării Blocul


reglementărilor ştiinţifice
sau serviciul
de asigurare informaţional-
Obiectul dirijării analitică

Acţiune directă
Acţiune funcţională
Fig. 3.1. Părţile componente structural-funcţionale ale sistemului gestionat

După cum rezultă din definiţii, fiecare din părţile componente ale sis-
temului îşi are în cadrul sistemului statutul său şi destinaţia sa funcţională.
Totodată, aceste componente se află într-o dependenţă reciprocă de dirijare şi
de producere, ceea ce în schemă este demonstrat prin legăturile directe (unila-
terale) şi indirecte (bilaterale) de acţionare sau, mai precis, de interacţiune.
Orice sistem gestionabil are la bază procese funcţionale specifice şi fac-
tori de stabilizare sistemică specifici. Sub aspect general, relaţiile funcţionale
care pot fi exprimate sînt analoage pentru toate sistemele: intrarea sau por-
nirea, setul de acţiuni, adică operaţii şi proceduri, ieşirea sau producerea şi
legătura inversă (figura 3.2).
73
Capitolul III

Pornirea Setul de operaţii şi Producerea


(I) proceduri (II) (III)

Legătura inversă
(IV)

Fig. 3.2. Procesele funcţionale ale sistemului gestionabil

După cum se poate observa din figura 3.2, toate procesele funcţionale ale
sistemului se află în interdependenţă, ceea ce conferă sistemului un caracter
unitar şi dinamic al funcţionării. În felul acesta, modelul structurii de organizare
a sistemului determină schema lui funcţională. O asemenea abordare se află în
deplină concordanţă cu legea ştiinţei conducerii care prevede corelarea struc-
turii şi funcţiei. Fiecare proces funcţional concret îşi are particularităţile sale,
conţinutul căruia determină setul general de operaţii de dirijare (departamental-
tehnologice) şi de proceduri pentru sistem în întregime sau pe cele specifice, ce
depind de specificul activităţii de producţie a unor sisteme separate.
I. Pornirea (input). În funcţie de caracterul sistemului, în el pot fi in-
troduse cele mai diverse surse, criterii, măsuri, date, cei mai diverşi factori,
oameni. De exemplu, tineretul studios – pentru sistemul de învăţămînt în în-
tregime sau unele instituţii de învăţămînt în particular; pacienţii – pentru in-
stituţiile sistemului de asistenţă medicală; omul, societatea, colectivul – pen-
tru sistemul ocrotirii sănătăţii etc.
II. Operaţiile şi procedurile. Aici obiectele introduse în sistem sînt su-
puse unei anumite acţiuni, fiind transformate în rezultate finale. Astfel, pen-
tru şcoală acţiunea este învăţarea elevilor să scrie, să citească, să însuşească
programele la diferite discipline etc.; pentru o instituţie medicală – stabilirea
anamnezei, investigarea, stabilirea diagnosticului şi tratamentul pacientului,
precum şi perfectarea documentelor medicale individuale, acordarea consul-
taţiilor etc.; pentru sistemul ocrotirii sănătăţii – elaborarea şi realizarea pro-
gramelor de menţinere şi fortificare a sănătăţii întregii populaţii sau a unor
categorii separate, cum ar fi, de exemplu, angajaţii unor întreprinderi indu-
striale etc.
III. Producerea (output). Acestea sînt rezultatele finale ale activităţii sis-
temului în raport cu obiectul introdus (pentru şcoală – nivelul reuşitei ele-
vului, cunoştinţele durabile; pentru instituţia medicală – starea sănătăţii pa-
cientului: ameliorarea stării de sănătate, însănătoşirea, trecerea bolii în fază
cronică, invalidizarea, decesul).
74
Teoria generală a sistemelor şi metodologia utilizării ei în dirijarea ocrotirii sănătăţii

IV. Legătura inversă. Cu ajutorul legăturii inverse se realizează multe


operaţii de corectare a sistemului. Legătura inversă are un rol deosebit de
mare în sistemele de gestiune. Astfel, după terminarea studiilor elevul obţine
o diplomă de absolvire în baza căreia se poate înscrie la o instituţie de învăţă-
mînt superior; după terminarea tratamentului pacientului într-un staţionar i se
dau recomandări privind respectarea regimului prescris de medic, iar pentru
instituţiile de ambulatoriu, policlinici sau instituţiile profesionale sînt prescri-
se recomandări privind realizarea complexului de măsuri medico-sociale de
profilaxie, se descrie cura terapeutică realizată, rezultatele investigaţiilor şi
ale tratamentului.

3.5. Ciclurile (etapele) organizaţional-funcţionale


ale sistemului
Vitalitatea oricărui sistem gestionabil, la fel ca şi viaţa omului, trece prin
nişte etape, care au particularităţile lor. Se pot evidenţia următoarele şase eta-
pe în dezvoltarea sistemului:
1. Naşterea (organizarea) sistemului. Această fază este legată de scopu-
rile propuse sistemului pentru satisfacerea, de exemplu, a cererii de asistenţa
medicală a populaţiei. La această etapă sînt necesare asemenea calităţi ca
încrederea în succes, curajul de a risca, capacitatea înaltă de muncă, sprijinul
din partea celor ce vă împărtăşesc cauza etc.
2. Copilăria sistemului. Această perioadă este neproporţională compa-
rativ cu potenţialul de dirijare aflat la dispoziţie şi cu posibilităţile tehnolo-
gice de creştere ale sistemului. Anume din cauza incompetenţei, a lipsei de
experienţă a persoanelor de conducere la această etapă sistemul poate suferi
un eşec total (conform datelor din literatura de specialitate, 90% din firmele
americane mici falimentează anume în această fază).
3. Tinereţea sistemului este trecerea de la managementul complex la cel
diferenţiat. Riscul este înlocuit de calcule, de căutarea unor variante echili-
brate de decizii. La această etapă, în aparatul de conducere apar oameni cu o
specializare îngustă (economist, specialist în marketing şi publicitate, jurist,
psiholog-sociolog, metodist, inginer-programator etc.). Aparatul de conduce-
re suferă şi el o metamorfoză, dîndu-se preferinţă acţiunilor prescriptive indi-
viduale privind cele mai importante chestiuni în raport cu discutarea colectivă
a problemelor şi căutarea colectivă a soluţiilor.
4. Maturitatea. La această etapă se implementează cunoştinţe, metode
şi metodici, tehnologii noi din sfera de activitate, acestea din urmă avînd un
75
Capitolul III

spectru diferenţiat. La putere vin conducători-administratori cu experienţă,


iar specialiştii talentaţi sînt înlocuiţi de cei docili. Membrii aparatului de con-
ducere selectează specialiştii după principiul „cu cît mai întunecat este cerul,
cu atît mai intens va lumina steaua mea”. Se naşte conştiinţa plină de sine a
unei bunăstări depline, a finalităţii mişcării ulterioare, a infailibilităţii şi in-
dispensabilităţii totale.
Aceasta este prima treaptă a scării care duce la ieşirea sistemului din pro-
cesul de dezvoltare continuă. Lungimea scării, precum şi durata urcării (că-
derii) sînt determinate de competenţa şi profesionalismul conducătorului, de
priceperea de a pune în funcţiune (de a restructura) modelul de conducere.
5. Îmbătrînirea se caracterizează prin triumful birocraţiei, al conserva-
tismului şi surzenia structurilor masive faţă de ideile noi. La această etapă
sistemul funcţionează neritmic, tot mai des apar întreruperi, defecte. Trep-
tat dispar calităţile şi semnele distinctive, caracteristice pentru primele două
etape. Lucrurile merg tot mai prost. Organizaţia (sistemul) trebuie să lupte
pentru supravieţuire. Dacă nu se întreprind măsuri urgente, falimentul este in-
evitabil. De aceea, conducătorul şi aparatul de conducere trebuie să acţioneze
prompt, în caz contrar lucrul acesta îl vor face alţii.
6. Renaşterea. Pentru această etapă este caracteristică utilizarea cunoş-
tinţelor şi dexterităţilor noii echipe, opiniile membrilor căreia oferă posibili-
tatea de a realiza programul de restructurare internă şi externă, iar caracterul
activităţii şi năzuinţelor lor aminteşte, în esenţă, faza de naştere a sistemului.
Totul porneşte de la început. În felul acesta, orice sistem gestionabil trăieşte
perioade – şi acest lucru este absolut legitim – ba de ascensiune, ba de căderi,
adică se observă tendinţa de a trece prin toate ciclurile naturale ale funcţionă-
rii şi vitalităţii.

Factorii de stabilizare sistemică


Stabilitatea structurii şi a funcţiei sistemelor gestionabile sînt asigurate
de factorii de stabilizare sistemică. La aceşti factori pot fi atribuite obiectivul,
procesul şi funcţiile managementului.
Obiectivul (scopul) sistemului reprezintă rezultatele prognozate, planifi-
cate şi dorite, care trebuie să fie atinse de organizaţie. Activitatea sistemului
este orientată spre atingerea obiectivului. Caracterul complex al sistemului
este condiţionat de multiplicitatea obiectivelor. Printre obiectivele de nivel
diferit se manifestă mai întîi de toate funcţia obiectivală principală sau mi-
siunea sistemului, care este determinată de diviziunea socială a muncii şi
condiţionează direcţiile principale de activitate a sistemului. Misiunea oferă
76
Teoria generală a sistemelor şi metodologia utilizării ei în dirijarea ocrotirii sănătăţii

subiecţilor din mediul extern o reprezentare generală despre sistem, destinaţia


şi obiectivele lui, mijloacele pe care urmează să le utilizeze în activitatea sa,
filozofia dirijării lui etc. În afară de aceasta, misiunea contribuie la coeziunea
sistemului, la unificarea lui, la formarea spiritului şi culturii corporative.
Ţinînd cont de mijloacele şi posibilităţile care se află la dispoziţia siste-
mului şi în funcţie de intervalul necesar pentru realizarea obiectivelor, acestea
se împart în obiective de perspectivă (strategice, de lungă durată) şi operative
(pe termen scurt, cele mai apropiate). Obiectivele se mai pot deosebi în funcţie
de complexitatea formulării lor (complexe, particulare), de importanţa pentru
dezvoltarea sistemului (esenţiale, neesenţiale), de nivelul de argumentare a
lor (empirice, argumentate din punct de vedere ştiinţific) şi după gradul de
certitudine (planificate, prognozate).
O importanţă esenţială o are şi împărţirea obiectivelor în intermediare
şi finale, ceea ce este condiţionat de luarea în calcul a condiţiilor concrete,
specifice de dezvoltare a obiectului gestionat. Obiectivele, iar mai apoi şi sar-
cinile concrete ale subdiviziunilor structurale ale sistemului sînt determinate
în procesul decompoziţiei obiectivului general al sistemului.
Obiectivele de toate nivelurile, care formează obiectivul general al sis-
temului (întreprinderii, firmei, instituţiei), trebuie să satisfacă cerinţele de
concreteţe (rezultat formulat); de realizare în timp (de scurtă sau de lungă
durată); de accesibilitate; de coordonare, continuitate reciprocă; de eficacitate
(rezultabilitate şi profitabilitate).
Importanţa realizării exacte a obiectivelor sistemului este evidentă.
Obiectivele sînt punctul de pornire al planificării şi stau la baza constituirii
relaţiilor organizatorice şi a structurilor. Pe obiective se bazează sistemul de
motivare şi stimulare; în sfîrşit, obiectivele sînt punctul de reper în procesul
controlului şi evaluării rezultatelor muncii fiecărui lucrător, a subunităţilor şi
a sistemului în întregime.
În orice sistem mare, care are subunităţi structurale şi cîteva niveluri de
conducere, se constituie o anumită ierarhie, ce reprezintă un rezultat al de-
compoziţiei obiectivelor de nivel superior (începînd de la cel general – prin-
cipala funcţie obiectivală) în nivel de ordin inferior.
Trăsătura constituirii ierarhice a obiectivului sistemului constă în aceea că,
în primul rînd, obiectivele de ordin superior totdeauna au un conţinut mai am-
plu şi un termen mai lung pentru a fi atinse; în al doilea rînd, obiectivele de nivel
inferior servesc, într-un anumit sens, drept mijloace pentru atingerea obiective-
lor de ordin superior. Ierarhia obiectivelor are în sistem un rol foarte important,
deoarece uneşte toate componentele şi asigură orientarea activităţii subunităţi-
lor spre atingerea obiectivelor de ordin superior. Dacă ierarhia a fost construită
77
Capitolul III

corect, atunci fiecare subunitate structurală, atingînd obiectivul său, îşi aduce
contribuţia la activitatea generală pentru atingerea obiectivului general.
Astfel, obiectivul pus în faţa sistemului integrează acest sistem, uneşte com-
ponentele lui, asigură interacţiunea internă şi externă în baza funcţiilor realizate.
În baza exemplului cu sistemul de asistenţă medicală se poate demonstra
că, deoarece obiectivul lui este participarea la restabilirea şi ocrotirea sănătă-
ţii populaţiei, componentele lui, care includ această funcţie în mod obiectiv,
se dovedesc a fi cele principale. Acestea sînt organe, instituţii, idei şi abordări
ştiinţifice care au o orientare profilactică. Dar sistemele, în special cele de
asistenţă medicală sau de ocrotire a sănătăţii, adeseori se dezvoltă în condiţii
nefavorabile. Atingerea obiectivelor se realizează prin funcţiile managemen-
tului. Astfel, în management principalul este a determina obiectivele ce cores-
pund misiunii sistemului, intereselor lui şi, prin urmare, a identifica funcţiile
managementului care realizează aceste obiective.
Pentru realizarea obiectivelor sistemul trebuie să dispună de anumite
mecanisme. Deci, pe lîngă selectarea specifică a componentelor şi funcţiilor,
pe lîngă organizarea specifică a structurii etc., există şi alţi factori de consti-
tuire sistemică şi de stabilizare sistemică.

3.6. Proprietăţile şi particularităţile sistemelor


gestionabile
O particularitate a oricărui sistem este integritatea sa (proprietăţile sis-
temului nu pot fi reduse la suma elementelor lui constitutive, imposibilitatea
de a deduce din aceste elemente proprietăţile întregului sistem). Sîntem în
drept să examinăm conducerea ca un sistem deosebit, care include subiectul
şi obiectul conducerii, procesul de conducere propriu-zis şi legătura inversă
dintre obiect şi subiect.
Sistemul este examinat mai întîi de toate ca o formaţiune integră (ceea
ce este foarte aproape de traducerea ad-literam din limba greacă a cuvîntului
sistem – integritate alcătuită din părţi). Sistemul nu este o totalitate simplă de
obiecte lipsite de orice legături interioare, ci o totalitate în care toate compo-
nentele sînt legate reciproc şi interacţionează între ele şi care, în consecin-
ţă, reacţionează la acţiunile din exterior ca ceva integru. De aceea, studierea
separată a părţilor nu poate oferi informaţii adecvate despre sistem. Partea
componentă în sine, luată separat, în afara sistemului, ruptă din structură,
reprezintă cu totul altceva în comparaţie cu aceeaşi parte examinată în com-
ponenţa sistemului integru.
78
Teoria generală a sistemelor şi metodologia utilizării ei în dirijarea ocrotirii sănătăţii

Am menţionat că sistemele integre posedă o structuralitate (posibilitatea


de a descrie sistemul prin stabilirea structurii lui), adică ele au structura, for-
ma lor de organizare. Apare fireasca întrebare: care este relaţia dintre structu-
ră şi organizarea sistemului?
Structura înseamnă construcţia internă a oricărui sistem. Ea caracte-
rizează legăturile reciproce şi raporturile dintre elementele (componentele)
sistemului şi subordonarea lor. Se deosebesc trei tipuri de legături între ele-
mente: mecanică sau fizică (realizată pe calea schimbului de eforturi); trofică
(realizată prin schimbul de energie); informaţională sau prin semnale (reali-
zată prin schimbul de informaţii şi semnale).
Organizarea exprimă interacţionarea elementelor în asigurarea funcţio-
nalităţii şi dezvoltării sistemului; ea menţine însăşi existenţa sistemului. Atît
legăturile reciproce, cît şi interacţiunea elementelor (componentelor) siste-
mului posedă un caracter de legătură cauză–efect, de aceea, modificarea sau
dispariţia unui sau mai multor elemente pot conduce la modificarea sistemu-
lui în întregime.
Între structură şi organizare există un coraport în care structura carac-
terizează legătura reciprocă şi subordonarea componentelor sistemului, iar
organizarea exprimă interacţiunea lor, asigurînd funcţionarea şi dezvoltarea
sistemului, menţinînd existenţa lui.
De pe poziţiile abordării sistemice, managementul este o proprietate a
sistemului care tinde spre păstrarea funcţiei şi structurii sale, spre consoli-
darea legăturilor interne şi externe, pentru ca pe această bază să realizeze
perfecţionarea şi dezvoltarea ulterioare, bine orientate în limita parametrilor
preconizaţi. De aceea, nu orice sistem poate fi gestionabil. Pentru aceasta el
trebuie să corespundă celor 10 condiţii proprii tuturor sistemelor:
1. Existenţa unor subsisteme de dirijare şi gestionabile (SD – subiectul
dirijării şi OD – obiectul dirijării).
2. Existenţa legăturilor cauză–efect dintre elementele sistemului şi anu-
me – între SD şi OD. Aceasta înseamnă că dirijarea este posibilă,
dacă SD şi OD reacţionează la modificările ce apar în cazul unuia sau
a celuilalt. Pentru aceasta trebuie să existe legătura inversă.
3. Dinamicitatea sistemului – capacitatea lui de a trece dintr-o stare cali-
tativă în alta, rămînînd sistem.
4. Prezenţa în sistem a parametrului, acţiunea asupra căruia poate mo-
difica decurgerea procesului (durata medie de aflare a pacientului în
pat; termenele de investigare a pacientului; selectarea şi repartizarea
corectă a cadrelor, formarea rezervei de cadre). Asemenea parametri
pot fi, mai întîi de toate, obiectivul şi sarcinile.
79
Capitolul III

5. Nu numai capacitatea de a reacţiona la acţiunea de gestiune, dar şi


capacitatea de a o amplifica (profesionalismul şi calificarea cadrelor,
rolul organizaţiilor obşteşti, gradul de consolidare a colectivului).
6. Posibilitatea de a colecta, prelucra, analiza, transmite şi a acumula
informaţia. Odată cu apariţia informaţiei ia sfîrşit uniformitatea din
sistem, sporeşte nivelul de organizare, se diminuează entropia. In-
formaţia se află într-o dependenţă inversă de entropia sistemului. În
timp ce entropia este măsura haosului, cantitatea de informaţie este
măsura organizării.
7. Caracterul bine orientat, antientropic al dirijării (capacitatea de a se
opune haosului, dezordinii).
8. Funcţionalitatea stabilă a sistemului. Funcţionarea sistemului este tre-
cerea lui dintr-o stare în alta, trecere ce are loc într-un anumit me-
diu pe parcursul unui anumit interval de timp, cu condiţia existenţei
interacţiunii interne şi externe cu mediul.
9. Caracterul ierarhic al sistemului. Această condiţie este lămurită de în-
suşi cuvîntul ierarhie – tip de relaţii structurale în sistemele comple-
xe cu multe niveluri, caracterizate de reglementare, de organizare a
interacţiunii dintre nivelurile separate de gestiune pe verticală.
10. O particularitate dintre cele mai importante a sistemului este prezenţa
calităţilor care nu pot fi reduse la suma componentelor ce o alcătu-
iesc. Cînd componentele posedă independenţă, atunci ele, în relaţiile
cu sistemul, pot fi calificate ca subsisteme. O asemenea proprietate se
numeşte inversionalitate.
Astfel, serviciul de ocrotire a sănătăţii şi sistemul de organizare a asis-
tenţei medicale sînt compuse dintr-o multitudine de organe şi instituţii, dome-
nii de activitate etc., adică din subsisteme. Totodată, orice subsistem poate fi
privit din două puncte de vedere: în primul rînd, din cel al funcţionabilităţii
independente; în acest caz el constituie într-un fel o entitate reciproc legată; în
al doilea rînd, ca o parte a întregului, şi atunci el constituie un element al altui
sistem, mai complex şi mai mare. De exemplu, spitalul, pe de o parte, se ma-
nifestă ca un sistem independent gestionat separat; pe de altă parte, în raport
cu sistemul ocrotirii sănătăţii din raion sau oraş, spitalul este un subsistem.
Acesta din urmă este întocmai ca şi un sistem ce funcţionează independent,
dar, totodată, este inclus într-un sistem mai complex – cel de asistenţă medi-
cală de stat – în calitate de subsistem.
Astfel, orice sistem reprezintă, în primul rînd, o entitate integră capabilă
să funcţioneze de sine stătător, iar în al doilea rînd, este compus din elemente
separate care au o anumită legătură între ele. Aceste trăsături sînt proprii tutu-
80
Teoria generală a sistemelor şi metodologia utilizării ei în dirijarea ocrotirii sănătăţii

ror sistemelor, în virtutea cărui fapt apare o schemă cosubordonată a relaţiilor


dintre elementele ce o alcătuiesc.
Componenta (elementul) este, pentru sistemul asistenţei medicale, o no-
ţiune amplă. Ea cuprinde instituţiile medicale, tipurile de asistenţă medicală,
baza tehnico-materială, procedurile metodice, cadrele, calificarea cadrelor,
dispoziţia lor, motivaţia şi stimularea muncii, informaţia etc. Pentru sistemul
ocrotirii sănătăţii sînt specifice cadrele, aparatajul medical, paturile de spita-
lizare, medicamentele, finanţele.
În calitate de subsistem se pot manifesta părţi ale sistemului, domenii de
activitate, servicii şi unele formaţiuni. După statutul de dirijare aceste sub-
sisteme pot fi de conducere (de exemplu, SD) sau gestionabile (domenii de
activitate, subunităţi structurale etc.). Totodată, subiectele dirijării, în calitate
de subsisteme de gestiune şi obiecte ale dirijării, ca subsisteme gestionabile,
alcătuiesc sistemul de dirijare.
După cum am remarcat, componentele sistemului se află în interacţiune.
Dar pentru aceasta este nevoie de procese de gestiune. Procesele organizatori-
ce, acţionînd asupra stării elementelor sistemului, alcătuiesc conducerea. Prin
urmare, procesele de gestiune alcătuiesc conţinutul sistemului de gestiune.
Una din proprietăţile sistemului organizat, gestionabil este receptivitatea
sa, adică capacitatea de a reacţiona în mod adecvat la prescripţiile dirijării.
Totodată, sistemul are o receptivitate cu atît mai mare, cu cît el este în stare
să-şi modifice structura, modelul, stilul şi ritmul de funcţionare. Receptivita-
tea sistemului se contrapune noţiunii de inerţie a lui. Inerţia este definită de
V. G. Şorin ca „imposibilitatea de a modifica arbitrar, după propria dorinţă
şi în timp scurt structura tehnologică a economiei”.
Receptivitatea se manifestă diferit în diverse sfere de activitate, mai cu
seamă dacă ele necesită uneori capacităţi diametral opuse. Astfel, receptivita-
tea strategică a sistemului constituie capacitatea lui de a modifica obiectivele
finale ale activităţii, de exemplu, de a modifica completamente schema-model
existentă a ocrotirii sănătăţii, profilul instituţiei curativ-profilactice şi de a
elabora noi abordări în organizarea şi dirijarea asistenţei medicale în condiţii
concrete sau în proces de formare, cum ar fi trecerea la noile metode de acti-
vitate economică, la asigurările de sănătate şi la medicina privată.
Receptivitatea situaţională este capacitatea sistemului de a se adapta sau
a funcţiona în condiţiile situaţiei de dirijare în stadiu de formare sau apărute
deja. În cazul apariţiei situaţiei de dirijare conducerea sistemului este asigura-
tă de scheme şi mecanisme de dirijare situaţională.
Receptivitatea tactică şi operativă este capacitatea sistemului de a trece
de la o sarcină de scurtă durată la alta, de exemplu, de a implementa noile
metode de investigaţie, de tratament sau de dirijare.
81
Capitolul III

Receptivitatea structurală presupune capacitatea sistemului de a-şi mo-


difica structura fără a-şi pune în pericol activitatea, eficienţa funcţionării.
Diferite sisteme au grade diverse de receptivitate şi de inerţie într-o di-
recţie sau alta de activitate. Astfel, centralizarea creează o eficienţă înaltă a
stării de stabilitate a sistemului şi o receptivitate operativă mare. Totodată,
centralizarea diminuează receptivitatea strategică, deoarece în aceste condiţii
scade independenţa unor verigi, este îngreuiată restructurarea strategică din
cauza că verigile „nu s-au obişnuit” cu munca de creaţie, sînt învăţate doar să
execute indicaţii, să activeze după metodici cunoscute. Descentralizarea, la
rîndul său, este mai puţin capabilă, de regulă, să creeze o stare stabilă eficien-
tă; ea duce la o receptivitate strategică mai mare.
Problema receptivităţii, în ultimă instanţă, reprezintă urmarea forţei ele-
mentului volitiv al sistemului, de exemplu, a deciziei cu aspect managerial.
În acest caz, cu cît un conducător competent este capabil să implementeze în
mod consecvent, insistent şi energic decizia sa, cu atît mai repede cele dorite
devin realitate.
Pornind de la definiţia sistemului şi de la explicaţiile aduse, putem argu-
menta proprietăţile şi particularităţile sistemului dirijat. Astfel, sistemul:
1. reprezintă o formaţiune unitară;
2. constă din totalitatea elementelor ce îl alcătuiesc;
3. are o structură internă, elementele căreia se află în dependenţă reci-
procă şi în interacţiune reciprocă (după Piter, „armonia interioară
valorează mai mult decît activitatea eficientă”);
4. posedă proprietăţi integrative, sistemice;
5. dispune de legături interne şi externe;
6. se caracterizează prin forma şi nivelul de organizare;
7. are un caracter dinamic în funcţionare;
8. posedă parametri de dirijare şi factori de stabilizare sistemică;
9. are o funcţie orientată spre atingerea obiectivelor prefigurate;
10. posedă capacitatea de amplificare, adică capacitatea de a suporta mo-
dificări mari în urma unor acţiuni mici;
11. este capabil să colecteze, să transforme, să păstreze şi să transmită
informaţia;
12. posedă capacităţi antientropice, adică se poate opune haosului, dez-
ordinii;
13. are capacitatea de inversibilitate, adică sistemul poate fi în acelaşi
timp şi subsistem pentru un sistem ierarhic superior. Totodată, di-
ferenţa dintre sistem şi subsistem are atît un caracter relativ, cît şi
absolut;
82
Teoria generală a sistemelor şi metodologia utilizării ei în dirijarea ocrotirii sănătăţii

14. posedă inerţie, gradul căreia este supus modificărilor;


15. se caracterizează prin receptivitate, tipul căreia este determinat de
concreteţea şi particularitatea situaţiei de gestiune;
16. se caracterizează prin emergenţă, adică are capacitatea de a obţine
proprietăţi bine orientate, care nu sînt proprii elementelor componen-
te luate aparte;
17. se deosebeşte prin eficienţă, adică printr-un raport pozitiv dintre
rezultatele activităţii sistemului gestionat şi resursele materiale, de
muncă, financiare, metodologice, informaţionale şi altele, utilizate
pentru obţinerea acestor rezultate;
18. posedă o ciclicitate a funcţionării, adică perioadele de ascensiune sînt
succedate de perioade de descreştere.
În practică, la organizarea sistemelor trebuie să se ţină cont de următoa-
rele reguli, consecinţe şi generalizări ale sistematicii (ştiinţei despre sisteme)
aplicate:
• noile sisteme generează noi probleme, de aceea nu e nevoie de creat
sisteme fără ca ele să fie strict necesare;
• sistemele au proprietatea de a creşte şi, odată cu creşterea, de a se
dizolva reciproc;
• sistemele complexe duc la consecinţe neaşteptate;
• evoluţia sistemelor mari este imprevizibilă. Un sistem mare, consti-
tuit în baza unui sistem mai mic, se comportă cu totul altfel decît
acesta din urmă;
• un sistem proiectat în grabă nu funcţionează niciodată şi nici nu poate
fi reparat astfel încît să poată funcţiona (legea a 16-a a sistematicii);
• toate sistemele au un grad mare de complexitate. Iluzia simplităţii
apare din cauza concentrării atenţiei asupra unei sau mai multor va-
riabile;
• sistemele complexe au tendinţa de a se contrapune propriilor funcţii
(principiul lui Chatelier).
Cunoaşterea particularităţilor şi proprietăţilor sistemului are o importan-
ţă principială pentru practica de conducere, mai cu seamă la etapa de orga-
nizare a sistemului şi a părţilor lui componente, la organizarea şi realizarea
procesului de gestiune, de elaborare şi adoptare a deciziilor, la planificarea
activităţii sistemului; la determinarea genului şi tipului de gestiune etc.

83
Capitolul III

3.7. Organizarea componentelor sistemului


Subiectul dirijării
Eficienţa activităţii de conducere depinde de un şir de condiţii şi factori
care au un caracter obligatoriu şi principial. Astfel, majoritatea problemelor
ocrotirii sănătăţii pot fi soluţionate prin implementarea mecanismelor de di-
rijare moderne, argumentate din punct de vedere ştiinţific. Cu toate acestea,
o conducere eficientă este posibilă doar în sistemele cu un grad înalt de or-
ganizare. Acestei cerinţe trebuie să-i corespundă şi părţile componente ale
sistemului. Mai întîi de toate, este necesară stabilirea ordinii organizaţional-
funcţionale cuvenite în aparatul de conducere, adică realizarea cerinţelor faţă
de sistemele gestionabile.
Aparatul de conducere (de administrare) este alcătuit din persoane cu
funcţii de răspundere, împărţite în grupuri funcţionale şi subunităţi structu-
rale, unite printr-un obiectiv comun şi care îndeplinesc anumite funcţii şi
operaţii de dirijare în conformitate cu statutul de dirijare sau împuternicirile
delegate, inclusiv cele suplimentare.
Tehnologia de organizare a sistemului, de exemplu, a subiectului dirijării,
constă în necesitatea de concentrare asupra obiectivelor aparatului de conduce-
re, care trebuie să aibă nu numai un caracter strategic, dar şi tactic-operativ.
După cum am menţionat, obiectivul este un factor sistemic-organizator, de
aici reiese şi importanţa obiectivului. Este dăunătoare pentru sistem şi pentru
unele subsisteme ale sale lipsa obiectivelor concrete sau a celor corectate per-
manent. În acelaşi timp, pentru a pune în faţa sistemului un obiectiv concret,
conducătorul, în afară de calificare şi experienţă, trebuie să dispună de informa-
ţii operative veridice, care îi parvin prin patru canale de bază: cel de directivă,
departamental, ştiinţific şi cel din experienţa avansată folosind sursele proprii.
Asigurarea realizării scopului propus este posibilă numai cu condiţia că
obiectivul a fost înţeles la toate nivelurile şi sub toate aspectele realizării lui.
Acest lucru se obţine prin descompunerea obiectivului în obiective concrete,
particulare (subobiective), însoţite de construirea arborelui obiectival. Obiec-
tivele de niveluri şi grade diferite se formează atunci cînd scopul principal
este atins începînd cu nivelurile inferioare ale structurii ierarhice prin realiza-
rea totalităţii obiectivelor particulare.
Procesul formulării obiectivelor se termină cu identificarea contradicţii-
lor şi a obstacolelor în calea atingerii scopurilor. Aceasta este etapa de căutări
şi de argumentare a problemelor.
La soluţionarea aspectului sistemic-componenţial trebuie acordată aten-
ţie volumului, selectării şi valabilităţii elementelor componente, care în apa-
84
Teoria generală a sistemelor şi metodologia utilizării ei în dirijarea ocrotirii sănătăţii

ratul de conducere trebuie să fie reprezentat, mai întîi de toate, de personalul


de conducere. Modelarea funcţiei şi structurii aparatului de conducere presu-
pune diferenţierea lui în patru grupuri funcţionale.
Primul grup este reprezentat de persoanele care îndeplinesc principalele
operaţiuni de conducere, adică sînt abilitate cu dreptul de a adopta decizii de
conducere şi de a realiza în mod nemijlocit procesul de dirijare. În acest grup
trebuie să fie incluşi primul conducător (de exemplu, medicul-şef) şi adjuncţii
săi. Componenţa recomandată a grupului e de la 5,0% pînă la 8,0% din struc-
tura aparatului de conducere.
Grupul doi este constituit din persoane care îndeplinesc operaţii de diri-
jare auxiliare (adjuncţii primului conducător, care nu au intrat în primul grup;
specialiştii principali; contabilul-şef; unii specialişti separaţi – juristul, eco-
nomistul, psihologul, medicul-metodist, medicul-statistician ş. a.); conducă-
torii subdiviziunilor structurale; asistenta medicală superioară etc. Indicele
de componenţă recomandat al acestui grup este de la 60,0% pînă la 65,0%.
Colaboratorii din acest grup au următoarele obligaţii: analiza informaţiei de
dirijare necesară, elaborarea proiectelor de decizii, participarea la pregătirea
şi realizarea măsurilor de reglementare, la controale.
Grupul trei îl alcătuiesc persoanele care îndeplinesc operaţii de dirijare
suplimentare (preponderent de natură tehnică) – secretar-referent, funcţionari
de cancelarie, statisticieni, secretari, curieri, operatori, dispeceri etc.
Grupul patru. Acestea sînt persoanele care nu participă nemijlocit, ci
doar parţial la activitatea de conducere (conducătorii de organizaţii, forma-
ţiuni obşteşti şi de structuri de dirijare din afara listei de încadrare). Indicele
recomandat al componenţei grupului este de pînă la 35%.
La structurile de dirijare din afara listei de încadrare pot fi referite servi-
ciile personal din afara listei de încadrare, comitetele de etică, organizaţiile
locale ale Ligii medicilor ş. a. care, prin intermediul conducătorilor lor, parti-
cipă (în mod mijlocit) la activitatea de conducere.
După cum s-a remarcat deja, adjuncţii trebuie să fie incluşi în componen-
ţa primului grup funcţional şi sînt obligaţi nu numai să pregătească, ci şi să
adopte decizii de conducere de sine stătătoare pentru domeniile de activitate
patronate de ei şi în cadrul cancelăresc unic. Prin urmare, primii conducă-
tori trebuie să se lipsească de aceste obligaţii şi să delegheze împuternicirile
respective adjuncţilor lor funcţionali, păstrîndu-şi dreptul de introducere a
corectivelor şi cel de control asupra activităţii lor.
Prin împuterniciri în practica de dirijare se înţelege dreptul de a adopta
decizii de conducere, drept fixat de poziţia organizaţională; realizarea puterii
în acţiunile managerului.
85
Capitolul III

Împuternicirile determină construcţia ierarhică a sistemului de condu-


cere, evidenţierea treptelor şi caracterizează gradul de centralizare a dirijării.
Există o anvergură şi un volum al împuternicirilor. Volumul împuternicirilor
reflectă componenţa problemelor pe care managerul le poate şi trebuie să le
soluţioneze, iar anvergura împuternicirilor este componenţa şi numărul de
verigi ale sistemului de dirijare ce se află în subordinea managerului. Dacă
împuternicirile sînt concentrate la treptele superioare ale sistemului de diri-
jare, sistemul devine puternic centralizat. Conducerea modernă tinde spre o
descentralizare maxim posibilă, care se instaurează atunci cînd împuterniciri-
le sînt distribuite în sistemul de conducere în corespundere cu necesitatea de
obţinere a flexibilităţii, operativităţii, creativităţii, răspunderii profesionale,
democraţiei.
În practica actuală de conducere o mare importanţă au prezenţa, delega-
rea şi realizarea împuternicirilor. Prezenţa împuternicirilor este determina-
tă de necesitatea unei soluţionări calificate şi responsabile a problemelor, de
condiţiile concrete de muncă şi de scopul conducerii. Însă aceasta nu înseam-
nă că toate împuternicirile trebuie să fie realizate în activitatea practică. Multe
probleme pot fi soluţionate în mod neformal, fără anumite împuterniciri. Ma-
nagerul trebuie să tindă spre un sprijin maxim pe autoritate, pe liderism ne-
formal, pe încrederea şi profesionalismul personalului şi spre un spijin minim
pe acţiuni de putere, pe statutul organizaţional formal.
Organizarea funcţionării aparatului de conducere de la bun început şi
pe parcurs necesită soluţionarea unor chestiuni principiale, în special privind
distribuirea raţională a obligaţiilor personalului de conducere în conformi-
tate cu funcţiile, posturile deţinute, calificarea profesională, competenţa şi
calităţile personale, precum şi ca o consecinţă – mecanismul de realizare a
principiului de delegare.
Distribuirea funcţională a obligaţiilor se realizează în toate aparatele de
conducere, fără a fi documentată. Pe lîngă aceasta, printre obligaţiile func-
ţionale ale colaboratorilor ce ţin de cel de-al doilea grup funcţional, în 86%
de cazuri nu s-au atestat anumite acţiuni de conducere de sine stătătoare, de
exemplu, învestirea cu dreptul de a semna acte cu caracter juridic-normativ în
limita împuternicirilor stabilite. Totodată, acest statut nu îl au nici conducăto-
rii de subunităţi structurale, nici adjuncţii primului conducător, care, de facto,
sînt conducători ai domeniilor de activitate patronate de ei.
O asemenea abordare a organizării muncii în aparatele de conducere
are drept efect, inevitabil, pe de o parte, pierderea iniţiativei, creativităţii,
independenţei şi responsabilităţii în activitatea de conducere a persoanelor
cu funcţii de răspundere, iar pe de alta – suprasolicitarea, superficialitatea şi
86
Teoria generală a sistemelor şi metodologia utilizării ei în dirijarea ocrotirii sănătăţii

formalismul în munca primului conducător asupra unor probleme separate, la


formarea mitului despre inamovibilitatea sa.
În practica activităţii de conducere o mare importanţă o are comunica-
bilitatea, adică capacitatea persoanei de a munci în echipă, de a comunica.
Activitatea oricărui conducător este legată de executarea următoarelor pro-
ceduri şi operaţii: obţinerea, verificarea şi prelucrarea informaţiei; elaborarea
şi adoptarea deciziilor; controlul şi verificarea corectitudinii realizării acestor
decizii; sistematizarea şi păstrarea datelor privind executarea deciziilor.
Modalitatea de bază a realizării activităţi de conducere o constituie co-
municarea, care este examinată şi ca proces, şi ca fenomen. În calitate de
proces, comunicarea reflectă principiile şi legităţile schimbului de informa-
ţii între oameni, iar în calitate de fenomen ea reprezintă normele prestabilite
(reguli, instrucţiuni, regulamente) de interacţiune între oameni în cadrul for-
melor organizaţionale. Este recunoscută următoarea tipologie a comunicării:
între organizaţie şi mediul extern; între subunităţi; în interiorul subunităţilor
după nivelul de producţie şi dirijare; între persoane; comunicarea neformală.
Conducătorul, adoptînd o decizie şi comunicînd-o subalternilor, trebuie
să ştie să dirijeze reacţiile la această decizie, care se pot manifesta sau ca
susţinere totală a acţiunilor sale, sau ca respingere a lor. Acest lucru este de-
terminat de gradul de satisfacere a necesităţilor şi intereselor sistemului de
conducere şi unităţilor dirijate. O susţinere totală a deciziei denotă fie pasi-
vitatea subalternilor, fie incompetenţa lor, ceea ce este un simptom serios al
deteriorării stării de lucruri în organizaţie. Cea mai caracteristică reacţie a
subalternilor este cea de contrazicere.
O varietate a comunicării o reprezintă relaţiile de corespondenţă. Ele se
caracterizează prin legătura reciprocă dintre organizaţie şi persoana fizică sau
juridică cu care sînt realizate anumite operaţiuni economice.
Pentru asigurarea unei activităţi de intervenţie externă calificată, ope-
rativă şi eficientă, ceea ce nu poate fi realizat de o singură persoană cu
funcţie de răspundere, sînt necesare împuternicirile respective şi statutul ju-
ridic acordate unui anumit grup de persoane cu funcţii de răspundere pentru
reprezentarea sistemului după hotarele lui. Aceasta este una din metodele
de democratizare a dirijării şi de organizare a muncii individuale, adică a
automanagementului.
După cum confirmă mai multe studii, acţiunea din exterior asupra sis-
temului asistenţei medicale se realiza preponderent prin sistemele de profil
nemedical (91,1%). Cu sistemele de profil medical comunicările se stabilesc
în limitele a 8,9–13,6% cazuri, cînd interesele reciproce în activitate sînt re-
prezentate la 3–7 compartimente (chestiuni) medicale generale.
87
Capitolul III

Din punctul de vedere al documentaţiei, toate tipurile de comunicări ex-


terne sînt perfectate în contracte (64,7%), acorduri (17,2%), în acte juridice-
normative comune (8,5%) sau planuri de lucru comune (9,6 %). Totodată,
analiza documentelor de acţiune reciprocă externă denotă interesele particu-
lare ale sistemului medical (finanţare suplimentară; asigurare tehnico-materi-
ală, cu alimente şi medicamente; soluţionarea problemei locative şi alte ches-
tiuni). Foarte puţine contracte prevăd formularea şi soluţionarea complexă a
problemelor tactico-strategice actuale ale ocrotirii sănătăţii.
Unul dintre neajunsurile comune din activitatea aparatelor de gestiune
la compartimentul aspectul sistemic-comunicaţional este lipsa schemelor
de interacţiune externă cu indicarea domeniilor de interacţiune, precum şi a
persoanelor cu funcţii de răspundere delegate să reprezinte sistemul în afara
limitelor sale.
Aplicînd în practică aspectul sistemic-istoric la organizarea aparatului de
conducere, conducătorul, conformîndu-se anturajului istoric, trebuie să ştie
să discearnă factorii şi aspectele care au avut o acţiune benefică asupra siste-
mului în trecut, să cunoască performanţele, precum şi eşecurile sistemului în
dezvoltarea sa într-un timp concret. De aceste date trebuie să se ţină cont în
argumentarea şi elaborarea direcţiilor curente şi de perspectivă privind dez-
voltarea sistemului, selectarea unor forme şi metode de lucru adecvate.
Problemele organizării şi perfecţionării sistemului şi a părţilor sale com-
ponente trebuie să se afle în atenţia permanentă a conducătorilor de toate ni-
velurile. Despre inevitabilitatea muncii continue asupra organizării sistemului
gestionabil vorbeşte O. A. Deineko (1983): „Deoarece caracterul relaţiilor
de conducere mobile şi în schimbare nu permite limitarea la o raţionalizare
de o singură dată, el condiţionează necesitatea introducerii permanente a
modificărilor în structura, tehnologia, metodele şi tehnica de conducere (...),
raţionalizarea continuă a aparatului de conducere, introducerea permanentă
a modificărilor în activitatea acestuia”.
Gradul de perfecţiune a organizaţiei este determinat de gradul de re-
glementare a structurii sale şi de excludere a elementelor spontane. Pentru
perfecţionarea sistemului nu există limite teoretice, deoarece posibilităţile
omului sînt nelimitate şi procesul de cunoaştere nu are sfîrşit. De aceea, se
impune următoarea concluzie: sistemul trebuie să fie permanent în proces de
„reparaţie curentă”, să fie reînnoit şi restructurat fără a pierde, din această
cauză, din eficienţa sa.
Calitatea organizării sistemului şi a structurilor sale funcţionale constă,
în primul rînd, în flexibilitate, simpleţe, cost mic, raţionalitate în distribuirea
drepturilor şi obligaţiilor în aparatul de conducere, complexitatea activităţii
88
Teoria generală a sistemelor şi metodologia utilizării ei în dirijarea ocrotirii sănătăţii

la elaborarea deciziilor de conducere şi direcţionarea obiectivală a activităţii


verigilor structurale.
Calitatea organizării sistemului în întregime este determinată de urmă-
toarele aspecte:
1. Raţionalitatea numărului de verigi ale conducerii, care asigură redu-
cerea maximă a timpului de parcurgere a informaţiei de la SD la OD.
O dirijare eficientă este posibilă cu condiţia unei limitări raţionale a
numărului de niveluri ierarhice din lanţul de conducere, excluzîndu-
se cele neraţionale şi intermediare. De aceea ,,lanţul de conducere
scurt” este criteriul raţionalizării conducerii. Acestei cerinţe îi cores-
pund legile a 3-a („lărgirea înseamnă complicare, iar complicarea
– descompunere”) şi a 4-a („numărul de persoane în grupul de lucru
are tendinţa de a creşte indiferent de volumul muncii care trebuie în-
deplinit”) ale lui Parkinson, precum şi legea legăturilor („rezultatul
inevitabil al legăturilor în extensiune dintre diverse niveluri de ierar-
hie este domeniul crescînd al neînţelegerii”).
2. Exactitatea, precizia separării în activitatea părţilor componente ale
sistemului.
3. Capacitatea de a reacţiona rapid la modificările din sistemul de con-
ducere, la acţiunea diverşilor factori.
4. Delegarea împuternicirilor în soluţionarea problemelor pornind de la
principiul: o mai bună informare – o mai mare competenţă.
5. Adaptabilitatea unor subdiviziuni separate, de exemplu, a aparatului
de conducere faţă de sistem şi de mediu.
6. Principiul conducerii unice: nici o persoană nu trebuie să primeas-
că dispoziţii şi nu trebuie să facă darea de seamă mai mult decît în
faţa unui conducător. Astfel, la spital (policlinică) şefii de subdivizi-
uni structurale nu pot fi subordonaţi în aspect funcţional medicului-
şef. Şeful de direcţie sau ministrul, la fel, au influenţă numai asupra
conducătorilor ce-i sînt subordonaţi nemijlocit, adică medicii-şefi ai
spitalelor municipale, orăşeneşti, raionale nu sînt subordonaţi direct
ministrului, iar instituţiile pe care le conduc ministerului. Atunci şi
actele normativ-juridice, de exemplu, ale ministerului (cu mici ex-
cepţii) au pentru conducătorii instituţiilor medicale de nivel inferior
doar un caracter de recomandare.
7. Caracterul primar al funcţiei şi secundar al structurii la organizarea
sistemului şi a părţilor sale, adică nu funcţia se adaptează la structură,
ci structura la funcţie. În legătură cu aceasta se recomandă a elabora
o matrice-tabel funcţională, care oferă posibilitatea de a estima con-
89
Capitolul III

ţinutul, volumul şi caracterul lucrărilor executate de fiecare subdivi-


ziune structurală sau persoană cu funcţii de răspundere.
8. Documentul în baza căruia este organizată munca. El stipulează struc-
tura organizatorică şi funcţia sistemului modelat. Totodată, este ne-
cesar de a pregăti un ordin, de exemplu, despre formarea aparatului
de conducere ca parte componentă a sistemului.
În afara criteriilor de calitate, structura organizaţională a conducerii
(SOC) trebuie să posede caracteristici cantitative adecvate nivelului de dez-
voltare a organului de conducere, care să permită crearea unui regim raţional
de activitate a sistemului. În acest scop, în conducere se foloseşte un grup
mare de metode şi metodici, la care se referă modelarea economico-mate-
matică, analiza sistemică, analiza funcţională şi de costuri, metoda verigii
conducătoare, metoda de expertiză analitică, metoda calimetrică etc. Toate
acestea sînt orientate spre căutarea rezervelor de activitate eficientă a unor
sau altor sisteme.

Obiectul dirijării
Actualmente, problemele ocrotirii şi fortificării sănătăţii omului, ale pro-
filaxiei şi tratării bolilor sînt de o stringenţă maximă sub aspect statal, poli-
tic, socioeconomic, psihologic şi chiar internaţional. Noţiunea de sănătate
trebuie examinată ca una din „necesităţile primordiale ale omului, una dintre
cele mai importante baze pentru dezvoltarea armonioasă a personalităţii, ca-
pabile de a munci creativ, de a se cunoaşte pe sine şi lumea înconjurătoare,
– condiţie obligatorie pentru autoafirmarea şi fericirea omului...” (P. G. Ka-
liu, 1976).
Pe lîngă alte sisteme sociale şi statale, serviciul responsabil de păstrarea
şi recuperarea sănătăţii populaţiei este reprezentat de sistemul de ocrotire a
sănătăţii. Ocrotirea sănătăţii este un sistem dinamic şi funcţional gestionabil
şi „(...) ocupă un loc important printre nenumăratele sisteme ştiinţifico-teh-
nice, economice etc., pe care societatea umană le creează şi le foloseşte în
toate sferele de existenţă socială şi la toate etapele istorice pentru asigurarea
existenţei şi dezvoltării sale...” (D. Venediktov, 1987).
Problemele dezvoltării şi funcţionării ocrotirii sănătăţii ca sistem gestio-
nabil au fost pe larg elucidate în literatura de specialitate. Astfel, a fost dată
definiţia noţiunii de ocrotire a sănătăţii (D. D. Venediktov, 1981; V. K. Gasni-
kov, 1982; T. Iu. Stepanenko, 1980); au fost elaborate criteriile de clasificare;
au fost demonstrate proprietăţile şi particularităţile sistemului ocrotirii sănă-
tăţii în comparaţie cu alte sisteme (P. I. Kaliu, 1969, 1976; T. Iu. Stepanenko,
90
Teoria generală a sistemelor şi metodologia utilizării ei în dirijarea ocrotirii sănătăţii

1980); a fost făcută încercarea de a utiliza metodicile modernizate de analiză


şi modelele dirijării sistemice a ocrotirii sănătăţii (V. K. Gasnikov, 1982) etc.
Cu toate acestea, pînă în prezent multe probleme ale sistemului servi-
ciului de sănătate nu şi-au găsit soluţionare, mai întîi de toate, de pe poziţiile
dirijării. Deşi există suficiente publicaţii ce abordează problema bazelor con-
ducerii acestui serviciu, teoria sistemelor aplicată la particularităţile ocrotirii
sănătăţii nu a fost încă adaptată la practica şi la particularităţile zilei de azi.
După cum am remarcat, principiile organizatorice ale funcţionării modelu-
lui ocrotirii sănătăţii în condiţiile economiei de piaţă sînt în contradicţie funcţio-
nal-obiectivală în activitatea departamentului în raport cu statul şi cu societatea
în ceea ce priveşte realizarea măsurilor de profilaxie primară (socială) a bolilor,
a măsurilor de păstrare şi fortificare a sănătăţii populaţiei. Funcţiile de păstrare
şi fortificare a sănătăţii populaţiei sînt legate nu atît de realizarea măsurilor me-
dicale, cît de realizarea programelor social-economice, social-politice şi a altor
programe, executarea cărora trebuie să fie asigurată de preşedintele ţării, guvern
şi organele publice locale, de întreprinzătorii care oferă locuri de muncă. De
obicei, majoritatea problemelor social-economice ale sănătăţii populaţiei sînt
puse în sarcina lucrătorilor medicali. Medicul sau asistenta medicală nu pot
influenţa, ţinînd cont de particularităţile muncii lor profesionale, asupra condi-
ţiilor de muncă, odihnă, alimentare, de trai, financiare şi alte condiţii legate de
activitatea vitală a omului. Lucrătorii medicali pot doar să participe la restabi-
lirea sănătăţii populaţiei şi la realizarea măsurilor de profilaxie medicală, care
sînt încadrate în tehnologiile medicale ale muncii lor.
Astfel, se poate afirma că încetinirea ritmului de dezvoltare a ocrotirii
sănătăţii, scăderea nivelului de viaţă şi a indicilor sănătăţii populaţiei depind
şi sînt determinate de modelul organizatoric al activităţii sistemului şi a sub-
sistemelor sale. De pe aceste poziţii, sistemul existent al ocrotirii sănătăţii ne-
cesită o reorganizare funcţională care să pornească de la un sistem al ocrotirii
sănătăţii şi un sistem al asistenţei medicale, mai întîi, prin definirea precisă a
scopurilor, funcţiilor şi sarcinilor lor, adică reorganizarea trebuie să fie execu-
tată după modelul receptivităţii strategice a sistemului gestionabil.
Sistemul de asistenţă medicală trebuie examinat ca un sistem gestionabil
care, ca şi alte sisteme sociale, se caracterizează prin particularităţile sale:
1) este un sistem poliobiectival cu mai multe niveluri, cu un model or-
ganizaţional şi o schemă a conducerii ierarhice;
2) componentele sale adeseori sînt supuse unor influenţe arbitrare, ne-
controlabile;
3) caracterul legăturilor este complex, iar sistemul într-o anumită mă-
sură are un caracter de probabilitate, şi nu determinat;
91
Capitolul III

4) este alcătuit dintr-o mulţime de subsisteme ce se deosebesc nu numai


prin gradul de complexitate, prin componenţa şi caracterul elemen-
telor, dar şi prin structura organizaţională, prin dimensiuni, sarcini,
funcţii şi obiective;
5) poate include în acelaşi timp cîteva tipuri de subsisteme:
a) conceptuale (idei, concepţii ale conducătorilor, concepţii ale ştiinţei
medicale în domeniul diagnosticării şi tratamentului pacienţilor sau
de organizare şi dirijare);
b) empirice (instituţii concrete – spitale, dispensare, policlinici etc.);
c) organizaţionale (organe, organizarea unor tipuri separate de asistenţă
medicală, modele de conducere, finanţare).
Sub aspect organizaţional, structura sistemului de asistenţă medicală tre-
buie să aibă două secţiuni de bază – administrativ-teritorială şi de ramură.
Sub aspect administrativ-teritorial, sistemul de asistenţă medicală este com-
plex, cu multe niveluri, cu construcţie ierarhică, unde în calitate de elemente
(subsisteme) este inclus sistemul asistenţei medicale la nivel de stat, la nivel
municipal, raional etc. Indiferent de nivelul organizaţional, acesta trebuie să
fie un sistem unic, complex şi dinamic cu o mulţime de elemente ce îl alcă-
tuiesc.
Pentru asigurarea dezvoltării de mai departe a sistemului, sporirea efi-
cienţei funcţionării lui, mai cu seamă în condiţiile diversităţii de organizare,
sistemul de asistenţă medicală are nevoie de un proces de reorganizare, mai
întîi de toate de pe poziţii de dirijare. Însă acest proces nu trebuie să respingă,
ci să asimileze tot ce este pozitiv şi progresist în momentul concret al exis-
tenţei sistemului.
Fiecare sistem de acordare a asistenţei medicale îşi are specificul său.
Totodată, ele au şi ceva general, propriu fiecărui sistem, inclusiv celui ges-
tionabil, cum ar fi obiectul dirijării. Activitatea lor, care se deosebeşte prin
complexitate şi modalităţi multiple, poate avea succes numai atunci cînd ele
vor utiliza abordări metodologice şi metodice contemporane în soluţionarea
problemelor organizării asistenţei medicale, în planificare, dirijare, utilizare
a resurselor materiale şi de cadre, în implementarea performanţelor ştiinţei,
experienţei avansate etc.

Serviciul de asigurare informaţional-analitică


O componentă a sistemului gestionabil este blocul reglementării ştiin-
ţifice sau serviciul de asigurare informaţional-analitică (SAIA). Obiectul
acestui serviciu este informaţia, iar sarcina constă în culegerea, prelucrarea,
analiza, transmiterea şi păstrarea informaţiei de conducere.
92
Teoria generală a sistemelor şi metodologia utilizării ei în dirijarea ocrotirii sănătăţii

În aceste scopuri, SAIA utilizează mijloace şi canale de legătură între SD


şi OD; realizează schimbul de informaţii dintre persoanele cu funcţii de răspun-
dere, alte persoane, comunităţile sociale, sistemele şi organizaţiile din exterior.
Prin informaţie înţelegem cunoştinţele noi ce caracterizează situaţia de
conducere, care reduc nivelul de incertitudine, cunoştinţe recepţionate, înţelese
şi evaluate ca fiind utile pentru soluţionarea anumitor sarcini ale conducerii.
Actualmente, noţiunea de informaţie este aplicabilă oricărui flux de cifre, cu-
vinte şi propoziţii. În consecinţă, cele mai perfecte baze de date sînt sufocate de
date de prisos sau care se repetă. Toate comunicaţiile în organizaţie se bazează
pe recepţionarea, prelucrarea, transmiterea şi păstrarea unor sau altor date.
Comunicarea are loc la toate etapele ciclului de conducere între purtătorii
relaţiilor de conducere. Fiecare subiect al dirijării reprezintă un nod al reţelei
de comunicare, în care se realizează schimbul de informaţie ce parvine din
diverse surse şi este repartizată pe adrese diferite ale destinatarilor. Distingem
comunicaţiile interne: pe orizontală (dintre diverse subdiviziuni) şi verticale
(de ascensiune şi de coborîre), adică între diferite niveluri ierarhice. O va-
rietate specială a comunicaţiilor interne sînt comunicaţiile dintre conducător
(manager) şi echipa sa. Un tip specific de comunicaţii interne îl constituie co-
municaţiile neformale (canalul „bîrfelor şi al exagerărilor”). Probabil, cel mai
important component al comunicaţiilor în organizaţie sînt relaţiile personale
conducător–subaltern. Sînt evidenţiate comunicaţii între sisteme, cu mediul
extern, pe parcursul cărora sînt satisfăcute necesităţile informaţionale proprii,
sînt asigurate legăturile cu consumatorii şi publicul, se creează imaginea or-
ganizaţiei, sînt soluţionate problemele de marketing etc.
Procesul de comunicare nu se reduce doar la schimbul de informaţii. În
comunicaţii se transmite nu numai conţinutul raţional, ci şi cel emoţional, se
manifestă într-o măsură sau alta calităţile personale, orientările valorice ale par-
ticipanţilor la procesul de comunicare, felul cum se apreciază ei reciproc. În
procesul schimbului de informaţii pot fi evidenţiate patru componente de bază:
1) expeditorul – persoana care generează idei, care caută şi transmite informaţii;
2) mesajul codificat cu ajutorul simbolurilor; 3) canalul – mijlocul de transmi-
tere a informaţiei; 4) destinatarul – persoana căreia îi este adresată informaţia.
Procesul de comunicare este divizat, de obicei, în patru etape: 1) apariţia
ideii; 2) codificarea şi selectarea canalului; 3) transmiterea; 4) decodificarea.
Denaturarea sensului sau chiar pierderea lui completă poate avea loc practic
la fiecare dintre etape. Pentru a nu se admite acest lucru, se utilizează princi-
piul de legătură inversă, atunci cînd expeditorul şi destinatarul face schimb
de roluri. Primul destinatar al mesajului devine expeditor şi informaţia trece
toate procesele de schimb, pentru ca în cele din urmă primul expeditor să fie
93
Capitolul III

în postura de destinatar. Legătura inversă, după cum remarcă specialistul în


comunicaţii Filippe Luis, este reacţia de reper la cele auzite, citite sau văzute.
Conducătorul care nu va stabili o legătură inversă cu destinatarul informaţiei
va descoperi că eficienţa acţiunilor sale de dirijare scade brusc. În mod ana-
logic, dacă legătura inversă cu lucrătorii este blocată, conducătorul, într-un
final, se va pomeni izolat sau minţit.
Modelul sistemic comunicaţional modern al procesului de gestiune pre-
supune înţelegerea şi receptarea lui nu ca o influenţă unilaterală din partea
conducătorului (sau a organului de conducere) asupra subalternului (sau obi-
ectului dirijat), ci ca o interacţiune comunicativă, ca proces de influenţare re-
ciprocă a membrilor unui colectiv unic (respectiv – a subiectului şi obiectului
conducerii în limitele sistemului).
Trebuie percepute corect şi diferenţiate noţiunile de date şi informaţie,
care în practica conducerii adesea sînt utilizate ca sinonime. Datele sînt co-
municări, rezultate ale activităţii de gîndire, cunoştinţe de orice origine, tip
şi destinaţie. De exemplu, 17,0% şi 19,0 % în structura afecţiunilor sau răs-
pîndirea (17,0% şi 19,0%) unei patologii pe mulţimi comparabile (regiuni,
raioane, grupe de vîrstă etc.) sînt date. Conţinutul lor informaţional de dirijare
(valoarea lor) este extrem de scăzută din cauza exactităţii lor relative.
Astfel, datele sînt un material informaţional brut, o înşiruire care nu este
legată de fapte, numere, date, nume etc. Prin urmare, aceste date trebuie pre-
lucrate. Pe parcursul procesului de prelucrare materialul se transformă într-un
mesaj semnificativ pentru managerul-destinatar, organul de conducere, prin
intermediul căruia din aceste date se pot extrage cunoştinţe, informaţii. Ade-
seori colectarea datelor corespunde cu prelucrarea lor primară (preventivă) şi
clasificarea lor.
Datele pot fi împărţite în două clase deosebit de importante: date de bază
(convenţional permanente, adică acele date care nu se schimbă într-un anumit
interval de timp) şi curente (variabile). Datele de bază reprezintă cele mai
diverse normative, norme, iar cele variabile – cunoştinţele despre activitatea
subunităţilor structurale (pat-zile, numărul de spitalizări, consultări), a per-
sonalului (funcţia postului de medic, numărul de operaţii per medic-chirurg)
etc. Datele de bază se utilizează pentru compararea cu rezultatele de facto şi
evaluarea acestora din urmă, ceea ce oferă posibilitatea de a trage concluzii
despre nivelul eficienţei muncii unei sau altei subunităţi structurale şi (sau) a
sistemului în general. Datele, de regulă, se acumulează şi se sistematizează,
iar în caz de necesitate se pregătesc în mod corespunzător pentru păstrare
(operativă sau de lungă durată) şi se stochează în formă comodă pentru utili-
zator, formînd aşa-numita bază de date.
94
Teoria generală a sistemelor şi metodologia utilizării ei în dirijarea ocrotirii sănătăţii

Baza de date este totalitatea datelor păstrate în memoria calculatorului,


date ce se referă la un anumit obiect sau tip de activitate, organizate în mod
special, care se înnoiesc şi sînt logic legate între ele. Există baza de date lo-
cală, stocată în memoria unui calculator, şi baza de date distribuită în cîteva
calculatoare, legate între ele. Baza de date este structura de bază – parte a
băncii de date, care poate include una sau mai multe baze de date, precum şi
sistemul de dirijare a bazelor de date.
Informaţia reprezintă datele supuse unei prelucrări (statistice, matemati-
ce, logice etc.), care comportă o noutate, o legitate depistată sau confirmată,
fiind utile pentru lucrătorul care ia o anumită decizie. De exemplu, veridicita-
tea confirmată statistic prin coeficientul Student (t) în indicii morbidităţii între
raioanele comparate (17,0% şi 19,0%), cînd t este mai mare de 2 sau p=0,05,
deja este informaţie. În mod analogic, indicii extensivi 17,0±0,5 şi 19,0±0,4,
unde 0,5 şi 0,4 sînt erori statistice ale indicelui, reprezintă o informaţie.
Informaţia utilizată în conducere este destul de variată şi poate fi clasifi-
cată după:
1) tipul relaţiilor oglindite – tehnico-tehnologice, economice, sociale,
politice, ideologice;
2) importanţa obiectului reflectat – generală statală, raională, municipa-
lă, departamentală, locală, sistemică (instituţii, servicii, subdiviziuni
structurale);
3) ramurile economiei naţionale – industrie, agricultură, transporturi,
comerţ, cu aspect umanitar (ştiinţă, învăţămînt, medicină, asistenţă
socială);
4) structuralitate: sistematizată (după componenţa indicilor, adrese, pe-
riodicitate, termene de transmitere, forma de prezentare), nesistema-
tizată;
5) raportul faţă de sistemul concret şi organul de conducere – informaţie
externă, internă, organizatorică-dispoziţională (de comandă); de sta-
re; informaţie coordonată, de dare de seamă;
6) caracterul suportului (purtătorului) informaţional – documentată pen-
tru mijloace de telecomunicaţii şi pentru presă; orală;
7) importanţa de conducere – operativă, tactică, strategică;
8) obiectivul determinant şi importanţa de conducere – descriptivă (de
înştiinţare) şi prescriptivă (de directivă);
9) tip – informaţie directivă-departamentală, ştiinţifică, despre experi-
enţa avansată şi din surse proprii.
Acestea sînt variante convenţionale de clasificare a informaţiei. În limi-
tele uneia din ele pot exista şi alte variante. De exemplu, cea directivă-depar-
95
Capitolul III

tamentală (ca tip) poate avea o însemnătate operativă, tactică şi strategică.


Indiferent de varianta de clasificare, cerinţele faţă de informaţie sînt unice.
Informaţia trebuie să fie furnizată la timp (operativă), să fie fiabilă, optimă,
accesibilă, logică şi laconică, complexă, să corespundă împuternicirilor şi
competenţei subiectului de dirijare sau a persoanei cu funcţie de răspundere.
Informaţia se concretizează nu numai prin cerinţe, dar şi prin proprietăţi,
prin destinaţie: este purtătorul unei acţiuni de conducere bine orientate; a sub-
iectivităţii şi obiectivităţii; prezenţa informatorului (sursei) şi a informatului
(destinatarului); o legătură informaţională directă şi inversă; volum; veridici-
tate; valoare; amploare; caracter deschis. Proprietăţile şi destinaţia informa-
ţiei în activitatea de conducere sînt prezente în caracteristica ei. La rîndul lor,
caracteristicile informaţiei descriu particularităţile distincte, indicii cantitativi
şi cei calitativi ai evaluării ei.
În munca de conducere, tipurile tradiţionale de operaţiuni, cu ajutorul
cărora conducătorul – de unul singur sau cu ajutorul specialiştilor – elaborea-
ză şi realizează, de exemplu, o decizie de dirijare, sînt munca cu informaţia
(documente, dări de seamă, prognoze etc.); munca cu omul, cu colectivul, cu
sistemul de conducere, precum şi oferirea consultaţiilor privind dirijarea.
Prin urmare, elementul de legătură pentru toate tipurile de activităţi este
informaţia ca purtător de acţiune în conducerea bine orientată. Informaţia de-
vine obiectul de bază şi produsul deciziei de conducere: ea trece treptat în
categoria de marfă, căpătînd o valoare de consum.
Informaţia posedă proprietăţi de subiectivitate şi obiectivitate, prioritară
fiind cea subiectivă. Coraportul dintre subiectiv şi obiectiv în informaţia re-
flectată depinde de mulţi factori, inclusiv de nivelul de pregătire profesională
şi de nivelul de cultură al persoanei, de necesităţi şi interese, de complexitatea
procesului şi timpului rezervat pentru conducere, de nivelul şi mijloacele teh-
nice de dirijare. Astfel, deşi sursa de informaţie poartă un caracter obiectiv,
informaţia din această sursă este subiectivă, deoarece la reflectarea ei are loc
receptarea, transformarea şi transmiterea ei de către om, care poate de unul
singur organiza o informaţie (alcătui instrucţiuni, ordine, dispoziţii etc.). În
acest caz, subiectivitatea informaţiei este prezentă chiar de la început. Nu
se poate confunda informaţia subiectivă cu informaţia eronată, neautentică.
Acestea sînt categorii diferite. Informaţia subiectivă poate avea un grad înalt
de obiectivitate şi de veridicitate.
Informaţia poate avea sens doar atunci cînd există o sursă (informatorul)
şi destinatarul (informatul). O persoană poate fi în acelaşi timp şi informator,
şi informat. Astfel, realizînd acţiunea de dirijare (legătură informaţională di-
rectă) asupra obiectivului dirijării, conducătorul primeşte informaţie despre
96
Teoria generală a sistemelor şi metodologia utilizării ei în dirijarea ocrotirii sănătăţii

activitatea OD (legătura informaţională inversă). În conducere sînt evidenţia-


te şi alte caracteristici informaţionale (volum, veridicitate, valoare, amploare
şi caracter deschis).
Volumul informaţiei trebuie examinat din două părţi: volumul infor-
maţiei simbolice şi al celei recepţionate. Volumul informaţiei simbolice este
determinat de numărul de litere, semne şi de obicei este exprimat în simbo-
luri sau biţi (de exemplu, documentul conţine 900 de simboluri). Volumul
informaţiei recepţionate caracterizează complexitatea informaţiei despre un
obiect oarecare pentru luarea unei decizii fondate. Acest volum depinde de
volumul de simboluri, de forma de prezentare (text, grafic, formulă, sunet),
de intervalul de timp necesar pentru prelucrarea informaţiei, de complexitatea
informaţiei, de caracteristicile individuale ale informatului, de starea curentă
a obiectului de dirijare.
Participanţii la o discuţie, consfătuire, instructaj sau la altă activitate de
acest fel nu receptează informaţia în acelaşi mod, iar unii dintre ei o înţeleg
chiar în sens opus. În afară de aceasta, unii participanţi pot să redea întregul
conţinut al consfătuirilor, iar alţii – doar să enumere unele fragmente.
Volumul informaţiei receptate are trei niveluri: de redundanţă, exces in-
formaţional; de informaţie cu nivel subminimal şi de insuficienţă (foame in-
formaţională).
Redundanţa informaţională despre obiectul de dirijare oferă posibilitatea
de a spori calitatea deciziei adoptate, însă adoptarea ei se tărăgănează şi cresc
costurile informaţiei. Pentru adoptarea unor decizii importante uneori este ne-
voie de dublarea informaţiei, adică de a se crea o redundanţă informaţională.
Nivelul subminimal al informaţiei reprezintă volumul minim de informa-
ţie destinat unei persoane concrete, în baza căreia persoana dată poate adopta
o decizie de conducere. Evident, acest nivel este o mărime subiectivă şi ea
trebuie ajustată la persoana concretă. Tehnologia determinării acestui nivel
minim trebuie să ţină cont de individualitatea persoanei. În legătură cu aceas-
ta concepţia respectivă de construire a locului de muncă automatizat poate
realiza bine oferirea volumului necesar de informaţie unei persoane cu funcţii
de răspundere concrete.
Insuficienţa (foamea) de informaţie face dificilă elaborarea unei decizii
corecte, sporeşte gradul de risc şi atunci apare nevoia de metode economi-
co-matematice moderne pentru sporirea probabilităţii deciziei corecte. Insufi-
cienţa de informaţie adeseori apare în mod artificial din cauza monopolizării
diferitelor cunoştinţe. Monopolizarea se manifestă în două direcţii: ţinerea în
secret (fondată sau nefondată) a unei părţi de cunoştinţe necesare; monopoli-
zarea (tendinţa unor persoane sau organizaţii de a poseda în chip monopolist
97
Capitolul III

informaţia în scopul sporirii statutului său social şi economic). Ieşirea din


această stare trebuie făcută prin democratizarea proceselor informaţionale,
adică prin asigurarea unui acces larg la informaţia necesară a mai multor per-
soane prin mai multe canale.
Metodica evaluării nivelului volumului informaţiei receptate se bazează
pe metode de expertiză.
Veridicitatea informaţiei reprezintă raportul cunoştinţelor reale faţă de
volumul general al informaţiei, adică volumul informaţiei receptate. Veridici-
tatea are trei niveluri: absolut (100,0%), de încredere (mai mult de 80,0%) şi
negativ (mai puţin de 80,0%).
Veridicitatea în mare parte depinde de metodica prelucrării documentu-
lui. Cu cît mai puţine persoane participă la colectarea, transmiterea şi prelu-
crarea informaţiei, cu atît e mai mare veridicitatea ei. Despre unul şi acelaşi
eveniment se poate obţine diferită informaţie în funcţie de metodica aplicată
la colectarea şi prelucrarea ei. Veridicitatea depinde de sursa de informaţie,
de algoritmul şi timpul de parcurgere şi prelucrare a ei. Chiar şi informaţia
absolut veridică, dar care a venit la persoana informată prea tîrziu, se poate
dovedi a fi falsă, de exemplu, informaţia despre valoarea acţiunilor la bursă.
Veridicitatea poate fi sporită artificial în urma prelucrării unui volum de in-
formaţie, mai mare ca de obicei, după metodici sau algoritmi mai eficienţi.
Astfel, se poate căpăta nivelul absolut de veridicitate a informaţiei, prelucrînd
informaţia de nivel de încredere sau chiar de nivel negativ de veridicitate.
Valoarea informaţiei se caracterizează prin reducerea nivelului de chel-
tuieli de resurse (materiale, timp, bani) pentru adoptarea unei decizii corecte.
Ea are patru niveluri: nivelul zero; mediu (reducerea nivelului de cheltuieli
sau sporirea profitului mai mult de 10,0 la sută); înalt (reducerea nivelului de
cheltuieli de peste două ori); supraînalt (reducerea nivelului de cheltuieli mai
mult de 10 ori).
Valoarea caracterizează informaţia ca marfă, care are valoare de consum.
O valoare zero are informaţia care repetă caracteristici nefolositoare pentru
adoptarea deciziei. Nivelul mediu al valorii îl are informaţia ce este creată de
specialişti buni, dar care au pierdut interesul faţă de muncă. O valoare mare
reprezintă modelele imitatoare ale organizaţiei, care oferă conducătorului po-
sibilitatea de a anticipa corect posibilele consecinţe ale realizării diverselor
variante de decizie. O valoare supraînaltă are informaţia legată de tehnologii-
le inovaţionale, de cercetările de marketing.
Saturaţia informaţiei este raportul dintre informaţia utilă şi cea de fond.
Informaţia de fond serveşte pentru o mai bună receptare a informaţiei utile
(profesionale) datorită îmbunătăţirii dispoziţiei, sporirii nivelului emoţional,
98
Teoria generală a sistemelor şi metodologia utilizării ei în dirijarea ocrotirii sănătăţii

orientării prealabile a atenţiei asupra temei date. Informaţia de fond poate


include glume, anecdote, stimulente morale şi materiale, informaţia de ini-
ţiere.
În lipsa informaţiei de fond, informaţia utilă este apreciată ca fiind „sea-
că” şi este prost receptată. În cazul abundenţei informaţiei de fond se poate
recepta doar o parte din informaţia utilă. În asemenea cazuri se spune că în
comunicare, în raport este multă „apă”.
Elaborarea unui raport optim între informaţia utilă şi cea de fond încă nu
se referă la arta de a conduce. Sporirea saturaţiei informaţiei (prezenţa unui
volum mare de texte, a unui număr mare de tabele şi cifre) este o tendinţă
modernă de asigurare informaţională a procesului de conducere.
Caracterul deschis al informaţiei constă în posibilitatea de a fi prezenta-
tă diverselor grupuri de oameni. Există trei niveluri de deschidere:
• informaţia secretă reflectă necesităţile globale ale societăţii şi are li-
mitări în utilizare; de exemplu, informaţia despre apărarea ţării, des-
pre potenţialul de cadre, elaborările ştiinţifice etc.;
• informaţia confidenţială (pentru uz de serviciu) reflectă necesităţile
societăţii, ale unui grup sau colectiv de oameni. Această informaţie
are limitări în utilizare. De exemplu, rezultatele investigaţiei pacien-
tului şi argumentarea diagnosticului nu întotdeauna este bine să fie
discutate cu pacientul sau cu rudele sale. La categoria de informaţie
confidenţială se referă: informaţia despre starea sănătăţii unor pa-
cienţi, datele despre potenţialul organizaţiei (în ce priveşte cadrele,
tehnologiile, nivelul ştiinţific etc.), de exemplu, despre programele
investiţionale şi planurile investiţionale; starea economică a organi-
zaţiei; informaţia despre parteneri şi clienţi; stipulările din contracte-
le de afaceri etc.;
• publică (deschisă) este informaţia care reflectă interesele societăţii,
necesităţile şi interesele oamenilor şi nu are limitări în utilizare. Ast-
fel, în organizaţia care nu are încheiate contracte militare de stat nu
trebuie să existe informaţie secretă.
Informaţia acumulată urmează a trece prelucrarea primară (vezi meto-
dica Statistica sanitară), analiza, transmiterea şi ordinea prescrisă. Astfel,
asigurarea informaţional-analitică este totalitatea generalizată a cunoştinţelor
despre starea internă şi cea externă a sistemului dirijat, utilizate pentru eva-
luarea situaţiei şi elaborarea deciziilor de conducere. Prezenţa şi posibilitatea
transmiterii informaţiei este o condiţie necesară a conducerii.
Ca orice altă structură a sistemului, blocul de decizii necesare (BDN)
trebuie să fie organizat pe principii sistemice. În calitate de bază metodică
99
Capitolul III

se utilizează abordarea sistemică, despre care s-a mai vorbit. O unitate orga-
nizaţională a BDN pot fi secţiile organizatorico-metodice (SOM) şi centrele
informaţional-analitice (CIA). În unele regiuni din Rusia au fost organizate
Medstat. În opinia noastră, această abreviere nu este întru totul corectă, deoa-
rece limitează interesul departamental la dările de seamă statistice.
Cele mai acceptabile pentru perfecţionarea activităţii de conducere sînt
centrele informaţional-analitice. În aspect structural, CIA pot include pînă la
10 sectoare funcţionale (de asigurare informaţională, analitico-metodică, de
investigaţii de marketing, de tehnologii computerizate, de investigaţii socio-
psihologice, de planificare şi finanţe, juridic, de formare a preţurilor, relaţii
externe şi serviciul specialiştilor principali). Organizarea CIA se recomandă a
fi realizată (fără a se majora listele de încadrare pe sistem) în baza redistribui-
rii personalului şi a funcţiilor secţiilor organizatorico-metodice sau ale secţii-
lor de statistică ale instituţiilor medicale de nivel ierarhic corespunzător, adică
în urma lichidării acestora şi transmiterii funcţiilor ce le-au fost atribuite în
centrele informaţional-analitice.
Teoria sistemelor are o importanţă hotărîtoare pentru management, pen-
tru procesul de conducere şi munca de dirijare. Totodată, luată aparte, ea nu
le spune conducătorilor care anume elemente ale organizaţiei ca sistem sînt
deosebit de importante. Teoria sistemelor vorbeşte numai că organizaţia este
alcătuită din multiple subsisteme interdependente şi fiecare dintre ele inter-
acţionează cu mediul extern. Această teorie nu determină concret variabilele
de bază care influenţează funcţia dirijării. Ea nu determină nici modul în care
mediul extern influenţează asupra managementului şi asupra rezultatelor ac-
tivităţii organizaţiei.
Deşi apar unele lucrări consacrate analizei şi caracterizării sistemului
tradiţional de ocrotire a sănătăţii şi sistemului de asistenţă medicală, care eva-
luează succesele şi performanţele lor, chestiunea despre necesitatea şi impor-
tanţa practică a aplicării teoriei sistemelor, principiilor sistemice în domeniul
ocrotirii sănătăţii şi asistenţei medicale rămîne încă nestudiată pînă la capăt.
Este nevoie de o muncă mai asiduă de cercetare ştiinţifică şi o reorientare
profesional-psihologică, de o restructurare şi dărâmare a stereotipurilor, mai
întîi de toate, la persoanele cu funcţii de răspundere. Perfecţionarea structurii
organizaţionale şi a funcţiei sistemului, precum şi a mecanismelor de dirijare
este imposibilă fără o reinstruire a tuturor lucrătorilor şi a personalului de
conducere.

100
Ca p i tolul 4
ORGANIZAŢIA. MEDIUL SĂU INTERN ŞI MEDIUL EXTERN

 Noţiunea de organizaţie şi cerinţele faţă de ea


 Mediul intern al organizaţiei
 Mediul extern al organizaţiei
 Organizaţii formale şi informale

4.1. Ce este organizaţia şi care sînt cerinţele faţă


de ea
Organizaţia reprezintă un grup de persoane care colaborează reciproc
prin intermediul materialelor, precum şi a condiţiilor economice şi legislative
pentru soluţionarea problemelor şi atingerea scopului comun.
Organizaţia este un grup de oameni, a căror activitate este coordonată
conştient pentru atingerea unui sau mai multor scopuri comune. Cerinţele faţă
de organizaţie:
1. Prezenţa a cel puţin 2 persoane care se consideră membri ai organi-
zaţiei.
2. Prezenţa a cel puţin unui scop.
3. Prezenţa membrilor grupului care urmăreşte acelaşi interes în atin-
gerea scopului comun.
Chester Barnard, specialist în management, spunea că la mijlocul seco-
lului al XX-lea oamenii tind spre unire în organizaţie şi colaborare în comun
din cauza limitărilor fizice şi biologice caracteristice fiecărui om aparte. Într-
o organizaţie oamenii se completează reciproc, îşi unesc forţele în comun şi
aceasta îi face mai puternici în lupta pentru supravieţuire. Fără a se uni într-o
organizaţie, oricît de primitivă ar fi fost, omenirea n-ar fi putut să existe şi să
creeze o societate civilizată.
Odată apărută, organizaţia începe să trăiască de sine stătător, devine in-
dependentă de cei care au creat-o şi, totodată, intră în relaţii cu ei. În aşa fel
oamenii folosesc organizaţia ca să-şi atingă acele scopuri pentru care au şi
creat-o. Ei vin cu speranţa că organizaţia le va da posibilitate să se ocupe cu o
activitate interesantă, prestigioasă, îi va asigura cu informaţia necesară, le va
garanta independenţă, drepturi, putere şi securitate socială.
La rîndul său, organizaţia foloseşte posibilităţile şi capacităţile membri-
lor săi şi de aceea le pretinde experienţă, cunoştinţe, calificare, conştiincio-
zitate, responsabilitate, disciplină, respectarea regulilor şi normelor de com-
portare adoptate în această organizaţie. La modul ideal, relaţiile dintre om şi
101
Capitolul IV

organizaţie trebuie să fie echilibrate, însă acest echilibru poate fi distrus atît


de o parte, cît şi de alta. În acest caz, organizaţia încetează să lucreze eficient
şi nu mai poate să-şi îndeplinească funcţiile pe deplin.
Totodată unele circumstanţe şi factori de provenienţă internă sau externă
influenţează şi/sau determină bunăstarea şi succesul activităţii sale. Vom cer-
ceta factorii mediului intern.

4.2. Factorii mediului intern al organizaţiei


În interiorul oricărei organizaţii există factori situaţionali care necesită
atenţia conducătorului. Aceştia sînt: scopurile, structura, problemele (sarcini-
le), tehnologia şi oamenii.
1. Scopurile. Organizaţia poate fi privită ca un mijloc de atingere a sco-
purilor, care permit oamenilor să obţină în colectiv ceea ce n-ar obţine indivi-
dual. Scopurile sînt stări finale concrete sau rezultatul dorit, pe care grupa se
străduieşte să-l atingă, lucrînd împreună.
În timpul procesului de planificare, conducerea elaborează scopurile şi le
anunţă membrilor organizaţiei. Acest proces reprezintă un mecanism puternic
de coordonare, deoarece el dă posibilitate membrilor organizaţiei să ştie spre
ce trebuie să tindă.
Scopurile organizaţiei sînt diverse. Organizaţiile ce se ocupă cu busi-
nessul îşi pun scopuri de rentabilitate, productivitate, creşterea veniturilor.
În schimb organele de stat, instituţiile de învăţămînt, spitalele nu urmăresc
veniturile, ci sînt interesate de cheltuieli.
2. Structura organizaţiei este o interrelaţie logică a nivelurilor de condu-
cere şi a ramurilor funcţionale, construită astfel încît să permită atingerea mai
eficientă a scopurilor organizaţiei.
Două concepţii de bază ţin nemijlocit de structura organizaţiei: diviziu-
nea specializată a muncii şi sfera controlului. Diviziunea muncii e prezentă
în orice organizaţie. O particularitate deosebită este diviziunea specializată a
muncii, adică fiecare muncă să fie îndeplinită de specialişti în domeniu.
În toate organizaţiile, cu excepţia celor prea mici, are loc o diviziune
orizontală a muncii pe linii specializate. Într-un spital mare putem lua drept
exemplu secţiile componente: terapie, chirurgie, pediatrie, ginecologie etc.
Nu mai puţin importantă este şi diviziunea verticală a muncii, care se reali-
zează la trei niveluri: inferior, mediu şi superior.
Conducătorii nivelului inferior (sau şefii mici, conducătorii primei ve-
rigi, conducătorii operativi) reprezintă un nivel organizatoric care se află în
102
Organizaţia. Mediul său intern şi mediul extern

nemijlocita apropiere de lucrătorii simpli, de exemplu, de medicii ce se ocupă


cu diagnosticul şi tratamentul.
Conducătorii nivelului mediu. În unele organizaţii mari apare necesi-
tatea divizării nivelului mediu în două niveluri din cauza numărului mare
de conducători. În consecinţă apare nivelul mediu superior şi mediu inferior.
Exemplu de conducător al nivelului mediu poate fi decanul, şeful secţiei, ofi-
ţerii armatei de la locotenent pînă la colonel.
Este greu de judecat despre rentabilitatea fiecăruia, deoarece volumul
muncii variază în linii mari de la o organizaţie la alta şi chiar în cadrul unei
organizaţii. În general, aceşti conducători sînt o verigă de legătură între nivelul
superior şi cel inferior. Ei pregătesc informaţia pentru hotărîrile luate de condu-
cătorii superiori, apoi o transmit în formă prelucrată, specifică conducătorilor
inferiori.
Veriga superioară o alcătuiesc conducătorii de nivel superior, mai puţin
numeros decît celelalte. Funcţiile tipice sînt, de exemplu, în business, preşe-
dintele, vicepreşedintele companiei, în armată – generalii, în sfera statală –
miniştrii, în universităţi – rectorii. Aceşti conducători sînt responsabili pentru
adoptarea celor mai importante decizii pentru organizaţie. Activitatea reuşită
a acestor conducători este apreciată foarte înalt, munca lor fiind plătită foarte
bine. În acelaşi timp, şi povara unei asemenea activităţi este grea: persoana în
acest post este foarte însingurată, volumul de muncă şi responsabilitatea sînt
foarte mari, timpul muncii este nelimitat etc.
3. Problemele (sarcinile) reprezintă un volum de muncă, una sau mai
multe activităţi care trebuie îndeplinite într-un mod stabilit anterior şi într-un
termen prestabilit. Din punct de vedere tehnic, sarcinile se prescriu nu lucră-
torului, ci funcţiei sale. Tradiţional, sarcinile se împart în 3 categorii: lucrul cu
oamenii, cu obiectele şi cu informaţia. De exemplu, munca persoanelor aflate
la conveier este un lucru cu obiectele, pe cînd un medic de familie lucrează cu
oamenii. Activitatea contabilului, de exemplu, este legată de informaţie.
4. Tehnologia este al patrulea factor situaţional intern al unei organizaţii.
Lewis Davis scria: „Tehnologia este o combinare a deprinderilor calificate,
a utilajului, infrastructurii, instrumentelor şi cunoştinţelor tehnice, necesare
pentru realizarea transformărilor în materiale, informaţie sau în oameni”.
Sarcinile şi tehnologia sînt strîns legate între ele. Îndeplinirea sarcinilor inclu-
de folosirea unei tehnologii concrete ca mijloace de prelucrare a materialului
intrat în forma obţinută la ieşire.
5. Oamenii. Comportamentul oamenilor în societate şi la serviciu este
un rezultat al îmbinării caracteristicilor personale şi ale mediului extern. Nu
există în lume doi oameni care să aibă aceleaşi caracteristici.
103
Capitolul IV

Capacităţile omului sînt caracteristici care îl deosebesc cel mai mult de


semenii săi. Unii oameni dispun de mai multe capacităţi decît alţii pentru în-
deplinirea unui anumit lucru ca, de exemplu, dactilografierea, programarea,
conducerea unei adunări, planificarea, conducerea. Aceste deosebiri sînt de-
terminate parţial de ereditate, dar, de obicei, ele se evidenţiază pe parcursul
experienţei practice.
Predispunerea (înclinaţia) este potenţialul pe care îl are persoana pen-
tru îndeplinirea unui anumit lucru. Fiind un rezultat al combinării calităţilor
înnăscute cu experienţa acumulată, ea devine un talent. Influenţa înclinaţiei
este evidentă în domenii cum sînt muzica şi sportul.
Predispunerea spre conducere este foarte importantă la alegerea candida-
ţilor pentru studierea managementului. Dacă conducătorul nu va putea aprecia
corect înclinaţia persoanei pentru o anumită activitate, timpul şi cheltuielile
pentru a-l învăţa vor fi pierdute în zadar.
Necesităţile sînt stări interne psihologice sau fiziologice de percepere
a unor insuficienţe. La necesităţile de bază se referă necesităţile fiziologice
(de hrană, apă, căldură) şi necesităţile psihologice de apartenenţă la o grupă
de oameni sau la societate. Mulţi oameni au necesităţi psihologice de a avea
putere sau influenţă, dar aceste necesităţi rămîn în umbră pînă cînd nu sînt sa-
tisfăcute necesităţile de bază. Din punctul de vedere al conducerii, organizaţia
trebuie să creeze situaţii în care satisfacerea necesităţilor lucrătorilor ar duce
la realizarea scopurilor acestei organizaţii.
Speranţele. Bazîndu-se pe experienţa din trecut şi pe analiza situaţiei
curente, oamenii îşi formează speranţe cu privire la rezultatele comportamen-
tului lor. Conştient sau inconştient, ei hotărăsc pe cît de posibilă sau de impo-
sibilă este înfăptuirea unor lucruri importante pentru ei. Aceste speranţe au o
influenţă deosebită asupra comportamentului lor actual.
Perceperea influenţează puternic speranţele şi celelalte aspecte ale com-
portamentului. În scopuri practice vom defini perceperea ca o conştientizare in-
telectuală a stimulilor obţinuţi de la senzaţii. Perceperea este foarte importantă,
pentru că anume ea determină ce este „realitatea” pentru individul concret.
Oamenii reacţionează nu la ceea ce se întîmplă în realitate, dar la ceea
ce percep ei că se întîmplă realmente. Oamenii percep acelaşi stimul în mod
diferit. De exemplu, fobia faţă de un păianjen, care nu prezintă nici un pericol.
Perceperea determină dacă persoana simte o necesitate şi care sînt speranţele
ei în situaţia dată. Ceea ce se petrece în realitate influenţează comportamentul
doar în măsura în care acesta este perceput de însuşi omul.
104
Organizaţia. Mediul său intern şi mediul extern

Atitudinea. Punctul de vedere. Încă un aspect al deosebirilor dintre oameni


este atitudinea lor faţă de ceva sau orientarea socială. Atitudinea formează per-
cepţia neobiectivă a mediului şi astfel influenţează comportamentul, de exem-
plu, cei ce consideră că oamenii de culoare sau femeile sînt necompetenţi ca
lucrători şi stau pe o treaptă mai joasă ca alţii, se străduiesc să exagereze gre-
şelile pe care le comit aceste categorii de lucrători şi nu pot evalua şi percepe
demonstraţiile că, în medie, ei sînt la fel de competenţi ca şi toţi ceilalţi.
Atitudinea faţă de muncă este un factor important, care determină cum
vor reacţiona oamenii la schimbarea condiţiilor şi a timpului de muncă, la
stimularea muncii.
Valorile sînt convingeri comune, încrederea în ceea ce este bine, ceea ce
este rău sau lipsa unei încrederi în viaţă. Iată cîteva exemple de valori vitale:
„A munci asiduu este bine”, “Democraţia este mai preferabilă decît dictatu-
ra”, „A fi bogat e mai bine decît a fi sărac”.
Valorile se cultivă în procesul educaţiei primite în şcoală, acasă, în bise-
rică şi chiar în localuri de distracţie.
Fiecare organizaţie, voluntar sau involuntar, îşi stabileşte sistemul său de
valori. Acest sistem reprezintă cultura sau imaginea morală a organizaţiei. Ca
şi o societate mai mare, organizaţia tinde să aibă o morală personală, obiceiu-
rile şi tabuurile sale.
ORGANIZAŢIA
Tehnologia

OAMENII scopurile STRUCTURA

sarcinile

Fig. 4.1. Modelul de interacţiune a factorilor interni

Am vorbit de fiecare factor intern al unei organizaţii în parte pentru a


uşura înţelegerea caracteristicilor lor. De menţionat că în practica de condu-
cere aceşti factori nu pot fi priviţi independent unul de altul. Concepţia-cheie
este aceea că o schimbare radicală a unuia din factori va duce inevitabil la
schimbarea celorlalţi. Aceasta se vede clar în modelul de interacţiune a acto-
rilor interni (figura 4.1).

105
Capitolul IV

4.3. Mediul extern al organizaţiei


Cercetătorii primelor şcoli de teorie a conducerii au atribuit puţină im-
portanţă factorilor externi ai organizaţiei, ceea ce se consideră un mare ne-
ajuns al oricărei abordări, deoarece organizaţiile trebuie să se acomodeze la
schimbările mediului extern şi să opereze schimbările respective în mediul
intern. Aceste schimbări pot fi ilustrate prin modelul următor (figura 4.2):

Schimbări

ol ril a
iil şi
hn zo nţ

In ocu
og or

so
te rni fue

or

Mediul extern

flu ltu
ci
fu In

en ra
ţ a lă
� Graniţa externă
� a organizaţiei
� Tehnologia



Schimbări

Schimbări
� �
� Structura Scopul
� Oamenii �
Intrări
� � � Ieşiri
organizaţiei



� Sarcinile



isl ică a
leg lit nţ
In cur nom
co a e

şi po ue
flu en i


şi

ă
n co

iv

en ţilo ei

In

at
ţa r



Schimbări


Fig. 4.2. Modelul de influenţă a circumstanţelor imprevizibile asupra
organizaţiei

Importanţa mediului extern. După cum se vede din modelul prezen-


tat, mediul extern are o influenţă importantă asupra organizaţiei. Chiar dacă
schimbările externe sînt nesemnificative, conducătorii sînt nevoiţi să ţină cont
de ele, pentru că organizaţia ca sistem deschis depinde de mediul extern în
ceea ce priveşte asigurarea cu resurse, energie, cadre şi chiar consumatori.
Deoarece supravieţuirea organizaţiei depinde de conducător, managerul este
106
Organizaţia. Mediul său intern şi mediul extern

dator să poată depista factorii externi ce ar influenţa asupra organizaţiei şi să


propună metode de a reacţiona la acţiunea externă.
Prima problemă cu care se confruntă conducătorii este de a determina
care factori anume influenţează asupra organizaţiei şi determină succesul ei,
deoarece este imposibil de a ţine cont de toţi factorii. Din acest considerent
factorii externi se clasifică în două grupe:
1. Mediul de acţiune directă.
2. Mediul de acţiune indirectă.
După Elbing, mediul de acţiune directă include factorii care influenţează
nemijlocit activitatea organizaţiei. Aceştia sînt: furnizorii, resursele de mun-
că, legile, organizaţiile de reglementare statală, consumatorii şi concurenţii.
Prin mediu de acţiune indirectă se subînţeleg factorii care pot să nu ac-
ţioneze direct asupra organizaţiei, dar totuşi să aibă o oarecare influenţă. Este
vorba de următorii factori: starea economiei, progresul tehnico-ştiinţific, mo-
dificările socioculturale şi cele politice, influenţa intereselor de grup, eveni-
mentele din alte ţări etc. (vezi figura 4.2.)
Înainte de a da o lămurire mai amănunţită factorilor de acţiune directă
şi acţiune indirectă, vom vorbi pe scurt despre caracteristicile generale ale
mediului extern.
Interconexiunea factorilor mediului extern este forţa cu care modi-
ficarea unui factor influenţează alţi factori. Conform opiniei cercetătorilor
F. Emery şi E. Trist, interconexiunea factorilor mediului extern ar fi trebuit
să modifice mediul intern al organizaţiilor ce activează în prezent într-un
mediu ce se schimbă rapid. Conducătorii nu mai pot privi izolat factorii ex-
terni. Ei trebuie să înţeleagă că aceşti factori interacţionează şi se modifică
în permanenţă.
Complexitatea mediului extern presupune numărul de factori la care
organizaţia este obligată să reacţioneze. Dacă asupra ei exercită presiune ho-
tărîrile de stat, reînnoirea frecventă a contractelor cu sindicatele, o mulţime
de concurenţi şi schimbările tehnologice rapide, se poate spune că această
organizaţie se află într-un mediu mult mai complicat decît, să zicem, organi-
zaţia preocupată de activitatea cîtorva furnizori, cîtorva concurenţi, în lipsa
sindicatelor şi cu o modificare lentă a tehnologiei.
Mobilitatea mediului extern este viteza cu care au loc schimbările din
jurul organizaţiei. S-a constatat că viteza de modificare a tehnologiei şi a pa-
rametrilor luptei concurenţiale în industria farmaceutică, chimică şi cea elec-
tronică este mai mare decît în industria constructoare de maşini. Totodată,
mobilitatea mediului extern poate fi mai mare pentru unele subdiviziuni ale
aceleiaşi întreprinderi şi mai mică pentru altele.
107
Capitolul IV

Incertitudinea mediului extern este funcţia cantităţii de informaţie de


care dispune organizaţia în privinţa unui anumit factor, precum şi funcţia în-
crederii în această informaţie. Dacă dispunem de puţină informaţie sau nu
sîntem convinşi de veridicitatea ei, atunci mediul devine mai nedefinit, mai
nesigur decît în situaţia cînd dispunem de o informaţie adecvată şi sigură. Cu
cît mai incert este mediul extern, cu atît este mai greu de adoptat o hotărîre
eficientă.
A. Mediul acţiunii directe

Furnizorii (de resurse


Consumatorii
materiale, capitale, umane)

ORGANIZAŢIA

Legile şi organele
Sindicatele Concurenţii
statale

Fig. 4.3. Mediul extern al organizaţiei: acţiunea directă

Furnizorii. Din punctul de vedere al abordării sistemice, organizaţia este


mecanismul de transformare a materiei prime (intrări) în produse finite (ie-
şiri). Cele intrate în organizaţie sînt materialele, utilajul, energia, capitalul
şi forţa de muncă. Dependenţa dintre organizaţie şi reţeaua de furnizori care
asigură intrarea resurselor enumerate este unul din cele mai reuşite exemple
de influenţă directă a mediului asupra organizaţiei.
Materialele. Unele organizaţii necesită o îndestulare permanentă cu ma-
teriale, de exemplu, companiile constructoare de maşini, firmele de distribui-
re a mărfii, magazinele de comerţ cu amănuntul. Nu este greu să ne închipuim
ce s-ar întîmpla dacă la uzina constructoare de maşini ar lipsi un oarecare
detaliu.
Capitalul. Furnizorii de capital sînt: băncile, programele întreprinderilor
care acordă împrumuturi, acţionarii şi persoanele private care acceptă cambia
întreprinderii sau cumpără obligaţiile ei. De obicei, cu cît lucrurile merg mai
bine în companie, cu atît ea are posibilităţi mai mari să negocieze cu furnizo-
rii pentru a primi volumul necesar de bani în condiţii avantajoase.
108
Organizaţia. Mediul său intern şi mediul extern

Resursele de muncă. Asigurarea adecvată cu forţă de muncă califica-


tă este necesară pentru realizarea sarcinilor legate de atingerea scopurilor
stabilite, adică pentru eficacitatea organizaţiei propriu-zise. Fără oameni
capabili să folosească eficient tehnologia complicată, capitalul şi materia-
lele, toate cele enumerate ar avea puţin folos. Dezvoltarea unor ramuri este
astăzi stopată de insuficienţa de anumiţi specialişti. Ca exemplu poate servi
orice sector al industriei de computere, care necesită tehnicieni şi progra-
matori înalt calificaţi.
Una din problemele de bază ale organizaţiei contemporane este atragerea
şi susţinerea managerilor talentaţi, ceea ce ar avea drept consecinţă o condu-
cere adecvată, adică realizarea sarcinilor şi atingerea scopurilor propuse.
Legislaţia. Într-o economie preponderent privată, cum ar fi, spre exem-
plu, cea americană, interacţiunea dintre cumpărătorii şi vînzătorii fiecărui
produs brut şi fiecărui produs finit este supusă unor restricţii juridice. Fiecare
organizaţie are statutul său juridic, în care se menţionează cum îşi poate ea
desfăşura activitatea şi ce impozite trebuie să plătească. Numărul şi com-
plexitatea legilor ce se referă nemijlocit la business au crescut foarte mult
în secolul XX. Conducătorii organizaţiilor sînt nevoiţi să le respecte, în caz
contrar sînt amendaţi sau chiar li se interzice practicarea businessului.
Organele de stat. Organizaţiile sînt obligate să respecte nu numai legile,
ci şi cerinţele organelor reglementării de stat. Aceste organe asigură îndepli-
nirea obligatorie a legilor, de asemenea, introduc cerinţe proprii, care uneori
au forţă de lege.
Consumatorii. Mulţi acceptă opinia lui Peter Drucker, specialist în pro-
bleme de conducere, care afirmă că scopul principal al businessului este de
a crea consumatori, ceea ce înseamnă că însăşi supravieţuirea şi justificarea
existenţei organizaţiei depinde de capacitatea ei de a găsi consumatorul rezul-
tatului activităţii sale. Chiar şi guvernul are consumatorii săi – cetăţenii.
Concurenţii reprezintă un factor extern, influenţa căruia nu poate fi ne-
gată. Conducătorii fiecărei organizaţii îţi dau bine seama că, dacă nu satisfac
necesităţile consumatorilor la fel de eficient cum o fac concurenţii, atunci
organizaţia îşi pierde clienţii. În multe cazuri nu atît consumatorii, cît con-
curenţii determină care rezultate ale activităţii pot fi vîndute şi ce preţ poate
fi cerut. Consumatorii nu sînt unicul obiect al concurenţei dintre organizaţii.
Lupta se poate duce şi pentru resursele de muncă, resursele materiale, capital
şi dreptul de a folosi inovaţii tehnice.
109
Capitolul IV

B. Mediul acţiunii indirecte

Evenimentele
Starea economiei
internaţionale

ORGANIZAŢIA

Progresul
Factorii politici Factori socioculturali
tehnico-ştiinţific

Fig. 4.4. Mediul extern al organizaţiei: acţiunea indirectă

Factorii mediului acţiunii indirecte, de obicei, nu influenţează operaţiu-


nile organizaţiei atît de vădit ca factorii mediului acţiunii directe. Totuşi, con-
ducătorii trebuie să ţină cont de aceşti factori.
Mediul de influenţă indirectă este, de regulă, mai complicat. Factorii lui
de bază sînt: tehnologia, starea economiei, factorii socioculturali şi cei poli-
tici, precum şi interconexiunea cu comunitatea locală.
Tehnologia este concomitent factor intern şi factor extern de mare im-
portanţă. Inovaţiile tehnologice influenţează asupra eficienţei cu care pot fi
fabricate şi vîndute produsele, asupra vitezei de ,,îmbătrînire” a produsului,
asupra modului de colectare, păstrare şi de distribuţie a informaţiei, precum
şi asupra faptului ce fel de servicii şi produse noi aşteaptă consumatorii de la
organizaţie. Progresul tehnic a influenţat activitatea organizaţiilor prin com-
putere, laser, microunde, roboţi, legătură prin sateliţi, energia atomică, fabri-
carea produselor alimentare sintetice, ingineria genetică etc.
Starea economiei. Conducerea trebuie de asemenea să poată evalua
influenţa schimbărilor din economie asupra organizaţiei. Starea economiei
mondiale influenţează asupra costului tuturor resurselor şi asupra capacităţii
consumatorilor de a cumpăra anumite produse şi servicii. Dacă, de exemplu,
se prognozează inflaţia, conducerea poate să găsească de cuviinţă să mărească
rezervele de resurse necesare. Ea poate, de asemenea, să hotărască să ia un
credit, deoarece atunci cînd va fi obligată să-l ramburseze valoarea banilor va
fi în scădere, ceea ce va acoperi parţial pierderile la achitarea ratei dobînzii.
Starea economiei poate influenţa puternic posibilitatea de a obţine ca-
pital pentru necesităţile întreprinderii. Aceasta se datorează faptului că gu-
110
Organizaţia. Mediul său intern şi mediul extern

vernul deseori, pentru a atenua consecinţele înrăutăţirii situaţiei economice,


reglementează impozitele şi mărimea ratei dobînzilor stabilită de banca de
stat. Dacă această bancă măreşte rata dobînzii, băncile comerciale sînt nevoite
să procedeze la fel. Drept consecinţă, este mai greu de obţinut credite şi costul
lor pentru organizaţie este mai mare.
Este important de înţeles că o modificare concretă a stării economiei poa-
te influenţa pozitiv asupra unor organizaţii şi negativ asupra altora.
Factorii socioculturali. Orice organizaţie funcţionează într-un mediu
cultural, de aceea factori socioculturali ca obiectivele, valorile vitale şi tra-
diţiile influenţează asupra organizaţiei. De exemplu, în businessul american
darea de mită pentru obţinerea unui contract, răspîndirea de zvonuri despre
concurenţi se consideră acţiuni amorale, pe cînd în alte ţări, cu un alt mediu
sociocultural, o astfel de practică este acceptabilă. Un alt exemplu de influen-
ţă socioculturală asupra practicii de afaceri este stereotipul tradiţional, potri-
vit căruia femeile sînt incompetente în rol de conducători.
Factorii socioculturali influenţează, de asemenea, producţia şi serviciile
oferite de o companie. Un bun exemplu este confecţionarea hainelor. Oame-
nii sînt gata să plătească mai mult pentru un obiect pe care este inscripţionat
numele unui renumit creator de modă, deoarece, după părerea lor, aceasta le
conferă o autoritate în societate.
Factorii politici. Unele aspecte ale situaţiei politice – de exemplu, ati-
tudinea administraţiei, a organelor legislative şi a justiţiei faţă de business
– au o importanţă deosebită pentru conducător. Strîns legate de tendinţele
socioculturale, în societatea democratică aceste atitudini influenţează acţiuni
ale guvernului cum ar fi impozitarea veniturilor companiei, cerinţe în raport
cu practica de angajare la lucru a reprezentanţilor minorităţilor naţionale, sta-
bilirea înlesnirilor la impozit, adoptarea legislaţiei pentru protecţia consuma-
torului, controlul preţurilor şi salariilor etc.
O importanţă mare pentru companiile care au pieţe de desfacere în alte
ţări o are factorul de stabilitate politică. O instabilitate politică poate duce
la imposibilitatea de a desface marfa, ceea ce poate avea consecinţe nefaste
asupra organizaţiei.
Relaţiile cu comunitatea locală. Pentru toate organizaţiile are o impor-
tanţă primordială relaţia cu autorităţile locale, cu comunitatea ca un factor
al influenţei indirecte. Aproape în fiecare localitate există legi şi obiective în
raport cu businessul, care determină locul unde poate să-şi desfăşoare activi-
tatea o organizaţie sau alta. Unele oraşe, de exemplu, depun eforturi pentru
atragerea întreprinderilor, pe cînd altele se luptă pentru a nu permite întreprin-
derilor să intre în oraş. De aceea, multe organizaţii se străduiesc să menţină
111
Capitolul IV

relaţii bune cu populaţia şi autorităţile locale, de exemplu, finanţează şcolile,


efectuează activităţi de binefacere etc.

Mediul internaţional
În timp ce factorii mediului extern influenţează într-un mod sau altul
asupra tuturor organizaţiilor, mediul organizaţiilor care activează la nivel in-
ternaţional se deosebeşte printr-o complexitate sporită, determinată de o tota-
litate de factori ce caracterizează fiecare ţară. Economia, cultura, cantitatea şi
calitatea resurselor materiale şi umane, legile, instituţiile de stat, stabilitatea
politică, nivelul de dezvoltare tehnologică diferă de la un stat la altul. Con-
ducătorii de întreprinderi trebuie să ţină cont de aceste diferenţe în activitatea
de zi cu zi.
Dirijarea businessului internaţional se extinde asupra tuturor sferelor
de activitate, care sînt legate de transferul de resurse, mărfuri, servicii şi for-
ţă de muncă peste graniţele naţionale. Începînd cu anii ’60 ai secolului XX,
sectorul businessului internaţional capătă o importanţă deosebită pentru orga-
nizaţiile internaţionale. Investiţiile întreprinderilor americane peste hotare, de
exemplu, au crescut substanţial în ultimii ani.
Variantele businessului internaţional. Întreprinderile pot pătrunde pe
piaţa internaţională pe diferite căi:
Exportul este cea mai simplă cale de a pătrunde pe piaţa internaţională.
Licenţierea: întreprinderea poate vinde licenţa pentru fabricarea produc-
ţiei sale unei companii străine sau statului. Întreprinderea oferă companiei
străine sau statului dreptul de a folosi patentele sau tehnologia, secretele de
producţie şi, de asemenea, îi acordă susţinere tehnologică şi administrativă.
Întreprinderile mixte, în care două sau mai multe companii private din
diferite ţări investesc resurse în unităţile industriale. Participanţii sînt par-
teneri egali şi obţin venit în funcţie de cota-parte din pachetul de acţiuni al
întreprinderii mixte.
Investiţii directe de capital. Disponibilitatea de a se racorda la busines-
sul internaţional apare atunci cînd conducerea hotărăşte să exporte producţia
firmei sale şi să păstreze controlul deplin asupra producţiei, marketingului,
finanţelor etc.
Corporaţiile multinaţionale conduc întreprinderile din alte ţări. Mai bine
de o sută din cele mai puternice corporaţii multinaţionale au filiale în mai
mult de 30 de ţări ale lumi. Multe din ele activează în sectorul de prelucrare,
fabricarea medicamentelor, producţia chimicalelor, electronică, industria pe-
trolului etc.
112
Organizaţia. Mediul său intern şi mediul extern

Factorii mediului internaţional. Cei mai importanţi factori internaţionali


sînt următorii: cultura, economia, legislaţia, reglementarea de stat şi situaţia
politică.
Cultura reprezintă sistemul de valori, credinţe, obiceiuri împărtăşite de
societate. Fiecare societate îşi are cultura sa, influenţa căreia se resimte în
stilul vieţii cotidiene.
Cultura unor ţări poate fi caracterizată ca individualistă, materialistă şi
orientată asupra preţuirii timpului. Această cultură nu atribuie mare impor-
tanţă tradiţiei, ceremoniilor şi formalităţilor care în alte ţări sînt o caracteris-
tică de bază a culturii. Diferenţa dintre culturi se exprimă în necorespunderea
punctelor de vedere în privinţa puterii, importanţei muncii, rolului femeii în
societate etc. Limba este unul din aspectele culturii, care poate prezenta anu-
mite dificultăţi pentru organizaţia ce-şi desfăşoară activitatea peste hotare.
Economia. Firmele care activează în mediul internaţional trebuie să ana-
lizeze condiţiile şi tendinţele economice şi să urmărească dezvoltarea eco-
nomică a ţărilor în care activează. Următorii factori economici pot influenţa
activitatea firmelor: nivelul salariilor, cheltuielile pentru transport, cursul va-
lutar, inflaţia, nivelul impozitărilor etc.
Legile şi reglementarea statală. Firmele care activează pe piaţa interna-
ţională sînt obligate să ţină cont de legile din ţările respective referitoare la
stabilirea taxelor, patentele, relaţiile de muncă, standardele producţiei finite,
stabilirea preţurilor etc.
Situaţia politică. Încordarea socială poate să influenţeze procesul de pro-
ducere sau să limiteze desfacerea, dacă nemulţumirea este îndreptată împotri-
va fabricii sau a produsului aflat în ţară străină. Acţiunile politice împotriva
guvernului sau o schimbare bruscă a regimului politic înseamnă creşterea ris-
cului pentru exportatorul sau investitorul străin. Aşadar, pentru a avea succes
în mediul internaţional, conducătorul trebuie să înţeleagă şi să ţină cont de
diferenţele culturale, economice, legislative şi politice.

4.4. Organizaţii formale şi informale.


Departamentarea
Organizaţiile apar din nevoia umană de cooperare. Ele au o structură
formală şi una informală, care determină fluxul de activitate şi relaţiile inter-
personale din cadrul fiecărei organizaţii.
Structura formală este planificată şi publică, cea informală este neplanifi-
cată şi implicită. Structura formală este reprezentată de structura oficială a or-
113
Capitolul IV

ganizaţiei (organigrame, fluxuri de producţie), în timp ce structura informală


este reprezentată de relaţiile personale neoficiale ce se stabilesc între membrii
organizaţiei şi care influenţează eficacitatea cu care organizaţia îşi desfăşoară
activitatea. Cele două tipuri de structuri sînt complementare.
Structură formală au organizaţiile în care activităţile a două sau mai mul-
te persoane sînt coordonate în mod conştient spre un obiectiv dat. Esenţa
lor se reduce la existenţa unui obiectiv comun conştientizat. Persoanele din
aceste organizaţii au deci un scop comun, comunică între ele şi au voinţa de a
acţiona. Organizaţiile formale au o zonă clară de libertate de acţiune.
Structurile informale apar spontan în urma unor activităţi de grup fără un
scop comun conştientizat. Grupurile din cadrul acestor structuri sînt dinami-
ce; ele se încheagă, se desfac şi dezvoltă relaţii interpersonale.
Rolul organizaţional încorporează obiective verificabile (vezi capitolul 6),
sarcini şi activităţi clar definite şi o arie de autoritate bine înţeleasă. Pentru ca rolul
să fie operaţional, este nevoie, pe lîngă resurse şi instrumente, de informaţie.
Pentru definirea structurii organizaţiei şi a rolurilor este nevoie de gru-
parea activităţilor necesare atingerii scopurilor, de desemnarea unui manager
cu autoritate pentru a controla aceste activităţi, precum şi de coordonarea pe
orizontală şi pe verticală a acestora.
Proiectarea structurii organizaţiei se face pentru a clarifica ce trebuie să
facă şi de ce rezultate răspunde fiecare; a îndepărta obstacolele cauzate de
confuzia şi nesiguranţa sarcinilor de lucru; a stabili o reţea de comunicare a
deciziilor care să reflecte şi să sprijine obiectivele organizaţiei.
Aici acţionează două principii de bază:
a) principiul unităţii obiectivelor – o structură organizaţională este efi-
cace dacă favorizează contribuţia indivizilor la atingerea obiectivelor
organizaţiei;
b) principiul eficienţei – o structură organizaţională este eficientă dacă
favorizează atingerea obiectivelor de către oameni (deci este eficace)
la un cost minim sau cu consecinţe nefavorabile minime.
Organizarea ca proces presupune cîţiva paşi esenţiali:
1. Stabilirea obiectivelor organizaţiei.
2. Formularea obiectivelor derivate, a planurilor şi politicilor.
3. Identificarea şi clasificarea activităţilor necesare pentru atingerea
obiectivelor.
4. Gruparea activităţilor în contextul resurselor umane şi celor materia-
le disponibile şi a modului optim de folosire a acestora.
5. Delegarea autorităţii necesare îndeplinirii activităţilor de către şeful
fiecărui grup.
114
Organizaţia. Mediul său intern şi mediul extern

6. Unirea acestor grupări atît pe orizontală, cît şi pe verticală prin relaţii


de autoritate şi sisteme informaţionale.
Organizaţiile, de obicei, prezintă diferite niveluri de organizare, deoare-
ce întotdeauna există o limită în ceea ce priveşte numărul de persoane ce se
află sub îndrumarea unui manager. Acest principiu simplu era cunoscut încă
din antichitate. Înainte de exodul din Egipt, Moise primeşte următorul sfat:
„Tu nu poţi face acest lucru singur. Alege-ţi oameni capabili şi fă-i conducători
asupra miilor, sutelor, cincizecilor şi zecilor. Lasă-i pe ei să judece. Toate lucru-
rile mari să le aducă la judecata ta, dar lucrurile mărunte să le judece ei”.
Departamentarea organizaţiilor se face tocmai pentru ca un manager să
aibă autoritate asupra activităţilor specifice dintr-o arie distinctă, o diviziune
sau o filială a unei organizaţii. Departamentarea poate fi: numerică, în timp,
funcţională, teritorială, pe produse, pe client, pe marketing, pe proces sau
echipamente, pe servicii.
Cea mai frecventă este departamentarea funcţională, care are avantajul
de a fi logică, demonstrată în timp, bazată pe specializarea ocupaţională, ceea
ce simplifică atît formarea, cît şi asumarea responsabilităţii rezultatelor. Ea
implică un control de vîrf, este eficientă în utilizarea forţei de muncă, puterea
şi prestigiul activităţii de bază sînt bine demonstrate de manageri.
Astfel, vom întîlni frecvent organizaţii împărţite pe departamente de pro-
ducţie sau de servicii, de finanţe, de marketing, de informatică etc. Această
diferenţiere duce la apariţia loialităţii faţă de funcţie, nu faţă de organizaţie
ca un tot întreg, a unor bariere de comunicare la nivelul funcţiilor, complică
formarea personalităţii managerilor şi, ca urmare, promovarea acestora.
În cazul organizaţiilor mari, care cuprind arii geografice întinse, departa-
mentarea funcţională este greu de coordonat. Una dintre problemele ce apar
este dorinţa de a exercita controlul – departamentul respectiv uită că sco-
pul activităţii sale este de a-i servi pe ceilalţi şi doreşte să preia controlul
(de exemplu, departamentul de personal preia funcţia de angajare în locul
managerului). De asemenea, specializarea extremă constituie cauza muncii
neinteresante, plicticoase, care scade motivaţia. De aceea, este bine ca depar-
tamentarea să se facă cît mai aproape de punctul de oferire al serviciului, deci
să existe un grad mărit de descentralizare.

115
Ca p i tolul 5
FUNCŢIILE MANAGEMENTULUI. CONŢINUTUL ACTIVITĂŢII
DE CONDUCERE DE PE POZIŢII FUNCŢIONALE

• Funcţiile managementului
• Prognoza şi planificarea
• Organizarea
• Tipuri de organizaţii şi tipuri de conducere
• Controlul

5.1. Funcţiile managementului şi rolul lor în


activitatea de conducere. Caracteristici generale
Deseori conducătorii sistemului sănătăţii consacră o bună parte a timpu-
lui de muncă pentru a rezolva probleme operative, adică soluţionează proble-
mele care apar în procesul lucrului curent, cu toate că ei ar trebui să se ocupe
de realizarea sarcinilor strategice de perspectivă. Care este cauza?
Cauze obiective pot fi următoarele:
1. Conducătorul îndeplineşte activităţi cu un înalt grad de complexitate.
El permanent coordonează rezultatele activităţii subsistemelor func-
ţionale ale departamentelor, totodată rezolvă probleme organizatori-
ce, economice, de personal, tehnice, medicale. În afară de aceasta,
cu cît este mai înalt nivelul de dirijare al conducătorului, cu atît mai
multe secţii i se supun. Acest fapt duce la mărirea numărului de pro-
bleme, a situaţiilor imprevizibile etc.
2. Lipsa unei organizări rigide în munca aparatului de conducere, a inte-
grării şi cooperării ei; a unui mecanism de delegare a împuternicirilor
şi obligaţiilor de serviciu.
3. Insuficienţa profesionalismului, a competenţei colaboratorilor apa-
ratului de conducere, mai întîi de toate în problemele de dirijare, de
drept, economice şi psihologice.
4. Activităţile ce frînează suprastructurile de conducere şi unităţile in-
termediare.
5. Predominarea principiilor administrative de dirijare.
6. Lipsa documentaţiei corespunzătoare privind interesele înguste, dar
nu de ordin global, de importanţă statală.
Abordarea funcţională în teoria managementului pentru prima dată a fost
fondată de unul din reprezentanţii şcolii clasice de conducere Henri Fayol,
care a descris funcţiile conducerii, rolul lor în activitatea de conducere.
116
Funcţiile managementului. Conţinutul activităţii de conducere de pe poziţii funcţionale

Funcţia conducerii reprezintă:


a) o formă specifică a activităţii de conducere, rezultatul diviziunii mun-
cii şi specializării în sfera conducerii;
b) o formă concretă de influenţă dirigistă asupra activităţii sistemului, ce
condiţionează şi determină partea de conţinut a relaţiilor de afacere;
c) activităţi pe care le îndeplinesc managerii pentru a atinge obiectivele
organizaţiilor prin utilizarea resurselor umane sau de alt fel.
Funcţiile conducerii se referă la:
a) subiectul şi obiectul conducerii;
b) conţinut şi destinaţie;
c) modul şi etapa activităţii de conducere.
Acţiunile întreprinse de subiectul conducerii potrivit conţinutului studii-
lor ciclului de conducere formează funcţiile acestuia, iar totalitatea funcţiilor
respective alcătuiesc conţinutul procesului de conducere.
Realizarea procesului de conducere presupune îndeplinirea unor acţiuni
specifice ce pot fi grupate în cîteva funcţii definitorii pentru rolul oricărui
conducător, indiferent de poziţia acestuia. Nu există astăzi delimitare unanim
acceptată a acestor funcţii sau un consens în privinţa numărului lor.
Care sînt funcţiile conducerii? Aceste funcţii sînt descrise de H. Koontz
şi C. O’Donnell în cartea Conducerea: analiza sistemică şi situaţională a
funcţiilor conducerii. Aici autorii evidenţiază şase funcţii ale conducerii:
1. planificarea
2. organizarea
3. coordonarea de lider
4. lucrul cu cadrele
5. controlul
6. evaluarea.
În componenţa fiecărei funcţii autorii evidenţiază subfuncţii. De exem-
plu, funcţia planificării conţine următoarele subfuncţii: previziunea, stabilirea
scopurilor, adoptarea deciziilor, strategia şi politica.
În opinia altor autori, îndeosebi a lui D. M. Cruc, conţinutul activităţii
conducerii se realizează în cinci funcţii ale conducerii: planificarea, organiza-
rea, coordonarea, conducerea şi controlul.
Henri Fayol clasifică funcţiile manageriale în următoarele categorii, nu-
mindu-le elementele managementului – activităţi de bază realizate de mana-
geri: prognozarea, planificarea, organizarea, funcţia de personal (coordona-
rea), conducerea (comanda), controlul.
În Republica Moldova s-a ajuns la un consens aproape unanim al specia-
liştilor privind funcţiile procesului de conducere:
117
Capitolul V

• previziunea
• planificarea
• organizarea
• motivarea
• controlul.
Aceste funcţii au elemente comune. Astfel:
• activităţile caracteristice fiecărei funcţii sînt specifice în ansamblul
lor numai cadrelor de conducere (în munca oricărui conducător există
elemente de execuţie şi invers). Diferenţa este că executarea la nive-
lul conducătorului priveşte întreaga organizaţie, iar la nivelul execu-
tantului – doar pe acesta;
• funcţiile de conducere se realizează în toate tipurile de întreprinderi,
indiferent de mărime sau sector de activitate;
• funcţiile au ponderi diferite la diverse niveluri ierarhice.
Prognozarea reprezintă preocuparea liderului pentru evaluarea de perspec-
tivă a stării de sănătate a comunităţii, a necesarului în asistenţă medicală, a pro-
blemelor medicale şi economice, cu care se va confrunta instituţia respectivă.
Previziunea stă la baza planificării, asigurînd premisele unui plan real şi eficace.
Planificarea constă în selectarea misiunilor, obiectivelor şi a acţiunilor
necesare pentru realizarea activităţii. Activitatea de planificare reclamă luarea
unor decizii între mai multe alternative, deci ea presupune o alegere. Planifi-
carea orientează managementul în utilizarea resurselor.
Scopul planificării este să dea posibilitatea serviciilor de sănătate să facă
faţă prezentului şi să anticipeze viitorul. Aceasta implică luarea deciziei asu-
pra a ceea ce trebuie făcut, cînd şi cum trebuie făcut. Poate fi pe termen lung
sau pe termen scurt. Prin termen scurt se înţelege o perioadă de maximum un
an. (Bugetul unui spital este, de exemplu, o planificare pe termen scurt, pentru
că anticipează viitorul pe o perioadă de aproximativ un an.)
R. Taylor şi S. Taylor susţineau că „managerii fac planificare atunci cînd
proiectează o viziune asupra viitorului şi întreprind acţiuni care au drept
scop realizarea anumitor obiective declarate. La niveluri manageriale mai
înalte, accentul se pune pe determinarea misiunii organizaţiei, a scopurilor
şi obiectivelor adecvate, în timp ce la niveluri mai joase importantă este de-
terminarea modului de realizare a acestor aspecte”. De exemplu, planificarea
la nivel managerial înalt poate implica pregătirea unui program de acţiune
strategică, pe care organizaţia trebuie să-l urmeze pe termen lung (5–10 ani),
pentru a oferi servicii medicale pediatrice într-o zonă rurală. Managerul nive-
lului inferior poate stabili cum se va desfăşura prima parte a planului (acţiu-
nile programate în primul rînd).
118
Funcţiile managementului. Conţinutul activităţii de conducere de pe poziţii funcţionale

Ca să funcţioneze adecvat, o organizaţie are nevoie de un plan care ar


avea următoarele caracteristici: unitate, continuitate, flexibilitate şi precizie.
Altfel spus, pentru a rezolva problemele legate de planificare, echipa mana-
gerială trebuie:
• să asigure îmbinarea corespunzătoare a obiectivelor specifice fiecărui
departament din organizaţie (unitate);
• să combine planificarea pe termen scurt cu cea pe termen lung (con-
tinuitate);
• să fie capabilă să adapteze planul la modificările apărute (flexibilitate);
• să încerce să prognozeze corect direcţiile de acţiune (precizie).
Esenţa planificării constă în utilizarea optimă a resurselor.
Organizarea este activitatea prin care se stabileşte structura instituţiei şi
se definesc rolurile persoanelor din cadrul diferitelor compartimente. Organi-
zarea presupune şi stabilirea relaţiilor dintre diferite compartimente şi oameni,
referindu-se implicit la stabilirea relaţiilor de autoritate şi responsabilitate.
Prin funcţia de organizare, utilizînd într-un mod adecvat resursele umane
şi materiale, în strînsă legătură cu condiţiile economico-sociale, demografice
şi culturale, liderul trebuie să facă faţă tuturor problemelor apărute în orga-
nizaţie, stabilind locul, rolul şi responsabilitatea fiecărui membru al echipei
medicale. Scopul organizării este de a crea o structură adecvată pentru orga-
nizaţie, astfel încît aceasta să-şi poată atinge obiectivele propuse prin plani-
ficare.
Managerii stabilesc relaţiile formale dintre indivizi şi grupuri, formînd
unităţi logice. Organizaţiile pot fi structurate după mai multe criterii:
• pe baza funcţiilor (activităţi similare fiind grupate în acelaşi loc); de
pildă, laboratorul clinic, radiologia, farmacia se află frecvent în ace-
eaşi zonă;
• pe baza serviciilor; de exemplu, blocurile operatorii sau camerele de
gardă;
• pe baza „produselor”, cînd activităţi din diverse departamente sînt inter-
conectate (cum se întîmplă în cazul centrelor de diabet, spre exemplu).
Organizarea poate fi făcută pentru a funcţiona pe termen lung (departamen-
te/structuri permanente) sau pe termen scurt, ca în cazul în care se formează un
grup de lucru ce se va dizolva în momentul în care sarcina a fost îndeplinită.
Managerul trebuie să fie conştient de multitudinea relaţiilor informale
care există într-o organizaţie, de prezenţa liderilor informali ai organizaţiei, în
pofida faptului că aceştia nu au o autoritate formală atribuită.
Decizia reprezintă stimularea activităţii prin metode adecvate şi rezol-
varea competentă şi la timp a sarcinilor curente sau a situaţiilor neprevăzute.
119
Capitolul V

Este o soluţie adoptată de lider, din mai multe posibile, fiecare avînd avanta-
jele şi dezavantajele sale.
Coordonarea (funcţia de personal) este sincronizarea activităţii persoa-
nelor, eforturilor individuale ca ele să contribuie la realizarea scopurilor gru-
pului şi ale organizaţiei. Realizarea acestei funcţii presupune dezvoltarea unor
relaţii interpersonale favorabile, îndeplinirea misiunilor instituţiei medicale.
Coordonarea, de asemenea, include activităţile în legătură cu manage-
mentul resurselor umane sau administrarea personalului. Scopul principal al
acestei funcţii este de a desemna persoanele cele mai adecvate în posturile co-
respunzătoare, deci care au calificarea necesară postului. Angajaţii nu trebuie
să fie nici sub şi nici supracalificaţi în postul pe care îl ocupă. Ambele situaţii
trebuie evitate în aceeaşi măsură. Totodată, funcţia de personal include recru-
tarea angajaţilor, selectarea lor, alocarea personalului în posturile existente,
determinarea modului de remunerare, precum şi acţiunile desfăşurate în ve-
derea întreruperii activităţii angajaţilor din cauza pensionării, transferului sau
a concedierii.
Controlul sau monitorizarea. Funcţia managerială de control se concen-
trează pe monitorizarea şi evaluarea performanţelor obţinute. Scopul princi-
pal este încercarea de îmbunătăţire continuă a calităţii. Controlul implică, în
esenţă, stabilirea de standarde şi compararea rezultatelor concrete cu aceste
standarde. Standardele reprezintă o bază măsurabilă, cantitativă, ce poate fi
folosită de manageri pentru a monitoriza, ajusta şi îmbunătăţi performanţa.
R. Taylor şi S. Taylor menţionează patru etape ale procesului de control:
a) stabilirea de standarde de timp, calitate şi cantitate;
b) măsurarea rezultatelor;
c) compararea rezultatelor cu standardele;
d) aplicarea modificărilor necesare.
Controlul implică frecvent un mecanism de feedback sistematic, în care
intrările sînt comparate cu ieşirile (rezultatele). Cînd apar devieri de la re-
zultatele aşteptate, managerii folosesc feedbackul provenit din monitorizarea
procesului de producţie şi al rezultatelor, pentru a face schimbările necesare.
Dacă există un bun sistem de monitorizare, se pot face ajustări atît la resursele
folosite, cît şi la standardele de performanţă aplicate. Repetarea regulată a
acestui proces reprezintă premisa îmbunătăţirii performanţelor obţinute.
Evaluarea. În timp ce controlul are un caracter continuu, evaluarea are
caracter periodic şi final. Ea constă în analiza şi interpretarea rezultatelor obţi-
nute. Este necesar însă un sistem informaţional adecvat, pe baza unei evidenţe
primare corecte a activităţilor curente, întocmirii şi ţinerii la zi a fişierului
medical, a evidenţei şi gestionării resurselor materiale, financiare şi umane.
120
Funcţiile managementului. Conţinutul activităţii de conducere de pe poziţii funcţionale

Conducerea (comanda). Funcţia de conducere presupune orientarea oa-


menilor spre ceea ce trebuie să realizeze şi ceea ce nu trebuie să facă, fiind ca-
racterizată prin acţiune. Adeseori conducerea implică constituirea unui mediu
de motivare, comunicare şi dirijare, astfel încît membrii organizaţiei (secţie,
policlinică, spital etc.) să înţeleagă ce se aşteaptă de la ei în muncă. Condu-
cerea poate include atribuirea unei sarcini unui subordonat (medicul-şef de
secţie stabileşte modul în care personalul auxiliar va realiza curăţenia într-un
salon). Un manager poate alege diferite moduri de conducere în funcţie de
sarcina de îndeplinit şi de dorinţa angajatului de a o duce la bun sfîrşit. Un pa-
rametru important este şi experienţa angajatului în îndeplinirea unei anumite
sarcini. Un angajat lipsit de experienţă poate avea nevoie de o direcţionare
specială şi de o supervizare continuă chiar pentru o sarcină simplă.
Un manager poate folosi un stil de conducere bazat pe preferinţele sau pe
filozofia personală. Unii manageri adoptă un stil de conducere puternic auto-
ritar, în timp ce alţii consideră că o abordare mai democratică funcţionează
mai bine. Managerii care posedă mai multă experienţă îşi pot adapta stilul
propriu la nevoile momentului. Un stil de conducere directiv este alegerea
optimă atunci cînd, de exemplu, evacuezi o clădire în flăcări, iar un stil demo-
cratic – cînd se elaborează planul de evacuare în caz de incendiu.
Motivarea este un proces de stimulare personală şi a altora către o acti-
vitate pentru atingerea scopurilor personale sau comune.
La nivelul organizaţiei managerul îndeplineşte şi el anumite funcţii. Stu-
dierea teoriei managementului devine o necesitate, deoarece realizarea co-
rectă a funcţiilor managerului rezolvă problemele conducerii raţionale, iar
evoluţia lui corespunde evoluţiei economiei de piaţă: este vorba de o mentali-
tate nouă, schimbată, avînd la bază un sistem de valori şi proprietăţi noi, alte
metode şi instrumente de dirijare în comparaţie cu cele tradiţionale şi o nouă
interpretare a principiilor conducerii şi legăturilor interne.
Apare necesitatea de a caracteriza, în primul rînd, noţiunile de organiza-
tor al ocrotirii sănătăţii şi de manager care, împreună luate, definesc funcţiile
ce îi revin acestui specialist.
Noţiunea generică de organizator stabileşte că funcţia principală a specialis-
tului respectiv este organizarea activităţii unor grupe de oameni în vederea atinge-
rii scopurilor fixate pentru instituţia respectivă, în cazul nostru – instituţiile medi-
cale. Organizarea activităţii personalului medical în vederea asigurării procesului
de tratament este strîns legată de alte funcţii specifice ale organizatorilor, funcţii
care, în ansamblul lor, asigură succesul în realizarea scopului fixat.
La baza acestui ansamblu de funcţii ale organizatorului se află funcţia lui
principală – definirea obiectivelor propuse spre realizare ca rezultat al des-
121
Capitolul V

făşurării activităţilor proiectate. În acest context menţionăm patru funcţii de


bază ale organizatorului ocrotirii sănătăţii:
1. Analiza informaţiei referitoare la activitatea instituţiei medicale rea-
lizată sub conducerea organizatorului, pe baza căreia se poate efectua
reglarea activităţii sistemului;
2. Planificarea procesului de organizare a activităţii lucrătorilor în in-
stituţia respectivă;
3. Controlul şi evaluarea nivelului de atingere a obiectivelor propuse
spre realizare;
4. Coordonarea eforturilor diferitelor grupuri de specialişti angajaţi în
activitatea instituţiei.
Din acest ansamblu de funcţii rezultă destul de clar că ele reprezintă
trăsături specifice, caracteristice unei anumite specialităţi, dar care se pot ma-
nifesta şi în procesul realizării altor specialităţi subsumate profesiei de medic.
Fiind însă în interconexiune în cadrul unui ansamblu organic de funcţii, care
are la bază definirea obiectivelor, ele reprezintă o particularitate specifică a
specialităţii de organizator al ocrotirii sănătăţii.
În ceea ce priveşte noţiunea de manager, ea indică specificul atitudinii
pe care trebuie să o manifeste organizatorul faţă de personalitatea umană, in-
diferent de faptul dacă, prin postul ocupat, aceasta se află în relaţii de interde-
pendenţă sau în relaţie de subaltern–conducător faţă de organizator. În aceste
condiţii, poziţia de manager impune realizarea unei serii de principii, care îşi
pun amprenta pe exercitarea funcţiilor menţionate, introducînd schimbări în
conţinutul activităţilor. De aceste principii ţin: stima faţă de om, democratismul
şi umanismul în conducere, adoptarea hotărîrilor ca proces colectiv, delegarea
împuternicirilor, atitudinea individualizată faţă de colaboratori, stimularea per-
sonală, egalitatea în drepturi şi obligaţii a membrilor colectivului, perfecţiona-
rea permanentă, autonomizarea conducerii, renovarea continuă, creativitatea.

5.2. Prognoza – atribut important în realizarea


planificării
Activitatea managerială are nevoie de perspectivă; ea vizează viitorul,
care înseamnă timp. Acest viitor nu se pretează cunoaşterii în mod pasiv, ci se
formează prin deciziile proprii ale omului.
Viitorul nu se descoperă cum s-a crezut multă vreme, ci este “construit”
prin activitatea umană; nu este o ghicire, ci parcurgerea unor evoluţii de va-
riabile posibile, elaborate de mintea omenească.
122
Funcţiile managementului. Conţinutul activităţii de conducere de pe poziţii funcţionale

Prognoza sau previziunea, cum a definit-o H. Fayol, înseamnă sondarea


viitorului şi întocmirea, pe această bază, a unui program de acţiuni. Studiul
prognozei are o istorie relativ recentă – de circa 50-60 de ani – şi constituie
un ansamblu de activităţi prin intermediul cărora se determină principalele
obiective, resurse şi mijloace necesare înfăptuirii lor.
Principalele trăsături ale prognozei sînt următoarele:
 precede celelalte atribute, ceea ce nu este lipsit de importanţă;
 pune în evidenţă necesitatea practicării şi conducerii previzionale;
 prin exercitarea ei se anticipează evoluţia condiţiilor în care se va afla
conducătorul, precum şi starea, comportarea şi activitatea acestuia;
 contribuie la identificarea tendinţelor existente;
 contribuie la prevederea proceselor şi fenomenelor ce vor avea loc
în viitor şi a volumului resurselor necesare, la estimarea activităţii pe
termen lung fără a diminua valoarea previziunii pe termen scurt;
 realizează legătura dintre ce este (prezent) şi ce va fi, unde se va ajun-
ge (viitor);
 reprezintă un proces prin care conducerea apreciază viitorul şi stabi-
leşte diferite obiective: legătura inversă dintre previziune şi practică,
ea fiind cea care generează previziunea;
 nu-şi asumă precizia şi exactitatea;
 este strîns legată de decizie şi control.
Prognoza înseamnă o atitudine raţională în alegerea obiectivelor, a sco-
purilor, precum şi a mijloacelor, a programelor etc. şi răspunde la următoarele
întrebări:
• Ce trebuie de realizat?
• Cu ce mijloace se poate realiza în anumite condiţii?
Importanţa prognozei constă în faptul că ea combate incertitudinea şi posi-
bilele schimbări ce pot apărea şi concentrează atenţia asupra obiectivelor, scoa-
te în evidenţă procesul pentru cunoaşterea nivelului de rentabilitate şi uşurează
efectuarea controlului. Acest atribut este important, deoarece membrii unei co-
lectivităţi trebuie să cunoască în amănunte ceea ce se cere de la ei.
Principalele etape în desfăşurarea pronosticării sînt:
1. Stabilirea perspectivei, respectiv determinarea direcţiilor previzibile
de evoluţie.
2. Fixarea şi precizarea obiectivelor, respectiv cuantificarea rezultatelor
scontate.
3. Determinarea, evaluarea şi alegerea direcţiilor de acţiune.
4. Fixarea politicilor, adică a enunţurilor generale care ghidează gîndi-
rea şi activitatea în luarea deciziilor.
123
Capitolul V

5. Formularea planurilor şi programarea acţiunilor, adică demersul ra-


ţional al aprovizionării şi stabilirea resurselor umane şi materiale.
Prevederea acţionează înainte ca managerii să cunoască structurile, per-
sonalul, calificarea acestora, calităţile de autoritate etc., fiind o activitate ma-
joră pentru manageri, deoarece vizează viitorul.
Prognoza stă la baza planificării. După H. Fayol, „a conduce înseamnă a
prognoza, a planifica din timp” şi „(...) planul este în acelaşi timp rezultatul
prognozat şi direcţiile de acţiune, şi metodele ce se vor folosi”.
Planificarea, ca funcţie a procesului de conducere, e tratată de Taylor ca
un rezultat al diviziunii muncii intelectuale şi fizice. În cartea sa Principiile
conducerii ştiinţifice (1911) el scria: „Între lucrători şi conducător există di-
viziunea muncii şi a responsabilităţii. Conducătorul îndeplineşte lucrul pen-
tru care el este mai pregătit decît muncitorii, care, ca rezultat, vor lucra mai
productiv dacă lucrul lor va fi din timp planificat de către conducător”.
Planificarea ca funcţie a conducerii cuprinde 6 etape:
1. scopul şi estimarea lui;
2. aprecierea şi analiza mediului;
3. analiza alternativelor strategice;
4. alegerea alternativei optime;
5. începutul realizării planului;
6. realizarea şi controlul realizării.
În practica managementului contemporan la nivel de conducător al fir-
mei se folosesc, de regulă, 7 variante de planuri:
1. plan-scop sau scop;
2. program;
3. normativ;
4. regulă, regulament;
5. procedură;
6. metodă;
7. deviz de cheltuieli.
Tipurile principale de planuri în management:
1. Scop stabilit de conducerea firmei, care arată direcţia dezvoltării sale.
P. Odiorn clasifică scopurile care se realizează în procesul conducerii
în patru grupe:
• scop inovator – nou;
• scop pentru rezolvarea problemei date;
• scop pentru îndeplinirea îndatoririlor de serviciu;
• scop de autoperfecţionare.
Realizarea scopului inovator necesită folosirea în procesul de conducere
124
Funcţiile managementului. Conţinutul activităţii de conducere de pe poziţii funcţionale

a metodelor noi, elementul ştiinţific, mijloace tehnice, analize, cercetarea noi-


lor pieţe de desfacere a producţiei.
Scop pentru rezolvarea problemei este obiectivul final al oricărui proces.
Scop de serviciu – cu ajutorul lui conducătorul poate să-şi aprecieze lu-
crul. Spre exemplu: „În luna septembrie voi organiza o şedinţă cu managerii
filialelor”.
Autoperfecţionarea presupune analiza greşelilor proprii şi lichidarea lor.
2. Planuri-programe. Noţiunea de program este mai vastă decît noţiunea
de scop. Programul este o parte a planului, care determină timpul, re-
zultatul şi mijloacele folosite de lucrători pentru a atinge scopul. Drept
exemplu de program poate fi dat sistemul de legalizare a contractelor
cu furnizorii, procesul de cumpărare şi instalare a utilajului.
3. Normative sînt planurile ce se folosesc pentru măsurarea, aprecierea
cantităţii şi calităţii lucrului îndeplinit.
4. Planul-regulă sau regulamentul apreciază limitele acţiunii aparatului
de conducere.
Componentele-cheie ale planificării organizatorice sînt: scopurile şi eta-
pele de bază ale procesului de planificare. Prima şi poate cea mai importantă
decizie a procesului de planificare este alegerea scopurilor.
Scopul general de bază al organizaţiei – cauza principală a fiinţării ei
– reprezintă misiunea ei. Scopurile se alcătuiesc pentru înfăptuirea misiunii.
Importanţa misiunii constă în aceea că ea detalizează statutul firmei şi
asigură direcţia şi orientările pentru atingerea obiectivelor. Formularea misiu-
nii organizaţiei trebuie să conţină informaţii privind:
1. Scopul de bază al firmei, pieţele sale de bază şi tehnologiile de bază.
Altfel spus, trebuie indicată activitatea antreprenorială cu care se
ocupă firma.
2. Mediul extern al firmei, ce determină principiile de lucru ale firmei.
3. Cultura organizaţiei: ce tip de climat există în interiorul firmei şi ce
tipuri de persoane atrage acest climat.
Alegerea misiunii. Unii conducători niciodată nu au grijă să aleagă şi să
formuleze misiunea organizaţiei lor. Necesitatea de a avea o misiune a fost
recunoscută de conducători cu mult înainte de apariţia teoriei sistemelor. Este
incorect să se creadă că misiunea unei organizaţii, oricît de mică ar fi, constă
în a avea venit.
Alegerea misiunii înguste de a obţine venit limitează posibilităţile con-
ducătorilor de a studia alternativele la luarea deciziilor. Drept consecinţă, fac-
torii-cheie pot să fie trecuţi cu vederea şi deciziile pot duce la un nivel scăzut
al eficacităţii organizaţiei.
125
Capitolul V

Misiunea organizaţiilor necomerciale. Multe organizaţii necomerciale


dispun de atîţia „clienţi”, încît le vine greu să-şi închipuie formularea cores-
punzătoare a scopului. Spre exemplu, spitalul trebuie să-şi asigure pacienţii
săi, surorile medicale, lucrătorii tehnici şi societatea locală, unde el îşi des-
făşoară activitatea.
Cu toate că misiunea prezintă un interes de bază pentru organizaţie, nu
trebuie de ignorat valorile şi scopurile conducerii de vîrf a firmei.
Caracteristica scopurilor. Scopurile organizaţiei se formulează şi se sta-
bilesc pe baza misiunii organizaţiei, spre care e orientată conducerea de vîrf.
Pentru a aduce succes organizaţiei, scopurile trebuie să satisfacă urmă-
toarele cerinţe:
1. Scopurile trebuie să fie concrete şi măsurabile. Spre exemplu, pentru
o firmă scopul primar este satisfacerea necesităţilor colaboratorilor
săi. Cerinţele presupuse pentru atingerea acestui scop sînt:
a) de a mări remunerarea colaboratorilor săi cu 10% pe an;
b) de a micşora fluctuaţia cadrelor cu 10% pe an;
c) de a mări avansarea în funcţie cu 15% pe an.
2. Altă caracteristică a scopurilor este un orizont concret de prognozare
sau orientare a lor în timp. Este necesar de a determina nu numai care
este scopul, dar şi cînd trebuie atins rezultativ. Scopurile, de obicei,
se stabilesc pe perioade lungi sau scurte. Ele pot fi:
a) de lungă durată – 5 ani;
b) de scurtă durată – 1 an;
c) de durată medie – de la un an pînă la cinci.
3. Scopul trebuie să fie realizabil, real. Stabilirea scopului ce depăşeşte
posibilităţile organizaţiei poate duce la urmări catastrofale.
4. Scopurile organizaţiei nu trebuie să împiedice atingerea altor scopuri.
Aprecierea şi analiza mediului. După ce au stabilit misiunea şi sco-
purile organizaţiei, conducătorii vor trece la următoarea etapă a planificării
strategice – etapa de diagnosticare. Primul pas la această etapă va fi analiza
mediului extern. Despre acest compartiment s-a vorbit deja, aici e cazul doar
să amintim următoarele:
Mediul este evaluat după trei criterii:
1. Aprecierea schimbărilor care influenţează asupra vieţii organizaţiei
de zi cu zi.
2. Determinarea factorilor ce reprezintă pericol pentru strategia cotidia-
nă a firmei. De exemplu, supravegherea concurenţilor.
3. Determinarea factorilor care oferă mai multe posibilităţi pentru atin-
gerea scopurilor pe baza corectării planului.
126
Funcţiile managementului. Conţinutul activităţii de conducere de pe poziţii funcţionale

Apoi se va analiza mediul intern, şi anume punctele forte şi cele slabe


ale organizaţiei.
Studierea alternativelor strategice. În faţa organizaţiei stau patru va-
riante de bază ale alternativelor strategice:
1. Creşterea limitată.
2. Creşterea.
3. Micşorarea; reducerea.
4. Combinarea.
Creşterea limitată. Organizaţiile îşi aleg această variantă pentru că ea
este cea mai uşoară, cea mai convenabilă şi mai puţin riscantă metodă de
acţiune. Ea constă în stabilirea scopurilor, reieşind din rezultatele precedente
în corelare cu inflaţia.
Creşterea. Această alternativă este folosită în ramurile cu o dezvoltare
rapidă, cu schimbarea deasă a tehnologiei. Creşterea poate fi: pe perioadă
scurtă; pe perioadă lungă; internă; externă.
Micşorarea, reducerea poate avea cîteva variante:
1. Lichidarea – realizarea tuturor rezervelor organizaţiei.
2. Separarea surplusului.
3. Reducerea şi reorientarea.
Această variantă strategică se întrebuinţează des atunci cînd se înrăută-
ţesc indicii activităţii organizaţiei sau pur şi simplu pentru salvarea acesteia.
Combinarea. De ea se folosesc mai des firmele mari. Ea reprezintă com-
binarea celor trei variante enumerate.
Alegerea strategiei. Asupra alegerii strategiei efectuate de către condu-
cător influenţează diverşi factori:
1. Riscul.
2. Cunoaşterea strategiilor precedente.
3. Reacţia asupra acţionarilor.
4. Factorul timpului.
Realizarea planului strategic. Planificarea strategică capătă sens doar
atunci cînd se realizează. Componentele de bază ale realizării planului vor fi
tactica, politica, procedeele şi regulile.
Tactica. După cum conducerea stabileşte scopuri de scurtă durată în con-
cordanţă cu cele de lungă durată, la fel ea elaborează şi planuri de scurtă dura-
tă, acordate la cele de lungă durată. Aceste strategii de scurtă durată alcătuiesc
tactica.
Caracteristica planurilor tactice este următoarea:
a) tactica este elaborată pentru dezvoltarea strategiei;
b) ea este stabilită de către conducătorii verigii medii;
127
Capitolul V

c) este de o durată scurtă;


d) rezultatele apar foarte repede.
Politica. După alcătuirea planurilor strategice şi celor tactice, conduce-
rea trebuie să elaboreze nişte orientări adăugătoare, pentru a evita neînţelege-
rea lor. Această etapă în procesul de realizare constituie elaborarea politicii.
Politica reprezintă un îndrumar comun pentru acţiuni şi adoptarea deci-
ziilor, care ajută la atingerea scopurilor. Politica, de obicei, se elaborează de
către conducătorii verigii superioare şi pe o perioadă lungă.
Procedeele. Procedeele se alcătuiesc atunci cînd producţia se dovedeşte
a fi insuficientă. Ele descriu acţiunile necesare a fi întreprinse. În acest caz
individul dispune de o mică libertate în acţiuni şi de un număr mic de alter-
native.
Regulile. Atunci cînd realizarea planului depinde de îndeplinirea strictă
a sarcinilor, conducerea poate socoti de cuviinţă de a exclude în genere liber-
tatea alegerii. Pentru aceasta se folosesc regulile.
Regula determină ce trebuie de făcut la modul concret în situaţia dată.
Regulile diferă de procedee prin faptul că ele se referă la o acţiune concretă,
iar procedeele se referă la situaţii unde are loc o succesivitate de acţiuni.
Evaluarea planului strategic. Evaluarea strategiei se face prin compa-
rarea rezultatelor lucrului cu scopurile. Procesul de evaluare se foloseşte în
calitate de mecanism de legătură inversă pentru corectarea strategiei. Pentru
a fi eficientă, evaluarea trebuie efectuată sistematic şi permanent. În timpul
evaluării procesului de planificare este necesar a da răspuns la următoarele
întrebări:
1. Corespunde oare strategia cu posibilităţile organizaţiei?
2. Presupune ea un nivel permis de risc?
3. Dispune oare organizaţia de resursele necesare pentru realizarea fir-
mei?
4. Ţine cont strategia de pericolele externe şi de posibilităţi?
5. Strategia dată este cel mai bun mijloc de folosire a rezultatelor fir-
mei?
Există o serie de criterii calitative şi cantitative ce se folosesc în procesul
de evaluare.
După alegerea strategiei şi elaborarea planului, conducerea trebuie să
efectueze un control amănunţit al structurii organizaţiei.

128
Funcţiile managementului. Conţinutul activităţii de conducere de pe poziţii funcţionale

5.3. Organizarea. Tipuri de organizaţii şi tipuri


de conducere
Organizarea este un proces de creare a structurii întreprinderii, care ofe-
ră oamenilor posibilitatea de a lucra împreună pentru atingerea scopurilor.
Organizaţiile care participă în asistenţa medico-sanitară ţin de furnizorii
de servicii şi de consumatori, scopul lor principal fiind îmbunătăţirea sănătăţii
individului şi a comunităţii. Tehnologia necesară pentru atingerea acestui scop
nobil ţine de legislaţie, reglare, profesionalism, instrumentar, medicamente,
vaccinuri, educaţie şi alte modalităţi de intervenţie preventivă sau curativă.
Există două aspecte de bază ale procesului de organizare:
1) structura organizaţiei;
2) principiile organizatorice, interconexiunea împuternicirilor.
Deci, sarcina managerului constă în alegerea acelei structuri care răspun-
de mai bine scopurilor şi sarcinilor, precum şi mediului extern al organizaţiei.
Potrivit teoriei clasice, structura organizaţiei trebuie să se formeze de sus în
jos. La început conducătorii trebuie să efectueze împărţirea organizaţiei în
sfere mai largi, apoi să-şi stabilească scopuri mai mult sau mai puţin fixe.
Astfel, consecutivitatea acţiunilor este următoarea:
1. Împărţirea organizaţiei pe orizontală pe sfere largi.
2. Stabilirea corelaţiei dintre împuternicirile diferitelor funcţii.
3. Determinarea obligaţiilor de serviciu.
Este important a înţelege că structura apărută în urma prelucrării organi-
zatorice nu este o formă fixă, stabilă. Deoarece structurile organizatorice se
bazează pe planuri, modificările esenţiale ale planului pot necesita o schim-
bare a structurilor.
Structura unei organizaţii poate fi formală (structură stabilită), naturală
(grupuri care reflectă interese comune, cum ar fi organizaţiile comunitare) sau
deschisă (sisteme independente care se autoreglează în procesul de atingere a
scopurilor, utilizînd materiale, energie şi informaţie).
Sistemele de organizare formală sînt unităţi sociale bine structurate în
funcţie de scopul organizaţiei. Sistemele naturale sînt unităţi mai puţin struc-
turate, în care participanţii colaborează pentru atingerea scopurilor comune
definite de organizaţie. Sistemele deschise sînt elemente de organizare a coa-
liţiilor de parteneri pentru atingerea scopurilor comune. Structura socială a
unei organizaţii include valori, norme şi roluri care determină comportamen-
tul partenerilor.
Organizaţiile de stat, comerciale şi cele care prestează servicii, inclu-
siv sistemul sanitar necesită o structură bine gîndită pentru a funcţiona. O
129
Capitolul V

structură organizatorică trebuie să corespundă dimensiunilor şi complexităţii


entităţii dorite şi scopurilor propuse. Structura organizaţiei reprezintă modul
de împărţire a activităţii totale în obiective şi coordonarea acestora. Modelele
organizatorice majore, care nu se exclud, ci se completează reciproc, sînt mo-
delul piramidal şi structura în reţea. Modelul piramidal se bazează pe ierarhia
conducerii în care fiecare îşi are rolul său bine determinat. Organizaţia cu
structură de matrice sau reţea adună împreună toţi profesioniştii sau tehnicie-
nii, pentru a lucra într-un program sau proiect specific.
După cum s-a menţionat, structurile organizatorice pot fi clasificate în 2
grupe mari: birocratică (modelul piramidal) şi adaptivă (structură în reţea).
Structura birocratică poate fi:
• liniară;
• funcţională;
• mixtă.
La structura adaptivă se atribuie:
• structura de comitet – organ de conducere colectivă (comisie, consi-
liu);
• structura de matrice – un lucrător sau specialist se subordonează la
doi şi mai mulţi conducători;
• structură de tip program-ţel se formează din specialiştii mai multor
secţii pentru realizarea unui ţel.
Structura ierarhic liniară este bazată pe respectarea a trei principii:
1. principiul ierarhiei (omul ocupă un loc strict delimitat în respectiva
structură; subordonările sînt precis stabilite);
2. principiul diviziunii muncii (se precizează operaţiile şi activităţile ce
trebuie executate);
3. principiul permanenţei (legăturile dintre participanţi odată fixate tind
spre stabilitate, persistenţă în timp).
Conducătorul posedă, deci, autoritatea totală asupra subordonaţilor săi,
el fiind responsabil de tot ceea ce se întîmplă în grupul pe care îl dirijează.
Acest model organizaţional a fost împrumutat de la organizaţiile de tip mili-
tar. Principala problemă ce se pune este cea a numărului de verigi (niveluri
ierarhice) pe care trebuie să le conţină lanţul organizaţional în discuţie. În
practică se întîlnesc organizaţii binivelare, trinivelare şi multinivelare.
Avantajele acestui tip de structură sînt:
• simplitatea (din care decurge economicitatea);
• stabilitatea înaltă a verigilor lanţului;
• rapiditatea luării deciziilor şi controlul lor;
• conducerea unică bazată pe comunicare directă;
130
Funcţiile managementului. Conţinutul activităţii de conducere de pe poziţii funcţionale

• cunoaşterea anticipată a obligaţiilor, recompenselor, legăturilor din-


tre oameni, care au o anumită stabilitate şi contribuie la creşterea
ataşamentului faţă de organizaţie.
Dezavantajele decurg din lungimea liniei ierarhice; cînd aceasta este
destul de lungă, apar condiţii favorabile pentru tulburarea procesului comu-
nicării. Astfel pot interveni erori de transmisie sau de recepţie, pierderi de
informaţie şi, mai ales, de timp.
Aceste structuri au o formă piramidală ce include un grup numeros de
oameni pe treptele executive şi unul relativ mic în vîrful piramidei.
Structura funcţională este un tip de structură organizatorică care nu por-
neşte de la persoană, ci de la diversele funcţii pe care le va exercita aceasta
sau de la operaţiile pe care le presupune un anumit proces de producţie. An-
terior s-a observat că, în cadrul structurilor liniare, un subordonat nu primea
ordine decît de la un singur şef, care putea să realizeze simultan mai multe
funcţii. Însă F. W. Taylor spune că acest lucru nu este posibil în anumite tipuri
de organizaţii, deoarece se pot întîlni o multitudine de funcţii care nu pot fi
executate cu maximă eficienţă doar de o singură persoană.
În lucrarea sa Direcţia ştiinţifică a întreprinderilor Taylor susţinea că
într-o întreprindere industrială sînt importante opt funcţii: asigurarea discipli-
nei, calcularea timpului, instruirea, calcularea plăţii, întreţinerea, controlul,
reglarea şi promovarea. De fapt, aceste funcţii sînt valabile nu doar în orga-
nizaţiile de tip industrial. Această structură limitează numărul verigilor in-
termediare în plan vertical, ierarhic, în schimb le înmulţeşte în plan orizontal.
Acest tip de structură nu este aplicabil decît în organizaţiile mici sau cu un
grad mare de tehnicitate, care permit o subdiviziune a sarcinilor şi unde ele
sînt foarte bine definite şi delimitate.
Structura mixtă cuprinde, pe de o parte, servicii ierarhice care au sarcina
principală de a lua decizii, de a urmări executarea lor şi care poartă respon-
sabilitatea conducerii, iar pe de altă parte, servicii funcţionale care au drept
sarcină principală culegerea informaţiei, analiza şi interpretarea ei, pregătirea
deciziilor. Structurile mixte sînt cele mai răspîndite în organizaţiile sociale.
Actualmente, în întreaga lume se fac eforturi de a depăşi dificultăţile ce-
lor trei tipuri de structuri organizatorice prin deplasarea accentului pe alte ele-
mente. Dacă în primul tip accentul cădea pe individ, pe relaţiile de autoritate
dintre şefi şi subordonaţi, dacă în al doilea tip accentul cădea pe funcţiile in-
dividului, dacă în cel de al treilea tip accentul se punea pe îmbinarea primelor
două sisteme, astăzi unii autori sînt tentaţi să pună accent pe grupul de muncă,
pe factorii motivaţionali care pun în mişcare grupurile de muncă. Din acest
punct de vedere, optimă ni se pare a fi o structură organizaţională propusă de
131
Capitolul V

Rennis Lickert, care ar putea fi denumită structură suprapusă sau, mai exact,
structură bazată pe grupuri parţial suprapuse. Lickert sugerează nu numai
un mod de organizare, ci formulează chiar o teorie cu privire la organizaţii şi
conducere. El este de părere că eficienţa organizaţiilor s-ar realiza în proporţie
semnificativă dacă accentul s-ar pune pe motivaţia salariaţilor. Este vorba de
motivarea acestora printr-o structurare mai bună şi mai eficientă a relaţiilor de
grup, prin punerea în evidenţă a comportamentelor ce permit oamenilor să se
simtă valoroşi în cadrul organizaţiilor. De altfel, Lickert schiţează o structură
organizatorică bazată pe principiul asocierii grupurilor între ele, la diferite
niveluri ierarhice.
Un alt criteriu de clasificare a structurilor funcţionale ar fi gradul de cen-
tralizare. Există un model piramidal clasic, însă în ultimii ani s-a observat
tendinţa adaptării lui şi chiar modificarea a însăşi configuraţiei.
La nivelul organizaţiilor medicale cel mai des întîlnite sînt structurile de tip
ciorchine. Caracteristica lor principală constă în faptul că ele sînt formate din
echipe. Fiecare echipă are autoritate decizională în domeniul său de activitate.
Structurile descrise pînă acum ar putea fi încadrate în categoria aşa-nu-
mitelor structuri formale sau oficiale, impuse prin legi, regulamente, pe care
individul le găseşte la venirea sa în organizaţie, pe care el trebuie să le cu-
noască şi să le respecte cu stricteţe. Ele sînt cele prin intermediul cărora se
legitimează şi instituţionalizează autoritatea, care asigură aderarea indivizilor
la grup, disciplina în organizaţie. Încălcarea lor duce la aplicarea sistemelor
de pedepse. În practică structura formală a unei organizaţii este reprezentată
printr-o organigramă. Cu ajutorul unor elemente grafice aceasta redă întreaga
organizare a unităţii respective atît din punct de vedere structural, cît şi func-
ţional. Henderson şi Hass definesc organigrama ca pe „un model al relaţiilor,
responsabilităţii şi autorităţii, precum şi al căilor de comunicaţie”.
Consideraţiile de mai sus au avut un caracter general şi sînt oportune pen-
tru înţelegerea modelului de evoluţie istorică a conceptului de organizaţie.

Organizaţiile birocratice piramidale


Aceste organizaţii tradiţionale, care existau încă la răsăritul societăţii
umane, au fost analizate în anii 1904 şi 1924 de către sociologul Max Weber.
Tipul dat de organizare, în forma sa clasică, poate fi observat pe exemplul
serviciilor militare şi civile, dar şi în industrie, unde de la organizaţie se cere
disciplină, supunere, conformare şi unde importanţa individului este minimi-
zată. Administrarea este efectuată de un corp de conducere autoritar, membrii
căruia se presupune că au mai multe cunoştinţe decît lucrătorii de la nivelurile
132
Funcţiile managementului. Conţinutul activităţii de conducere de pe poziţii funcţionale

medii sau inferioare ale organizaţiei. Această formă de organizare este efici-
entă în condiţiile definirii exacte şi ale stabilităţii tehnologiilor şi funcţiilor.
Sistemul piramidal (figura 5.1) are un vîrf de funcţii politice şi executive,
un nivel mediu de personal de conducere şi auxiliar şi o bază largă care produce
rezultatul final al organizaţiei. Fluxul de informaţie este asigurat pentru apexul
piramidei, unde sînt luate deciziile pentru îmbunătăţirea performanţei de lucru a
organizaţiei. Liberalizarea sistemelor informaţionale astfel încît datele esenţiale
să devină accesibile şi pentru personalul managerial de la nivelul mediu al pira-
midei sînt descurajate, în special din cauza că acesta promovează o descentrali-
zare a managementului înalt centralizat. Chiar şi în aceste sisteme de organizare
este încurajată loialitatea, iniţiativa şi încrederea personală.

Dir.
executiv
principal

Managerii
superiori
Şefii de
departamente

Şefii
de secţie

Furnizorii
de asistenţă

Fig. 5.1. Structura piramidală a organizaţiei

Organizaţia birocratică are următoarele caracteristici:


1. Există o diviziune strictă a lucrului cu specificarea clară a funcţiilor
fiecărui angajat.
2. Există o ierarhie a departamentelor (secţiilor).
3. Sistemul documentat de reguli determină deciziile şi acţiunile.
4. Proprietatea şi drepturile aparţin oficiului, şi nu arendatorului.
5. Personalul este selectat în baza calificării, salariile sînt de asemenea
în funcţie de calificarea tehnică.
6. Lucrul este privit ca o avansare în carieră într-o perioadă oarecare de timp.

133
Capitolul V

Sistemul birocratic bazat pe raţionamentul, structura şi disciplina forma-


lă este pe larg utilizat în producţie, servicii şi în agenţiile guvernamentale.

Organizaţia ca sistem
Sistemele sanitare, la fel ca şi alte organizaţii, sînt unităţi dinamice care
necesită un management continuu, măsuri de reglare şi control. Monitoriza-
rea continuă cu legătură inversă, evaluarea şi modificarea în funcţie de noile
cerinţe asigură satisfacerea necesităţilor sanitare individuale şi ale comunită-
ţii. Modelul de intrare–proces–ieşire depinde de sistemul de legătură inversă
pentru efectuarea modificărilor administrative şi educaţionale, necesare în
procesul de realizare a obiectivelor. În acest model produsul intrat, transfor-
mat prin procesare, este utilizat pentru obţinerea produsului de ieşire. Produ-
sul de intrare sînt banii, personalul, informaţia şi resursele materiale alocate.
Procesul de transformare presupune suma tuturor activităţilor efectuate pen-
tru realizarea obiectivului propus. Produsul de ieşire sau rezultatul final este
produsul comercializat pentru obţinerea profitului. Într-un sector de servicii
cum este sănătatea, rezultatul final poate fi reprezentat prin reducerea morta-
lităţii şi morbidităţii, îmbunătăţirea stării sănătăţii sau creşterea numărului de
pacienţi vindecaţi şi satisfăcuţi de asistenţa medico-sanitară acordată. Siste-
mele manageriale furnizează resurse şi organizează procesul prin care pot fi
obţinute rezultatele dorite.
Implementarea programelor sanitare necesită un mecanism de legătură
inversă pentru a asigura eficienţa procesului de lucru. În cazul în care scopu-
rile şi strategia sînt bine definite, resursele noi sau deja existente sînt puse la
dispoziţia noului program. Ulterior, după alocarea acestor resurse, manage-
mentul este responsabil de cea mai eficientă utilizare a lor cu scop de atingere
a obiectivelor trasate. Rezultatele reprezintă produsul de ieşire care este eva-
luat, fiind asigurată şi legătura inversă cu produsul de intrare şi procesul.
Sistemele sanitare au multe subsisteme, fiecare dintre ele avînd un mod de
organizare, administrare, scop şi obiective proprii, precum şi sisteme informa-
ţionale interne. Subsistemele trebuie să comunice permanent între ele, cu orga-
nizaţiile colegiale şi cu macrosistemul. Modul de conducere are o importanţă
centrală în acest proces. Chirurgul este liderul echipei operatorii în sala de ope-
raţie, dar el este dependent de sprijinul şi atitudinea altor persoane importante
din echipă cum ar fi anestezistul, sora de operaţie şi alt personal auxiliar (ana-
tomopatologul, radiologul, şeful serviciului de laborator), fiecare dintre aceştia
fiind lider al propriei echipe. Directorul spitalului nu-şi poate exercita funcţiile
fără o responsabilitate înalt descentralizată şi un spirit creativ de lucru în echipă
pentru asigurarea calităţii asistenţei în instituţia medicală.
134
Funcţiile managementului. Conţinutul activităţii de conducere de pe poziţii funcţionale

Managementul sistemelor sanitare include analiza politicii serviciului, a


bugetului, deciziilor luate, precum şi a modului de gestionare, reglare, supra-
veghere, aprovizionare, menţinere, a respectării standardelor etice şi a legi-
slaţiei în vigoare. Formarea strategiei politice include un şir de decizii luate
pentru atingerea dezideratelor sanitare.
Noţiunea de structură organizatorică este strîns legată de noţiuni cum
sînt centralizarea şi descentralizarea structurii aparatului de conducere. În
companiile cu o structură strict centralizată, procesul de luare a deciziilor este
concentrat în mîinile conducătorului sau ale unei subdiviziuni.
Vom analiza părţile pozitive şi cele negative ale centralismului în pro-
cesul de conducere.
Avantaje:
1. Deciziile sînt luate de un singur conducător-specialist în problema
dată.
2. Persoanele ce elaborează decizia au un nivel de pregătire profesiona-
lă mai înalt decît conducătorii liniari.
3. Are loc înlăturarea dublării în procesul de pregătire şi adoptare a de-
ciziilor.
4. Centralizarea funcţiilor decizionale într-o singură subdiviziune oferă
posibilitatea de a specializa şi perfecţiona cadrele de conducere.
5. Permite coordonarea deciziilor adoptate la toate nivelurile organiza-
torice.
Dezavantaje:
1. Decizia este adoptată de un conducător care nu cunoaşte pe deplin
problema dată.
2. E nevoie de mult timp pentru a aduce la cunoştinţa lucrătorilor deci-
ziile adoptate.
3. Conducătorii n-au contacte permanente cu subalternii lor.
4. Conducătorii primului nivel (de întreprinderi, magazine) sînt înlătu-
raţi de la procesul elaborării şi luării deciziilor, ceea ce duce la lipsa
de satisfacţie de pe urma muncii lor.
5. Probabilitatea adoptării deciziilor nereuşite e destul de mare, mai ales
în problemele operative.
În ceea ce priveşte structura descentralizată, în procesul de pregătire şi
luare a deciziilor participă nu numai conducătorii nivelului superior, ci şi spe-
cialiştii, şefii de secţii şi subdiviziuni. Să urmărim plusurile şi minusurile des-
centralismului în conducere.
Avantaje:
1. Deciziile sînt adoptate într-un timp scurt.
135
Capitolul V

2. Deciziile sînt luate de conducătorii funcţionali care dispun de infor-


maţie completă în problema dată.
3. Permite reciclarea continuă a cadrelor de conducători ai nivelului
mijlociu.
Dezavantaje:
1. Deciziile nu întotdeauna conţin informaţia necesară; este slabă coor-
donarea între subdiviziuni şi lucrători.
2. Conducătorii subdiviziunilor sînt cointeresaţi doar în rezultatele bune
ale funcţionării numai a secţiilor lor, în dauna intereselor companiei,
firmei.
3. Nu permite folosirea la maximum a unificării şi standardizării.
Orice structură organizatorică este compusă din următoarele subdiviziuni
organizatorice:
• postul;
• funcţia;
• aria de control;
• compartimentele;
• legăturile dintre compartimentele structurii;
• treptele (nivelurile) ierarhice.
Rezultatul structurării organizaţiei va fi determinat de numărul, forma,
importanţa şi locul acestor elemente.
Postul este elementul primar al structurii organizatorice, fiind deţinut
prin ansamblul sarcinilor, competenţelor şi responsabilităţilor care revin unei
persoane în mod organizat şi permanent la un anumit loc de muncă.
Funcţia este o noţiune mai largă decît postul şi exprimă competenţele,
autoritatea şi responsabilitatea care sînt comune ca sferă de cuprindere pentru
posturi cu sarcini identice sau similare (de exemplu, funcţia de inginer-şef de
secţie). Funcţiile se împart în funcţii de management şi funcţii de execuţie.
Funcţiile de management au o sferă mai largă de responsabilităţi şi im-
plică luarea de decizii care influenţează munca altor persoane.
Funcţiile de execuţie se caracterizează prin obiective individuale limi-
tate, sarcinile nu afectează munca altor persoane şi se finalizează, de regulă,
prin obţinerea de bunuri şi servicii.
Aria de control reprezintă numărul de persoane care pot fi coordonate
nemijlocit în mod eficient de un manager. Eficienţa activităţii manageriale
este influenţată şi de numărul de subordonaţi direcţi, a căror activitate trebuie
îndrumată, coordonată şi controlată de un manager.
Numărul celor subordonaţi nu poate fi prea mic, situaţie în care nu se rea-
lizează o încărcare corespunzătoare a managerului, concomitent cu o creştere
136
Funcţiile managementului. Conţinutul activităţii de conducere de pe poziţii funcţionale

a numărului de posturi de conducere în cadrul organizaţiei, şi nici prea mare,


caz în care nu se poate asigura coordonarea şi controlul tuturor persoanelor
din cauza încărcării excesive a managerului.
Compartimentele. Compartimentul ca element al structurii organizatori-
ce grupează sub aceeaşi autoritate ierarhică un ansamblu de posturi cărora le
revin sarcini cu caracter permanent, bine precizate. Caracteristicile de bază ce
definesc compartimentul sînt:
• existenţa relaţiilor dintre membrii grupului, determinate de omogeni-
tatea sau complementaritatea activităţilor care se exercită;
• dependenţa tuturor membrilor grupului de acelaşi manager;
• caracterul stabil al sarcinilor pe care le are de îndeplinit.
În funcţie de individualitatea atribuţiilor şi sarcinilor, a volumului aces-
tora şi de nivelul de delegare a autorităţii compartimentele pot fi:
• de bază (elementare)
• de ansamblu (complexe).
În compartimentul de bază se realizează, de regulă, o activitate omoge-
nă, managerul acestuia aflîndu-se pe ultima treaptă de delegare a autorităţii,
ceilalţi membri fiind executanţi.
Compartimentul de ansamblu grupează sub o autoritate unică fie mai
multe compartimente elementare, fie compartimente elementare şi executanţi
subordonaţi nemijlocit.
După natura autorităţii, compartimentele sînt:
• ierarhice;
• funcţionale;
• de stat major.
Compartimentele ierarhice se caracterizează prin dreptul de dispoziţie şi
de control, pe care îl au şefii acestora asupra şefilor compartimentelor direct
subordonate.
Compartimentele funcţionale se caracterizează prin dreptul conducătorilor
acestora de a oferi prescripţii, reguli şi îndrumări în domeniul specialităţii lor.
Compartimentele de stat major au un rol consultativ de specialitate pen-
tru cele ierarhice, contribuind la pregătirea şi controlul realizării deciziilor.
Legăturile structurale se stabilesc ca urmare a necesităţii comunicării
dintre personalul organizaţiei. Ansamblul legăturilor structurale determină o
reţea a canalelor de transmitere a informaţiilor. În cazul în care comunicarea
este reglementată, legăturile sînt formale.
Principalele tipuri de legături formale sînt:
• legăturile ierarhice: se stabilesc între manageri şi executanţi, între
şefi şi subordonaţi, fiind legături de autoritate;
137
Capitolul V

• legăturile funcţionale: se stabilesc între persoane care exercită auto-


ritate funcţională unele asupra altora;
• legăturile de stat major: se stabilesc între persoanele din „statul
major” şi cele încadrate în oricare alt compartiment al organizaţiei.
„Statul major” este un colectiv de specialişti la dispoziţia autorităţii
ierarhice;
• legăturile de cooperare: se stabilesc între persoane care deţin funcţii
situate pe aceeaşi treaptă, dar pe linii ierarhice diferite;
• legăturile de reprezentare sînt cele care au loc între persoane repre-
zentînd asociaţii, sindicate etc. ale personalului şi managementului
organizaţiei.
Treptele (nivelurile) ierarhice. Treapta (nivelul) ierarhic defineşte po-
ziţia pe care o ocupă compartimentele situate pe liniile ierarhice, aflate însă
la aceeaşi distanţă ierarhică faţă de managementul de vîrf. Managementul de
vîrf este considerat prima treaptă ierarhică.
Ansamblul liniilor ierarhice ce leagă compartimentele plasate pe diferi-
tele trepte ierarhice formează piramida ierarhică.
Delegare, responsabilitate şi împuternicire. O metodă prin care con-
ducerea stabileşte relaţii formale între nivelurile de împuternicire, de organi-
zare a instituţiei este delegarea.
Delegarea, ca termen folosit în teoria conducerii, semnifică transfera-
rea sarcinilor şi împuternicirilor persoanei care îşi ia responsabilitatea să le
îndeplinească, deşi responsabilitatea generală pentru atingerea obiectivului
propus îi revine managerului. După cum spunea Mary Parcher Follett, unul
dintre clasicii managementului, este important faptul că esenţa conducerii se
reduce la capacitatea „de a putea obţine îndeplinirea lucrului de către al-
ţii”. De aceea, în sensul adevărat al cuvîntului, delegarea reprezintă un act ce
transformă omul în conducător.
Primul pas este, deci, atingerea unui obiectiv anume, acesta fiind şi pri-
ma etapă a procesului; al doilea pas constă în a decide cui se deleagă autorita-
tea; al treilea – în alocarea resurselor necesare atingerii scopului şi al patrulea
reprezintă contactul cu subordonatul.
Elementele componente ale procesului de delegare sînt:
• însărcinarea;
• atribuirea competenţi formale;
• încredinţarea responsabilităţii.
Însărcinarea este atribuirea unei sarcini de către manager unui subordo-
nat, sarcină ce-i revine de drept prin organizarea formală. Aceasta presupune
delimitarea sarcinii respective de celelalte, împreună cu precizarea perioadei în
care trebuie realizată, a rezultatelor scontate şi a criteriilor de apreciere a lor.
138
Funcţiile managementului. Conţinutul activităţii de conducere de pe poziţii funcţionale

Atribuirea competenţei formale asigură subordonatului libertatea decizio-


nală şi de acţiune, necesară realizării sarcinii respective. Pentru a deveni efecti-
vă, autoritatea formală trebuie să fie dublată de autoritatea cunoştinţelor.
Încredinţarea responsabilităţii. În virtutea responsabilităţilor acordate,
noul executant este obligat să realizeze sarcina delegată, în funcţie de rezulta-
tele obţinute, fiind recompensat sau sancţionat.
De reţinut că în cazul delegării se produce dedublarea responsabilităţilor,
în sensul că, deşi executantul răspunde integral de realizarea sarcinii, mana-
gerul care a delegat îşi menţine în faţa superiorilor responsabilitatea finală
pentru realizarea ei.
Delegarea autorităţii se face ţinînd cont de următoarele principii:
1) principiul delegării după rezultatele aşteptate: autoritatea delegată
trebuie să permită realizarea obiectivului propus;
2) principiul definiţiei funcţionale, care implică definirea:
• a ceea ce se cere de la fiecare individ/departament ca rezultate şi
activităţi;
• relaţiilor cu alte departamente;
• relaţiilor cu alte posturi/poziţii (se referă la fişa postului);
3) principiul scalar: se referă la lanţul autorităţii directe în toată orga-
nizaţia: trebuie definită clar autoritatea pe care o are fiecare, astfel ca
personalul să ştie de cine să asculte şi la cine să se adreseze pentru
problemele ce depăşesc autoritatea acestuia. Cu cît linia autorităţii e
mai clară, cu atît este mai eficientă luarea deciziilor şi comunicarea
în organizaţie;
4) principiul autorităţii de nivel: managerii de la fiecare nivel al organi-
zaţiei trebuie să ia deciziile la care au dreptul conform autorităţii dele-
gate şi doar în problemele ce depăşesc această autoritate să se adreseze
superiorilor ierarhici, evitîndu-se astfel „delegarea inversă ” sau „de
jos în sus”: problemele se reîntorc pentru soluţionare la superiorii ierar-
hici, aceştia trebuind astfel să ia decizii în locul subordonaţilor;
5) principiul unităţii de comandă: o persoană trebuie să raporteze unui
singur superior (cu excepţiile discutate anterior), diminuînd astfel ris-
cul conflictelor şi al ambiguităţilor instrucţiunilor şi mărind respon-
sabilitatea pentru realizarea obiectivelor propuse;
6) principiul responsabilităţii absolute: nici un superior ierarhic nu poa-
te scăpa, prin delegare, de responsabilităţile funcţiei sale. În acelaşi
timp, responsabilitatea subordonaţilor în faţa superiorilor ierarhici
este absolută, o dată ce au acceptat o sarcină şi au primit mijloacele
şi resursele de a o aduce la îndeplinire;
139
Capitolul V

7) principiul parităţii responsabilităţii şi autorităţii. Atîta vreme cît


autoritatea oferă dreptul de a realiza anumite sarcini, iar responsa-
bilitatea este obligaţia de a le îndeplini corect, autoritatea trebuie să
corespundă responsabilităţii, adică responsabilitatea pentru anumite
activităţi nu poate fi mai mare sau mai mică decît cea corespunză-
toare autorităţii delegate. Se evită astfel neîndeplinirea unor sarcini
pentru care nu a existat autoritatea necesară; se evită şi cazul contrar,
în care este delegată suficientă autoritate, dar cel ce o deţine nu este
controlat pentru utilizarea ei eficientă, ambele ipoteze ducînd la un
management neperformant.
Variabilele care influenţează gradul de delegare a autorităţii sînt:
1) similaritatea funcţiilor: se referă la gradul în care funcţiile îndeplinite
de personalul subordonat aceluiaşi manager sînt aceleaşi sau diferite,
autoritatea delegată variind în funcţie de aceste extreme;
2) contiguitatea geografică: ţine cont de localizarea spaţială a persona-
lului ce raportează aceluiaşi superior;
3) complexitatea funcţiilor: ia în consideraţie natura funcţiilor îndepli-
nite de personalul sau departamentele care raportează managerilor;
4) conducere şi control: ia în calcul gradul de pregătire a personalului şi
gradul de supraveghere necesar;
5) coordonarea: se referă la timpul necesar pentru a menţine legătura cu
alte departamente / compartimente;
6) planificarea: reflectă importanţa şi complexitatea obiectivelor depar-
tamentului şi implicit timpul necesar managerului pentru planificarea
activităţii unităţii sale.
Ţinînd cont, concomitent, de toate aceste variabile, se poate aproxima
gradul de delegare a autorităţii în diferite organizaţii, numărul de manageri
necesari pentru organizaţie. De remarcat cuvîntul „aproxima”, deoarece dele-
garea implică şi o latură care a făcut pe mulţi cercetători să vorbească despre
o „artă a delegării”.
Arta delegării implică:
• receptivitatea managerului: să accepte ideile altora, chiar dacă nu
consonează cu ale sale;
• dorinţa managerului de a împărţi autoritatea: să nu-şi oprească pentru
sine decît ce e cel mai avantajos pentru organizaţie, restul să-l delege,
chiar dacă l-ar putea realiza şi singur;
• capacitatea managerului de a accepta greşelile subalternilor, avînd în
vedere că fără aceasta nu poate exista delegare;
• încrederea în subordonaţi: este riscantă, dar reprezintă temelia unei
140
Funcţiile managementului. Conţinutul activităţii de conducere de pe poziţii funcţionale

delegări eficiente (pentru reducerea riscurilor trebuie cîntărite calită-


ţile persoanelor alese în raport cu obiectivul dorit);
• utilizarea unor controale globale, centrate pe obiective, şi nu pe acti-
vităţi, care să constituie un feedback eficient pentru cei cărora li s-a
delegat autoritatea.
Pentru prevenirea unei delegări ineficiente a autorităţii sînt de reţinut
următoarele:
• delegarea unei autorităţi suficiente pentru atingerea rezultatelor dori-
te;
• selecţionarea persoanelor în funcţie de natura sarcinilor ce trebuie
realizate şi „antrenarea” acestora, avînd în vedere că pregătirea in-
fluenţează gradul de autoritate delegată care să permită menţinerea
unor linii de comunicaţie deschise, contactul, ori de cîte ori este ne-
cesar, cu subalternii;
• realizarea unor sisteme şi metode de control adecvate, care să men-
ţină un echilibru între un control rigid şi „scăparea totală a controlu-
lui”;
• recompensarea autorităţii asumate în mod eficient, exemplele poziti-
ve fiind de obicei un stimul puternic nu doar pentru cel ce este apre-
ciat, ci şi pentru restul organizaţiei.
În final, vom încerca să sintetizăm impactul unor aspecte legate de auto-
ritate la nivelul organizaţiilor sociomedicale sub forma unui ghid practic pen-
tru managerii din acest domeniu:
1. În majoritatea unităţilor sanitare, autoritatea derivă din multiple surse:
ierarhice, controlul asupra unor resurse critice, expertiza şi carisma.
Managerii care doresc să fie eficienţi într-un asemenea mediu trebuie
să fie în stare să diferenţieze sursele cele mai variate ale autorităţii, să
fie atenţi faţă de bazele propriei autorităţi şi să aibă grijă să acţioneze
în consonanţă cu aşteptările celorlalţi membri ai organizaţiei.
Trebuie evitat „abuzul de domeniu”, asumarea de responsabilităţi
manageriale în virtutea autorităţii epistemice în domeniul clinic, fără
dublarea acestora de competenţe specifice managementului.
2. Managerii sanitari trebuie să înţeleagă costurile, riscurile şi benefi-
ciile asociate utilizării fiecărui tip de autoritate şi trebuie să poată
aprecia pe care anume să le folosească în funcţie de situaţie şi de
oameni.
3. Autoritatea în organizaţiile sociomedicale ar trebui considerată mai
degrabă ca o resursă limitată, şi nu ca una inepuizabilă. De aceea,
managerii ar trebui să-şi direcţioneze eforturile către problemele pri-
141
Capitolul V

oritare sau către acţiunile ce pot avea cele mai mari beneficii, fiind
gata să cedeze din autoritate în alte domenii neprioritare.
4. Natura complexă a organizaţiilor din domeniul social determină, de
regulă, multiplicitatea centrelor de autoritate. Deseori managerii pot
influenţa viaţa organizaţiei nu prin autoritatea ierarhică, ci prin stabi-
lirea unor relaţii personale cu ceilalţi deţinători de autoritate şi prin
angajarea în diferite „jocuri” de influenţare a autorităţii.
5. Dualitatea autorităţii şi multiplele obiective ale organizaţiilor sociale
pot duce la conflicte între indivizi şi/sau grupuri. În aceste condiţii,
managerii cu cunoştinţe şi calităţi în domeniul negocierii pot să-şi
sporească autoritatea.
6. O altă modalitate de a spori autoritatea managerială este de a integra
activităţile clinice cu cele manageriale. O modalitate utilizată este
încurajarea personalului sociomedical de a dezvolta sisteme de mo-
nitorizare şi evaluare a propriilor performanţe.
7. Organizaţiile sociomedicale sînt caracterizate prin multiple niveluri
funcţionale. În asemenea condiţii, atenţia trebuie concentrată pe dez-
voltarea unor mecanisme formale de coordonare şi comunicare între
toate aceste niveluri (medical, nursing, administraţie etc.).
8. În ultimul timp, presiunile derivate din necesitatea controlului costu-
rilor, oferta crescută a forţei de muncă calificate, precum şi anumite
opţiuni ideologice de orientare spre mecanismele pieţei au făcut în
multe ţări ca poziţia managerilor să se întărească faţă de cea a per-
sonalului medical şi au oferit o mai mare posibilitate managerilor
de a influenţa comportamentul individual al medicilor. Această po-
sibilitate ar trebui utilizată în continuare de către profesioniştii din
domeniul managerial, atît prin dezvoltarea unor aptitudini noi, cît şi
prin încurajarea implicării personalului medical în funcţii manageria-
le, chiar cu normă întreagă, încercîndu-se astfel delimitarea mai clară
a domeniului managerial de celelalte domenii de activitate.
Responsabilitatea reprezintă obligaţia de a îndeplini sarcinile asumate
şi răspunderea în rezolvarea lor cu succes; altfel spus, de la individ se aş-
teaptă îndeplinirea cerinţelor concrete de lucru, cînd el ocupă un post anumit
în organizaţie. Individul încheie contract cu organizaţia pentru îndeplinirea
sarcinilor funcţiei, postului dat în schimbul primirii unei remunerări. Res-
ponsabilitatea înseamnă că lucrătorul răspunde pentru rezultatul îndeplinirii
sarcinilor în faţa persoanei care-i oferă împuternicirea.
Este important de reţinut că responsabilitatea nu poate fi delegată. Con-
ducătorul nu poate să transmită responsabilitatea sa subalternului. Chiar dacă
142
Funcţiile managementului. Conţinutul activităţii de conducere de pe poziţii funcţionale

persoana care poartă responsabilitate pentru îndeplinirea unei sarcini nu este


obligată să o îndeplinească personal, ea totuşi rămîne responsabilă pentru în-
deplinirea cu succes a sarcinii. De exemplu, conducătorul brigăzii chirurgica-
le deleagă multe împuterniciri surorilor medicale. Dar, dacă pacientul va muri
din cauza că sora a ales greşit grupa de sînge pentru transfuzie, responsabili-
tatea pentru aceasta o va purta chirurgul care operează.
Împuternicirile prezintă un drept limitat de a folosi resursele organiza-
ţiei şi de a coordona eforturile colaboratorilor pentru îndeplinirea anumitor
funcţii. Ele se deleagă funcţiei, nu individului. Cînd individul îşi schimbă
locul de muncă, el pierde împuternicirile lucrului precedent şi le capătă pe
cele ale lucrului recent.
Împuternicirile sînt limitate de planuri, proceduri, reguli, de factorii me-
diului extern, spre exemplu, legi şi valori culturale. Limitele împuternicirilor
formale deseori se încalcă, din cauza puterii şi organizaţiilor neformale.
Implementarea conceptului împuternicirilor în sfera serviciilor pentru
îmbunătăţirea calităţii şi eficienţei serviciilor necesită o participare activă fi-
zică şi emoţională a angajaţilor. Participarea personalului la procesul de luare
a deciziilor este elementul-cheie al conceptului împuternicirii. Pentru aceasta
conducerea trebuie să adopte noi metode care permit angajatului, ce prestează
o muncă fizică sau în domeniul asistenţei medico-sanitare, să poată implica
pacientul, familia, comunitatea să participe la procesul de luare a deciziilor
privind asistenţa medicală, precum şi referitor la protejarea dreptului privat.
Delegarea puterilor apare în cazul în care conducerea serviciilor este des-
centralizată. Delegarea acestor împuterniciri profesioniştilor, organizaţiilor
nonguvernamentale (ONG) şi organizaţiilor de apărare a intereselor consti-
tuie o parte a implementării conceptului împuternicirii în sistemul sanitar.
Puterea statală de guvernare sau promovare în domenii cum ar fi licenţierea,
acreditarea, instruirea, cercetările ştiinţifice şi serviciile poate fi delegată au-
torităţilor locale sau ONG prin transferarea împuternicirilor sau a fondurilor.
Modificările organizatorice trebuie orientate spre descentralizare. Modifică-
rile instituţionale locale cum ar fi contopirea spitalelor, asistenţei de lungă
durată, asistenţei ambulatorii şi serviciilor sanitare publice sînt necesare pen-
tru a asigura o utilizare mai eficientă a resurselor. Integrarea serviciilor în
sistemul de asistenţă comunitară include transferarea fondurilor în interiorul
sistemului sanitar districtual de la asistenţa instituţională la cea comunitară.
Astfel de schimbări impun necesitatea evaluării deprinderilor de conducător
şi a modificării comportamentului angajaţilor tot mai mult implicaţi în mana-
gementul şi elaborarea politicii sanitare.
Împuternicirile sînt de două tipuri: liniare şi de aparat.
143
Capitolul V

Împuternicirile liniare sînt cele ce se transmit nemijlocit de la conducă-


tor la subalterni.
Delegarea împuternicirilor liniare care formează ierarhia nivelurilor de
conducere se numeşte proces scalar, iar ierarhia rezultatelor – lanţ scalar. Cel
mai ilustrativ exemplu este ierarhia organizaţiilor militare.
Împuternicirile de aparat. Aparatul administrativ îndeplineşte foarte
multe funcţii. El poate fi de trei tipuri de bază:
a) consultativ;
b) de deservire;
c) personal.
Aparatul consultativ. Atunci cînd conducerea liniară se confruntă cu
unele probleme care necesită o calificare specială, ea poate să invite temporar
sau permanent specialişti şi astfel să formeze aparatul consultativ.
Aparatul de deservire. Exemplu de astfel de aparat este serviciul personal
care există la fiecare organizaţie. Serviciul personal ţine dosarele personale ale
fiecărui colaborator, selectează persoane pentru îndeplinirea anumitor funcţii.
Aparatul personal. Este o varietate a aparatului de deservire, care se for-
mează atunci cînd conducătorul îşi găseşte un secretar sau un ajutor. Aparatul
personal este obligat să îndeplinească ceea ce cere conducătorul. Chiar dacă
aparatul personal nu are împuterniciri formale, totuşi membrii lui pot avea
putere mare. Secretarii personali ai conducătorilor verigii superioare deseori
pot avea o putere care întrece cu mult împuternicirile lor formale.
Limitarea normei de conducere. Numărul de lucrători ce se supun ne-
mijlocit conducătorului prezintă norma lui de conducere. Dacă norma nu va fi
limitată într-un anumit mod, atunci va apărea supraîncărcarea conducătorului
şi dezordinea. Această problemă poate fi rezolvată folosind principiul unui
singur şef. Norma de conducere se consideră a fi 8-10 persoane.

5.4. Controlul. Conţinut şi necesitate


În sensul cel mai larg, controlul desemnează procesul prin care o persoa-
nă, un grup sau o organizaţie impune sau influenţează acţiunea altei persoane,
altui grup sau altei organizaţii.
Funcţia de control cuprinde ansamblul proceselor prin care performan-
ţele organizaţiei sînt măsurate şi comparate cu obiectivele stabilite iniţial, în
vederea eliminării deficienţelor constatate şi integrării abaterilor pozitive.
Controlul managerial este procesul prin care cadrele de conducere din
organizaţie se asigură că subordonaţii se comportă şi acţionează în conformi-
144
Funcţiile managementului. Conţinutul activităţii de conducere de pe poziţii funcţionale

tate cu planurile, structura şi regulile acesteia. Prin prisma definiţiei, funcţia


de control are două laturi indivizibile: una pasivă, de înregistrare şi evaluare
a performanţelor, şi una activă, de corectare a acestora.
Reacţia oamenilor la termenul de control este, în general, negativă, el
fiind asociat cu constrîngerea, manipularea, forţarea sau intenţia vădită de a
descoperi nereguli sau disfuncţionalităţi în activitatea individului, grupului
sau organizaţiei. Uneori, prin control se înţelege şi evaluare, considerîndu-se
că nu se poate aprecia gradul apropierii de obiectivul prefigurat, fără măsura-
rea elementului de comparat (rezultatul activităţii, performanţa) cu obiectivul
respectiv (etalonul).
Cei care delimitează controlul de evaluare pleacă de la faptul că, în timp
ce controlul se realizează pe parcursul desfăşurării unei activităţi, pentru a
afla dacă evoluţia ei corespunde celei prestabilite, evaluarea este o diagnoză
a rezultatelor activităţii, cu accent pe explicarea cauzelor care au provocat
abateri de la valorile previzibile. Pentru a surprinde această distincţie, în unele
lucrări se consideră că funcţia care încheie, practic, ciclul managerial trebuie
să se numească funcţia de control-evaluare. În practică, evaluarea este, pe de o
parte, o componentă esenţială a controlului şi o condiţie a desfăşurării şi finali-
zării lui. Pe de altă parte, în absenţa controlului, evaluarea nu ar avea sens.
Necesitatea controlului izvorăşte, mai întîi de toate, din resursele li-
mitate ale organizaţiei. Dacă resursele ar fi abundente, nimeni nu şi-ar pune
problema evaluării şi controlării modului lor de utilizare. Nimeni nu s-ar
preocupa de planificarea modului lor de utilizare, de structurarea şi coordona-
rea activităţii în funcţie de ele. Cum limitarea este o trăsătură universală a re-
surselor, organizaţia planifică mărimea rezultatelor generate prin combinarea
resurselor disponibile. Din acelaşi motiv, ea protejează resursele, pentru a nu
fi folosite în alte scopuri decît cele prevăzute şi pentru a nu fi risipite.
Rezultă, deci, rolul şi însemnătatea controlului, pornind şi de la adevărul
confirmat de viaţă că orice activitate sau persoană trebuie supusă controlului,
fără excepţie, exercitarea acestuia neputînd fi considerată o manifestare a ne-
încrederii sau o ingerinţă. Cu alte cuvinte, nu pot exista nici un fel de „zone
închise” pentru control, viaţa demonstrînd că orice încercare în acest sens nu
a avut decît consecinţe negative.
Informaţiile colectate şi prelucrate în procesul controlului sînt esenţiale
pentru finalizarea funcţiei de previziune şi pentru începerea unui nou ciclu
managerial în organizaţie (previziune, planificare, organizare, coordonare,
motivare şi control).
Există trei tipuri de control: preliminar, curent, definitiv. După modelul
de efectuare aceste tipuri sînt asemănătoare, pentru că au acelaşi scop – de a
145
Capitolul V

favoriza ca rezultatele obţinute să fie mai aproape de cele cerute. Aceste tipuri


se deosebesc doar după felul de efectuare.
Controlul preliminar se efectuează pînă la începerea lucrului de către
organizaţie. Modul de bază pentru efectuarea controlului preliminar este rea-
lizarea anumitor reguli, proceduri şi direcţii de comportare. În organizaţii
controlul preliminar se foloseşte în trei direcţii-cheie: pentru oameni, resurse
materiale şi resurse financiare.
Controlul preliminar asupra resurselor umane se efectuează analizînd
amănunţit cunoştinţele profesionale, deprinderile necesare pentru îndeplini-
rea unei anumite funcţii şi selectarea celor mai calificaţi specialişti. Controlul
preliminar asupra resurselor materiale se efectuează obligatoriu în toate fir-
mele de producţie prin elaborarea standardelor de niveluri minimale accep-
tabile ale calităţii materiei prime primite. Un mijloc important al controlului
preliminar asupra resurselor financiare este bugetul.
Controlul curent. El se efectuează nemijlocit în timpul lucrului. De cele
mai dese ori obiectul lui sînt subalternii. Chiar dacă este curent, el totuşi se
bazează mai ales pe rezultatele obţinute.
Pentru a efectua acest control, aparatul de conducere are nevoie de o le-
gătură inversă. Legătura inversă reprezintă datele despre rezultatele obţinute.
Sistemele de legătură inversă permit conducătorului să corecteze direcţia de
comportare astfel ca să evite devierea organizaţiei de la calea cea mai eficien-
tă pentru atingerea scopului.
Controlul definitiv. În limitele acestui control, la fel, se foloseşte legă-
tura inversă, dar după ce a fost îndeplinit tot lucrul, după o anumită perioadă
de timp stabilită în prealabil. Deşi controlul se efectuează prea tîrziu pentru a
reacţiona la probleme în momentul apariţiei lor, totuşi el are două funcţii:
1. Controlul definitiv oferă conducerii informaţia necesară pentru plani-
ficare, în caz dacă se presupune că un lucru analogic va fi efectuat pe viitor.
2. Funcţia de a forma motivaţie.
Orice organizaţie trebuie să folosească variate sisteme de control, apli-
cîndu-le pe cele care se potrivesc cel mai bine specificului ei. Ea poate adopta
mai multe sisteme de control pentru fiecare categorie de resurse pe care le
angajează. De asemenea, fiecărui nivel managerial îi corespunde o anumită
zonă de control.
Pe lîngă controlul managerial, în orice organizaţie se manifestă, deschis
sau mascat, conştient sau automat, controlul grupului de muncă şi autocon-
trolul.
Controlul managerial vizează în exclusivitate comportamentul uman. Nu
există o strategie universală de control, aplicabilă în orice circumstanţe. De
146
Funcţiile managementului. Conţinutul activităţii de conducere de pe poziţii funcţionale

regulă, strategiile de control sînt interdependente, ceea ce face ca managerii


să utilizeze combinaţii de strategii.
Deosebim următoarele strategii:
• Controlul prin politica de personal;
• Controlul prin structura formală a organizaţiei;
• Controlul prin reguli şi reglementări formale;
• Controlul financiar;
• Controlul cu ajutorul maşinilor şi aparatelor;
• Controlul prin evaluarea performanţelor.
Procesul de control implică măsurarea performanţelor, compararea lor
cu standardele şi aplicarea acţiunilor de corectare a abaterilor nedorite. El
cuprinde următoarea succesiune de acţiuni:
1) stabilirea standardelor de performanţă;
2) evaluarea performanţelor efective;
3) compararea performanţelor efective cu standardele şi stabilirea aba-
terilor şi a cauzelor acestora;
4) adoptarea măsurilor de reglare a organizaţiei şi a structurilor sale or-
ganizatorice.
Componentele procesului de control sînt reprezentate în schema-bloc din
figura 5.2.

2. Evaluarea 3. Compararea DA
1. Stabilirea 4. Continuă
performanţelor performanţelor
standardelor Corespund? activitatea
realizate efective cu
de performanţă controlată
efectiv standardele NU

5. Stabilirea
abaterilor şi a
cauzelor lor

6. Se adoptă
măsuri
corective

Fig. 5.2. Procesul de control


147
Capitolul V

a. Stabilirea standardelor de performanţă


Standardul reprezintă o măsură-etalon folosită pentru compararea altor
valori. Obiectivele, normele, normativele, nivelul planificat al procesului in-
structiv reprezintă standarde de performanţă, care exprimă dezideratele pro-
puse de organizaţie sau o verigă organizatorică a acesteia într-un anumit timp.
Dacă obiectivele sînt definite în termeni mai vagi, ca linii generale de acţiune,
este necesar ca ele să fie precizate prin standarde de performanţă, pentru a
putea aprecia nivelul de realizare a obiectivelor.
Prin această componentă se urmăreşte, în primul rînd, determinarea si-
tuaţiei ideale, adică a situaţiei ce ar trebui să existe, pe baza intrărilor în siste-
mul de control, provenite din norme, reguli şi prescripţii din partea sistemului
legislativ-normativ şi din indicaţii şi orientări din partea sistemului manage-
rial. În al doilea rînd, are loc procesul de fixare a toleranţelor ce se pot lua în
consideraţie în compararea situaţiei ideale cu situaţia reală. În al treilea rînd,
are loc stabilirea situaţiei reale, adică a situaţiei de fapt.
b. Evaluarea performanţelor efective
Această evaluare presupune măsurarea rezultatelor obţinute de organi-
zaţie şi de verigile ei organizatorice. Performanţele efective se măsoară şi
se exprimă prin aceleaşi unităţi de măsură ca şi standardele de performanţă.
Evaluarea performanţelor efective se referă în mod concret la evidenţierea ni-
velului exercitării funcţiei de conducere, nivelului pregătirii pentru activitatea
subalternilor, nivelului de organizare a muncii, nivelului conducerii logisticii,
nivelului activităţii economico-financiare etc.
Dacă standardele sînt stabilite în mod corect şi dacă există mijloace dis-
ponibile pentru determinarea cu exactitate a ceea ce fac subordonaţii, apre-
cierea performanţei devine destul de uşoară. Deci, evaluarea eficientă a re-
zultatelor presupune identificarea rezultatelor bune sau rele şi culegerea de
informaţii, a căror veridicitate este influenţată de următorii factori:
• complexitatea obiectivelor;
• claritatea formulării obiectivelor;
• previzibilitatea activităţii.
c. Compararea performanţelor efective cu standardele şi stabilirea
abaterilor şi cauzelor acestora
Etapa determină gradul corespunderii performanţei actuale sau reale cu
standardul performanţei. De regulă, compararea descoperă abateri. Ca atare,
cadrele de conducere sînt datoare să precizeze abaterile acceptabile, iar cînd
din comparaţie rezultă abateri inacceptabile, este necesar să ia măsuri de re-
dresare a situaţiei.
Neîncadrarea în standarde ridică mai multe probleme:
148
Funcţiile managementului. Conţinutul activităţii de conducere de pe poziţii funcţionale

• cît de reale sînt standardele;


• în ce măsură standardele corespund caracteristicilor de calitate ade-
vărate (percepute ca atare de individ);
• utilizarea necorespunzătoare a personalului, tehnologiei, echipamen-
telor, resurselor financiare ale organizaţiei implică rezultate.
Utilizarea unor diagrame de control sau precontrol permite semnalizarea
rapidă a apariţiei unor cauze, dar nu precizează natura acestora şi gradul de
influenţă a fiecăreia în parte. Dacă orice abatere este atribuită din oficiu nepri-
ceperii, neatenţiei, nepregătirii sau lipsei de interes a individului, atunci este
puţin probabil ca el să aducă în timp util la cunoştinţa cadrului de conducere,
iar acţiunile corective pot astfel întîrzia, cu însemnate pierderi pentru organi-
zaţie. O investigaţie atentă şi riguroasă poate duce, în multe cazuri, nu numai
la înlăturarea cauzelor, dar şi la apariţia unor standarde noi, mai ales de natură
primitivă.
d. Adoptarea măsurilor de reglare a organizaţiei şi structurilor ei
organizatorice
Reglarea reprezintă ansamblul acţiunilor întreprinse de cadrele de con-
ducere în vederea menţinerii stabilităţii organizaţiei, a structurilor ei or-
ganizatorice, adică a capacităţii acesteia de a-şi realiza obiectivele. Ea are
la bază mecanismul conexiunii inverse (feedback), care reprezintă acţiu-
nea ieşirii asupra intrării, prin intermediul căreia un sistem se autoreglează
menţinîndu-şi stabilitatea (homeostaza).
Conexiunea inversă este reprezentată în figura 5.3.

X Y
S

∆X Y

Fig. 5.3. Schema conexiunii inverse

Starea de ieşire Y a sistemului reglat S este transmisă reglatorului R, care


o transformă în starea sa de ieşire ∆X. Starea de ieşire a reglatorului se adaugă
la valoarea intrării X a sistemului S şi se obţine astfel noua stare de intrare a
sistemului S, care are valoarea X+∆X. Corecţia intrării sistemului S depinde
de starea de ieşire Y. Dacă notăm cu Z norma dorită a stării de ieşire a sis-
temului reglat, rolul reglatorului constă în aceea că prin corecţia efectuată
149
Capitolul V

asigură realizarea stării de ieşire stabilite, adică Y=Z. Deci reglatorul, pe baza
conexiunii inverse, are rolul de a asigura stabilitatea sistemului.
Un sistem este stabil atunci cînd, independent de modificările care in-
tervin la intrare sau de dereglările apărute în interiorul sistemului, îşi menţine
starea de ieşire.
Rolul de reglator al organizaţiei îl deţin cadrele de conducere, care men-
ţin starea de ordine şi de reorganizare a acesteia. Reglarea se face pe baza in-
formaţiilor privind abaterile înregistrate de la nivelul obiectivelor, normelor,
normativelor, standardelor de calitate, precum şi a informaţiilor privind cau-
zele care au generat abaterile. Prin adoptarea măsurilor de reglare se asigură
realizarea obiectivelor prevăzute, care reprezintă, de altfel, rolul fundamental
al funcţiei de control.
Cele menţionate se întemeiază pe generalizarea practicii controlului în
structurile organizatorice, care demonstrează că fără această ordine logică şi
cronologică de transformare a intrărilor în ieşiri nu poate fi vorba de control.
Astfel, pe de o parte, controlul trebuie să aibă norme şi informaţii-constatări,
care să-i permită confruntarea situaţiei de fapt cu situaţia care trebuie să fie,
iar pe de altă parte, controlul nu poate exista, dacă nu produce măsuri ca
urmare a exercitării sale, adică orice intrare în sistemul de control să aibă o
ieşire corespunzătoare.
Acestea permit formularea a două principii de mare însemnătate practică
în activitatea de control din structurile organizatorice şi anume:
1) simpla constatare, fotografiere sau informaţie asupra situaţiei de fapt
nu înseamnă control, ele constituind doar intrări în acest sistem;
2) nici o acţiune a controlului nu se poate încheia fără măsuri.
Valoarea practică a acestor principii în organizaţie are în vedere faptul că
sînt încă numeroase organe de control, care consideră ca fiind control numai
constatarea, inventarierea şi înregistrarea situaţiei de fapt a neregulilor şi aba-
terilor, fără să considere că acţiunea controlului este un proces complex care,
în final, trebuie să declanşeze un ansamblu de măsuri.
Cît priveşte procesul de perfecţionare a controlului pe baza conexiunii
inverse în interiorul sistemului de control, experienţa şi practica au dovedit
că, cu prilejul elucidării problemelor depistate în urma controlului, se observă
unele neclarităţi, confuzii, omisiuni sau chiar greşeli care necesită date noi
sau precizări, prin completarea controlului iniţial. Totodată, cu prilejul elu-
cidării problemelor se trag concluzii, se analizează calitatea controlului şi se
dispun măsuri de îmbunătăţire ulterioară a acesteia.
Concluzia dată are o mare valoare practică, întrucît controlul nu se poate
limita numai la măsuri de înlăturare a neajunsurilor, sau numai la sancţiuni.
150
Funcţiile managementului. Conţinutul activităţii de conducere de pe poziţii funcţionale

Acţiunea şi finalitatea sistemului de control presupun declanşarea simultană a


unor măsuri, soluţii şi propuneri pentru:
• înlăturarea şi prevenirea neajunsurilor;
• îmbunătăţirea activităţii şi creşterea eficienţei acesteia;
• perfecţionarea normelor şi reglementărilor în vigoare.
De regulă, oamenii reacţionează negativ la control şi manifestă rezis-
tenţă sau opoziţie faţă de el. Cauzele acestui fenomen se pot rezuma în felul
următor:
• Control excesiv: are loc atunci cînd organizaţia încearcă să impună
anumite lucruri care se consideră a fi exagerate (de exemplu, tipul
coafurii, ora prînzului, îmbrăcămintea etc.).
• Focalizarea nepotrivită: are loc atunci cînd sistemul de control este
prea îngust sau se concentrează prea mult pe variabile cuantificabile,
nelăsînd loc pentru analize sau interpretări.
• Recompense pentru ineficienţă. Este vorba despre utilizarea bugete-
lor alocate pentru diferite probleme.
• Responsabilitate. Controlul efectiv şi eficient creează responsabilita-
te. În acest caz opun rezistenţă acei care nu-şi fac eficient datoria.
Pentru depăşirea rezistenţei faţă de control se impun:
• încurajarea participării: cînd angajaţii sînt antrenaţi în sistemul de
control, nu mai opun rezistenţă;
• folosirea evidenţelor şi balanţelor;
• crearea unui control eficient.
Caracteristicile controlului eficient. Pentru ca orice formă de control
să-şi poată îndeplini sarcina sa de a asigura atingerea scopului de către orga-
nizaţie, el trebuie să dispună de unele însuşiri:
1. Direcţia strategică a controlului. Controlul trebuie să aibă un caracter
strategic, adică să oglindească şi să susţină priorităţile generale ale
organizaţiei.
2. Orientare asupra rezultatelor. Scopul final al controlului constă în
rezolvarea sarcinilor apărute în faţa organizaţiei. Întreprinderea anu-
mitor măsuri şi informarea despre rezultatele lor constituie mijloace
importante de atingere a scopului. Pentru a fi eficient, controlul tre-
buie să fie integrat cu alte funcţii ale conducerii.
3. Să corespundă cauzei. Pentru a fi eficient, controlul trebuie să cores-
pundă modelului de activitate controlat. El trebuie să evalueze obiec-
tiv care sînt priorităţile.
4. Să fie efectuat la timp. Controlul trebuie să fie făcut în timp util, adică
într-un interval de timp care să corespundă fenomenului controlat.
151
Capitolul V

5. Să fie mobil. Controlul, ca şi planurile, trebuie să fie mobil şi să se


acomodeze uşor la schimbările ce au loc.
6. Să fie simplu. Pentru ca un control să fie simplu, el trebuie să necesi-
te eforturi mici şi să fie mai economicos. Dacă sistemul controlului
este foarte complicat şi oamenii nu îl înţeleg, un asemenea sistem nu
poate fi eficient. Un sistem complicat duce la dezordine, iar aceasta
înseamnă pierderea controlului asupra situaţiei.
7. Să fie economicos. Dacă cheltuielile folosite pentru sistemul contro-
lului depăşesc avantajele create de el, atunci e mai bine ca organizaţia
să nu folosească acest sistem al controlului.
Aşadar, controlul este eficient, dacă el are un caracter strategic, este în-
dreptat spre atingerea unor rezultate concrete, este făcut în timp util, este
mobil, simplu şi economicos.

152
Ca p i tolul 6
PLANIFICAREA. PLANIFICAREA STRATEGICĂ – FUNCŢIE
IMPORTANTĂ A MANAGEMENTULUI

 Noţiuni de planificare şi plan


 Planificarea serviciilor medicale
 Principiile planificării sanitare
 Metode, forme şi etape de planificare
 Planificarea strategică
 Evaluarea factorilor externi şi celor interni
 Marketing
 Epidemiologie şi management

6.1. Noţiuni de planificare şi plan


Planificarea a apărut relativ recent. Noţiunea de plan s-a introdus ca me-
todă de bază prin care se urmăresc obiectivele creşterii economice şi pentru
ca anticiparea în realizarea acestor obiective să aibă asigurate resursele nece-
sare. Apoi ea a intrat în practica curentă şi a celorlalte sectoare de activitate,
inclusiv în sectorul sanitar.
Nu orice plan înseamnă planificare. Ea se aplică pentru a asigura rezol-
varea unor probleme stabilite cu un scop bine determinat şi constă în elabo-
rarea şi conducerea pe bază de plan a realizării unor opţiuni pentru atingerea
scopului.
Cînd intenţionăm să facem, să ameliorăm ceva în viitorul imediat sau în-
depărtat, stabilirea obiectivului este însoţită şi definitivată de compatibilitatea
conjucturală şi de asigurarea resurselor. Aceste două condiţii sînt esenţiale.
Fără încadrarea în realităţi şi posibilităţi, scopul este inoportun sau nerealiza-
bil. Se impune selectarea obiectivului dintr-o listă de necesităţi conform sco-
pului, corelării cu sectoarele interne şi externe ce asigură materialele, banii,
tehnicitatea, cadrele etc.
Planificarea constituie o serie de operaţiuni de stabilire, execuţie şi de
evaluare a îndeplinirii obiectivului în scopul ameliorării unei situaţii în viitor.
Esenţa metodei constă în a hotărî, înainte de a executa, atît ce, cu ce, cum şi în
ce termen, cît şi întreaga suită de operaţiuni necesare pentru a se realiza scopul.
Documentul care conţine datele, operaţiile şi activităţile ce se anticipează se
numeşte plan. El însumează totalitatea prevederilor de dezvoltare, concretizate
în sarcini şi obiective ce trebuie înfăptuite într-o perioadă de timp, precum şi
mijloacele de realizare a acestora, constituind un cadru coordonat şi echilibrat.
153
Capitolul VI

Planul serveşte drept instrument principal în conducerea şi executarea activită-


ţilor proiectate, precum şi în aprecierea îndeplinirii acestora.
Prin stabilirea anticipată a principalelor ameliorări în sănătatea populaţiei
în raport cu resursele colectivităţii şi executarea acestor prevederi pentru asigu-
rarea viitorului, planificarea reprezintă o metodă ce permite a lucra cu un scop
şi a nu lucra „în derivă”, zi de zi. Planificarea este, în acelaşi timp, un proces
care permite schimbări pentru obţinerea de ameliorări; este o activitate multi-
disciplinară ce se desfăşoară sistemic pentru realizarea obiectivului stabilit.

6.2. Necesitatea şi importanţa planificării


serviciilor medicale
Obiectivele planificării sanitare ţin de satisfacerea nevoilor de dezvol-
tare social-economică şi cu referire la programul general de dezvoltare a
colectivităţii.
Multitudinea şi diversitatea nevoilor de sănătate ale populaţiei nu pot fi
satisfăcute doar de către sectorul sanitar, pentru că resursele necesare aparţin
colectivităţii, iar realizarea profilaxiei primare şi asigurarea bazei materiale
pentru asistenţa medicală aparţin celorlalte sectoare social-economice (indu-
strie, construcţii, agricultură, educaţie etc.) care, la rîndul lor, au propriile
nevoi şi direcţii de dezvoltare. Situaţia este dificilă în teritoriile unde servi-
ciile medicale aparţin diferitor sectoare; în asemenea caz, pentru satisfacerea
nevoilor de sănătate, mereu în creştere, trebuie să se apeleze la alte soluţii
şi tactici. Deoarece sănătatea populaţiei este condiţionată de factori social-
economici, planificarea sanitară pentru realizarea unei sănătăţi mai bune nu
priveşte strict doar îngrijirile medicale. Realizarea sau dezvoltarea numai a
acestora asigură refacerea sănătăţii la un număr de persoane, dar nu reali-
zează ameliorarea sănătăţii colectivităţii. Cîmpul de preocupări începe de la
factorii generali şi trece la cei medicali, adică de la acţiunile ce promovează
şi întăresc sănătatea (conceptul şi condiţiile de viaţă, ce depind de celelalte
sectoare social-economice) spre cele care realizează apărarea şi refacerea să-
nătăţii (care vizează în cea mai mare parte serviciile medicale). Ca urmare, în
funcţie de faptul cui aparţin factorii şi resursele, în planificarea unei sănătăţi
mai bune participă conducerea colectivităţii care dirijează şi antrenează în-
tregul sistem social-economic, fiecare sector social-economic, organizaţiile
de masă, precum şi serviciile medicale.
În cadrul sistemului socioeconomic general al colectivităţii, ca şi în inte-
riorul subsistemului sanitar, nici o componentă a acestora nu-şi poate plani-
154
Planificarea. Planificarea strategică – funcţie importantă a managementului

fica şi realiza o dezvoltare cu mult peste limitele subsistemului din care face
parte şi ale sistemului general. Întîi, deoarece nu poate avea resursele necesa-
re din cauza dependenţei de resurse; apoi, chiar dacă s-ar realiza, ar duce la o
dezarmonie, dacă nu la un dezechilibru în propriul sistem sau / şi în sistemul
general, lăsînd alte componente cu puţine resurse sau fără acestea. Specialiştii
din serviciile medicale trebuie să ţină seama de imperativul interdependenţei
obiectivelor lor cu cele ale altor sectoare; de faptul că, în ultimă instanţă,
realizarea solicitărilor depinde nu numai de fondurile băneşti, ci şi de po-
sibilităţile sectoarelor care execută solicitările (clădiri, aparate, instrumente,
medicamente etc.). Dacă în faza de propuneri a planului sanitar s-ar însuma
toate obiectivele cerute, s-ar ajunge la un sector sanitar nu în expansiune, ci
în explozie. Un astfel de sector sanitar, desprins de mănunchiul general, n-ar
avea nici un sens. Acelaşi imperativ al coerenţei este valabil şi pentru compo-
nentele propriului sistem sanitar: nu se pot investi resurse mai mari numai în
sectorul spitalizării sau cel al depistării bolilor în rîndurile populaţiei, ori nu-
mai în dotarea cu aparatură etc., pentru că în acest caz celorlalte componente
nu le-ar rămîne resurse să funcţioneze pe baza materială existentă. Totodată,
în consumarea fondurilor băneşti planificate nu se pot cheltui toate fondurile
bugetare într-un singur trimestru, întrucît pentru restul anului unitatea medi-
cală ar rămîne fără mijloace financiare. Datorită aceluiaşi imperativ al coe-
renţei, planificarea sanitară este posibilă numai în situaţia cînd toate celelalte
componente ale sistemului general lucrează pe bază de plan. Mai mult decît
atît: cu cît se înaintează de la eşalonul medical de bază (spitale raionale, in-
stituţii medicale de specialitate) spre vîrful piramidei sistemului organizatoric
sanitar, cu atît creşte cîmpul dependenţei de celelalte sectoare ale sistemului
general social-economic.
Pe lîngă rolul de a căuta soluţii de asigurare a unui echilibru – în primul
rînd, între componentele propriului sistem (intrasectorial), din cauza resurse-
lor limitate –, planificarea sanitară are sarcina dificilă de a releva priorităţile
şi a face renunţări, pentru că rezolvarea simultană a tuturor problemelor de
sănătate a populaţiei nu este posibilă, iar abordarea concomitentă a tuturor
acestor probleme ar duce la risipirea resurselor şi, implicit, nu ar rezolva nici
o problemă. În acelaşi proces al planificării – de stabilire şi executare a planu-
lui –, pe lîngă previziune şi dirijare, intervin şi celelalte funcţii ale conducerii
– de organizare şi de control. La rîndul său, planificarea este o parte a pro-
cesului de decizie, unde componentele deciziei ce au soluţii apropiate sînt în
competiţie. În asemenea cazuri rolul planificării este de a practica intervenţii
selective într-un sistem mobil şi complex, oferind elementele necesare pentru
asigurarea unui viitor mai bun, pentru armonizarea componentelor sistemului
155
Capitolul VI

sau pentru opţiuni în care latura umanitară a obiectivului are prioritate faţă de
cea financiară.
Ca urmare, necesitatea de a planifica şi importanţa planificării decurg
tocmai din diversitatea situaţiilor, nevoilor şi posibilităţilor, din competiţia
dintre elementele sistemului şi din diversitatea soluţiilor, a eficacităţii şi efi-
cienţei acestora pentru a asigura continuu o sănătate mai bună. De aceea, pla-
nificarea sanitară, ca şi planificarea în general, constituie şi un mijloc de re-
zolvare a unor situaţii complexe, ea identificînd şi reducînd diferenţele dintre
existent şi necesar, dintre nevoi şi resurse, operînd intrasectorial şi extrasecto-
rial, ordonînd priorităţile lor şi intervenind cu adaptări la situaţii imprevizibile
pe parcursul executării planului, pentru a se realiza scopul stabilit. Aşadar,
planificarea sanitară – ramură adaptată pentru sistemul sanitar al disciplinei
de planificare – în sinteză îşi justifică importanţa pentru că oferă elementele
şi intervine în:
a) dirijarea activităţii;
b) organizarea ştiinţifică a activităţii şi a acţiunilor;
c) mobilizarea şi valorificarea resurselor umane şi celor materiale;
d) creşterea eficacităţii şi eficienţei;
e) introducerea programului tehnic şi ştiinţific;
f) echilibrarea şi armonizarea subsistemelor sanitare cu sistemul terito-
rial.
De aici reiese şi necesitatea ca personalul medical să cunoască conţinutul
şi limitele planificării.

6.3. Principiile de bază ale planificării sanitare


În exercitarea rolului său, planificarea serviciilor medicale foloseşte ur-
mătoarele principii:
a) al dezvoltării proporţionale a elementelor sistemului prin determina-
rea nevoilor şi posibilităţilor şi prin intervenţie în elaborarea şi coordonarea
armonizărilor (eşaloane medicale, specialităţi, teritorii etc.). Demisionarea şi
fundamentarea acestora se face pe baza indicatorilor de sănătate şi de mor-
biditate, a indicatorilor ce stabilesc stadiul de echipare, dotare şi încadrare
(servicii de ambulatoriu şi spitaliceşti, aparatură, cadre etc.); a celor care arată
volumul lor de activitate şi gradul de utilizare (consultaţii, depistări, vaccină-
ri, zile de spitalizare etc.), costul (pentru o depistare clinică sau de laborator,
pentru o zi de spitalizare etc.) şi eficienţa (ca raport între eforturile uman,
material şi financiar depuse şi efortul util obţinut);
156
Planificarea. Planificarea strategică – funcţie importantă a managementului

b) al interdependenţei componentelor micro şi macrosistemului – gene-


ral, teritorial şi sanitar. După cum s-a menţionat deja, acest principiu este
valabil atît pentru sistemul organizatoric sanitar (teritorial şi naţional), cît şi
pentru sectoarele activităţii social-economice la nivelul fiecărui teritoriu şi la
nivel naţional. La elaborarea planului, precum şi la realizarea lui se urmăreşte
ca propunerile şi sarcinile de plan pentru obiectivul unui sector (de exemplu,
producerea de medicamente) să fie asigurate de către toate celelalte sectoare
care au activităţi specifice lor (materie primă, transporturi, energie etc.);
c) al continuităţii în planificare, care constă din îmbinarea planificării
curente cu cea de perspectivă, prima derivînd din cealaltă şi ambele fiind ne-
cesare pentru a se atinge scopul stabilit. În acest sens, din planurile pentru pe-
rioade îndelungate, ce conţin direcţiile şi obiectivele fundamentale, se extrag
planurile pe perioade scurte şi planurile curente, care conţin sarcinile anuale
şi trimestriale. Planurile curente concretizează obiectivele planurilor de pers-
pectivă la nivel de macro şi microsistem, îndeplinirea lor asigurînd realizarea
direcţiilor din planurile de termen lung.
Prin acest principiu al continuităţii se asigură îmbinarea obiectivelor
imediate cu cele de perspectivă ale sănătăţii în general şi ale fiecărui sector în
parte la nivel naţional şi teritorial.
Aşadar, la nivel teoretic şi practic, după durata pentru care se face antici-
parea şi după gradul de detaliere, planurile sanitare, ca şi în celelalte sectoare,
sînt de două feluri, ele elaborîndu-se şi executîndu-se:
• pe termen lung (de obicei, pe 5 ani): sînt elaborate pe baza prognoze-
lor, se mai numesc planuri de perspectivă şi conţin anunţarea scopu-
lui, obiectivelor şi resurselor necesare;
• pe termen scurt: se sprijină pe direcţiile planurilor de perspectivă; se
numesc planuri curente sau anuale, conţin cu atît mai multe detalii şi
preconizează cu atît mai multe activităţi proprii cu cît durata acestora
este mai scurtă.
d) al argumentării ştiinţifice a direcţiilor de bază ale planului, indicii
căruia se sprijină pe datele ce caracterizează tendinţele morbidităţii şi necesi-
tăţile de asistenţă medicală şi deservire curativ-profilactică a populaţiei;
e) al îmbinării planificării teritoriale şi celei de ramură, adică legătura
organică a planurilor departamentale cu planurile unor anumite teritorii admi-
nistrative.
Trebuie să se ţină cont de factori cum ar fi distribuirea forţelor de pro-
ducţie, caracterul aşezării locuitorilor (mai ales în sate), structura de ramură a
instituţiilor serviciilor medicale şi potenţialul lor, consecutivitatea construc-
ţiei lor etc.
157
Capitolul VI

6.4. Metodele şi formele de planificare


În activitatea de planificare, de fundamentare a nevoilor şi de corelare a
acestora cu posibilităţile de micro şi macrosistem (unitate şi, respectiv, ramu-
ră, teritoriu) se folosesc în principal cinci metode:
a) metoda balanţelor: se determină proporţiile necesare între ramuri şi
subramuri şi se fundamentează echilibrul necesar dezvoltării economice. Din
punctul de vedere al obiectului, balanţele pot fi:
• materiale – ele se întocmesc pe produse (mijloace de producţie, prin-
cipalele bunuri de consum) şi corelează resursele cu nevoile pentru
fiecare produs;
• valorice: balanţa produsului social, a venitului naţional, bugetul de
venituri şi cheltuieli etc.;
• a forţei de muncă, care coordonează resursele forţei de muncă pe catego-
rii cu utilizarea lor, cu necesităţile pentru fiecare ramură a economiei;
b) metoda normării utilizată concomitent cu metoda balanţelor şi care
stabileşte: consumul de materii prime, materiale etc. necesare pentru realiza-
rea eficientă a activităţii. În sectorul sanitar există norme obligatorii (la aloca-
ţia de hrană, retribuţia personalului, consumul de energie, de combustibil etc.)
la toate materialele de întreţinere. Separat de acestea există bareme pentru
echipament şi cazarmament (halate, lenjerie pentru bolnavi, cearşafuri etc.);
c) metoda analitică, folosită pentru aprecierea nivelului iniţial şi nivelului
obţinut la compararea planului cu analiza îndeplinirii lui. Cu ajutorul acestei me-
tode se determină indicii de sănătate a populaţiei, măsura de asigurare a populaţiei
cu personal medical, cu paturi de spital; se calculează indicii de volum ai asisten-
ţei medicale (% spitalizării, frecvenţa medie la un locuitor pe an) etc.;
d) metoda comparaţiei – parte componentă a metodei analitice; cu aju-
torul ei se poate determina direcţia proceselor de dezvoltare, se pot aprecia
diferiţi indici ca, de exemplu, cel al morbidităţii, al mortalităţii, adică se com-
pară indicii în dinamică, pe parcursul cîtorva ani, sau indicii analogici ai dife-
ritelor teritorii administrative;
e) metoda economică, cu ajutorul căreia se pot demonstra din punct de
vedere ştiinţific variantele optime ale planului.
În planificarea şi organizarea serviciilor medicale se folosesc, de ase-
menea, următoarele metode: programarea liniară, teoria deservirii în masă,
metode de cercetare statistică (Monte Carlo), modelarea matematică ş. a.
Din punctul de vedere al obiectivului urmărit, la nivelul unei unităţi eco-
nomice (întreprinderi), planificarea îmbracă două forme: tehnico-economică
şi operativă.
158
Planificarea. Planificarea strategică – funcţie importantă a managementului

a. Planificarea tehnico-economică cuprinde întocmirea planului de pers-


pectivă (de regulă, pe 5 ani, în care se fundamentează dezvoltarea unităţii,
precum şi căile şi mijloacele de realizare a sarcinilor de plan) şi a planurilor
curente anuale, în care se detaliază şi se apreciază sarcinile din planul de
perspectivă. Planificarea tehnico-economică se realizează cu ajutorul planului
economico-social al unităţii – parte integrantă a planului naţional unic, care
reprezintă programul întregii activităţi tehnico-productive, financiare şi so-
ciale pe o anumită perioadă.
b. Planificarea operativă execută distribuirea şi detalierea sarcinilor de
plan: în teritoriu (de exemplu, în cadrul structurii organizatorice, a spitalului
orăşenesc – pe dispensare, pe secţiile şi serviciile spitalului etc.) şi în timp (pe
trimestre, luni).

6.5. Etapele procesului de planificare sanitară


Folosirea planificării ca metodă de conducere a serviciilor de sănătate
cere cunoştinţe, experienţă şi stăpînirea tehnicilor statistico-matematice. În
plus, sînt necesare informaţii pertinente, unele special culese, despre întregul
sector sanitar, precum şi despre celelalte sectoare social-economice din terito-
riu, care ar reda ponderea fiecărui sector şi dependenţa lor în cadrul sistemului
teritorial, contribuţia la soluţionarea problemelor de sănătate şi posibilităţile
de participare la rezolvarea lor. Imaginea completă a cadrului general este
întotdeauna necesară cînd hotărîrile anticipează acţiunile şi resursele pentru
stabilirea şi realizarea obiectivelor.
În scopul ameliorării sănătăţii populaţiei, activităţile care se desfăşoară
înainte de stabilirea obiectivului şi pînă la realizarea lui se prezintă sub formă
de etape ce sînt cuprinse în procesul de planificare:
I. La etapa de început se analizează şi se exprimă prin indicatori situaţia
stării de sănătate a colectivităţii, formulîndu-se problemele de sănătate ale
populaţiei. În raport cu ponderea în colectivitate a fiecărei probleme (niveluri,
distribuţie, gravitate, implicaţii) şi cu tendinţa acestora se stabileşte ierarhi-
zarea lor, începînd cu cele mai importante. Apoi se ia fiecare problemă şi se
indică în dreptul ei: ce e necesar de executat şi cît se poate realiza în raport cu
stadiul ştiinţific şi cel tehnic, în cît timp se poate obţine un grad de schimbare
favorabilă, ce alte sectoare nemedicale pot participa şi cu ce pot ele contribui,
de care şi de cîte resurse materiale şi umane au nevoie serviciile medicale şi
pe cîte se poate conta. Sarcina principală a planului este de a se asigura că
159
Capitolul VI

obiectivele sînt în concordanţă cu resursele. Această etapă din procesul de


planificare este laborioasă şi hotărîtoare pentru conţinutul planului.
II. Etapa următoare constă în căutarea şi elaborarea mai multor variante
de rezolvare pentru fiecare problemă. Pentru stabilirea variantei optime, se
apelează la tehnici de cercetare operaţională şi la cele de economie sanitară.
Ele oferă elementele necesare raţionamentului şi deciziei în precizarea opţiu-
nii sau în renunţarea la problemă, precum şi pentru ordonarea problemelor
reţinute sub forma listei de priorităţi.
III. Avînd ca suport lista priorităţilor problemelor de sănătate şi conti-
nuînd procesul de planificare, se trece la etapa următoare – stabilirea planului,
care conţine: formularea clară şi completă a obiectivelor şi precizarea pentru
fiecare obiectiv a resurselor disponibile, a gradului de ameliorare şi a duratei
în care s-ar putea obţine, a relaţiilor cu alte unităţi medicale şi cu alte sectoare
nemedicale. Aşadar, lista priorităţilor care au resurse disponibile şi posibilităţi
tehnice constituie suportul formulării obiectivelor de plan pentru o perioadă
determinată.
Pentru punerea în lucru şi dirijarea îndeplinirii planului este necesară
elaborarea în această etapă a unui program de măsuri tehnice şi organizatori-
ce, care cuprinde detalii privind responsabilităţile şi competenţele repartizate
pentru executarea planului, legătura dintre compartimente, calendarul princi-
palelor operaţii, criterii şi indicatori de evaluare a rezultatelor şi alte detalii
necesare îndeplinirii planului. Cu aceste precizări făcute în programul de mă-
suri tehnice şi organizatorice planul este pregătit a fi pus în lucru.
IV. Următoarea etapă cuprinde activităţi care au rolul să dirijeze şi să
urmărească îndeplinirea planului. Aceste activităţi se execută de către coor-
donatorul general, care posedă responsabilităţi şi competenţe să urmărească
continuu şi să evalueze periodic realizarea sarcinilor de plan. Coordonatorul
general asigură realizarea legăturii dintre compartimente şi în cadrul funcţiei
de control – el are competenţa să rectifice detaliile activităţilor de îndeplinire
a planului cînd apar situaţii ce n-au putut fi prevăzute la etapa de elaborare a
acestuia.
V. Procesul de planificare se încheie cu bilanţul final al îndeplinirii pla-
nului. În această etapă, cu aceleaşi criterii anterior stabilite şi practicate, se
face evaluarea rezultatelor planificate, apreciindu-se ceea ce s-a obţinut în
raport cu ceea ce s-a stabilit iniţial: eficacitatea tuturor prevederilor planului
sau a unei singure acţiuni (de exemplu, a introducerii vaccinării antirubeoli-
ce, a tratamentului cu o formă de penicilină a anghinelor streptococice etc.),
avantajul unui procedeu terapeutic aplicat în acţiunea de depistare-rezolvare,
beneficiul anual la creşterea duratei medii a vieţii după programul de preve-
160
Planificarea. Planificarea strategică – funcţie importantă a managementului

nire şi combatere a bolilor cardiovasculare. Asemenea activităţi de evaluare


se întreprind nu numai la începutul sau în finalul planului, ci şi pe parcursul
desfăşurării lui, comparînd sistematic realizările obţinute cu obiectivele sau
scopurile propuse, determinînd, rectificînd sau înlocuind sarcinile stabilite
iniţial cu altele mai eficiente sau mai puţin riscante. Astfel, prin informaţiile
ce se obţin de la evaluare, planificarea suferă influenţă „în retur”, pentru a-şi
ameliora propriul proces.
Prin ameliorarea detaliilor tehnice de analiză şi de măsurare a rezultate-
lor evaluarea îşi găseşte utilitatea şi intervine în toate etapele principale ale
procesului de planificare şi are următoarele roluri şi semnificaţii:
• prin aprecierea anticipată a rezultatelor ajută la stabilirea opţiunilor
şi priorităţilor, la măsurarea valorii diferitelor variante şi la alegerea
celei convenabile, la formularea obiectivelor de plan şi a oportunităţii
lor; în etapele de început ale procesului de planificare ea are semnifi-
caţia de anticipare, prospectivă, a unei evaluări apriori;
• în etapa de îndeplinire a planului, evaluarea, măsurînd continuu re-
zultatele, are un rol dinamic de perfecţionare a strategiilor de acţiune,
de adaptare sau corectare a detaliilor de executare la situaţiile impre-
vizibile, de determinare a realizării situaţiei sănătăţii populaţiei sau
de căutare de noi variante convenabile; intervenţia în această etapă
este cea mai utilă în sensul executării obiectivului;
• în etapa finală, evaluarea determină în ce măsură au fost realizate
obiectivele; apreciază valoarea rezultatelor în raport cu volumul re-
surselor consumate, activitatea şi eficacitatea programului de măsuri
tehnice şi organizatorice; analizează critic întreaga activitate de pre-
gătire şi de îndeplinire a planului. În această etapă ea are o semni-
ficaţie a posteriori: privind în urmă, ea apreciază retrospectiv toate
activităţile desfăşurate prin procesul de planificare pentru realizarea
scopului. Informarea furnizată după evaluare asigură cunoaşterea a
ceea ce a rămas de făcut sau a rezultatelor care urmează să apară în
continuare.
Prin rolul şi utilitatea sa, evaluarea este parte integrantă din orice proces
de planificare, controlîndu-i rezultatele şi adaptîndu-i continuu detaliile. În
plus, la planurile de perspectivă, evaluarea ajută la stabilirea îndeplinirii şi la
bilanţul planului anual, încheind astfel ciclul planificării anuale şi declanşînd
ciclul unui nou plan anual. În dirijarea serviciilor medicale, planificarea devi-
ne, astfel, un proces necesar asigurării progresului.
Etape şi tehnici similare de planificare există şi cînd obiectivul planifi-
cării vizează numai o singură problemă de sănătate la toate vîrstele (o clasă
161
Capitolul VI

de boli, o boală) ori ameliorarea sănătăţii unui grup din populaţia teritorială.
Termenul ce se foloseşte în asemenea situaţii este cel de program sanitar,
cu sau fără ataşarea unui program propriu de măsuri tehnico-organizatorice,
de exemplu: programul de prevenire şi combatere a bolilor cardiovasculare
sau a cancerului, programul de apărare şi promovare a sănătăţii mintale etc.,
programul de prevenire şi combatere a tuberculozei, a hipertensiunii arteriale
etc., programul de sănătate a mamei, copilului şi tineretului, a populaţiei ocu-
pate în producţia socială etc. sau programul de dezvoltare a bazei materiale
şi de cadre medicale (superioare, medii), toate aceste programe făcînd parte
din planul sanitar unic pentru populaţia unui teritoriu. În aceste cazuri, proce-
sul de planificare trebuie să ţină seama de necesitatea participării mai multor
unităţi şi eşaloane medicale, de tehnicitatea şi de resursele acestora. Cînd se
evaluează rezultatele anticipate sau finale ale unui plan global de ameliorare
a sănătăţii populaţiei sau a unui program sanitar, trebuie să se ţină seama că
efectele măsurilor ce se planifică apar ceva mai tîrziu, deci o evaluare finală
pripită ar putea fi înşelătoare. De aceea, activitatea de planificare necesită nu
numai tehnicitate şi experienţă, ci şi multă negociere între planificatorii sanitari
şi cei din sectoarele productive, pe de o parte, şi între aceştia şi cei financiari,
pe de alta. În alte situaţii sînt necesare elaborări de noi soluţii mai severe ori de
schimbarea termenelor. Planificatorul poate avea, deci, roluri diferite: de nego-
ciator, expert în identificarea obiectivelor posibile sau a soluţiilor şi strategiei,
iar administratorul pune în lucru şi urmăreşte îndeplinirea planului. Planificarea
şi conducerea acţiunii trebuie să coexiste integrat, pentru că sînt operaţii inter-
dependente şi oferă avantaje reciproce. De reţinut că prin planificare nu se caută
o soluţie ideală, ci una optimă – tehnică plus financiară, rezultată din ordonarea
priorităţilor şi corelată cu resursele existente. În acelaşi timp, nu trebuie să se
confunde competenţele: în timp ce planificarea este o obligaţie pentru toţi cei
care au responsabilităţi de decizie, planificatorul nu deţine competenţa de deci-
zie, confundarea competenţelor ducînd la complicaţii în selectarea soluţiei.

6.6. Planificarea strategică


Planificarea strategică este un proces organizaţional sistematic, prin in-
termediul căruia organizaţia planifică activitatea sa viitoare. Planificarea
strategică este necesară pentru ca organizaţia să poată reacţiona adecvat la
schimbările mediului exterior, precum şi pentru o mai bună înţelegere a posi-
bilităţilor actuale şi a celor viitoare ale organizaţiei. Conducerea organizaţiei
rezolvă această problemă prin determinarea tendinţelor economice, sociale
162
Planificarea. Planificarea strategică – funcţie importantă a managementului

şi politice, care pot influenţa asupra activităţii ei, precum şi prin analizarea şi
evaluarea resurselor interne ale organizaţiei. Planificarea strategică necesită
înţelegerea clară a felului în care aceste două procese influenţează elaborarea
deciziilor conducerii în scopul îndeplinirii scopului principal al organizaţiei.
Acest tip de planificare permite conducerii organizaţiei să prevadă desfăşura-
rea evenimentelor şi să planifice activitatea viitoare, să elaboreze principiile
generale de stabilire a obiectivelor şi sarcinilor organizaţiei şi, de asemenea,
să stabilească vectorii de bază pentru perspective. Elaborarea detaliată şi rea-
lizarea planului strategic permite organizaţiei să ocupe o poziţie activă, în loc
să reacţioneze doar la schimbările de situaţie în domeniul ocrotirii sănătăţii.
Organizaţia care face parte din sistemul ocrotirii sănătăţii participă la
două tipuri de planificare: strategică şi operativă. Planificarea strategică este
necesară pentru stabilirea locului organizaţiei în sistemul comun şi pentru
instituirea direcţiei activităţii ei, de care se ocupă conducerea de vîrf a organi-
zaţiei, definindu-i în felul acesta politica. Planificarea operativă de obicei se
realizează la nivelul mediu al conducerii, care dirijează activitatea curentă a
organizaţiei: aici intră elaborarea şi realizarea programelor noi şi organizarea
unor noi servicii, cu alte cuvinte realizarea politicii stabilite în planul strate-
gic. Ca exemplu de planificare strategică poate servi decizia de comprimare
a serviciului staţionar al spitalului şi lărgirea volumului de servicii de am-
bulatoriu. Exemplu de planificare operativă este elaborarea planului lărgirii
centrului medical de familie.
Procesul elaborării planului strategic include patru etape de bază:
1. Evaluarea factorilor externi.
2. Evaluarea factorilor interni.
3. Definirea sarcinilor şi obiectivelor principale.
4. Realizarea planului şi evaluarea rezultatelor obţinute.
Conducerea organizaţiei trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru ela-
borarea planului strategic şi să aloce în acest scop timpul şi resursele necesa-
re. Conducerea este răspunzătoare pentru stabilirea obiectivelor principale ale
planului strategic. În stabilirea unor sarcini concrete pot fi implicaţi lucrătorii
din nivelul mediu de dirijare, această decizie deseori depinde de dimensiunile
organizaţiei. Conducătorii nivelului mediu sînt răspunzători pentru realizarea
planului strategic. La evaluarea planului strategic şi determinarea modifică-
rilor necesare participă reprezentanţii ambelor niveluri de conducere. În pro-
cesul elaborării planului strategic este necesar de a avea ca repere concepţiile
de bază ale planificării de sistem şi ale gîndirii sistemice. În conformitate cu
concepţia gîndirii sistemice, conducătorii nivelului mediu trebuie să opereze
cu categoriile componentelor separate ale sistemului comun al ocrotirii sănă-
163
Capitolul VI

tăţii şi ale relaţiilor existente între ele. Acest lucru este important pentru sta-
bilirea clară a interconexiunilor funcţionale în cadrul unui oraş dat sau al unei
regiuni date, precum şi pentru determinarea legăturilor dintre subdiviziunile
structurale ale organizaţiei însăşi. Gîndirea sistemică permite conducătorului
să perceapă întreaga imagine a ceea ce se întîmplă şi să stabilească direcţiile
prioritare ale activităţii. În procesul elaborării planului strategic se implică o
mulţime de oameni, rezultatul realizării lui se răsfrînge asupra mai multora
dintre ei şi, în mod firesc, ei sînt interesaţi de ce se va ocupa în continuare
organizaţia. Acest lucru se referă atît la colectivul instituţiei medicale, cît şi la
persoanele juridice şi fizice cu care instituţia dată interacţionează.
Multe din aceste persoane şi organizaţii nu participă nemijlocit la pro-
cesul planificării, cu toate acestea, elaborarea şi realizarea planului strategic
al organizaţiei date îi priveşte direct. Asemenea persoane cointeresate sînt, de
exemplu, furnizorii, ministrul ocrotirii sănătăţii, colaboratorii spitalului etc.
De aceea, la întocmirea planului strategic este necesar să se stabilească cercul
acestor persoane cointeresate, să li se anticipeze reacţia la acţiunile planifica-
te, precum şi să se edifice cu ele relaţii de serviciu bune în procesul elaborării
şi realizării planului.
Procesul de planificare strategică la nivelul instituţiilor medicale constă
din 8 etape redate în figura 6.1.
Instituţia medicală trebuie să-şi formuleze misiunea specifică în cadrul
mai larg al misiunii organizaţiei medicale din care face parte. De exemplu,
Centrul medicilor de familie trebuie să-şi definească mai clar misiunea sa în
corespundere cu capacităţile, segmentele de piaţă, poziţia verticală şi geogra-
fică pe care o ocupă. De asemenea, el trebuie să-şi definească obiectivele şi
politica specifică într-un plan separat.
Misiunea instituţiilor medicale este acordarea serviciilor medicale po-
pulaţiei pe diferite niveluri, şi nu realizarea altor activităţi (spre exemplu,
comercializarea produselor farmaceutice).
Directorul unei instituţii medicale trebuie să cunoască la toate etapele
care elemente ale mediului extern trebuie să fie luate în consideraţie, pentru
a atinge obiectivele propuse. În general, o organizaţie medicală trebuie să
urmărească principalele elemente ale macromediului (demografic, economic,
politic, social, cultural) şi componentele micromediului (pacienţii, concuren-
ţii, furnizorii etc.), care pot influenţa capacitatea de a obţine profit. Instituţia
medicală trebuie să dispună de un serviciu de marketing, care să ţină în vizor
principalele tendinţe şi evoluţii ale mediului extern.
Pentru fiecare din aceste componente conducerea instituţiei medicale tre-
buie să identifice ocaziile şi ameninţările care apar.
164
Planificarea. Planificarea strategică – funcţie importantă a managementului

MISIUNEA UNITĂŢII

I. Analiza mediului II. Analiza mediului


extern intern

III. Formularea obiectivului

IV. Formularea strategiei

V. Elaborarea planului

VI. Implementarea

VII. Reacţii şi control

VIII. Analiza rezultatelor

Fig. 6.1. Procesul de planificare strategică la nivelul unităţii

Ocazia de piaţă reprezintă un segment de piaţă caracterizat printr-o


anumită nevoie, pe care instituţia medicală o poate desfăşura ca o activitate
profitabilă. De exemplu, implementarea asigurărilor obligatorii de sănătate
reprezintă o astfel de ocazie.
Ameninţarea este o piedică apărută ca urmare a unei tendinţe sau a unei
evoluţii nefavorabile a mediului care, în absenţa unei acţiuni ofensive din partea
instituţiei, ar duce la deteriorarea capacităţilor de producere a serviciilor medi-
cale sau a profiturilor (spre exemplu, lipsa posibilităţilor de pregătire profesio-
nală a medicilor pentru a desfăşura servicii specifice sau de performanţă).
O activitate ideală se caracterizează prin ocazii majore şi riscuri minore;
o activitate speculativă presupune atît ocazii, cît şi riscuri majore; o activitate
matură prezintă ocazii şi riscuri scăzute, iar o activitate neechilibrată are oca-
zii puţine şi riscuri majore.
165
Capitolul VI

La următoarea etapa a elaborării planului strategic este necesar de a


evalua factorii interni şi cei externi care influenţează organizaţia. Evaluarea
factorilor externi este identificarea tuturor elementelor din anturajul organi-
zaţiei, care pot să aibă o influenţă asupra activităţii sale, asupra planurilor şi
asupra posibilităţii realizării lor.
Posibilitatea realizării de către organizaţie a planurilor sale este supusă
influenţei multor factori externi. Este necesar de identificat aceşti factori şi
de analizat potenţiala lor acţiune. Există cîteva abordări pentru evaluarea in-
fluenţei factorilor externi. Să examinăm trei dintre ele.

6.7. Evaluarea factorilor externi


În conformitate cu prima metodă, este necesar de stabilit în ce mod or-
ganizaţiile principale cu care instituţia are de a face pot să influenţeze asupra
procesului planificării strategice, în cercul organizaţiilor date intră atît insti-
tuţiile de stat şi publice în totalitate (de exemplu, organele puterii, sistemul
învăţămîntului etc.), cît şi elementele sferei ocrotirii sănătăţii (de exemplu,
Ministerul Ocrotirii Sănătăţii şi acele organizaţii şi instituţii care prestează
servicii medicale).
A doua metodă se bazează pe abordarea elaborată de Michael Porter şi e
legată de efectuarea unei analize detaliate. În cursul acestei analize se identifică
forţele de bază care funcţionează în sfera dată, care au o influenţă asupra capaci-
tăţii organizaţiei de a atinge o productivitate maximă. La aceste forţe se referă:
1) clienţii, adică acele organizaţii (structuri de stat sau firme de asigu-
rare) sau persoane particulare care cumpără producţia şi serviciile
instituţiei medicale date;
2) furnizorii, adică organizaţiile sau persoanele particulare care vînd sau
furnizează producţia organizaţiei date (firmele farmaceutice sau lu-
crătorii medicali, medicii şi specialiştii în terapia de reabilitare);
3) noile forme ale serviciilor prestate, care înlocuiesc formele tradiţio-
nale de servicii medicale (desfăşurarea operaţiilor chirurgicale în am-
bulatoriu în loc de staţionar, tratarea la domiciliu în loc de tratarea în
condiţii de spital);
4) instituţiile nou-create, adică noile clinici, spitale sau alte instituţii
medicale;
5) instituţiile medicale existente şi relaţiile de concurenţă dintre ele, pre-
cum şi planurile curente şi de perspectivă ale altor organizaţii medi-
cale, care pot să influenţeze asupra organizaţiei date.
166
Planificarea. Planificarea strategică – funcţie importantă a managementului

Identificarea tuturor acestor factori este necesară pentru crearea planului


strategic detaliat. Această metodă a fost elaborată iniţial pentru a asigura o
înţelegere mai bună a mecanismului concurenţei, însă pe orice piaţă a servi-
ciilor medicale înţelegerea mecanismului funcţionării acestor forţe oferă con-
ducerii organizaţiei o percepere mai bună a structurii cheltuielilor, resurselor
disponibile, precum şi a influenţei altor factori-cheie asupra cererii de servicii
oferite de organizaţia dată şi, prin urmare, a posibilităţilor ei de a-şi realiza
scopurile propuse.
A treia metodă a analizei factorilor externi constă în evaluarea necesa-
rului de servicii medicale oferite populaţiei. Conform acestei metode, este
necesară crearea unor astfel de programe şi servicii care ar satisface nevoile
medicale ale locuitorilor raionului sau oraşului, deserviţi de instituţia dată.
Asociaţia Americană Internaţională a Ocrotirii Sănătăţii (AIHA – Ame-
rican International Health Association) afirmă că, pentru asigurarea unei stări
bune a sănătăţii populaţiei care locuieşte într-o regiune dată, populaţia respec-
tivă trebuie să ştie că dispune de o putere suficientă pentru a influenţa factorii
care acţionează asupra sănătăţii ei. Sănătatea nu este doar o problemă medi-
cală, de care trebuie să se ocupe medicii în spitale. De ea ţin de asemenea un
şir întreg de factori ai unui mod sănătos de viaţă, precum şi diferitele structuri
sociale care favorizează un asemenea mod de viaţă.
O abordare universală a acestei probleme este conceptul populaţie sănă-
toasă. Sănătatea poate fi definită, în general, ca lipsă a bolilor. Prin aceasta
se stabileşte bunăstarea întregii societăţi. Programul comunităţilor sănătoase,
promovat în cadrul AIHA, scoate partenerii care participă în cadrul lui din-
colo de pereţii spitalelor, îi confruntă cu asemenea sarcini ca preîntîmpinarea
consumului de droguri, ocrotirea mediului şi promovarea unui mod sănătos
de viaţă. Prin aceasta se stabileşte o nouă direcţie în colaborare, deoarece
programul chemat să-l întărească reuneşte în cadrul său toţi membrii comu-
nităţii date – de la profesori şi muncitori, la slujitorii cultelor şi lucrătorii
guvernamentali – în activitatea comună de evaluare a problemelor şi de gă-
sire a căilor de soluţionare a acestora şi de stimulare a tendinţelor pozitive.
Ideea comunităţii sănătoase se referă la strategia şi metodologia care priveşte
întreaga comunitate, ceea ce oferă posibilitatea de a influenţa membrii săi,
precum şi puterea, într-o manieră suficientă pentru a realiza schimbările do-
rite. Programul de cooperare în cadrul comunităţii sănătoase oferă cetăţenilor
mecanismele necesare pentru a prelua sarcina îmbunătăţirii sănătăţii proprii,
precum şi a membrilor comunităţii.
Odată cu trecerea ţărilor Europei Centrale şi de Est, precum şi a statelor
independente ale fostei Uniuni Sovietice la conduceri democratice, o aten-
167
Capitolul VI

ţie din ce în ce mai mare se acordă reformei sistemului ocrotirii sănătăţii.


Aceasta presupune, la rîndul său, atribuirea unor competenţe mai largi struc-
turilor municipale, raionale şi cetăţenilor simpli, de la care se poate pretinde
o responsabilitate şi o iniţiativă mai mare în problema îmbunătăţirii sănătăţii
cetăţenilor. Sarcina menţinerii şi îmbunătăţirii sănătăţii nu poate fi rezolvată
doar cu eforturile celora care iau deciziile de stat. Sănătatea întregii societăţi
trebuie să fie chestiunea responsabilităţii colective, a tuturor celor implicaţi
în această problemă.
Sistemul public de ocrotire a sănătăţii în Statele Unite ale Americii şi în
majoritatea ţărilor lumii se află astăzi în faţa unor schimbări majore chiar în
ceea ce priveşte logica planificării şi prestării serviciilor medicale. Necesita-
tea scăderii costurilor acestor servicii a dus la apariţia unui şir de organizaţii,
începînd cu cele care se ocupă de managementul bolilor şi terminînd cu cele
responsabile de managementul sănătăţii. Noua logică se bazează pe preîn-
tîmpinarea îmbolnăvirii, propaganda valorii sănătăţii şi a modului sănătos de
viaţă. Aceasta constituie o schimbare fundamentală a conştiinţei publice, care
solicită din partea organelor competente regîndirea modului în care este or-
ganizat sistemul ocrotirii sănătăţii, precum şi a planificării, marketingului şi
metodelor de prestare a serviciilor medicale. Elementele-cheie ale acestui nou
sistem de ocrotire a sănătăţii sînt:
1) reacţia adecvată la necesităţile de ocrotire a sănătăţii populaţiei;
2) asigurarea unor capacităţi în măsură să satisfacă cererile populaţiei;
3) un sistem de ocrotire a sănătăţii coordonat şi integrat, incluzînd toate
sferele ocrotirii sănătăţii populaţiei.
În acest caz planificarea se bazează pe abordarea interior–exterior, care
permite crearea unor instituţii medicale de mărime optimă pentru a satisface
cererile şi aşteptările acelui grup al populaţiei care se va servi de instituţia
dată. Baza planificării şi a marketingului acestei abordări noi este evaluarea
din partea populaţiei, ceea ce, la rîndul său, va stabili setul de servicii medi-
cale solicitate şi resursele necesare pentru asigurarea lor. Extrem de importan-
tă aici este prognoza exactă a necesităţilor diferitelor grupuri ale populaţiei,
precum şi conexiunea prognozei cu capacităţile şi resursele de ordin medical
prezente în localitatea dată. Toate acestea vor permite personalului de condu-
cere să ia deciziile optime privind serviciile concrete din arsenalul prezent
de servicii medicale şi de piaţă care urmează să fie puse la dispoziţia unei sau
altei grupe de populaţie.
Managementul sistemului ocrotirii sănătăţii, analizat prin prisma pers-
pectivei problemelor ocrotirii sănătăţii formate la nivelul populaţiei, necesită
înţelegerea problemelor macrosociale ale ocrotirii sănătăţii, care influenţează
168
Planificarea. Planificarea strategică – funcţie importantă a managementului

asupra societăţii în general, aşa cum sînt aerul, apa, şcolile, starea locuinţe-
lor, accesul la asistenţa medicală, precum şi a problemelor microsociale, care
privesc riscul pentru sănătatea indivizilor luaţi aparte. Această dispersare a
factorilor face foarte importantă propaganda modului sănătos de viaţă şi a
ocrotirii sănătăţii la nivelurile primare, secundare şi terţiare. Datorită folo-
sirii eficiente a resurselor care se găsesc pe un anumit teritoriu, desfăşurării
propagandei modului sănătos de viaţă, precum şi a programului de măsuri
preventive şi măsuri medicale primare, spitalele şi alte instituţii medicale pot
să devină promotorii de bază ai schimbărilor în starea sănătăţii populaţiei
unei regiuni. Aceasta va permite organizaţiei să menţină sănătatea populaţiei
dintr-un teritoriu sau altul, adică să realizeze managementul ei. Cu referire la
o grupă concretă de populaţie managementul în domeniul ocrotirii sănătăţii
conţine:
1) Evaluarea necesităţilor populaţiei şi elaborarea programelor pentru
soluţionarea problemelor grupelor de risc.
2) Utilizarea metodelor analizei de piaţă ca ajutătoare în evaluarea ne-
cesităţilor populaţiei.
3) Folosirea datelor despre situaţia epidemiologică pentru argumentarea
fundamentelor deciziilor de conducere.
4) Înţelegerea importanţei datelor concrete atît pentru planificarea, cît şi
pentru întreţinerea sănătăţii populaţiei.
5) Conducerea proceselor de prestare a serviciilor medicale în vederea
atingerii obiectivelor şi sarcinilor propuse.
6) Schimbarea rolului lucrătorilor medicali – o cotitură în direcţia me-
dicinii preventive atît în planul lucrului cu toată populaţia, cît şi cu
pacienţii individuali.
Evaluarea stării sănătăţii populaţiei unei regiuni, unui oraş, sector etc.
trebuie să fie parte a evaluării condiţiilor mediului în procesul planificării
strategice. Estimarea stării sănătăţii oamenilor este chemată să identifice ni-
velurile cele mai mari şi formele riscului, precum şi necesităţile populaţiei.
Numai în cazul deţinerii informaţiei concrete spitalele şi alte instituţii medi-
cale pot să înceapă planificarea managementului sanitar astfel încît – atît în
cadrul planificării pe termen lung, cît şi pe termen scurt – să fie în stare să
îmbunătăţească sănătatea populaţiei, precum şi să reducă cheltuielile pentru
ocrotirea sănătăţii.
Evaluarea stării sănătăţii populaţiei, prin definiţie, presupune atît esti-
marea, cît şi identificarea măsurilor necesare. Prin intermediul şi în cadrul ei
se creează o structură concretă pentru colectarea informaţiei primare şi celei
secundare, de natură cantitativă şi calitativă, care ar descrie detaliat ceea ce
169
Capitolul VI

reprezintă grupul de populaţie dat în planul stării sănătăţii şi necesităţilor de


servicii medicale. Datele conţin statistica îmbolnăvirilor, cu distribuirea pe
boli, informaţia necesară de natură social-economică, indici cu privire la po-
sibilităţile instituţiilor medicale de profil ambulatoriu sau staţionar, precum şi
date privind necesarul de servicii medicale oferite populaţiei. Estimarea stării
de sănătate a populaţiei conţine, de asemenea, date primite de la alte instanţe
în care se stabilesc volumele de servicii medicale prin planificarea, realizarea
şi evaluarea programelor. În cazul optim, procesul evaluării stării de sănătate
a oamenilor presupune o colaborare activă a organelor de ocrotire a sănătăţii
cu alte instanţe care deservesc populaţia dată, precum şi cu reprezentanţii
populaţiei. Necesitatea colaborării este determinată de faptul că, pentru reali-
zarea misiunii sale la nivelurile macro şi microsocial, serviciile de ocrotire a
sănătăţii trebuie să întreţină un contact strîns cu alte servicii sociale, precum şi
cu reprezentanţii businessului, cu structurile de conducere şi cu indivizii con-
creţi care locuiesc pe teritoriul dat. Nici un spital sau o altă instituţie medicală
nu poate să-şi asume responsabilitatea pentru întregul complex de probleme
sociale, teritoriale şi individuale care influenţează asupra sănătăţii populaţiei.
Evaluarea stării de sănătate a populaţiei conţine:
1) planificarea procesului evaluării
2) colectarea/obţinerea, organizarea şi analizarea informaţiei
3) identificarea problemei şi a priorităţilor
4) programarea, planificarea, dezvoltarea şi aplicarea
5) evaluarea.
Paşii iniţiali ai evaluării sînt implicarea în proces a persoanelor compe-
tente, stabilirea/definirea procesului ca atare, precum şi stabilirea graniţelor
teritoriale în cadrul cărora se va realiza evaluarea. Acest ultim pas se poate
efectua prin mai multe metode. Conform definiţiei date de cercetătorul Zig-
mond, regiunea reprezintă „toţi indivizii şi organizaţiile care se află pe un
teritoriu compact, unde este destul de clar exprimată conştiinţa implicării şi
independenţei”.
Iniţial, trebuie stabilită o definiţie unică a regiunii care să stea la baza
întregului proces al evaluării, deoarece prin această definiţie se vor stabili
parametrii cercetării. Dacă printr-o dispoziţie a persoanelor oficiale unui spi-
tal sau ambulatoriu i s-a atribuit o zonă geografică concretă pentru deservire,
această zonă va constitui regiunea de efectuare a evaluării. Informaţia care se
va colecta din teritoriul dat trebuie să conţină date despre ceea ce dispunem,
ceea ce se poate obţine, precum şi ceea ce este sigur de realizat.
Un aspect destul de important al utilizării informaţiei obţinute este sta-
bilirea indicatorilor-cheie ai sănătăţii populaţiei, în baza evidenţei cărora se
170
Planificarea. Planificarea strategică – funcţie importantă a managementului

vor lua în final deciziile şi care vor fi utilizaţi în procesul evaluării. Informaţia
statistică medicală naţională, care conţine date despre sănătatea populaţiei,
poate fi una din sursele de informaţie folosite în teritoriu, însă deseori e ne-
voie de colectat date specifice din regiunea ai cărei locuitori folosesc servicii-
le instituţiei date. Regiunea poate să-şi stabilească singură indicatorii proprii
ai sănătăţii, să-i analizeze şi ulterior să planifice ce trebuie de făcut pentru
atingerea obiectivelor propuse.
Procesul evaluării sănătăţii populaţiei reprezintă o colectare a datelor din
diferite surse, în baza cărora se realizează analiza ce va fi făcută publică.
Aceasta este metoda identificării şi evaluării informaţiei, în care sînt reflectate
necesităţile privind anumite servicii, o atenţie sporită acordîndu-se tendinţe-
lor creşterii şi acumulării acestora. Sarcinile care se rezolvă la etapa analitică
finală reprezintă sinteza şi răspîndirea întregii informaţii colectate prin dife-
rite metode. Confruntarea datelor statistice cu privire la starea sănătăţii cu
alţi indicatori calitativi, caracteristici comunităţii date, permite identificarea
priorităţilor, care se bazează pe abordarea sistemică profundă în stabilirea ne-
cesităţilor medicale ale populaţiei.

6.8. Marketingul
Concepţiile tradiţionale ale analizei pieţei au nu doar importanţă intrin-
secă, ci reprezintă o sursă complementară de colectare a informaţiei cu privire
la anumite grupuri ale populaţiei, precum şi pentru stabilirea componenţilor
pieţei care se află în zona de risc. Ca o completare la asigurarea cu informaţie,
analiza pieţei oferă posibilitatea de a cerceta datele provenite din aceleaşi
metode care s-au utilizat la colectarea informaţiei pentru evaluarea stării de
sănătate a populaţiei regiunii în perspectiva de piaţă.
Analiza pieţei sau marketingul se defineşte ca planificarea sistematică,
colectarea şi analiza informaţiei, precum şi a rezultatelor care au legătură
directă cu situaţia specifică a pieţei sau cu problema cu care se confruntă
organizaţia.
Multe din metodele de colectare a informaţiei utilizate în evaluarea să-
nătăţii populaţiei, mai ales cele în care accentul se pune pe obţinerea atît a
datelor primare, cît şi a celor secundare, precum şi pe datele de ordin calitativ
şi cantitativ, au propriile lor paralele în cercetările pieţei. Date secundare se
consideră cele care au fost colectate în alte scopuri decît proiectul concret.
Drept informaţie secundară tipică pot fi considerate datele cu privire la in-
ternarea pacienţilor în spital în baza diagnosticului, cele cu privire la numărul
171
Capitolul VI

pacienţilor în general, al celor care au primit ajutor prenatal etc. Se conside-


ră informaţie primară datele colectate special pentru proiectul dat. Sondajul
efectuat în rîndurile populaţiei de pe teritoriul concret în scopul stabilirii ne-
cesarului de servicii medicale reprezintă un exemplu de colectare a informaţi-
ei primare, necesare pentru efectuarea evaluării stării de sănătate a populaţiei
din regiune. Datele cantitative reprezintă informaţia cu caracter numeric, care
poate fi utilizată pentru necesităţile proiectului, în timp ce datele calitative
sînt cele ce se bazează pe păreri şi evaluări.
Datele cantitative joacă un rol extrem de important în evaluarea stării de
sănătate a populaţiei şi în analiza pieţei, întrucît cu ajutorul lor se poate obţine
o imagine clară a necesităţilor şi aşteptărilor consumatorului. Două exemple
de recurgere mai frecventă la informaţia cantitativă reprezintă datele obţinute
în urma analizei grupurilor în vizor şi prin intermediul utilizării grupurilor
nominale.
Analiza de piaţă urmăreşte soluţionarea a trei sarcini:
1) analiza situaţiei curente pe piaţă şi prognoza
2) segmentarea pieţei
3) analiza consumatorilor.
Analiza situaţiei curente pe piaţă şi prognoza evoluţiei ei necesită, îna-
inte de toate, stabilirea felului în care organizaţia înţelege piaţa, pentru ca ul-
terior, în baza analizei situaţiei curente sau din trecut, să se obţină o prognoză
cu privire la necesitatea/cererea unor sau altor tipuri de servicii medicale.
Segmentarea pieţei reprezintă împărţirea pieţei sau a comunităţii în seg-
mente clar diferenţiate, ceea ce e necesar pentru sarcinile planificării şi deter-
minării tipurilor de servicii medicale, a propagandei modului sănătos de viaţă
şi a necesităţilor populaţiei care vor apărea pe agenda de lucru în viitor. Şirul
parametrilor pentru segmentarea pieţei este destul de larg şi conţine vîrsta,
categoria îmbolnăvirii, nivelul educaţiei şi multe altele.
Analiza consumatorului este un element important de înţelegere a ceea
ce reprezintă piaţa organizaţiilor şi instituţiilor de profil medical, în special în
privinţa acceptării de către consumatori a inovaţiilor ce se preconizează a fi
introduse pe piaţă. Analiza consumatorului conţine stabilirea caracteristicilor
pacienţilor, cum ar fi factorii geografici, necesităţile, preferinţele, părerile şi
comportamentul. Cunoaşterea acestor caracteristici este o componentă sub-
stanţială a succesului campaniilor publicitare orientate spre categoria dată de
consumatori.
Scopul evaluării stării regiunii este stabilirea serviciilor medicale priori-
tare necesare unui anumit grup de populaţie. Marketingul permite identificarea
reprezentanţilor grupului care se află în „zona de risc”, colectarea informaţiei
172
Planificarea. Planificarea strategică – funcţie importantă a managementului

concrete cu privire la categoriile de risc, pentru ca apoi, prin intermediul seg-


mentării pieţei, să se realizeze acţiunile de piaţă orientate spre un scop anu-
me, adresîndu-se unei categorii concrete de risc. Marketingul-ţintă constă în:
diferenţierea dintre diferitele segmente din care este alcătuită piaţa cu scopul
ca, prin intermediul alegerii unora dintre ele şi concentrării atenţiei asupra
necesităţilor specifice ale reprezentanţilor acestor segmente, să se elaboreze
programe de piaţă şi materiale specifice, bazate pe cunoaşterea detaliată a
necesităţilor reprezentanţilor acestor segmente.
Astfel, categoriile populaţiei din zonele de risc şi de risc sporit pot fi
cercetate separat şi concentrat, pentru a determina metodele adecvate de lucru
cu ele.

6.9. Epidemiologia şi managementul


Evidenţa datelor epidemiologice la adoptarea deciziilor este destul de
utilă în procesul de stabilire a necesităţilor pieţei. Epidemiologia conduce-
rii se bazează pe utilizarea metodelor a două discipline – epidemiologiei şi
managementului organizaţiilor şi instituţiilor cu profil medical – luate în con-
textul abordării planificării şi marketingului, în care se ţine cont de solicită-
rile şi necesităţile grupurilor concrete ale populaţiei. Între epidemiologie şi
managementul serviciilor medicale există o legătură directă. Pentru a utiliza
eficient resursele organizaţionale, o parte a planificării trebuie să se bazeze pe
înţelegerea problemelor epidemiologice.
V. Oleske a integrat definirea tradiţională a epidemiologiei cu abordarea
dirijării şi a propus o definiţie a epidemiologiei în management. Epidemiolo-
gia în management este „cunoaşterea dispersiei necesarului de servicii me-
dicale ţinînd cont de indicatorii îmbolnăvirii, imposibilităţii şi incapacităţii
de muncă la nivelul unui sau altui grup de populaţie, identificarea factorilor
şi cauzelor acestora, în special a celor care pot fi minimizaţi sau lichidaţi,
pentru a preîntîmpina sau controla apariţia lor, ceea ce poate fi realizat cu
ajutorul informaţiei corespunzătoare şi al asigurării cu servicii medicale ne-
cesare”.
Această definiţie poate fi utilizată pentru a concentra atenţia managerilor
asupra controlului – funcţie de bază a managerilor sistemului de ocrotire a să-
nătăţii în condiţiile actuale. Oleske propune evaluarea urmărilor nefavorabile
ale epidemiilor prin utilizarea şi managementul informaţiei, prin informarea
consumatorilor de servicii medicale şi a celora care le oferă, prin accesul
la acele servicii de care are nevoie grupul afectat, ceea ce, la rîndul său, se
173
Capitolul VI

bazează pe planificarea şi evaluarea ajutorului medical necesar. Actualmente


nu este suficient să se cunoască doar etiologia îmbolnăvirilor şi factorii care
favorizează apariţia lor. Managerii trebuie să proiecteze un astfel de sistem
al ocrotirii sănătăţii care dirijează activ îmbolnăvirea şi e în stare să întrerupă
reacţiile în lanţ ale bolilor.
Epidemiologul urmăreşte frecvenţa şi nivelul îmbolnăvirii într-un grup
de populaţie. Nivelul îmbolnăvirii reprezintă numărul de cazuri de îmbolnăvi-
re la 1000 de oameni. Frecvenţa îmbolnăvirilor constituie numărul de cazuri
noi de îmbolnăvire la 1000 de oameni într-o anumită perioadă. Indicatorii ni-
velului şi frecvenţei îmbolnăvirii reprezintă două grupuri de informaţii destul
de accesibile pentru manager, necesare pentru a planifica serviciile medicale,
precum şi a stabili funcţionarea adecvată a instituţiilor medicale. Ele sînt fo-
losite ca bază pentru evaluarea necesităţilor curente şi prognozarea cererilor
viitoare ale populaţiei pe piaţa prestării serviciilor medicale.
Un alt aspect de mare importanţă pentru epidemiolog este stabilirea şi
înţelegerea a ceea ce reprezintă lanţul îmbolnăvirilor. Lanţul îmbolnăvirilor
conţine agentul etiologic, modul de transmitere şi transmiţătorii maladiilor,
precum şi nivelul infectivităţii pentru fiecare caz de îmbolnăvire. Utilizînd
abordarea epidemiologică, managerii serviciilor medicale trebuie să acorde o
atenţie deosebită analizei mediului, care include:
1) stabilirea răspîndirii îmbolnăvirii la nivelul unui sau altui grup al po-
pulaţiei, cu utilizarea nivelurilor specifice de îmbolnăvire, luate în
corelaţie cu indicii;
2) evaluarea eforturilor întreprinse la nivelul grupului dat în vederea
preîntîmpinării bolilor;
3) estimarea eficacităţii diferitelor programe şi metode.
Perspectiva epidemiologică cu luarea în calcul a evaluării interne conţine:
1) monitorizarea dezvoltării bolilor la pacienţi;
2) evaluarea programelor preventive;
3) alegerea metodelor clinice care s-au dovedit a fi cele mai eficiente în
lupta cu bolile;
4) culegerea informaţiei şi monitorizarea ei;
5) alegerea metodelor de evaluare şi control;
6) prezentarea informaţiei prelucrate în mod corespunzător de către lu-
crătorii medicali.
Măsurile preventive şi propaganda modului sănătos de viaţă trebuie să fie
adresate atît fiecărui individ în particular, cît şi grupurilor populaţiei. În alege-
rea lor trebuie de condus de evaluarea stării sănătăţii populaţiei, de epidemio-
logia în management, precum şi de indicatorii productivităţii unor eforturi de
174
Planificarea. Planificarea strategică – funcţie importantă a managementului

acest gen. Legătura dintre evaluarea sănătăţii populaţiei regiunii, marketing


şi epidemiologie în management permite integrarea acestor trei metodologii
ale planificării strategice, în care se ţine cont de estimarea stării de sănătate a
unor grupuri stabilite, de marketingul social, de managementul sanitar.
Evaluarea stării de sănătate a populaţiei unei regiuni oferă baza pen-
tru analiza sistematică cantitativă şi calitativă a informaţiei utilizate pentru
stabilirea priorităţilor în deservirea medicală, cu implicarea altor instituţii şi
organizaţii care oferă servicii medicale, a serviciilor sociale, precum şi a ce-
tăţenilor de rînd.
Marketingul şi analiza de marketing permit studierea consumatorilor şi
înţelegerea a ceea ce trebuie de întreprins, de asemenea, reprezintă o etapă
introductivă în segmentarea populaţiei şi adresarea către acele grupuri care
se referă la categoriile de risc, cunoaştere care poate fi obţinută din caracte-
risticile de piaţă ale segmentelor. Concepţiile şi abordările epidemiologice
în management permit să se utilizeze informaţia ştiinţifică, obţinută în baza
studierii zonei de risc care vine din mediul exterior pentru categoria dată a
populaţiei, în contextul activităţii tradiţionale a managerului.
Deoarece sistemul de ocrotire a sănătăţii necesită distribuirea mai efi-
cientă a resurselor disponibile, unificarea acestor abordări reprezintă un factor
important al eforturilor pentru întărirea sănătăţii şi creşterea eficacităţii pro-
gramelor preventive. În perspectivă acest lucru trebuie să ducă la reorientarea
accentelor ocrotirii sănătăţii de la acordarea ajutorului urgent – costisitor în
cazul apariţiei îmbolnăvirii – la programele preventive şi la propagarea mo-
dului sănătos de viaţă.

6.10. Evaluarea factorilor interni


Evaluarea factorilor interni permite efectuarea analizei detaliate a subdi-
viziunilor structurale din care este constituită organizaţia. Acest proces inclu-
de colectarea datelor primare şi secundare, precum şi a informaţiei obiective
şi a celei subiective cu privire la organizaţie. Este necesar de analizat minu-
ţios rapoartele oficiale cu privire la activitatea organizaţiei şi datele factuale,
obţinute în urma convorbirilor neoficiale cu colaboratorii: cu privire la buget,
productivitate, cadre, controlul calităţii etc. În scopul stabilirii tendinţelor pe
termen lung, trebuie analizate datele pentru cîţiva ani. Interconexiunile din-
tre diferitele elemente ale planului strategic sînt reprezentate în schema din
tabelul 6.1.
175
Capitolul VI

Tabelul 6.1
Analiza punctelor tari şi punctelor slabe ale unei instituţii medicale

Aprecieri Importanţa

Forţa minoră
Forţa majoră
Capacitatea organizaţiei

Deficienţă

Deficienţă

Ridicată
minoră
Neutru

majoră

Medie

Joasă
Capacitatea economică
- reputaţia instituţiei ........ ....... ....... ........ ....... ........ ........ ........
- cota de piaţă ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........
- calitatea serviciilor ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........
- eficienţa politicii de
preţuri ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........
- eficienţa distribuţiei ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........
- eficienţa promovării ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........
- eficienţa inovaţiei ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........
- acoperirea cererii la nivel
geografic ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........

Capacitatea financiară
- costul / disponibilitatea
capitalului ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........
- fluxul de numerar ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........
- stabilitatea financiară ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........

Capacitatea productivă
- mijloacele ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........
- economie de scară ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........
- forţa de lucru calificată ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........
- capacitatea de a deservi
conform graficului ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........
- dotări tehnice ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........

Capacitatea organizatorică
- conducere vizionară ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........
- salariaţi implicaţi ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........
- capacitate de orientare ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........
- organizare flexibilă /
dinamică ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........ ........

176
Planificarea. Planificarea strategică – funcţie importantă a managementului

Planificarea strategică: proces ce permite stabilirea


direcţiilor viitoare de dezvoltare a organizaţiei

Factorii Factorii
externi Valorile şi interni
cultura

Ce
est
?
Ce tinde să realizeze organizaţia?
ţia

e
iza

în
an

sta
Adaptarea sarcinilor conform
rg

re
ăo

tendinţelor interioare şi

ăfs
fac

posibilităţilor planificării strategice

acă

uie

org
b

an
re
t

PLAN

iza
Ce

ţia
?
Strategia de care se conduce organizaţia

Fig. 6.2. Interconexiunile elementelor de planificare strategică

Analiza mediului intern include evaluarea periodică a punctelor tari şi a


punctelor slabe ale instituţiei medicale. Acest lucru poate fi realizat comple-
tîndu-se formularul reprezentat în tabelul 6.1.
Analiza SWOT [1) punctele forte, 2) cele slabe, 3) oportunităţile şi 4)
pericolele organizaţiei] reprezintă un mijloc de planificare care permite orga-
nizaţiei să prezinte informaţia obţinută în cursul evaluării factorilor interni şi
externi în modul în care ea poate fi utilizată în elaborarea planului strategic.
Este necesar de analizat informaţia în scopul identificării punctelor slabe şi
a celor puternice ale organizaţiei, precum şi oportunităţile sau pericolele as-
cunse care provin din afară. Distribuirea tuturor datelor colectate după aceste
patru categorii şi discutarea urmărilor posibile ale acţiunii acestor factori per-
mite conducerii organizaţiei să evidenţieze cele mai importante probleme şi
să stabilească priorităţile activităţii organizaţionale. În continuare, priorităţile
date se folosesc la reconsiderarea misiunii organizaţiei şi la stabilirea unor
obiective şi sarcini realizabile.
După aceasta, în caz de necesitate, este revăzută formularea misiunii or-
ganizaţiei. Misiunea este expunerea clară a valorilor de bază şi a filozofiei
organizaţiei, precum şi descrierea unor tipuri concrete de servicii şi produse
177
Capitolul VI

prestate societăţii. Cu alte cuvinte, în formularea dată se comunică ce repre-


zintă organizaţia şi la ce serveşte ea. Misiunea este un fel de ancoră în planifi-
carea activităţii de viitor, ea determină statutul organizaţiei (figura 6.3).

De la misiunea organizatorică
la obiectivele strategice

Viitorul dorit
Perspectiva dezvoltării
organizaţiei

Misiunea
Particularităţile organizaţiei
şi aşteptările persoanelor
interesate

Valorile Scopurile
Principiile ferme ce conduc direcţiilor Obiectivele
activitatea organizaţiei principale de strategice
activitate

Fig. 6.3. Trecerea de la misiune la obiective strategice

Valorile şi rezultatul/viitorul dorit joacă un rol important atît în elabora-


rea, cît şi în reexaminarea misiunii organizaţiei. Valori ale organizaţiei sînt
principiile filozofice conducătoare, care stabilesc cu ce trebuie să se ocupe
organizaţia. Viitorul dorit al organizaţiei este exemplul aşteptat al viitorului
ei, aşa cum şi-l doresc conducătorii acesteia. El trebuie să însufleţească cola-
boratorii la salturi creative. Astfel, planul strategic indică într-un fel itinerarul
pe care organizaţia trebuie să-l parcurgă pentru realizarea modelului văzut,
rămînînd în acelaşi timp fidelă misiunii şi valorilor sale. Dînd o definire clară
misiunii şi viitorului dorit de organizaţie, conducerea trebuie să formuleze
4-5 scopuri, asupra realizării cărora colectivul îşi va concentra eforturile în
decursul a 2-3 ani. Scopurile sînt formularea comună a ceea ce organizaţia va
încerca să realizeze pe viitor. Apoi pentru fiecare scop se stabilesc sarcinile în
care se concretizează în ce mod organizaţia trebuie să atingă un scop sau altul.
Fiecare sarcină poate fi exprimată cantitativ, pentru realizarea ei rezervîndu-
178
Planificarea. Planificarea strategică – funcţie importantă a managementului

se perioade de timp definite. Pentru realizarea sarcinii se elaborează un plan


de acţiune, care prevede detaliat cine, ce, cînd şi cum trebuie să acţioneze.
Dacă sarcinile se stabilesc de obicei de către membrii conducerii de vîrf sau
de nivel mediu, planurile de acţiune se elaborează de către conducătorii de
nivel mediu împreună cu subordonaţii lor.
Aplicarea cu succes a planului strategic necesită din partea organizaţiei o
încredere nestrămutată în succesul acestuia şi o dăruire totală.
Formularea misiunii şi a obiectivelor urmează a fi adusă la cunoştinţa
membrilor colectivului. Colaboratorii tuturor nivelurilor trebuie să cunoască
clar scopul principal al organizaţiei şi fundamentarea logistică a deciziilor,
care influenţează activitatea lor. Mobilizarea resurselor financiare şi de muncă
ale organizaţiei constituie factorul cel mai important al succesului ei. Semni-
ficaţia majoră a planului strategic şi sarcina administraţiei şi a colaboratorilor
de rînd de a se baza pe el în luarea deciziilor la toate nivelurile se reflectă în
atitudinea conducerii. Deşi există o mulţime de strategii posibile, vom analiza
modelul propus de specialiştii planificării strategice, care le-au încadrat pe
toate în trei tipuri generice:
1. Strategia celor mai mici preţuri la serviciile medicale. Activitatea
instituţiei este îndreptată spre obţinerea celor mai mici preţuri la serviciile
oferite, astfel încît preţurile la serviciile medicale să fie sub cele ale concuren-
ţei şi să cîştige o cotă cît mai mare de piaţă. Instituţiile medicale care aplică
această strategie trebuie să deţină tehnologii medicale avansate, angajaţi bine
pregătiţi şi un potenţial logistic ridicat.
2. Strategia de diferenţiere. Instituţia medicală se concentrează asupra
obţinerii unor performanţe superioare în ceea ce priveşte o serie de avantaje
oferite pacienţilor şi apreciate de o mare parte dintre ei. Organizaţia poate
încerca să obţină poziţia de lider în domeniul prestării serviciilor, al calităţii,
al tehnologiei etc., însă îi va fi aproape imposibil să fie prima în toate aceste
domenii concomitent. Ea trebuie să îmbunătăţească acele puncte tari care îi
oferă avantaje în deservirea pacienţilor. De exemplu, instituţia care urmăreşte
să devină lider în privinţa calităţii trebuie să achiziţioneze cele mai bune me-
dicamente şi aparataj performant în vederea obţinerii celor mai bune rezultate
în tratamentul bolnavilor.
3. Strategia de concentrare. În acest caz instituţia medicală se concen-
trează pe unul sau mai multe segmente înguste ale pieţei serviciilor medicale,
şi nu pe pieţe mari. Cunoscînd nevoile specifice acestor segmente, instituţia
poate opta apoi pentru una din strategiile prezentate anterior. Organizaţiile
medicale care nu vor aplica o strategie bine definită vor avea de pierdut odată
cu apariţia concurenţei. În plus, aplicarea celei mai eficiente strategii presu-
179
Capitolul VI

pune adeseori găsirea unor parteneri strategici în vederea satisfacerii cererii


de servicii medicale.
După stabilirea strategiei, instituţia medicală trebuie să elaboreze pro-
gramele care vor sprijini linia de acţiune aleasă. Astfel, dacă instituţia şi-a
propus drept obiectiv obţinerea supremaţiei în domeniul tehnologiilor medi-
cale, ea trebuie să deruleze programe menite să consolideze departamentul
cercetare-dezvoltare, să atragă profesionişti abili, să creeze servicii de vîrf, să
elaboreze programe de promovare care ar evidenţia rolul său de lider în acest
domeniu.
O etapă finală a planificării strategice este efectuarea evaluării rezultate-
lor (figura 6.4).
Procesul planificării trebuie să conţină un mecanism clar, care să asigure
realizarea planului. La redactarea finală a planului strategic trebuie să fie in-
dicate persoanele responsabile şi termenele de realizare a tuturor punctelor
lui. Principalul administrator (medicul-şef) şi conducerea organizaţiei trebuie
în mod regulat (de regulă, semestrial) să primească rapoarte în scris cu privire
la realizarea planului. Scopul unui astfel de raport se reduce nu doar la con-
statarea succeselor şi realizărilor, dar şi la caracterizarea problemelor apărute,
precum şi la constatarea acelor puncte ale planului în care trebuie introduse
corective.
Realizarea sarcinilor intermediare serveşte ca indicator al avansării.
După efectuarea evaluării intermediare este necesar să se comunice persoa-
nelor responsabile că, pe parcurs, în elementele planului, la necesitate, se pot
introduce anumite corective. În condiţii de activitate dificile pentru sistemul
de ocrotire a sănătăţii, conducerea de succes a organizaţiei necesită o abor-
dare sistemică. Un plan strategic coerent elaborat cu eforturile comune ale
conducerii organizaţiei şi persoanelor neoficiale va asigura o utilizare corectă
a resurselor financiare, de muncă şi tehnice. Existenţa planului strategic şi
devotamentul tuturor colaboratorilor misiunii clar formulate constituie garan-
ţia activităţii de succes a instituţiei medicale. Rezultatul final este acordarea
ajutorului bolnavilor şi organizarea deservirii medicale a populaţiei oraşului
sau regiunii date.

180
Planificarea. Planificarea strategică – funcţie importantă a managementului

EVALUAREA CONDIŢIILOR ACTIVITĂŢII

Persoanele interesate Mediul extern Factorii interni


din exterior Realitatea Proprietarii
Clienţii Tendinţele Conducerea
Furnizorii Investitorii Sindicatul
Investitorii Concurenţa Lucrătorii
Populaţia

MISIUNEA

Ce reprezintă organizaţia noastră?


(Poate include perspectiva de viitor,
valorile, principiile conducătoare,
adică tot ceea în ce noi credem)

OBIECTIVELE STRATEGICE

Priorităţile de bază
Obiectele de concentrare a eforturilor
Direcţiile de activitate
(de regulă, pe un termen de 3-5 ani)

SARCINILE STRATEGICE

Practic realizabile
Cantitativ măsurabile
(de regulă, pe un termen de l -2 ani)

PLANURILE DE ACŢIUNE

Cine, ce, când, cum?

REALIZAREA

Acţionaţi!

Fig. 6.4. Modelul de planificare strategică (după Peter Drucker)

181
Ca p i tolul 7
MOTIVAREA CA FUNCŢIE A MANAGEMENTULUI
 Motivarea personalului
 Conceptul de motivare
 Principalele teorii motivaţionale
 Ciclul motivaţional
 Tipurile de motivare
 Recompensarea angajaţilor
 Tehnici motivaţionale specifice

Se poate afirma, fără teamă de a exagera, că toate problemele legate de


procesul conducerii oricărei activităţi de natură economică, socială sau poli-
tică au ca element comun factorul uman. Fie că este vorba de un proces de
conducere sau de unul de execuţie, fie că se urmăreşte aplicarea unui proces
tehnic sau a unuia nontehnic, prezenţa omului – asemenea firului Ariadnei
– se regăseşte în toate, fiind substanţial condiţionată de posibilităţile şi de in-
teresele acestuia.
Individul, prin structura sa, prin sentimente, mentalitate, cultură, moti-
vaţie, dorinţe şi, în special, prin conştiinţa de sine, se constituie într-o entitate
biologică ce reprezintă, întotdeauna, marea necunoscută a unui sistem, putînd
împiedica sau, dimpotrivă, potenţa o acţiune, un proces, o activitate. Totoda-
tă, prin natura sa de fiinţă socială omul trăieşte şi acţionează în colectivitate,
simţindu-se mai ataşat de anumite grupuri care, la rîndul lor, interacţionează
cu alte grupuri, depinzînd de unele şi exercitîndu-şi influenţele asupra altora.
Prin urmare, iniţierea şi desfăşurarea cu succes a activităţilor diferitelor orga-
nizaţii economice (şi nu numai) depind, într-o mare măsură, de gradul în care
este înţeles, motivat şi coordonat factorul uman.
Cristalizîndu-se ca ştiinţă relativ recent, managementul este abordat din
mai multe puncte de vedere. Totuşi, un element comun al majorităţii defini-
ţiilor managementului ştiinţific este evidenţierea atribuţiei de coordonare a
resurselor umane cu o serie de alte resurse, în vederea atingerii obiectivelor
organizaţiei. Astfel, ştiinţa managementului trebuie să situeze în centrul in-
vestigaţiilor sale omul în toată complexitatea sa.
Nucleul managementului îl constituie interacţiunea dintre subiectul şi
obiectul dirijării, iar eficacitatea şi succesul lui sînt determinate de mai mulţi
factori. Pe de o parte, aceşti factori sînt legaţi de manager, personalitatea că-
ruia trebuie să se încadreze într-un sistem de parametri individuali şi profesio-
nali capabili să garanteze succesul optim al activităţii manageriale. Pe de altă
parte, este vorba de oameni ca punct forte al oricărei activităţi. Conţinutul de
182
Motivarea ca funcţie a managementului

bază al managementului este ideea atingerii scopurilor cu ajutorul oamenilor.


Omul este o fiinţă socială şi activează într-un sistem de relaţii, de aceea stu-
dierea factorului uman nu este o atribuţie managerială simplă. Conducătorul,
cercetînd personalitatea fiecărui subaltern, trebuie să fie capabil să-l modeleze
psihologic, acomodîndu-l la noile condiţii ale economiei de piaţă, intercalîn-
du-l în sistemul de relaţii în colectiv, înlăturînd divergenţele în vederea creării
unui climat social-psihologic favorabil.
Fără a atribui prea multă importanţă resurselor umane din cadrul unei or-
ganizaţii, proprietarii sînt adesea prea orbiţi de obţinerea profitului, uitînd sau
neştiind că acesta se poate mări dacă motivaţia şi satisfacţia angajaţilor cresc.
Costurile acestui obiectiv sînt mult mai mici decît pierderile determinate de
insatisfacţia angajaţilor. Conflictele, sabotajele, comportamentele defensive
sînt numai cîteva forme de manifestare a insatisfacţiei personalului. Fluc-
tuaţia intensă, concedierile permanente sînt de asemenea soluţii costisitoare.
Firmele de prestigiu, care au învăţat din timp lecţia despre „cum putem face
din resursele umane o forţă”, sînt acum în topul dezvoltării economice. Iată
de ce este mai important acum să acordăm atenţie capitalului uman, înainte ca
firmele concurente să descopere slăbiciunile acestuia.
Într-o economie în care domină competiţia, managerul nu trebuie să fie
orbit doar de perspectiva profitului. El trebuie să se preocupe ca angajaţii săi
să dobîndească sentimentul implicării totale în viaţa organizaţiei. Prin progra-
me manageriale de motivare şi antrenare a personalului, firme ca IBM, Coca-
Cola, General Motors au reuşit să obţină prestigiul de care se bucură astăzi.
Din punctul de vedere al practicii manageriale, problema-cheie este rea-
lizarea unei motivaţii cu eficacitate înaltă. Contribuţia decisivă pe acest plan
poate şi trebuie să le revină managerilor. Ştiinţa managementului, prin toate
conceptele şi metodele sale, oferă elemente de creştere a motivării. Deosebit
de pregnante sînt aceste elemente în cadrul sistemelor şi metodelor manage-
riale: managementul prin obiective, prin bugete, prin produs, prin proiecte,
delegarea etc. Diverse genuri de activitate administrativă rămîn „percepte ne-
dezvăluite”, atîta timp cît liderul nu pune în funcţiune pîrghiile motivaţiei la
angajaţi şi nu le dirijează spre scopurile propuse.
Trecerea la economia de piaţă impune modificări de esenţă în conce-
perea şi exercitarea motivării în societăţile comerciale şi regiile autonome,
în sensul ajustării motivaţiilor la caracteristicile fiecărui salariat, eliminînd
abordarea nivelatoare standardizată a motivării din perioada precedentă, care
„stimula” neimplicarea, efortul minim şi ineficienţa.
183
Capitolul VII

7.1. Motivarea. Abordări conceptuale


Motivarea ca funcţie managerială importantă
În egală măsură ştiinţă, artă şi practică, managementul reprezintă o com-
binaţie între tradiţie şi modernism, postulate şi nonconformism, principii şi
compromisuri, certitudine şi şansă, profesionalism şi intuiţie.
Ca orice lucru cu adevărat necesar, dar, în acelaşi timp, organic legat de om
şi de activităţile acestuia, managementul a evoluat, devenind ştiinţă şi implicit
factor de progres pentru umanitate. Indisolubil legate de orice activitate con-
ştientă, organizarea şi conducerea sînt cele care potenţează eforturile orientate
spre atingerea unui obiectiv prestabilit, dovedindu-se statistic că, printr-un ma-
nagement eficient, efectele cel puţin se dublează. Performanţele managemen-
tului pot fi asigurate printr-o cunoaştere temeinică a principalelor sale elemente
componente: obiective, funcţii, principii, stiluri, metode, tehnici etc.
Funcţia de conducere este un mod deosebit de activitate, rezultatul di-
viziunii muncii şi al specializării în sfera conducerii. Funcţiile sau atributele
conducerii reprezintă însăşi esenţa managementului. Cunoaşterea şi înţelege-
rea funcţiilor managementului în mod aprofundat constituie o premisă majoră
pentru descifrarea conţinutului ştiinţei şi practicii riguroase a managementu-
lui, pentru însuşirea şi utilizarea eficientă a sistemelor, metodelor, tehnicilor,
procedurilor şi modalităţilor ce-i sînt proprii.
Diverşi savanţi descriu un număr diferit de funcţii ale conducerii în ra-
port cu modul în care au fost grupate în funcţii de bază sau principale şi
funcţii auxiliare sau secundare. Pentru prima dată Henry Fayol a definit cinci
funcţii principale: previziunea, organizarea, comanda, coordonarea şi con-
trolul. Ulterior, Iustin Longeneker şi Charls Pringle au analizat procesul de
management, stabilind următoarele funcţii: planificarea şi luarea deciziilor,
organizarea pentru performanţe eficace, dirijarea, motivarea şi controlul re-
zultatelor. Cercetătorii Ovidiu Nicolescu şi Ion Verboncu descriu cinci funcţii
manageriale: previziunea, organizarea, coordonarea, antrenarea, evaluarea-
controlul. M. Mescon, N. Burlacu şi V. Cojocaru evidenţiază următoarele pa-
tru funcţii principale: planificarea, organizarea, motivarea şi controlul.
Motivarea reprezintă o componentă importantă a managementului şi un
subiect dintre cele mai frecvent tratate în literatura de specialitate. Ca urmare
se înregistrează o mare varietate de abordări, adesea contradictorii.
Unii autori, cum ar fi T. Zorleţean, V. Cornescu şi alţii, nu elucidează
motivaţia ca funcţie separată, ci ca o componentă a funcţiei de antrenare sau
a funcţiei de personal.
184
Motivarea ca funcţie a managementului

Funcţia de antrenare-motivare încorporează ansamblul proceselor de


muncă prin care personalul firmei este determinat să contribuie la stabilirea şi
realizarea obiectivelor previzionate, pe baza luării în consideraţie a factorilor
care îl motivează.
Deci scopul antrenării, care are un pronunţat caracter operaţional, este
implicarea cît mai activă a personalului de execuţie şi de conducere în rea-
lizarea obiectivelor. Prin urmare, antrenarea răspunde la întrebarea: De ce
personalul unei organizaţii participă la stabilirea şi realizarea obiectivelor
acesteia? Fundamentul antrenării îl reprezintă motivarea, care, în sens re-
strîns, constă în corelarea necesităţilor, aspiraţiilor şi intereselor personalu-
lui din cadrul organizaţiei cu realizarea obiectivelor şi exercitarea sarcinilor,
competenţelor şi responsabilităţilor atribuite.
Motivarea în sens larg rezidă în ansamblul de decizii şi acţiuni prin care
membrii organizaţiei sînt determinaţi să contribuie – direct sau indirect – la
realizarea de funcţionalităţi şi performanţe de ansamblu superioare, pe baza
corelării intereselor acestora cu realizarea obiectivelor organizaţiei şi ale sub-
sistemelor sale.
În managementul unei organizaţii, sensul adevărat al acţiunilor şi com-
portamentului angajaţilor nu poate fi descoperit fără cunoaşterea motivelor
care le-au generat. Cunoaşterea motivelor nu ajută doar la mărirea eficienţei
acţiunilor, la creşterea posibilităţilor de explicare şi predicţie a comportamen-
tului uman, ci şi la descifrarea valorii morale a acestuia.
Din punct de vedere etimologic, noţiunea motivaţie provine de la cuvîn-
tul latin movere şi înseamnă „deplasare”. Prin urmare, motivaţia reprezintă
suma energiilor interne şi externe care iniţiază şi dirijează comportamentul
spre un scop care, odată atins, va determina satisfacerea unei necesităţi.
Abordările şi înţelegerea motivaţiei sînt diferite, pentru că mulţi teoreti-
cieni au dezvoltat propriile opinii şi teorii cu privire la motivaţie, pornind de
la diverse puncte de vedere, de la idei determinate de condiţiile sociale şi poli-
tice concrete. În continuare expunem cîteva definiţii ale motivaţiei, întîlnite în
literatura de specialitate:
a) Motivaţia reprezintă aspiraţia şi voinţa unei persoane de a-şi intensi-
fica eforturile în vederea atingerii unor obiective sau a obţinerii unor
rezultate dorite.
b) Motivaţia este rezultatul interacţiunilor dintre forţele care se manifestă
în mediul organizaţional (cultura organizaţiei, practicile din domeniul
resurselor umane) şi trăsăturile, aptitudinile şi atitudinile individuale.
c) Motivarea este modalitatea prin care se integrează satisfacerea nece-
sităţilor şi intereselor individuale ale salariaţilor cu realizarea obiec-
tivelor întreprinderii.
185
Capitolul VII

d) Motivaţia este un proces de orientare a stimulentelor, cu un scop anumit.


e) Motivaţia este un proces de stimulare personală şi a altor persoane
pentru atingerea unui scop sau scopuri.
Pentru a realiza o antrenare eficace, este necesar ca procesul motivării
personalului să întrunească simultan mai multe caracteristici:
a) să fie complex, în sensul utilizării combinate atît a stimulentelor ma-
teriale, cît şi morale, pe baza luării în consideraţie a principalilor fac-
tori implicaţi, endogeni şi exogeni;
b) să fie diferenţiat, adică motivaţiile considerate şi modul lor de fo-
losire să ţină cont de caracteristicile fiecărei persoane şi ale fiecărui
colectiv de muncă, astfel încît să se obţină maximum de participare
la stabilirea şi realizarea obiectivelor întreprinderii;
c) să fie gradual, adică să satisfacă succesiv necesităţile personalului şi
în strînsă corelaţie cu aportul său, ţinînd cont de interdependenţele
dintre diferitele categorii de necesităţi.
De reţinut că, în ansamblul acţiunilor de management, calitatea antrenării are
un rol deosebit de important prin faptul că condiţionează, într-o măsură decisivă,
concretizarea eficientă a funcţiilor premergătoare – previziunea, organizarea şi
coordonarea, precum şi eficacitatea evaluării, care urmează după antrenare.
Cu toate că teoretic funcţiile conducerii sînt tratate în mod separat, trebu-
ie menţionat faptul că în practică procesul de management se cere a fi abordat
în ansamblul său, abordînd funcţiile conducerii într-o interdependenţă. O ata-
re necesitate decurge din caracterul lor complementar şi multiplele conexiuni
dintre ele (fugura 7.1).

Previziune

Control-evaluare Organizare

Coordonare Antrenare

Fig. 7. 1. Interdependenţele dintre funcţiile managementului

186
Motivarea ca funcţie a managementului

Funcţiile managementului se întrepătrund organic, ignorarea uneia sau


unora reflectîndu-se prompt şi substanţial asupra ansamblului proceselor ma-
nageriale. Între timp au survenit o serie de schimbări privind atitudinea şi
rolul acordat diferitelor funcţii. Dacă anterior se punea accentul pe organizare
şi control în managementul organizaţiei, actualmente funcţiile de previziune
şi antrenare alături de organizare tind să joace un rol mai important în com-
paraţie cu celelalte.
Pe baza observaţiilor în timp, s-a constatat că intensitatea procesului de
management, apreciată în funcţie de volumul de timp alocat, de numărul şi
importanţa deciziilor şi acţiunilor realizate de conducere, variază ciclic.
Funcţia de motivare este necesar să se menţină continuu la un nivel ridi-
cat, maxim posibil în condiţiile date, astfel încît să determine o participare cît
mai intensă a personalului la stabilirea şi realizarea obiectivelor cuprinse în
strategia şi politicile organizaţiei. O uşoară intensificare a motivării se consta-
tă în zilele ce urmează după încheierea principalelor perioade de realizare a
activităţilor, cînd are loc recompensarea persoanelor în funcţie de rezultatele
obţinute prin acordarea de premii, cote-părţi din profit etc., iar cînd este cazul
– sancţionarea
� lor morală sau materială (figura 7.2).

� I II III IV

I II III IV IV V VII VIII IX X XI XII

Fig. 7.2. Evoluţia intensităţii funcţiei de motivare în decursul anului

Astfel, motivarea ca funcţie a managementului unităţilor economice are


o importanţă deosebită, deoarece ea încorporează acţiuni care se concentrează
asupra factorului uman, cu scopul de a-l determina să contribuie la realizarea
obiectivelor stabilite.

Rolurile motivării personalului


Indiferent de conţinutul motivării, rolurile ei sînt multiple şi intense (fi-
gura 7.3). Să ne oprim la caracteristica fiecărui rol.

187
Capitolul VII

Rolul managerial este cel mai direct şi constă în determinarea de facto


a conţinutului şi eficacităţii funcţiei de antrenare, care, la rîndul său, condi-
ţionează decisiv concretizarea celorlalte funcţii manageriale – previziunea,
organizarea, coordonarea şi controlul-evaluarea.
Pe un alt plan, motivarea are un impact substanţial asupra caracteristicilor
şi funcţionalităţii ansamblului sistemului managerial al organizaţiei. Calitatea
deciziilor, operaţionalizarea metodelor, tehnicilor şi procedurilor manageriale
şi efectele generate, acurateţea şi flexibilitatea subsistemului informaţional,
precum şi funcţionalitatea modalităţilor organizatorice din instituţie – adică
elementele de esenţă ale sistemului managerial – sînt nemijlocit condiţionate
de motivarea personalului.

Organizaţional Managerial Individual

ROLURILE
MOTIVĂRII

Social Economic

Fig. 7.3. Principalele roluri ale motivării

Rolul organizaţional se referă la impactul major pe care motivarea îl


are direct şi prin intermediul altor elemente manageriale asupra modului cum
funcţionează organizaţia şi asupra performanţelor sale. Dat fiind faptul că
prin motivare se pun în mişcare abilităţile, know-how-ul şi energia persona-
lului, adică resursa cea mai importantă a unei organizaţii ce mobilizează ce-
lelalte resurse, efectele sale în plan organizaţional sînt deosebit de puternice.
Conţinutul şi modalităţile de motivare, utilizate într-o organizaţie, contribuie
într-o măsură semnificativă la imprimarea anumitor caracteristici culturii sale
organizaţionale.
Rolul individual vizează puternica dependenţă a satisfacţiilor şi insa-
tisfacţiilor fiecărui salariat, a evoluţiei sale de motivarea exercitată în orga-
nizaţie. Cu cît se realizează o motivare mai intensă, bazată pe necesităţile,
aspiraţiile şi aşteptările salariaţilor, ţinînd cont de potenţialul şi efortul depus
de ei, fireşte conjugate cu interesele, obiectivele şi cerinţele firmei, cu atît
188
Motivarea ca funcţie a managementului

personalul său este mai satisfăcut, îşi utilizează într-o măsură mai mare capa-
citatea şi se dezvoltă mai rapid.
Rolul economic se referă la condiţionarea indirectă, dar substanţială a
performanţelor economice ale fiecărei ţări de motivarea care predomină în
fiecare întreprindere ce operează pe teritoriul său. Atunci cînd la nivelul orga-
nizaţiilor motivarea este insuficientă, rezultatele economice ale acestora nu se
ridică la nivelul necesar şi, prin urmare, se reflectă negativ în performanţele
de ansamblu ale ţării respective.
Rolul social reprezintă efectul sinergetic al rolurilor precedente în planul
elementelor psiho-sociologice ce caracterizează populaţia unei ţări. Climatul
social dintr-o ţară, relaţiile sociale sînt determinate – într-o mare măsură – de
multiplele efecte, majoritatea indirecte şi propagate, ale motivării care pre-
domină în cadrul societăţilor comerciale, întreprinderilor şi altor organizaţii
unde populaţia îşi desfăşoară activitatea.
Importanţa motivării a fost argumentată şi de rezultatele multiplelor in-
vestigaţii cu caracter empiric. Spre exemplu, un studiu care a inclus 601 ma-
nageri de nivel superior din firmele nord-americane a relevat că, din 9 factori
luaţi în calcul, cel mai important pentru sistemele moderne de creştere a cali-
tăţii în companiile respective este motivarea personalului .

7.2. Teoriile motivaţionale


Retrospectiva conceptului de motivare şi a teoriilor motivaţionale
Existenţa socială şi organizaţională a omului s-a aflat întotdeauna sub in-
fluenţa unor nevoi şi factori motivaţionali. Faptul că procesul motivaţiei a fost
conştientizat relativ tîrziu nu-i diminuează valoarea istorică şi cea formativă
în procesul devenirii umane.
Din punct de vedere istoric, preocupările privind teoretizarea motiva-
ţiei au parcurs un drum similar managementului ştiinţific. Primele preocu-
pări sînt semnalate la sfîrşitul secolului al XIX-lea. T. W. Taylor a formulat
un şir de principii ale motivaţiei în muncă (preluate ulterior ca fundamente
în psihologia industrială), unul dintre care este salarizarea corespunzătoare.
Potrivit lui, dorinţa de a avea bani stimulează uniform oamenii şi reprezintă
aproape singura explicaţie a muncii. Nuanţînd modul de acordare a banilor ca
stimulent, Taylor propune folosirea unor prime de randament prin care erau
recompensaţi cei ce executau un volum mai mare de muncă în comparaţie cu
norma fixată. În acelaşi timp, cei care nu realizau normele erau pedepsiţi prin
avertismente, blam şi chiar concediere.
189
Capitolul VII

Ulterior, George Elton Mayo (1880-1949), manager şi psiholog, prin


studiile sale în psihologia industrială din Philadelphia şi Hotorn, ajunge la
concluzia că banii pot fi un stimulent eficient doar în combinaţie cu alte sti-
mulente. Printre acestea el a identificat factorii relaţionali care satisfac o tre-
buinţă esenţială a omului ca fiinţă socială cum ar fi cea de a fi considerat un
membru important al grupului. Concepţia lui E. Mayo şi a şcolii relaţiilor
umane aduce o relaxare relativă a tensiunilor, o îmbunătăţire a climatului de
muncă şi a performanţelor. Lucrarea sa principală The Human Problems of an
Industrial Civilization conţine concluziile teoretice ale cercetărilor întreprin-
se asupra relaţiei dintre productivitatea muncii şi aspectele ergonomice ale lo-
cului de muncă. Se pune accentul, în principal, pe studiul aspectelor de ordin
psihosociologic, situînd tot mai insistent în centrul activităţii de organizare şi
conducere omul, cu caracteristicile sale psihice, cu nevoile sale sociale şi de co-
municare, cu necesităţile adaptării şi desăvîrşirii sale, astfel ca el să-şi coreleze
acţiunile cu cele ale întreprinderii, pînă la aşa-zisa „contopire de interese”.
Astăzi majoritatea teoriilor manageriale atribuie importanţă factorilor
sociopsihologici în procesele de organizare şi conducere. Astfel, Chester Bar-
nard, în lucrarea sa intitulată Funcţiile directorului, susţine că esenţa mana-
gementului nu poate fi explicată numai prin principii care se referă la o struc-
tură organizatorică, deoarece atitudinea participanţilor faţă de desfăşurarea
proceselor în practică se îndepărtează în multe privinţe de la cea prevăzută în
momentul planificării. Referindu-se la comunicare, Barnard spunea: „Nevoia
unui sistem este originea imediată a organizării directoriale. De aceea, în
desfăşurarea activităţii de conducere întotdeauna trebuie să se aibă în vedere
rolul factorilor psihologici”.
Analiza şi interpretarea tezelor şcolii relaţiilor umane reliefează că in-
dividul uman este o fiinţă socială, că mediul social influenţează omul; acor-
dă o importanţă deosebită microgrupului, aspectelor psihologice din cadrul
acestuia şi încearcă să optimizeze relaţiile interumane pentru prevenirea ten-
siunilor din colectivele de muncă. În acest sens, managerilor li se formează
deprinderi de respectare a demnităţii umane, de comportament politicos, de
manifestare a sincerităţii, receptivităţii la nevoile şi propunerile angajaţilor.
Alte orientări încep să se contureze în anii ‘50-60 ai sec. XX, apariţia lor
fiind determinată de dinamica accelerată a dezvoltării, de creşterea comple-
xităţii şi diversificării activităţii manageriale, de dorinţa evitării grevelor şi
frustrării oamenilor.
Actualmente se încearcă corelarea şi folosirea tuturor cunoştinţelor ob-
ţinute de-a lungul timpului privind managementul. Au apărut diferite curente
moderne, care au ca element comun o concepţie sistemică, complexă a activi-
190
Motivarea ca funcţie a managementului

tăţii manageriale, a problematicii organizării şi motivării, tratare ce valorifică


elementele din şcolile şi curentele anterioare.

Caracteristica principalelor teorii motivaţionale


Cunoaşterea teoriilor motivaţionale este deosebit de importantă, deoa-
rece printr-o mai bună motivare se îmbunătăţesc performanţele angajaţilor şi
astfel cresc şansele de succes ale organizaţiei.
Multitudinea abordărilor motivaţionale impune o sistematizare a acesto-
ra. Dată fiind complexitatea şi diversitatea lor, în literatura de specialitate sînt
prezentate mai multe tipologii care, parţial, se suprapun şi se completează.
Întrucît motivaţia presupune, pe de o parte, nevoi–tensiuni, iar pe de altă
parte acţiuni–comportamente, putem deosebi următoarele categorii de teorii
motivaţionale:
I. Teorii de conţinut, centrate pe studiul nevoilor. Ele vizează factorii
care incită sau iniţiază comportamentul motivant. Aici deosebim:
1. Teoria ierarhiei nevoilor (A. Maslow)
2. Teoria bifactorială (F. Herzberg)
3. Teoria X şi Y (D. McGregor)
4. Teoria ERG (C. P. Alderfer)
5. Teoria achiziţiei succeselor (D. McClelland).
II. Teorii procesuale, centrate pe studiul factorilor ce direcţionează com-
portamentul. Acestea sînt:
1. Teoria speranţei (V. Vroom)
2. Teoria echităţii
3. Modelul Porter-Lawler
4. Teoria atribuirii (Heider)
5. Teoria scopurilor (E. A. Locke)
6. Teoria întăririi (B. F. Skinner).
Profesorul spaniol Juan Perez Lopez, în lucrarea sa Motivaţia umană
(1992), delimitează, în funcţie de ipotezele privind natura motivaţiilor perso-
nalului, trei categorii de teorii:
I. Mecaniciste, care presupun că oamenii sînt motivaţi numai prin mo-
tivaţii extrinseci, aşa-numite recompense externe, pe care o persoană le pri-
meşte din exterior în schimbul acţiunii pe care el o realizează; în consecinţă,
comportamentul uman este conceput ca un sistem mecanicist.
II. Psihosociologice, ce consideră că salariaţii sînt motivaţi nu numai
prin motivaţii extrinseci, ci şi intrinseci. Ultima categorie are în vedere con-
secinţele generate de însăşi realizarea acţiunii, acestea satisfăcînd nevoi sau
191
Capitolul VII

dorinţe ale persoanei în cauză. Astfel, comportamentul uman este conceput ca


un sistem biologic.
III. Antropologice, care au în vedere, pe lîngă motivaţiile extrinseci şi
intrinseci, pe cele transcendente. Prin motivaţii transcendente se înţeleg acele
consecinţe pe care acţiunea unei persoane le generează asupra alteia sau alto-
ra, consecinţe a căror obţinere este urmărită în mod special.
Relaţiile dintre aceste tipuri de teorii se observă mai clar din schema
reprezentată în figura 7.4.

ACŢIUNI REACŢIA MEDIULUI


ORGANIZAŢIONALE MEDIUL EXTERN (flux de stimulente)
(produse, servicii)

Sisteme Roluri
Strategie
manageriale formale

(Zona mecanică)

Obiect de Stil Personal


activare managerial implicat

(Zona psihologică)

Misiunea Valorile Misiunea


externă manageriale internă

(Zona antropologică)

Acţiuni MEDIUL INTERN Satisfacerea


individuale (personalul firmei) individuală

Fig. 7.4. Interconexiunile dintre cele trei categorii motivaţionale

Înainte de a trece la descrierea principalelor teorii motivaţionale, eluci-


dăm esenţa noţiunii şi tipurile de necesităţi umane, fără de care este greu de
înţeles sensul acestor teorii.
192
Motivarea ca funcţie a managementului

Problema principală în domeniul motivării este: cum poate fi antrenată


întreaga energie creatoare a oamenilor la realizarea cu maximă eficienţă a
obiectivelor organizaţiei? Răspunsul ar putea fi următorul: a antrena un om la
o acţiune pe care să o ducă la bun sfîrşit înseamnă a găsi o modalitate de iden-
tificare a nevoilor şi de satisfacere a lor, astfel motivînd oamenii de a atinge
scopul dorit. Există mai multe feluri de nevoi, iar satisfacerea lor motivează
în mod diferit participarea la muncă şi rezultatele acestei participări. Astfel,
multe din studiile în domeniul motivaţiei au fost îndreptate spre cunoaşte-
rea necesităţilor oamenilor, spre ierarhizarea lor şi determinarea influenţei
satisfacerii acestora asupra antrenării personalului la realizarea obiectivelor
propuse.
Gama nevoilor este foarte largă, ele putînd fi clasificate în funcţie de
natura lor, de modul de manifestare, de maniera în care pot fi influenţate şi
de efectele motivaţionale pe care le generează. O. Nicolescu şi I. Verboncu
delimitează nevoile în trei categorii:
• nevoi economice, care se satisfac de către alte persoane prin acorda-
rea de stimulente economico-materiale ce se adresează simţurilor fie-
cărei persoane. Deci, aceste nevoi implică interacţiunea dintre simţu-
rile individului şi mediul fizic care-l înconjoară. În această categorie
intră necesităţile de hrană, apă, adăpost, îmbrăcăminte etc.;
• nevoi cognitive, care se referă la dorinţa şi capacitatea noastră de a
realiza anumite lucruri, de a atinge anumite obiective concrete. Ele se
referă la mediul în care ne desfăşurăm activitatea şi oferă satisfacţii
oamenilor cînd aceştia constată că sînt capabili să „controleze” reali-
tatea înconjurătoare şi să realizeze tot mai multe acţiuni eficiente;
• nevoi afective, ce au în vedere realizarea relaţiilor de ataşament cu
persoanele cu care interacţionăm în mediul în care ne desfăşurăm
activitatea. Aceste relaţii au ca bază percepţia şi convingerea noastră
că alţii se îngrijesc de noi, ne simpatizează, ne iubesc chiar, aşa cum
şi noi, la rîndul nostru, simţim şi ne comportăm fată de aceştia.
Este important de subliniat că fiecare persoană simte concomitent ne-
cesităţi din cele trei categorii, dar cu intensităţi diferite. Deşi la majoritatea
salariaţilor necesităţile economice sînt primordiale, în acelaşi timp ei resimt
la un nivel apreciabil şi celelalte două categorii de nevoi.
M. Scott Mayers împarte nevoile lucrătorilor în:
a) nevoi de întreţinere (fiziologice, economice, sociale, de securitate,
statut social);
b) nevoi motivaţionale (respect, recunoaştere, realizare, creştere profe-
sională).
193
Capitolul VII

Alt mod uzual de clasificare a necesităţilor este cel utilizat de M. Mes-


con, care le distribuie în:
• nevoi primare – fiziologice (înnăscute), aflate la baza cerinţelor vie-
ţii şi a căror satisfacere asigură supravieţuirea speciei umane (hrană,
somn, adăpost);
• nevoi secundare – psihologice (dobîndite), ce ţin de aspiraţiile psi-
hice şi intelectuale, de nivelul devenirii individuale (stima, simţul
datoriei, autoafirmarea).
Optimizarea motivării se recomandă a fi realizată printr-o suprapunere
cît mai substanţială a următoarelor trei tipuri de necesităţi: individuale, de
grup şi organizaţionale (figura 7.5).

Necesităţi Necesităţi
organizaţionale globale

Necesităţi Necesităţi
de grup individuale

Fig. 7.5. Modelul de suprapunere a necesităţilor

Expunem în continuare o scurtă caracteristică a principalelor teorii mo-


tivaţionale.

I. Teorii de conţinut
1. Teoria ierarhiei nevoilor a lui A. Maslow
În esenţă, această teorie constă în stabilirea unei ierarhii a trebuinţelor
umane şi în evidenţierea unui dinamism al motivării, generat de satisfacerea
următoarelor categorii de necesităţi:
• necesităţi fiziologice;
• securitate şi siguranţă, care vizează protecţia faţă de ameninţări şi
pericole la adresa salariatului şi a locului de muncă;
• contacte umane şi afiliere la grup, de natură socială, ce au în vedere
oferirea şi primirea afecţiunii colegilor, sentimentul de a fi acceptat
de grupul de muncă din care salariatul face parte etc.;
194
Motivarea ca funcţie a managementului

• statut social şi stimă, referitoare la obţinerea aprecierii celor din jur,


la autoaprecierea muncii şi rezultatelor proprii, la deţinerea unei po-
ziţii în organizaţie pe măsura potenţialului şi aşteptărilor proprii;
• autorealizare, care are în vedere obţinerea de succese ce dau satis-
facţia muncii împlinite şi generează dorinţe, decizii şi acţiuni sporite
pentru noi performanţe.
Maslow susţine că satisfacerea necesităţilor menţionate prezintă o apre-
ciabilă valoare motivaţională numai pînă la un anumit nivel, corespunzător
nevoilor potenţialului şi aspiraţiilor fiecăruia, după care un plus de motivare
se obţine numai prin satisfacerea necesităţii de grad superior. Singura catego-
rie de necesităţi care practic nu se epuizează este autorealizarea, dar pentru
omul mediu satisfacerea acesteia are valoare motivaţională numai după ce
celelalte patru categorii de necesităţi au fost satisfăcute succesiv la un nivel
corespunzător (figura 7.6).

Autorealizare
Statut social şi stimă
Contacte umane şi afiliere
la grup
Securitate şi siguranţă
Necesităţi fiziologice

Fig. 7.6. Ierarhia necesităţilor după Maslow

2. Teoria bifactorială a lui F. Herzberg


Pornind de la teoria lui Maslow, pe care a particularizat-o la organizaţiile
economice şi a detaliat-o, F. Herzberg a creat o nouă teorie. În viziunea sa,
există două categorii principale de factori motivaţionali:
• factori de igienă sau contextuali, care se referă la mediul organiza-
ţional, în care se includ salariul, condiţiile de muncă, strategia com-
paniei etc. Aceşti factori au în vedere în special primele trei categorii
de necesităţi din abordarea lui Maslow;
• factorii motivaţionali ce reflectă nemijlocit conţinutul muncii reali-
zate de salariat în virtutea postului deţinut. Cîţiva dintre aceşti factori

195
Capitolul VII

sînt: natura sarcinilor de realizat, competenţele acordate, oportunită-


ţile de promovare, realizările profesionale proprii etc. Factorii moti-
vaţionali se referă îndeosebi la ultimele două categorii de nevoi din
scara lui Maslow.
Herzberg consideră că amplificarea motivării şi implicit a performanţe-
lor în muncă se obţine numai prin acţiunea factorilor motivaţionali. De aici
atenţia deosebită acordată de acesta „îmbogăţirii” posturilor.
Factorii contextuali de igienă sînt trataţi mai mult ca nişte condiţii ne-
cesare pentru desfăşurarea proceselor de muncă.
3. Teoriile X şi Y ale lui McGregor
Potrivit specialistului american Douglas McGregor, la baza deciziilor şi
comportării managerilor în exercitarea funcţiilor manageriale stau două abor-
dări principale, formulate sub forma cunoscutelor teorii X şi Y. Postulatele pe
care se bazează acestea sînt prezentate în tabelul 7.1.
Tabelul 7.1
Postulatele teoriilor X şi Y

Nr.
Teoria X Teoria Y
crt.
1 În procesul muncii omul obişnuit este Pentru omul mediu efectuarea de efor-
predispus spre delăsare, evitînd mun- turi fizice şi intelectuale în procesul
ca, muncind cît mai puţin posibil. muncii este tot atît de naturală ca şi
odihna sau distracţia.
2 Omul mediu nu are ambiţie, doreşte Controlul şi ameninţarea cu pedepse
să evite asumarea de responsabilităţi, nu sînt singurele mijloace pentru a de-
prefera să fie condus. termina participarea omului obişnuit la
realizarea obiectivelor firmei.
3 Omul mediu este egoist, indiferent la În condiţii normale, omul mediu învaţă
necesităţile organizaţiei din care face nu numai să accepte şi să exercite sar-
parte. cini şi responsabilităţi, dar şi le asumă
din proprie iniţiativă.
4 Prin natura sa, omul obişnuit se opu- Asumarea de sarcini şi responsabilităţi
ne schimbărilor în cadrul organizaţiei depinde de motivaţiile pozitive, de re-
în care este integrat. compensele asociate lor.
5 Ca urmare, omul mediu trebuie să fie În condiţiile firmelor moderne, potenţi-
forţat, ameninţat cu pedepse, contro- alul intelectual al omului obişnuit este
lat permanent etc., pentru a fi deter- utilizat doar parţial.
minat să depună eforturile necesare
realizării obiectivelor organizaţiei.

196
Motivarea ca funcţie a managementului

Menţionăm că, ulterior, un cunoscut specialist în management, ameri-


canul W. Ouchi, a completat cele două teorii cu o a treia, Z, care reprezintă
o abordare a motivaţiei angajatului, bazată pe practicile de management ja-
poneze. El a elucidat în această teorie încercările de adaptare a practicilor
japoneze la organizaţiile occidentale.
4. Teoria ERG a lui Alderfer
Pornind le la modelul ierarhiei nevoilor, C. P. Alderfer comprimă cele
cinci trepte în trei niveluri, descriind următoarele tipuri de nevoi:
1. Nevoi de existenţă – ce se referă la susţinerea existenţei (necesităţi de
natură materială, de siguranţă, fiziologice).
2. Nevoi de relaţionare – privesc legăturile cu mediul social (de aparte-
nenţă, de stimă), satisfăcute prin relaţii interpersonale.
3. Nevoi de dezvoltare – se referă la amplificarea potenţialului indivi-
dual şi cuprind autoaprecierea, autoactualizarea.
Modelul lui Alderfer îmbogăţeşte modelul lui Maslow cu două idei:
1) la un moment dat, un individ poate urmări satisfacerea concomitentă a
două sau a mai multor nevoi, cum ar fi salariul, locuinţa, stima etc.;
2) dacă satisfacerea unei trebuinţe de nivel superior este împiedicată,
creşte nevoia de a satisface una sau mai multe trebuinţe de nivel in-
ferior.
Teoria descrisă oferă managerilor o sugestie importantă privind compor-
tamentul angajaţilor. Cînd nevoile de un anumit nivel ale unei persoane nu pot
fi satisfăcute, atenţia acesteia trebuie orientată spre satisfacerea altor nevoi,
aparţinînd unui nivel diferit.
5. Teoria achiziţiei succeselor a lui McClelland
În teoria lui McClelland sînt evidenţiate trei tipuri de necesităţi:
1. Putere: stimă, respect, autoconfirmare.
2. Succes: promovarea pe scara ierarhică, stima colegilor, aprecierea şe-
fului.
3. Participare–complicitate: apartenenţă la grup, relaţii informale, acti-
vitate în grup, cooperare (figura 7.7).

197
Capitolul VII

Autorealizare
Estetica
Cunoaştere
Stimă şi apreciere
Apartenenţă şi dragoste
Securitate şi siguranţă
Necesităţi fiziologice

Fig. 7.7. Ierarhia necesităţilor după McClelland

II. Teorii procesuale


1. Teoria speranţei VEI a lui V. Vroom
Fundamentul acestei teorii îl constituie postulatul că aşteptarea pe care o are
un salariat vizavi de obţinerea unor anumite elemente sau realizarea anumitor si-
tuaţii este principala forţă motivaţională, devenind sursa principală de alimentare
a eforturilor depuse în procesul muncii. Mai concret, teoria lui V. Vroom conside-
ră că sînt trei elemente motivaţionale de bază în orice proces de management:
• V – valenţa motivaţională, indică intensitatea dorinţei unui salariat
de a realiza un anumit obiectiv în cadrul organizaţiei. Acest obiectiv
se poate referi, de exemplu, la obţinerea unei anumite creşteri salaria-
le, a unei prime.
• E – aşteptarea salariatului, care reflectă convingerea sa referitoa-
re la producerea unui anumit eveniment sau obţinerea unei anumite
performanţe în cadrul organizaţiei, în cazul manifestării de către el a
unui comportament special.
• I – instrumentalitatea, ce exprimă amploarea convingerii unei per-
soane că realizarea unui prim nivel de performanţă va fi asociată cu
obţinerea în planul secundar a unor anumite acţiuni motivaţionale în
favoarea sa. De exemplu, introducerea metodei cercurilor de calitate
se va reflecta în acordarea ulterioară a unei prime substanţiale.
Cele trei elemente servesc ca bază pentru manager de a promova la sa-
lariaţi comportamente motivaţionale, valorificînd marele efect energizant pe
care îl au dorinţele, aşteptările personalului atunci cînd este adecvat.

198
Motivarea ca funcţie a managementului

2. Teoria echităţii (dreptăţii)


Această teorie susţine că oamenii determină subiectiv relaţia dintre remu-
nerare şi eforturile depuse şi apoi o compară cu remunerarea altor persoane ce
îndeplinesc o muncă analogică. Dacă în timpul comparării se observă un dez-
echilibru, atunci la persoana dată apare o stare de încordare psihică. Concluzia
de bază pe care o dă teoria dreptăţii pentru practica de conducere constă în fap-
tul că, pînă cînd oamenii nu vor începe să considere că ei primesc o recompensă
corespunzătoare, ei se vor strădui să micşoreze intensivitatea muncii.
3. Modelul Porter-Lawler
L. Porter şi E. Lawler au elaborat o teorie complexă a motivaţiei, inclu-
zînd elemente ale teoriei aşteptării şi teoriei dreptăţii. Potrivit acestui model,
rezultatele atinse depind de eforturile depuse de colaborator, de capacităţile
sale şi particularităţile individuale, de conştienizarea de către angajat a rolului
său în procesul muncii.
Eforturile depuse la rîndul lor depind de valoarea recompensei şi de
faptul dacă persoana crede în existenţa unei legături între eforturi şi recom-
pense (figura 7.8).

Aprecierea corela-
Valoarea ţiei dintre efortul
Efort
recompensei depus şi recom-
pensa acordată

Capacităţi, Conştientizarea
calităţi, Obiectul dirijării de către angajat
caracter a rolului său

Recompensa
Recompensa Recompensa
acceptată
internă externă
ca echitabilă

Satisfacţie
(motivare)

Fig. 7.8. Modelul Porter-Lawler


199
Capitolul VII

Atingerea rezultatelor dorite are ca urmare acordarea de recompense


externe cum ar fi: lauda, acordarea unui premiu, promovarea sau recompense
interne: satisfacţia de la munca îndeplinită, sentimentul respectului de sine şi
competenţa personală etc.
Satisfacţia, deci, este rezultatul acţiunii recompenselor interne şi externe,
ţinîndu-se cont de echitatea acordării lor. Aceasta, la rîndul său, influenţează
gradul de motivare a angajatului.
4. Teoria atribuirii a lui Heider
Atribuirea este procesul prin care se interpretează cauzele percepute ale
comportamentului uman. Potrivit lui Heider, comportamentul uman este de-
terminat de o combinaţie a forţelor interne şi externe, în care cele dintîi se
referă la atributele personale, iar cele din urmă includ factorii de mediu. Din
combinaţia atribuirilor interne şi externe cu factorii stabili şi instabili ai com-
portamentului rezultă patru posibile interpretări ale performanţelor individua-
le (figura 7.9).
Atribuire

Internă Externă
Abilităţi Dificultatea sarcinii

Stabili
Factori

Efort Plăcere

Fig. 7.9. Teoria atribuirii

Teoria atribuirii este mai mult o problemă de percepţie între indivizi decît
o teorie a motivaţiei. Cu toate acestea, oferind un alt unghi de vedere asupra
comportamentului uman, a contribuit la înţelegerea procesului motivaţional.
5. Teoria scopurilor
A fost elaborată de americanul E. A. Locke în 1968. Esenţa teoriei constă
în faptul că scopurile sau intenţiile oamenilor joacă un rol important în de-
terminarea comportamentului lor. Autorul sugerează că valenţele descrise de
Vroom îşi au rădăcinile în experienţe, emoţii şi dorinţe. Oamenii încearcă să-
200
Motivarea ca funcţie a managementului

şi atingă scopurile în vederea satisfacerii emoţiilor şi dorinţelor lor. Scopurile


declanşează şi dirijează comportamentele în muncă, performanţele conducînd
la anumite consecinţe.
Pentru manageri pot fi utile următoarele recomandări:
• scopurile trebuie revizuite permanent, dar stabilite în mod realist;
• scopurile pot fi stabilite de individ sau de superiorii lui, de dorit cu
participarea individului;
• performanţele asociate scopurilor trebuie identificate sistematic şi co-
relate în vederea dirijării comportamentelor şi menţinerii motivaţiei.
6. Teoria întăririi
Este foarte important să se armonizeze scopurile individului cu cele ale
organizaţiei.
Conceptul de bază în această teorie este simplu: lucrătorul va obţine per-
formanţe dacă va fi plătit. Este particularizarea teoriei comportamentale de în-
tărire pozitivă: dacă un comportament este recunoscut şi recompensat, atunci
el se va repeta. Unii manageri încearcă să influenţeze munca prin recompensă.
Totuşi încercările lor au fost deseori inconsistente şi neeficiente. Psihologul
B. F. Skinner a stabilit existenţa unei relaţii între cîştig şi performanţă, ceea
ce determină utilizarea cîştigurilor ca motivaţie eficientă. În aceste condiţii,
performanţa este controlată şi direcţionată spre realizarea obiectivelor.
Procesul de operare condiţionată are următoarea expresie:
Stimulente → Comportament → Consecinţe → Comportament viitor
Modul în care managerii reacţionează sau nu reacţionează la comporta-
mentele altora influenţează acest comportament, la fel cum toate reacţiile sau
lipsa reacţiei unei persoane influenţează comportamentul nostru.
Procesul de operare condiţionată presupune existenţa următoarelor ipo-
teze: stimulii trebuie să fie clar identificabili de către angajaţi; consecinţe-
le comportamentului trebuie să aparţină acestuia, adică performanţa trebuie
reflectată în recompense sau consecinţe pozitive, iar rezultatele proaste să
determine consecinţe negative.

7.3. Metode şi tehnici de motivare


Ciclul motivaţional şi tipurile de motivare
Fiecare persoană, în funcţie de necesităţile specifice şi de contextul na-
ţional şi organizaţional în care îşi desfăşoară activitatea, are aspiraţii şi un set
de aşteptări de natură motivaţională. Aspiraţiile motivaţionale, rezultate ale
201
Capitolul VII

unor procese atît conştiente, cît şi inconştiente, reprezintă paliative de ordin


motivaţional, a căror realizare constituie scopuri în planul satisfacerii necesi-
tăţilor personale.
Aspiraţiile şi aşteptările se reflectă nemijlocit în acţiunile, eforturile, de-
ciziile şi comportamentul salariatului. Realizarea unei concordanţe cît mai
mari între aspiraţii şi aşteptări individuale, împreună cu obiectivele, sarcinile
şi celelalte elemente organizaţionale, pe de o parte, eforturi şi decizii, acţiuni
şi comportamente personale, pe de altă parte, este esenţială pentru obţine-
rea de performanţe individuale şi organizaţionale. Performanţa individuală
se referă la acele rezultate obţinute în mod direct de salariat, prin eforturi
şi cunoştinţe proprii, care corespund aspiraţiilor, aşteptărilor, obiectivelor şi
sarcinilor ce-i sînt caracteristice. Performanţa organizaţională are în vedere
derularea activităţilor de organizare şi atingerea obiectivelor firmei ca urmare
a contribuţiei directe şi indirecte a salariaţilor.
În funcţie de rezultatele, de performanţele individuale şi organizaţionale,
se acordă stimulente sub formă de recompense sau sancţiuni. Corelarea re-
compenselor şi sancţiunilor, în principal, cu performanţele, dar şi cu atitudi-
nile, eforturile, deciziile, acţiunile şi comportamentele salariaţilor este esen-
ţială. Cînd această corelare se realizează la un nivel ridicat, se înregistrează
o intensă satisfacere a necesităţilor economice, cognitive şi relaţionale ale
salariaţilor. Ca urmare, se obţine un efect motivaţional, pentru a munci în con-
tinuare mai mult şi mai bine. Prin aceasta, în decursul timpului se generează
şi se perpetuează performanţe organizaţionale competitive.
Un alt efect major al motivării puternice este impulsionarea dezvoltării
profesionale a angajaţilor. Practica managerială din organizaţiile competitive
demonstrează că motivarea puternică şi constantă a salariaţilor se reflectă, de
regulă, în progrese profesionale accelerate, în evoluţii performante ale carie-
relor lucrătorilor respectivi.
Încă un efect al motivării personalului îl reprezintă modificarea parţială
a structurii şi dimensiunii nevoilor proprii. Frecvent se amplifică, comparativ
cu perioada anterioara, necesitatea de ordin cognitiv şi relaţional şi apar noi
necesităţi. Prin aceasta se asigură salariaţilor mai multă „energie motivaţiona-
lă”, cu multiple efecte pozitive în plan individual, organizaţional şi naţional.
Ansamblul necesităţilor, aspiraţiilor, aşteptărilor, atitudinilor, eforturilor,
deciziilor, acţiunilor şi comportamentelor salariaţilor, corelate cu performan-
ţele individuale şi organizaţionale şi cu motivaţiile utilizate, structurate şi
particularizate sub influenţa variabilelor individuale, organizaţionale şi con-
textuale implicate, reprezintă ciclul motivaţional. Configuraţia ciclului moti-
vaţional este reprezentată în figura 7.10.
202
Motivarea ca funcţie a managementului

Nevoi ale Atitudini Performanţe Motivare


Stimulare
salariatului: pentru:
Eforturi
Aspiraţii
Materiale individuale muncă
Recompen-
Decizii
sare
Cognitive performanţe
Acţiuni
Aşteptări
Relaţionale organizaţio- dezvoltarea
Sancţiuni
Comporta- nale profesională
mente

Fig. 7.10. Ciclul motivaţional

Menţionăm că, deşi ciclul motivaţional reprezintă un model cu valabi-


litate generală, sub aspectul conţinutului concret este diferit de la o persoană
la alta din cauza specificului necesităţilor individuale şi interacţiunilor dintre
variabilele individuale, organizaţionale şi contextuale. În cadrul ciclului mo-
tivaţional un element deosebit de important, care necesită o subliniere aparte,
îl reprezintă motivaţiile pe care le folosesc proprietarii şi managerii organiza-
ţiei în relaţiile cu salariaţii lor.
Gama motivaţiilor utilizate în întreprinderile moderne este deosebit de
largă şi variată. Prezentăm în figura 7.11 tabloul general al motivaţiilor care
pot fi folosite în organizaţie, structurate pe mai multe categorii.
Pentru ca motivarea să fie eficace, este necesar ca în cadrul organizaţiei
să se apeleze la motivaţii din toate cele cinci categorii. Desigur, utilizarea
cea mai frecventă şi intensă o au motivaţiile de natură formală, cele care sînt
stabilite prin strategia şi politicile organizaţiei şi pentru care se apelează la
anumite metode şi tehnici manageriale şi economice. Nu trebuie subestimat,
însă, şi potenţialul motivaţiilor informale, mai ales al celor moral-spirituale.
La acestea din urma există o mare sensibilitate la majoritatea salariaţilor, pre-
zentînd şi marele avantaj datorită faptului că întreprinderea nu suportă nici un
fel de cheltuieli.
Tipurile de motivare. Numeroasele şi variatele motivaţii posibile se pot
utiliza grupat, în funcţie de anumite criterii, constituind tipurile sau formele
de motivare.
Prin tip sau formă de motivare înţelegem ansamblul de motivaţii delimi-
tate în funcţie de anumite criterii, folosite în mod repetat de manageri într-o

203
Capitolul VII

Motivaţii

Grad de formalizare Natura

Moral-
Formale Informale Economice
spirituale

Categorii principale de motivaţie

1. Formal- 2. Formal- 3. Formal- 4. Informal- 5. Informal-


economice moral- complexe economice moral-
spirituale spirituale

• Salariu • Titlu onori- • Promovare • Cadou • Încredere


• Primă fic • Suspendare • Masă festi- • Mulţumire
• Participare • Medalie temporară vă • Ceremonie
la profit • Avertisment din post • Bacşiş de sărbători-
• Gratificaţie în scris • Retrograda- • Şperţ re
• Automobil • Mustrare în re din post • Manifesta-
de serviciu scris • Destituire rea dispreţu-
• Locuinţă de din post lui
serviciu • Critică
• Penalizare
la salariu
• Amendă

Fig. 7.11. Tabloul general al motivaţiilor

optică specifică, care se bazează, conştient sau inconştient, pe anumite ipo-


teze privind condiţionarea motivaţională a performanţelor salariaţilor şi ale
organizaţiei.
În fiecare perioadă, în fiecare ţară şi, uneori, diferenţiat pe categorii de
organizaţii, există tendinţa de predominare a unui sau altui tip de motivare.
Conturarea acestora are o puternică determinare social-naţională şi organiza-

204
Motivarea ca funcţie a managementului

ţională. În continuare prezentăm principalele tipuri de motivare, folosite în


practica managerială internaţională.
I. În bază criteriului influenţei motivaţiilor asupra mărimii satisfacţiilor
personalului:
1. Motivarea pozitivă.
2. Motivarea negativă.
II. În funcţie de natura mijloacelor utilizate pentru motivarea angajaţilor:
1. Motivarea economică.
2. Motivarea moral-spirituală.
III. În funcţie de natura relaţiilor motivaţionale care se creează şi ampla-
samentul sursei care generează efectul motivaţional:
1. Motivarea intrinsecă
2. Motivarea extrinsecă.
IV. În funcţie de componenţa personalităţii umane:
1. Motivarea cognitivă.
2. Motivarea afectivă.

Recompensarea angajaţilor
Recompensarea angajaţilor este un instrument important al managemen-
tului, prin care se influenţează eficienţa activităţii unei organizaţii. Trecerea
de la economia centralizată la economia de piaţă necesită schimbări esenţiale
şi în domeniul recompensării resurselor umane.
Recompensa reprezintă totalitatea veniturilor materiale şi băneşti, a în-
lesnirilor şi avantajelor prezente sau viitoare, determinate direct sau indirect
de calitatea de angajat şi de activitatea desfăşurată de acesta.
Funcţiile recompensei:
• recunoaşterea importanţei activităţii desfăşurate şi a calităţii angaja-
tului;
• asigurarea mijloacelor de existenţă pentru angajat şi familia sa, pe
toată durata de viaţă;
• obţinerea unor rezultate economice optime pentru întreprindere şi
pentru societate.
Factorii care influenţează mărimea recompensei:
1. Performanţa, cunoştinţele, abilităţile şi competenţa;
2. Piaţa muncii;
3. Sindicatele;
4. Alţi factori (preţul muncii pe plan internaţional).
Recompensele pot fi directe şi indirecte.
205
Capitolul VII

Din recompensele directe fac parte:


1. Salariul (mărimea lui depinde de postul ocupat, puterea economico-
financiară, piaţa muncii).
2. Adaosurile la salariu (stimulentele).
Sistemul de stimulare a angajaţilor este structurat pe trei niveluri: stimu-
larea individuală, stimularea de grup şi stimularea la nivel de organizaţie.
Stimulentele individuale realizează legătura directă dintre performanţe-
le fiecărui angajat şi recompensa obţinută. Principalele forme de stimulare
individuală sînt: salariile pe unitate produsă (acordul direct); salariul unitar
diferenţiat (acordul progresiv); comisionul (% din vînzări); premiul.
Stimulentele de grup sînt: salariile pe bucată (acordul direct); salariul unitar
diferenţiat (acordul progresiv); comisionul (% din vînzări); premiul colectiv.
Stimularea la nivelul organizaţiei include toţi angajaţii în raport cu rezul-
tatele financiare obţinute de organizaţie. Principalele modalităţi de stimulare
a întregului personal sînt: distribuirea veniturilor în timpul anului; distribuirea
unei părţi din profit la sfîrşitul anului; posibilitatea angajaţilor de a cumpăra
acţiuni ale firmei la preţuri avantajoase.
Recompensele indirecte. Sistemele de recompensare indirectă sînt di-
namice, fiind posibilă apariţia unor noi forme odată cu emiterea unor acte
normative în domeniul protecţiei sociale.
Fondurile necesare pentru acoperirea cheltuielilor ocazionate de recom-
pensele indirecte sînt furnizate de angajat (prin plăţi individuale şi prin in-
termediul taxelor şi impozitelor pe salariu şi pe venituri), de organizaţie (prin
taxe şi impozite) şi de stat (prin intermediul bugetului).
Recompensele indirecte sînt: curente şi pentru foştii angajaţi.
A. Principalele forme ale recompenselor indirecte curente ale angajaţilor
sînt:
1. Pentru timpul nelucrat: durata limitată a zilei de lucru; durata săptă-
mînii şi a lunii de lucru; sărbătorile legale; zilele libere ocazionate de
evenimentele personale; concediul de odihnă; concediul fără plată;
alte recompense pentru timpul nelucrat (pauza de prînz, timpul de
deplasare spre şi de la serviciu etc.).
2. Înlesniri speciale ale angajaţilor: produse şi servicii oferite în mod
gratuit în baza profitului unităţii; facilităţi pentru petrecerea timpului
liber (bilete de odihnă), alte elemente (mese gratuite, subvenţionate;
echipament gratuit; alimentaţie de protecţie).
3. Asigurarea de sănătate: asistenţa medicală gratuită – în unitate; plata
concediului medical; gratuitatea serviciilor medicale; subvenţionarea
unei părţi a costului medicamentelor.
206
Motivarea ca funcţie a managementului

4. Protecţia salariaţilor împotriva reducerii veniturilor: recompensarea


prejudiciilor; accidente cu întreruperea activităţii; boli profesionale;
invaliditate totală sau parţială; afecţiuni psihice minore datorate ser-
viciului etc.
B. Recompense indirecte pentru foştii angajaţi care pot fi şomeri, pen-
sionari. Din ele fac parte:
1. Protecţia şomerilor: ajutorul de şomaj; ajutorul social; facilităţi pen-
tru recalificarea profesională; asigurarea de sănătate.
2. Protecţia pensionarilor.
Avînd în vedere gama largă de recompense pe care le poate utiliza orga-
nizaţia şi importanţa lor pentru angajaţi, putem concluziona că recompensa-
rea reprezintă una din cele mai eficiente metode de motivare a angajaţilor.

Tehnici motivaţionale specifice


O bună parte din metodele şi tehnicile promovate de managementul mo-
dern sînt favorabile satisfacerii unor categorii de nevoi ale personalului, creş-
terii gradului de implicare a lui şi dirijării comportamentelor spre realizarea
obiectivelor generale ale organizaţiei. Dintre numeroasele tehnici şi proceduri
motivaţionale le descriem succint pe cele mai simple, eficace şi larg utilizate.
Tehnica ascultă şi răspunde. În esenţă, această tehnică reclamă, pe de
o parte, o ascultare activă de către manager a mesajelor transmise de inter-
locutor, continuată de un feedback clar şi precis, astfel încît să se producă o
comunicare eficace, subordonată realizării sarcinilor stabilite şi obiectivelor
previzionate.
Tehnica feedbackului motivaţional verbal sau a recunoaşterii „merite-
lor”. Conţinutul său principal constă în a reacţiona de o manieră explicită prin
aprecieri prompte – pozitive sau negative – faţă de un subordonat, după ce
acesta a realizat o sarcină, un obiectiv sau a încheiat o perioadă de activitate.
Prin această procedură salariatul respectiv cunoaşte care au fost aşteptările
managerului în raport cu munca şi performanţele sale şi cum sînt apreciate
acestea, astfel încît pe viitor să fie în măsură să-şi îmbunătăţească activitatea
şi să amplifice rezultatele.
Managerul poate manifesta două tipuri de feedback: pozitiv, de gratula-
re, de mulţumire, atunci cînd rezultatele sînt apreciate ca fiind bune; negativ,
de critică, de pedepsire, atunci cînd consideră ca necorespunzătoare munca,
comportamentul şi / sau rezultatele obţinute.
În ceea ce priveşte feedbackul pozitiv, se recomandă ca evaluarea, mul-
ţumirea, felicitarea să fie concrete, referindu-se la ceea ce subordonatul a
207
Capitolul VII

efectuat. Principalele dificultăţi care trebuie depăşite sînt: frica de a exagera,


prejudecata frecventă că te autodevalorizezi atunci cînd lauzi pe alţii, temerea
că subordonatul nu ia în serios aprecierea pozitivă.
Realizarea feedbackului negativ este şi mai dificilă, deoarece majoritatea
persoanelor reacţionează la critică – fără a ne referi la pedepse întemeiate – ca
la un atac personal; cel criticat intră într-o postură defensivă, de apărare, care
îl împiedică să perceapă mesajul şi să tragă învăţămintele care se impun.
Extinderea sau lărgirea postului. Prin extinderea postului se realizează
creşterea varietăţii sarcinilor circumscrise unui post prin efectuarea de com-
binări de sarcini ce aparţin unor posturi care realizează procese de muncă în-
rudite şi / sau complementare în cadrul aceluiaşi compartiment sau domeniu
de activitate.
Lărgirea posturilor operează pe orizontala sistemului organizatoric, im-
plicînd posturi situate pe acelaşi nivel ierarhic. Scopul utilizării acestei meto-
de este eliminarea efectelor monotoniei muncii prin oferirea unei game mai
diverse de sarcini salariatului. Ca urmare, potenţialul acestuia este solicitat
într-o măsură mai mare, interesul pentru sarcinile sale creşte, constatîndu-se
un plus de implicare, eforturi şi performanţe. Efectul motivaţional este sub-
stanţial, reflectîndu-se atît în sporuri apreciabile de productivitate (de regulă,
10–30%), cît şi într-o calitate superioară a rezultatelor muncii.
Îmbogăţirea postului. Autorul acestei metode este cunoscutul specia-
list american Frederick Herzberg. Obiectivul expres exprimat al acesteia este
creşterea motivării salariaţilor pentru eforturi şi performanţe speciale. Îmbo-
găţirea postului constă în încorporarea în conţinutul unui post de executat a
unei game mai variate şi mai importante de sarcini, competenţe şi respon-
sabilităţi de execuţie şi conducere, amplificînd autonomia şi rolul postului
respectiv.
Deci tehnica îmbogăţirii postului are la bază redistribuirea de elemen-
te organizatorice procesuale pe verticala sistemului managerial, antrenînd
schimbări apreciabile în cadrul organizării firmei. Spre deosebire de lărgirea
postului, prezenta tehnică motivaţională combină sarcini, competenţe şi res-
ponsabilităţi de natură managerială cu cele de executare. Ca urmare, titularul
postului execută şi faze ale proceselor manageriale din domeniul său de acti-
vitate. Cel mai frecvent i se atribuie sarcini de previzionare şi control privind
propria activitate.
O altă deosebire mare faţă de lărgirea postului constă în faptul că auto-
nomia şi responsabilităţile aferente postului „îmbogăţit” se amplifică substan-
ţial. De aici decurge şi atenţia sporită care trebuie acordată analizei şi corelării
aspectelor implicate.
208
Motivarea ca funcţie a managementului

Utilizarea tehnicii îmbogăţirii posturilor, iniţiată cu peste două decenii


în urmă, s-a dovedit a avea un mare impact motivaţional, generat de creşterea
identificării salariaţilor cu sarcinile de realizat, de sporirea feedbackului aces-
tora în procesul muncii şi de dezvoltarea unor relaţii interpersonale calitativ
superioare. Ca urmare, tehnica îmbogăţirii postului constituie una din moda-
lităţile cele mai frecvent utilizate în organizaţiile moderne.
Managementul prin obiective reprezintă sistemul de management prin
care se urmăreşte conexarea scopurilor organizaţiei cu performanţele indivi-
duale şi prin aceasta creşte gradul de implicare a personalului în procesele de
management.
Delegarea este atribuirea temporară a unei sarcini de manager, însoţite
de autoritatea şi responsabilitatea corespunzătoare realizării ei, către unul din
subordonaţii săi.
Desigur, gama metodelor şi tehnicilor manageriale cu efecte motivaţio-
nale majore este mult mai cuprinzătoare. Important este ca aceste metode să
fie folosite avînd în vedere specificul ciclului motivaţional, ţinînd cont de
multiplele variabile implicate ce reclamă – pentru a obţine efecte motivaţio-
nale substanţiale – un apreciabil efort de analiză şi modificare a mecanismelor
manageriale ale organizaţiilor.
Curentul motivaţional apare ca o sinteză a teoriilor promovate în litera-
tură, a rezultatelor practicii celor mai competitive organizaţii, sinteză influen-
ţată de caracteristicile mediului actual.
Postulatul de bază al acestei noi teorii se referă la automotivare şi a fost
formulat de americanul Ian Duncan astfel: un om nu poate motiva direct pe
altul, dar poate demotiva cu uşurinţă o sută. Nefiind maşină, omul se automo-
tivează puternic. Valoarea acestui postulat constă în reliefarea unor adevăruri
simple: indiferent de postul deţinut, de nivelul ierarhic pe care acesta este
plasat, ierarhia cu valorile specifice ei (subordonare, sentimentul de supe-
rioritate / inferioritate, abandonul demnităţii) este percepută ca demotivantă;
adevăraţii factori motivaţionali sînt legaţi de conţinutul muncii, dorinţa de
succes şi de progres.
Concluziile ce decurg din cele expuse anterior sînt următoarele:
1. Motivarea este una din funcţiile de bază ale managementului, care
ajută organizaţia în atingerea scopului.
2. Motivarea este obţinută de acei conducători din organizaţie care comu-
nică angajaţilor o viziune clară asupra obiectivelor generale, precum şi
prin contribuţiile fiecărui muncitor sau echipe la realizarea acestora.
3. Managementul motivaţional este acela care încadrează acţiunile an-
gajaţilor în procese descentralizate. Astfel, fiecare acţiune va fi privi-
209
Capitolul VII

tă ca o contribuţie la progresul general şi, în acelaşi timp, ca fructul


iniţiativelor şi eforturilor individuale şi de grup. Astfel, oamenii sînt
motivaţi prin valorizare şi prin reuşita acţiunilor.
4. Dacă managementul dezvoltă factorii subiectivi, interni ai motivaţiei
şi îi ordonează pentru a respecta valorile şi viaţa personală a fiecă-
ruia, munca dobîndeşte o componentă de plăcere. În aceste condiţii,
oamenii se angajează deseori prin autonomie şi iniţiativă, ceea ce le
permite să înveţe şi să reuşească. Astfel, are loc o creştere a producti-
vităţii lor şi a capacităţii de reacţie a organizaţiei la cerinţele mediului
extern.
5. Organizaţia care pune în practică, prin factori nepecuniari, un ma-
nagement mai motivant decît concurenţii săi ajunge la eficacitate şi
competitivitate, care-i permite să mărească avantajele pecuniare ale
angajaţilor.
6. În prezent, toate acţiunile sau deciziile care privesc schimbările ma-
jore, adoptate în manieră neparticipativă, declanşează o reacţie de
respingere, ducînd la eşec.
7. Într-un mediu în care concurenţa mondială este necruţătoare, organi-
zaţia nu poate da angajaţilor săi mai mult decît primeşte. Managerii
trebuie să facă personalul să înţeleagă că a creşte salariile (şi celelalte
avantaje pecuniare) cu o rată superioară celei a profitului înseamnă a
condamna organizaţia la dispariţie.

210
Ca p i tolul 8
PROCESUL DECIZIONAL ÎN CONDUCERE

 Noţiunea de decizie
 Clasificarea deciziilor
 Adoptarea deciziei
 Mecanismul procesului decizional
 Fazele tehnologico-funcţionale ale procesului deci-
zional
 Modele şi metode de luare a deciziei

8.1. Noţiuni generale despre decizie


Decizia este un capitol foarte actual al ştiinţei managementului, care ex-
plică în mare măsură eficienţa activităţilor prin modul în care sînt elaborate şi
aplicate deciziile.
Definirea deciziei se face pe baza a două idei fundamentale:
a) prin decizie se înţelege conceptualizarea unei opţiuni, fie sub forma
unei imagini mentale, fie sub forma unui model explicat.
b) luarea deciziei implică simplificarea realităţii.
Decizia managerială a fost definită în mod diferit – de la formulări sim-
ple, cum ar fi actul prin care se adoptă o anumită linie de conduită, pentru
atingerea unui obiectiv, pînă la unele mai complexe ca, de pildă, hotărîrea
luată de organul de conducere în virtutea dreptului şi competenţei desemnate
prin reglementări sau dispoziţii.
Decizia este o rezolvare a unei situaţii, o alegere a alternativei optime.
Deciziile sînt foarte diferite: de a convoca o adunare, de a face un schimb
de informaţie, de a concedia un lucrător, de a modifica tehnologia etc. De
competenţa conducătorului, de calităţile sale depinde şi eficienţa deciziilor
adoptate, ceea ce îl deosebeşte pe un manager bun de unul slab pregătit.
Managerul este un lucrător care ia decizii în fiecare zi. O persoană poa-
te fi numită manager numai atunci cînd adoptă decizii organizatorice sau le
realizează cu ajutorul altor persoane. Adoptarea deciziei este o parte compo-
nentă a funcţiei de conducere, de aceea înţelegerea naturii procesului de luare
a hotărîrilor este foarte importantă pentru cel care doreşte să însuşească arta
conducerii.
Elementele de bază ale deciziei sînt: o concepţie fundamentală cu obiec-
tive determinate concret, elaborarea unei strategii din punct de vedere mana-
gerial; optimizarea deciziei prin conducerea unitară; manifestarea corelaţiei
211
Capitolul VIII

de sistem la diferite niveluri de dirijare şi între diferite activităţi; finalizarea


responsabilă a fiecărei decizii; contribuţia la actul de conducere la nivelurile
macroeconomic şi microeconomic.
Aceste elemente sînt configurate în componentele oricărei decizii astfel:
decidentul, obiectul (tema) respectiv, informaţiile de care se dispune, varian-
tele în raport cu criteriile posibile sau impuse, mulţimea condiţiilor obiective
ce caracterizează gradul de certitudine, risc şi incertitudine; consecinţele de-
ciziilor luate la nivel local şi social; obiectivul de atins. Alţi specialişti adaugă
la aceste elemente încă două: mediul şi timpul.
Rolul deciziei în procesul managerial a determinat, pe de o parte, o am-
plificare a preocupărilor pentru activitatea decizională: funcţionarea unui
sistem în consens cu importanţa ordinului economic şi social se află în core-
laţie directă cu calităţile deciziei; pe de altă parte, cu ajutorul ei se stabilesc
obiectivele şi modalităţile de realizare a acestora: prin intermediul ei se
determină locul fiecărei verigi organizaţionale – subunităţi şi subiect – în
soluţionarea sarcinilor preconizate. Cu ajutorul deciziei se coordonează în
spaţiu şi în timp resursele şi se asigură ritmicitatea în realizarea celor propu-
se, se efectuează perfecţionările şi corectările necesare pentru desfăşurarea
eficientă a activităţii.
Prin decizie, managerul exercită o influenţă activă asupra formelor
concrete de relaţii sociale ale salariaţilor cu patronatul, schimbîndu-le în
anumite limite, astfel încît ele să contribuie într-o măsură sporită la satis-
facerea cît mai completă a nevoilor sociale. Decizia ajută la armonizarea
intereselor, acţiunilor şi comportamentului executanţilor, precum şi la con-
ceptualizarea unei situaţii de alegere sub forma unei imagini mentale sau a
unui model explicit.
Teoria deciziei se ocupă de procesul luării hotărîrilor, mai ales în condiţii
de incertitudine, cînd este necesar a se evalua alternativele de acţiune, înainte
de a se lua decizia finală. Teoria deciziei analizează tipurile de decizii, defi-
neşte regulile de bază ale procesului şi dezvoltă metodele de luare a hotărîri-
lor, folosind diferite modele şi proceduri.

8.2. Clasificarea deciziilor


Se propun două clasificări ale deciziilor: după autori şi lucrarea lor, după
diferite criterii. În continuare prezentăm prima clasificare a deciziilor.
212
Procesul decizional în conducere

Tabelul 8.1
Clasificarea deciziilor după autori
Nr. Autorul Tipuri
Detalii
crt. şi lucrarea de decizii
I. F. Hetman, • operaţio- Sînt caracteristice sistemelor sau subsisteme-
Les secrets des nale lor operaţionale, curente.
géants améri- • de con- Privesc analiza, evaluarea şi alocarea resurse-
cains, Paris, cepţie lor, în consecinţă centrate pe funcţiile preocu-
Seuil, 1969 (orienta- pate în principal de asigurarea unei eficienţe
re) corespunzătoare.
• prospec- Se aplică la formularea obiectivelor, planifi-
tive carea, cercetarea ştiinţifică şi tehnică, deci în
general la funcţiile de inovare.
• vegetati- Formă elementară de decizie: pentru a o lua,
ve decidentul nu trebuie să ştie pentru ce îndepli-
neşte munca respectivă. Nu joacă nici un rol
în a o decide, datele fiind deja impuse; deci-
dentul hotărăşte numai cum variază elemente-
le operaţiei. Este mîna de lucru necalificată.
II. T. T. Paterson, • automate Decidentul este implicat; trebuie să fie la
Théorie du ma- curent cu operaţiile necesare producţiei. Aici
nagement, Paris, mîna de lucru este semicalificată. Ex.: un
Guathier, Villars, muncitor care trebuie să asambleze două ele-
1969 mente decide doar cum să facă operaţia.
• de rutină Decidentul trebuie să cunoască ansamblul
reglementărilor ce condiţionează procesul,
pentru a decide, conform acelor reglementări
(stabilite de altcineva). Aici se cere un spe-
cialist.
• interpre- Decidentul, iniţial, nu judecă ce, ci pentru ce;
tative este începutul creativităţii, anticipaţiei, previ-
ziunii, partea interpretativă. Asemenea per-
soane trebuie căutate şi promovate.
• de pro- Sînt luate de şefii de subdiviziuni, secţii etc.
gramare Stabilirea programelor necesită cunoaşterea
aprofundată a organului de conducere (consi-
liul de administraţie).
• politice În cadrul politicii firmei, orice noutate are po-
litica sa, orientată spre ţelul fixat; altfel cele-
lalte decizii devin confuze.

213
Capitolul VIII

III I. Ansoff, • operaţio- De exemplu, repartizarea resurselor, progra-


Corporate stra- nale marea operaţiilor, supravegherea performan-
tegy, Bunday, ţelor, controlul.
Suffolk, Penguin • strategice Privesc relaţiile cu mediul, scopul şi obiecti-
Book, 1970 vele etc.
• admini- În legătură cu structurarea resurselor pentru a
strative se crea un potenţial maxim de realizări, struc-
turarea relaţiilor de autoritate şi responsabi-
litate, a fluxurilor de muncă şi de informaţii,
achiziţionarea şi dezvoltarea resurselor.
W.T. Morris, După vo- În condiţii de Informare completă; se afir-
The analysis of lumul de certitudine mă, nu există incertitudine.
management de- informaţie
cisions, ce se poate
Homewood, obţine
Richard D.
Irwin Inc., 1964
În funcţie Operative Caracterizate prin faptul că im-
de natura plică cheltuieli ce vor fi recu-
şi durata perate într-un viitor apropiat şi
recuperării se referă la diferite modalităţi
mijloacelor de utilizare a mijloacelor fixe.
financiare De investiţii De regulă, referitoare la instala-
implicate ţii şi echipamente; necesită fon-
duri care se recuperează într-o
perioadă viitoare îndelungată.
Nivel sau Superioare
trepte ie- Medii
rarhice Inferioare
Timp Stringente
Cu limite
mai flexibile
Frecvenţă Unice
Repetabile
Economi- Posibile
citate Optime
Alte criterii Anticipate şi
imprevizibile
Analitice şi
neanalitice
etc.

214
Procesul decizional în conducere

Al doilea tip de clasificare a deciziilor este exprimat prin diverse criterii.


Tabelul 8.2
Criteriile principale de clasificare a deciziilor drepte
Nr. Criteriu Observaţii
crt.
1 Orizontul (am- Strategice Pe termen lung; iau în consideraţie pro-
ploarea) şi im- blemele generale care afectează părţi
plicaţiile asupra importante din organizaţie sau întreaga
activităţii de organizaţie.
ansamblu a siste- Tactice Pe termen mai scurt; care, deşi pot afec-
mului (a măsurilor ta întreaga organizaţie, pot avea un im-
precizate a fi rea- pact mai important asupra unei funcţii
lizate) sau nivelul sau unui anumit departament.
de elaborare Curente (opera- Se referă la probleme operaţionale.
ţionale)
2 Metode şi tehnici Programate Măsura în care luarea deciziei se bazea-
utilizate (gradul de (programabile) ză pe proceduri prestabilite.
programare) Neprogramate În cazurile cînd conducătorul nu cu-
(neprograma- noaşte, nu poate prevedea ceva (care
bile) sînt metodele de optimizare a structurii,
organizatorice, ce concurenţi vor apă-
rea), adică există foarte multe variante
din care trebuie de ales una eficientă.
3 Metode de funda- Formalizate Se pot fundamenta prin metode mate-
mentare matice şi calcule tehnico-economice.
Neformalizate Se pot fundamenta prin metode euristi-
ce.
4 Valoarea infor- Certe Se are în vedere certitudinea realizării
maţiei disponibile (în condiţii de obiectivelor, a rezolvării problemelor
(gradul de cunoaş- certitudine) (cînd toate datele relevante sînt cunos-
tere a fenomene- cute şi toate consecinţele probabile pot
lor posibile) sau fi prevăzute).
posibilitatea de
realizare
Incerte Incerte din cauza că nu toate datele sînt
(în condiţii de cunoscute sau pentru că rezultatele pot
incertitudine) fi afectate de consecinţele greu de pre-
văzut ale comportamentului uman.
Riscante (în
condiţii de risc)

215
Capitolul VIII

5 Frecvenţa elabo- Periodice


rării Aleatorii
Unice (caracter
de excepţie)
6 Amploarea com- Integrate Se adoptă de către decident.
petenţei sau a Avizate Se adoptă după avizul organului ierar-
sferei decizionale hic superior.
a decidentului
7 Sfera de cuprinde- Individuale Uneori denumite şi integrate.
re a decidentului Participative
(felul conducerii) (sau colective)
sau amploarea
activităţii decizio-
nale
8 Obiectul condu- Globale (gene-
cerii rale)
Parţiale (parti-
culare)
Locale
9 Posibilitatea anti- Anticipate Deciziile au caracter strategic.
cipării Imprevizibile

10 Eşalon (nivel) Superior (adop- Strategice


tate de condu-
cerea unităţii)
Mediu (adop- Operaţionale
tate de şefii de
serviciu)
Inferior (adop- Operaţionale
tate de maiştri-
şefi de echipe)
11 Subiectul condu- Administrative
cerii (domeniul de Politice
aplicare) Economice
Financiare
Ecologice etc.
12 Conţinutul func- Decizii de pla- Aprecierea strategiei şi tacticii firmei,
ţiei sau sursa de nificare alegerea scopului: ce schimbări au loc
elaborare pe piaţă şi cum pot ele influenţa asupra
activităţii firmei; ce metode, forme noi
pot fi aplicate la întreprindere.

216
Procesul decizional în conducere

Decizii organi- Ce structură organizatorică e raţional să


zaţionale se folosească la întreprindere.
Cum trebuie organizată specializarea
şi cooperarea subdiviziunilor, secţiilor,
filialelor. Ce drepturi trebuie acordate
specialiştilor liniari şi celor funcţionali.
Raţionalizarea structurii organizatorice.
Decizii de coor- Aprecierea cerinţelor subalternilor – ce
donare vor ei? În ce măsură sunt îndestulate ce-
rinţele subalternilor?
Ridicarea nivelului de satisfacţie a sub-
alternilor în urma muncii prestate de ei.
Decizii de con- Ce metode de control pot fi folosite.
trol etc. Metode de stimulare şi de pedeapsă.
Delegarea drepturilor la subalterni şi da-
rea de seamă.
13 Structură Structurate şi Decizii bine definite; opţiunile sînt clare
clare şi explicite; există criterii de evaluare.
Nestructurate şi Circumstanţele în care se ia decizia sînt
ambigue neclare, motivele adoptării deciziei sînt
prost definite, opţiunile existente sînt
neclare, iar criteriile de evaluare a rezul-
tatelor hotărîrii nu se află la îndemînă.
14 Complexitate Decizii afectate Procese şi tehnologii complexe, multe
de factori in- produse sau o reţea de distribuţie com-
terni plicată.
Decizii afectate Piaţă foarte segmentată, schimbări ra-
de factori ex- pide în tehnologie; complicaţii politice,
terni sociale şi economice.
15 Circumstanţele în Decizii de opor- Pentru a exploata o şansă de a crea un
care se iau decizii tunitate nou produs, serviciu sau de a intra pe o
piaţă nouă.
Decizii în situa- Pentru a face faţă unei probleme ime-
ţie de problemă diate, dar nu critice; pot fi proactive în
sensul că anticipează o dificultate sau
reactive în sensul că încearcă să facă
faţă unei probleme apărute.
Decizii în caz Care privesc probleme majore de ma-
de criză nagement, de obicei, impuse din afara
organizaţiei.

217
Capitolul VIII

În primul rînd, reţinem atenţia asupra deciziilor strategice sau nepro-


gramate (neprogramabile), care se caracterizează prin următoarele aspecte:
se adoptă la nivelul conducerii superioare, asigurînd viziunea de ansamblu şi
viitorul, stabilind orientări de perspectivă; vizează activităţile fundamentale
ale organizaţiei izvorîte din obiectivele ei de perspectivă. Aceste decizii au, de
obicei, caracter centralizat; sînt tratate prin prisma de rezolvare a problemelor
generale; sînt nestructurate şi, de regulă, excepţionale; au un grad sporit de
complexitate; privesc politici şi probleme noi, pentru rezolvarea cărora sînt
necesare, cel puţin parţial, unele soluţii originale, fapt pentru care se numesc
şi decizii de comandă.
De regulă, aceste decizii se adoptă de către organele de conducere ale
treptelor superioare ale structurilor organizatorice; nu este exclusă participa-
rea largă, consultativă a unor specialişti şi chiar organisme specializate. După
conţinut se referă la stabilirea obiectivelor de gradul I, pentru care intervin
elemente de cercetare şi de fundamentare a soluţiilor pe baza utilizării infor-
maţiilor aflate la dispoziţie şi a interpretărilor tuturor influenţelor de corelaţie;
aceste decizii ţin de valorile care nu pot fi interpretate strict sub aspect canti-
tativ, măsurabil.
Deciziile strategice nu se înscriu în anumite scheme, pentru care exis-
tă numai principii generale de orientare şi care se bazează pe capacitatea,
previziunea şi gîndirea creatoare a forurilor de decizie. Ele reflectă în mod
concludent capacitatea managerială a decidenţilor, potenţialul lor creativ şi
de judecată în rezolvarea problemelor. În acelaşi timp, ele necesită un volum
mare de resurse şi programe de lungă durată, fapt pentru care este justificată
elaborarea lor în grup, adică are loc un management participativ. Aceste de-
cizii presupun folosirea matematicii, a tehnicii electronice de calcul. Datorită
complexităţii, sînt neformalizabile, adică nu se pot stabili pentru ele reguli
sau tehnici de elaborare generale.
În al doilea rînd, se reţin deciziile tactice sau programate (programabile),
de execuţie sau operative, care trebuie să fie descentralizate pentru a fi în mă-
sură să asigure eficienţa, ca modalitate de transformare a hotărîrii strategice
în acţiune curentă: deci, prin deciziile tactice se îndeplinesc cele strategice.
Deciziile tactice se înscriu într-o curbă de frecvenţă constantă, fapt pentru
care se instituţionalizează în regulamente, instrucţiuni, standarde introduse
într-un calculator, devenind componente ale unui sistem de conducere cu ele-
mente de automatizare, obţinîndu-se astfel un sistem de operare cu elemente,
cu reguli şi proceduri.
Deciziile tactice au caracter de rutină, de aceea pentru ele se poate ela-
bora un algoritm, respectiv un program care indică pas cu pas ceea ce trebuie
218
Procesul decizional în conducere

de făcut. Repetitivitatea explică folosirea în acest caz a regulilor şi proce-


deelor care permit tratarea lor nu ca hotărîri ad-hoc, ci ca unele prescrise şi
adaptabile în situaţii repetate, luate şi pe baza experienţei dobîndite, pentru
soluţionarea problemelor obişnuite, aplicînd în practică orientările adaptate
la condiţiile curente. Conţinutul acestor decizii are în vedere probleme de o
complexitate mai redusă, care nu vizează activitatea de ansamblu a unui sis-
tem, ci obiective pe domenii de activitate şi a căror realizare se asigură prin
programe de scurtă durată.
O decizie tactică se referă la o activitate sau subactivitate a unui sistem
pentru acţiuni imediate, concrete, care se repetă foarte des, dar nu pînă la ruti-
nă, limitată ca orizont şi amploare a implicaţiilor asupra sistemului în care se
adoptă şi care vizează obiective derivate de gradul II individuale sau specifice
şi chiar ierarhice, medii sau inferioare ale structurilor organizatorice, ţinînd
de autoritatea conducătorilor executivi. Frecvenţa şi numărul acestor decizii
creşte pe măsura coborîrii spre baza piramidei ierarhice.
Informaţiile care condiţionează alegerea unei astfel de decizii sînt în în-
tregime cunoscute, certe, pregătite prin procedee reglementate sau logice.
Alegerea soluţiei se face dintr-un număr redus de posibilităţi, fiecare anterior
descrisă; o anumită soluţie trebuie aleasă astfel încît să se refere la un model
precizat, fără ca posibilităţile de acţionare să fie prestabilite; raţionamentul
logic folosit pentru o anumită alegere duce la existenţa uneia sau mai multor
soluţii optime. Există deci o reglementare care prevede condiţia de alegere;
procesul de luare a deciziei este mai dificil şi presupune o deliberare.
Deciziile tactice se referă la perioade mai scurte, de maximum cîteva
săptămîni. Ele sînt bazate pe judecata managerilor, ţinînd de experienţa, in-
tuiţia acestora. Deciziile tactice pot fi delegate, fiind posibilă stabilirea unor
reguli şi tehnici de analiză.
Trăsătura comună a acestor categorii de decizii – strategice şi tactice
– este îmbinarea raţională a lor în funcţie de condiţiile locale şi temporale,
contribuind la perfecţionarea activităţii manageriale. În legătură cu aceasta,
Alvin Toffler semnala că s-a impus o nouă formă de suprasolicitare – stresul
decizional, echilibrul normal dintre aceste feluri de decizii rămînînd un sub-
iect al cercetării ştiinţifice. Cercetătorul afirmă că pentru fiecare viaţă există
decizii programate, care exclud stimulentele. Ca rezultat viaţă devine lipsită
de interes, plicticoasă. În cazul în care abundă deciziile neprogramate, situa-
ţiile imprevizibile care fac imposibilă programarea, viaţa devine dezorganiza-
tă, epuizantă şi plină de nelinişti.
Între cele două tipuri de decizie se situează deciziile semiprogramate sau
parţial programate, adoptate pe baza unor elemente programate, dar a căror
219
Capitolul VIII

combinare în soluţia stabilită nu poate fi determinată în prealabil. Acest gen


de hotărîri necesită o abordare mai nuanţată, dacă se ţine seama de progresele
microelectronicii şi ale tehnicii de calcul, care permit folosirea unor programe
cu anumite grade de libertate decizională – fapt important pentru promovarea
tehnologiilor.
Pentru decizia programată prin alegerea soluţiei optime se are în vedere
necesitatea intervenţiei determinate de unele elemente aleatorii cu caracter de
urgenţă. În această situaţie decizia constă nu numai în a extinde informaţiile
de care se dispune, ci chiar a investiga unele domenii convenabile. Datorită
rapidităţii de rezolvare a problemei respective, o altă soluţie avantajoasă poa-
te fi cea a acoperirii nevoilor de producţie printr-o colaborare exterioară sau
prin repartizarea producţiei pe celelalte maşini, cu o încărcare suplimentară a
acestora pe o perioadă determinată.
O altă caracteristică este acordarea unui anumit credit deciziei asupra
problemelor de rezolvat, pe baza unor elemente programate chiar înainte de
cercetarea soluţiilor. Alegerea poate fi exemplificată astfel: la un anumit utilaj,
ale cărui performanţe sînt cunoscute, după echiparea cu un dispozitiv oare-
care, au început să apară rebuturi de fabricaţie. Decizia care are cel mai mult
credit se referă la verificarea dispozitivului respectiv, deşi cauza adevărată a
rebuturilor poate fi alta, de exemplu, calitatea materialului de prelucrat etc.
În al treilea rînd, remarcăm deciziile curente, situate la nivelul condu-
cerii inferioare, cu referire la realizarea unor sarcini de detaliere, parţiale sau
la rezolvarea unor situaţii mai simple, ce se ivesc în mod curent. Ele apar
frecvent în timpul desfăşurării activităţilor zilnice, prezintă un caracter sporit
de descentralizare şi privesc modalităţi concrete de realizare a unor sarcini de
detaliu.
Pentru toate cele trei genuri de decizii – strategice, tactice şi curente
– sînt frecvente deciziile de corectare, de depanare. Ele se folosesc atunci
cînd managerul sau organul de conducere îşi dă seama că procesul pe care
îl conduce se abate de la drumul stabilit sau cînd apar fenomene noi. Aceste
decizii au menirea să repună activitatea pe făgaşul normal prin înlăturarea
problemelor care au creat abaterea respectivă; dacă apar obiective noi, se im-
pune chiar modificarea obiectivelor iniţiale sau a liniei de acţiune.
Raportul dintre nivelul de conducere şi categoriile de decizii analizate
este ilustrat în figura 8.1.
Alt gen de decizii este determinat de gradul de nesiguranţă al informa-
ţiilor, caracteristice fiind variabilele (mărimile, parametrii), decizia urmărind
obţinerea unui anumit rezultat – de dorit optim – , care în ultimă instanţă
depinde de modul în care se intercondiţionează variabilele împărţite în trei
220
Procesul decizional în conducere

categorii astfel: 1 – variabilele de stare (datele problemei) care provin din


exterior şi în care se plasează problema dată, asupra cărora, de regulă, nu se
poate acţiona nemijlocit; 2 – (variabilele decizionale) asupra cărora se poate
acţiona prin decizii adecvate; 3 – limitele impuse de anumite restricţii. Potri-
vit gradului de cunoaştere a mărimilor variabilelor de stare, a informaţiilor ce
le sînt specifice, putem deosebi decizii luate în condiţii de certitudine, de risc
şi de incertitudine.

Conducere Decizie
superioară strategică

Conducere Decizie
medie tactică

Conducere Decizie
inferioară curentă

Fig. 8.1. Nivelurile de conducere şi categoriile de decizii

Deciziile certe sau luate în condiţii de certitudine se caracterizează prin


faptul că variabilele proceselor şi fenomenelor în legătură cu care acestea se
adoptă sînt cunoscute şi pot fi controlate, fiecare acţiune avînd posibilitatea de
realizare egală cu 1, întrucît este cunoscută ca ducînd, în mod invariabil, la un
singur rezultat posibil. Asemenea decizii intervin atunci cînd există informaţii
complete şi sigure privind condiţiile viitoare ale fenomenului sau procesului
respectiv. Evoluţia variabilelor implicate poate fi anticipată cu precizie, ele
fiind controlate, iar realizarea obiectivelor putînd fi urmărită cu maximă con-
cretitudine.
Deciziile în condiţii de risc se adoptă atunci cînd variabilele sînt contro-
labile şi necontrolabile, unele insuficient cunoscute; decidentul dispune de o
serie de informaţii asupra stării decizionale, pe baza cărora poate determina
– folosind instrumentarul statistico-matematic – stările posibile ale naturii şi
posibilităţile de realizare a fiecăreia dintre aceste stări şi cînd fiecare acţiune are
drept scop un ansamblu de rezultate specifice. Aceste decizii sînt foarte frec-
vente în cazul oricărei linii de fabricaţie a unor produse noi şi a lansării acestora
pe pieţele externe – probabilitatea realizării obiectivului este redusă şi evoluţia
variabilelor este dificil de anticipat, deşi o parte din variabile pot fi controlate.
Pentru prevenirea situaţiilor de risc, în realitate urmată de consecinţele
financiare respective, sînt necesare măsuri de reducere a urmărilor negative,
221
Capitolul VIII

cum ar fi: crearea unui fond special de acoperire a acţiunilor afectate de un


grad mare de incertitudine; asigurări împotriva unor riscuri; divizarea aces-
tora, respectiv evitarea unor legături unice, exclusive; folosirea prognozei, a
cercetării operaţionale, a experimentului la scară redusă, a soluţiilor asupra
cărora s-au luat decizii; pentru operaţiile ce se întind pe o perioadă mai lungă
este bine să se elaboreze mai multe variante care să poată fi aplicate la mo-
mentul cuvenit.
Deciziile incerte sau în condiţii de incertitudine sînt adoptate cînd va-
riabilele sînt necontrolabile, dar pot deveni controlabile, studiate, pentru că
decidentul nu dispune de informaţiile necesare, cînd fiecare acţiune duce la
un rezultat specific, dintr-un ansamblu de rezultate posibile, fiecare rezultat
avînd o probabilitate cunoscută. Acest gen de decizie este cel mai complicat,
deoarece se fac anumite estimări ale variabilelor de stare, fără a se dispune de
informaţii care să permită calculul probabilităţii producerii lor.
Faptul că uneori trebuie apreciate situaţii obiective, adesea destul de im-
precise, permite a se afirma: cu cît nivelul de cunoaştere este mai scăzut cu
atît este mai mare gradul de incertitudine. Evoluţia variabilelor poate fi antici-
pată cu aproximaţie, ele fiind puţin controlabile, iar posibilitatea de realizare
a obiectivelor urmărite neprezentînd suficientă certitudine.
Decizia constituie modalitatea prin care fiecare persoană îşi stabileşte
ceea ce are de făcut în perioada următoare, deci este o decizie delimitată de
sfera de cuprindere a decidentului, o decizie individuală, diferită de cea parti-
cipativă sau colectivă. Această decizie se referă nemijlocit la propria activita-
te a persoanei şi a firmei sau gospodăriei sale. Cîteva din trăsăturile principale
ale deciziei sînt: un grad ridicat de diversificare, fapt ce o face tot mai răs-
pîndită; posibilitatea de a fi luată din iniţiativa decidentului, fără a fi necesar
vreun aviz ierarhic superior; adesea are ca obiect activitatea curentă a siste-
mului sau subsistemului respectiv, cu referire la profesie, căsătorie, locuri de
muncă, domiciliu etc.
Adoptate de manageri, deciziile respectă norme care stabilesc anumite
limite, începînd cu cererea ca decidentul să fie învestit cu autoritate. Calitatea
deciziei depinde, în cea mai mare măsură, de pregătirea, experienţa de viaţă,
potenţialul decizional înnăscut, condiţiile de muncă şi de viaţă şi de timpul
disponibil. Elaborarea şi adoptarea deciziilor are la bază cel mai adesea expe-
rienţa, inspiraţia factorului decizional respectiv, rareori utilizîndu-se metodele
ştiinţifice. Realizările fiecărei persoane de-a lungul vieţii, satisfacţiile pe care
le obţine pe toate planurile, contribuţia sa la realizarea obiectivelor sistemelor
în care este integrată – familie, organizaţie, localitate etc. – depind decisiv de
calitatea deciziilor individuale şi de gradul aplicării lor.
222
Procesul decizional în conducere

Opuse deciziilor individuale, cele participative se referă la aspectele


esenţiale, cu caracter strategic, tactic sau cu mari implicaţii umane. În aceste
hotărîri sînt angajate politica unităţii şi implicit dezvoltarea şi progresul ei.
În conţinutul deciziilor se respectă prevederile legale, deşi problemele pot fi
abordate din diferite puncte de vedere în funcţie de profesii, pregătire şi rol
social, îndeplinite de diferiţi participanţi la elaborarea deciziei. Este cunoscut
faptul că grupul, comunitatea realizează o viziune mai largă asupra proble-
melor, reprezentînd într-un mod cu mult mai satisfăcător interesele diferitelor
grupuri sociale sau de muncă.
Mai mult decît indivizii, grupul este un stimulent al acţiunilor în comun,
fiind un mediu potrivit stimulării de opinii noi şi confruntărilor de idei; el
permite a se evita delegarea neraţională a autorităţii, creează condiţii de dez-
voltare a spiritului de echipă şi de creştere a responsabilităţii salariaţilor, de
formare şi stabilizare a unor noi concepţii în conducerea unităţii, unor premi-
se favorabile desfăşurării procesului decizional, care contribuie la stabilirea
organizatorică, şi o mai bună repartiţie a sarcinilor între executanţi.
Deliberările şi concluziile sînt adesea mai bune, ca urmare a unui fel de
stimulare reciprocă, autoritatea participativă variind de la simpla cooperare
şi conlucrare pînă la efectiva participare. Altă caracteristică fiind nivelul de
fundamentare şi volumul de muncă superioare celor individuale, se asigură o
mai mare capacitate de exploatare a variantelor de acţiune decît în cadrul con-
ducerii individuale. Fiind adoptate de organe manageriale din unităţi econo-
mice şi instituţii publice, la nivelul consiliilor de administraţie, al consiliilor
împuterniciţilor statului şi al comitetelor de direcţie, deciziile sînt mai bune,
mai exacte şi cu un caracter mai larg, implicînd un consum mai mare de timp
şi un efort superior pentru elaborare.
Deciziile participative constituie o înaltă şcoală decizională, care permi-
te utilizarea directă a experienţei colective, fuzionarea activităţii experţilor
motivată ştiinţific de experienţa cotidiană a maselor, dezbaterea cu mai mulţi
participanţi permiţînd utilizarea unui volum mai mare de informaţii, realizînd
o informare bună, cu implicaţii asupra nivelurilor ierarhice inferioare.
Adoptarea deciziilor este un proces contradictoriu. Sînt cunoscute 2 as-
pecte de tratare a procesului decizional:
1. Pentru a lua o decizie, nu e nevoie de mari eforturi.
2. Este greu de adoptat o decizie eficientă; în procesul decizional con-
ducătorul îşi foloseşte atît logica, intelectul, cît şi emoţiile, simţul,
intuiţia.
Pornind de la cele menţionate, deosebim decizii bazate pe intuiţie, logică
şi decizii raţionale (vezi figura 8.2). Decizii bazate pe intuiţie: conducătorul
223
Capitolul VIII

alege anume această variantă, bazîndu-se pe senzaţiile sale, pe bunul simţ.


Decizii bazate pe logică: conducătorul foloseşte cunoştinţele sale sau cele sis-
tematizate de teorie, acea hotărîre care este luată şi de alţii în situaţii similare.
În cazul deciziei raţionale este utilizat un algoritm.

DECIZII

Programată Neprogramată Intuitivă Logică Raţională

La luarea deciziei La luarea deciziei pe


nu pot fi prevăzute La adoptarea deciziei primul plan se pun:
toate consecinţele pe primul plan se pun: • Cifre, date
• Bunul simţ • Argumente
• Experienţa • Metode econo-
• Senzaţiile metrice

Este adoptată după o La luarea deciziei este utilizat un


schemă, un algoritm algoritm care permite relevarea
deja cunoscut deciziei optime

Fig. 8.2. Clasificarea deciziilor

Pentru rezolvarea problemei vor fi parcurse mai multe etape:


• sesizarea problemei;
• clarificarea şi analizarea problemei;
• definirea obiectivelor, identificarea constrîngerilor şi determinarea
criteriilor;
• generarea de soluţii alternative;
• evaluarea soluţiilor;
• selectarea soluţiei optime;
• planificarea acţiunii;
• comunicarea deciziei şi motivarea ei;
• acţiunea propriu-zisă;
• monitorizare, control, revizuire.
Toate aceste etape presupun existenţa informaţiei.
224
Procesul decizional în conducere

Reguli de bază în luarea deciziei


Există patru reguli de bază de adoptare a deciziei:
1. Optimistul alege opţiunea care poate da rezultatele optime (regula
maximax).
2. Pesimistul alege opţiunea cu cea mai mare valoare a rezultatului cel
mai puţin posibil (regula maximin sau maximax cost.).
3. Costul de oportunitate. Ce oportunităţi pierdem, dacă alegem un
curs de acţiune, şi nu altul? Aici trebuie luată în discuţie ,,regula re-
gret”: dacă decidem asupra unei opţiuni, cînd vom privi înapoi, cît
de mult vom regreta că nu am decis asupra celei mai bune opţiuni,
date fiind circumstanţele apărute?
4. Valoarea aşteptată. Alege opţiunea în concordanţă cu probabilitatea
estimată de apariţie a unei anumite situaţii.

8.3. Factorii care influenţează procesul


decizional
În continuare descriem factorii care pot influenţa procesul de luare a
deciziilor. Cei mai importanţi factori sînt prezentaţi în figura 8.3.

• Calităţile, capaci-
tăţile şi aptitudinile
• Condiţiile, mediul managerului • Bariere informaţio-
de luare a deciziei • Stilul de conducere nale
• De risc • Informaţie denatu-
• Nedeterminate rată
• Determinate • Lipsa informaţiei
• Costul informaţiei

Adoptarea
deciziei

Interdependenţa Consecinţe
deciziilor neprevăzute,
Personalitatea negative, nedorite
subalternilor ale deciziilor

Fig. 8.3. Factorii саrе influenţează procesul decizional


225
Capitolul VIII

I. Calităţile, capacităţile, înclinaţiile personale şi valorile spirituale ale


conducătorului.
Conform datelor sociologice, în sistemul de valori al managerilor (în
special americani), pe prim-plan stau economia, politica, ştiinţa, mult mai
puţină atenţie fiind acordată problemelor de etică, religie, celor sociale. Lua-
rea deciziei va fi influenţată de aceste valori. Managerii diferă, de asemenea,
după criterii naţionale. De exemplu:
• australienii – tip participativ, acordă multă atenţie subalternilor;
• sud-coreenii – stil bazat de forţă, presiune, agresivitate;
• japonezii – stil bazat pe respectul conducătorului faţă de subalterni şi
invers.
II. Condiţiile, mediul de luare a deciziei:
• condiţiile strict determinate: conducătorul ştie precis rezultatul fiecă-
rei alternative – profitul, cantitatea şi calitatea produsului;
• riscul: condiţii în care rezultatele nu se cunosc, dar se cunoaşte pro-
babilitatea variantelor – prognozele despre roada obţinută, venitul că-
pătat, circulaţia mărfurilor etc. Pentru a înlătura riscul, este nevoie de
o informaţie suplimentară (de la stat, guvern, date sociologice, despre
inflaţie, preţuri etc., spionaj industrial, cercetări ştiinţifice);
• condiţiile nedeterminate: e foarte greu de pronosticat probabilitatea
rezultatelor. Decizii în probleme ştiinţifice, politice, prognozarea
unor evenimente sociale, moda (metoda experţilor);
• timpul şi schimbările din mediu: orice decizie se bazează pe informa-
ţie; eficienţa ei depinde mult de faptul dacă e luată la timpul cuvenit
– nici prea devreme, nici prea tîrziu.
III. Barierele informaţionale: în multe cazuri informaţia necesară pen-
tru adoptarea unei decizii lipseşte, este greu de obţinut, costă foarte scump.
Costul informaţiei este timpul lucrătorilor cheltuit pentru culegerea in-
formaţiei; cheltuieli legate de cercetarea pieţei, salarizarea consultanţilor etc.
În aşa cazuri conducătorul e obligat să aprecieze costul informaţiei căutate
– dacă e avantajoasă căutarea şi culegerea ei.
Se cunosc trei variante de dependenţă între profit şi costul informaţiei
(figura 8.4.):
A: cheltuieli suplimentare, profit suplimentar, limita timpului şi a capa-
cităţilor intelectuale ale managerului;
B: cheltuielile suplimentare dau şi profit suplimentar, însă numai pînă la un
timp, după care nu se recomandă de căutat informaţie suplimentară;
C: în prima perioadă – cheltuieli suplimentare, profit foarte mic, însă în
perspectivă – invers. Totul depinde de strategia firmei, capacităţile şi
calităţile managerilor superiori.
226
Procesul decizional în conducere

P P
r r
o o
f f
i i
t t
A. Cheltuieli B. Cheltuieli

P
r
o
f
i
t
C. Cheltuieli

Fig. 8.4. Dependenţa dintre informaţie şi profit în procesul decizional

IV. Consecinţe neprevăzute, negative. Orice decizie este un compromis


eficient:
• pentru a ridica calitatea produsului este necesar de a mări cheltuielile,
în multe cazuri creşte costul, se pierd clienţii vechi;
• pentru a lua o decizie trebuie încălcate unele legi, reguli – teoria nu
recomandă.
V. Independenţa deciziilor adoptate – orice decizie, calitatea ei depinde
în mare măsură de deciziile luate anterior.
Plecînd de la cele spuse, putem trage următoarea concluzie: luarea deci-
ziei este o artă de găsire a compromisurilor.

8.4. Mecanismul şi abordarea procesului


decizional
Mecanismul decizional
Mecanismul decizional funcţionează prin antrenarea unor componente
la care s-au făcut deja referiri şi comentarii. În fruntea acestor componen-
227
Capitolul VIII

te se află decidentul, formularea problemei, adică definirea acesteia de către


decident în raport cu modul cum a perceput-o; urmează obiectivele, criteriile
de decizie, respectiv punctele de vedere ale decidentului privind stabilirea
alternativelor cărora să le corespundă o anumită consecinţă dintre mai multe
posibile; rezultatele cercetărilor pe baza cărora se estimează posibilitatea pro-
ducerii diferitelor stări ale mediului (de exemplu, studii de piaţă); alternative-
le, respectiv variantele ce se pot elabora pentru rezolvarea problemelor.
Înlocuind – ca într-o ecuaţie – schema mecanismului expus cu elemente
acţionale, acest mecanism ar arăta astfel: decidentul – conducerea participati-
vă a sistemului; problema de soluţionat – necesitatea introducerii în fabricaţie
a unui nou produs; obiectivul – acest produs trebuie să intre în fabricaţie în
cursul anului curent, reprezentând N% din volumul total al producţiei; crite-
riile de decizie – profitul constituie P% din cifra de afaceri, iar venitul din in-
vestiţii – X%, produsul nou fiind vîndut prin canalele de distribuţie existente;
stările mediului – diferitele potenţiale de vînzare (mari, medii, mici), deter-
minate de cerere şi profit; rezultatele cercetării ştiinţifice – potenţele pieţei
pentru fiecare produs; alternativele – fabricarea produsului într-o unitate sau
în mai multe, pe plan regional sau naţional.
Mecanismul de conducere a oricărui sector de activitate implică anga-
jarea sporită a responsabilităţii fiecăruia pentru asigurarea deciziilor luate,
precum şi buna organizare şi controlul îndeplinirii măsurilor stabilite. Înţele-
gerea deplină a modului real de funcţionare a mecanismului este condiţionată
de studiul deciziei ca proces, prin care un titular de funcţie face o analiză şi o
alegere ce afectează comportarea altor titulari de funcţie şi astfel se ajunge la
contribuţia lor în realizarea obiectivelor.

Abordarea procesului decizional


În literatura managementului, abordarea procesului decizional este ex-
trem de diferită: de la analitic-normativă, socială, pînă la una descriptivă.
De pildă, modelul analitic-normativ descrie doar operaţiile de ordin cogni-
tiv, necesare elaborării deciziei, simplifică situaţiile şi ignoră modul complex
în care intervin factorul uman în dezbaterea şi alegerea soluţiilor deciziona-
le. Acest gen de abordare ţine seama de dificultăţile reale, cînd factorii de
conducere acţionează sub presiunea evenimentelor şi elaborează mijloace şi
obiective din mers, nu în ordinea din model. Deci, decizia depinde de actele
cognitive, dar şi de interacţiunile sociale cu rezultatele lor de natură valorică,
educaţională, exprimată prin termeni de conflict, alianţe, compromis. Deci-
denţii operează cu informaţii despre factorii obiectivi (condiţii economice,
resurse umane, capacităţi tehnologice, mijloace financiare etc.) şi subiectivi
228
Procesul decizional în conducere

(satisfacerea unor interese individuale, de grup), deci iau decizii influenţate


de dialogul opiniilor, convingerilor, valorilor vehiculate.
Conform acestei abordări, procesul are următoarea configuraţie: stabili-
rea problemei de rezolvat, elaborarea variantelor, alegerea variantei optime
– adică decizia – şi informarea executanţilor asupra acesteia.
Avînd în vedere faptul că raţionalitatea socială se abate adesea de la solu-
ţia optimă, trebuie de ţinut seama şi de un model social, pentru că elaborarea
deciziei se confruntă cu aspecte specifice comportamentului social al factorilor
implicaţi în acest proces; astfel apar cîteva particularităţi: în procesul decizional
oamenii se orientează în funcţie de interese, intenţii subiective, sisteme de va-
lori la care aderă etc. Interacţiunea factorilor sociali creează situaţii complexe,
dificil de definit; rezolvarea problemelor se face prin depăşirea contradicţiilor
dezvoltării, în spatele cărora sînt actorii sociali, adică oamenii.
Dintre abordările privind procesul decizional două sînt mai însemnate:
a lui P. Drucker şi a lui T. Paterson. Prima dintre aceste abordări reţine cinci
faze distincte în adoptarea deciziei: definirea problemei; analiza; căutarea
diferitelor soluţii posibile; alegerea celei optime; transformarea deciziei în
acţiune eficace. A doua abordare enumeră o serie de activităţi (autorul le nu-
meşte ,,etape”): informaţia receptată, analizată şi sintetizată, apoi luarea deci-
ziei. Aceste etape pot fi rezumate la patru: culegerea informaţiei, formularea
concluziilor, decizia şi executarea. Există şi alte abordări ca cea a lui H. Si-
mon, care descompune procesul decizional în „faze”: găsirea ocaziilor pentru
luarea deciziilor; descoperirea cursului posibil de acţiune şi alegerea dintre
alternative; informarea – căutarea ocaziilor pentru a lua decizia; cercetarea
– aflarea căilor, alegerea căii optime, evaluarea alegerii făcute.

Etapele procesului decizional


Etapele procesului decizional au fost prezentate în mod divers ca denu-
mire, număr şi conţinut. Nu este aici locul să fie prezentate toate punctele de
vedere, de aceea vom face o sinteză cît mai completă.
Prima etapă este identificarea (stabilirea) şi analiza problemei de rezol-
vat, adică sesizarea necesităţii, găsirea adevăratei probleme, diagnosticarea
şi definirea ei, regulile de respectat, acordarea de timp suficient investigaţii-
lor, delimitarea scopului de mijloace. Este ştiut că orice proces decizional se
declanşează atunci cînd în activitatea managerială a apărut o problemă care
trebuie rezolvată. Aici sînt importante două aspecte: primul – definirea exactă
a naturii şi dimensiunilor problemei, fapt pentru care se şi folosesc metode şi
tehnici; al doilea – deliberarea, justificată de faptul că în procesul prelucrării
datelor se iau în consideraţie diversele laturi ale problemelor studiate, fără a
229
Capitolul VIII

uita ceea ce se ştie de multă vreme: o problemă bine pusă este deja pe jumă-
tate rezolvată.
Deoarece managementul este un proces de corelare a obiectivelor şi
resurselor, devine importantă clasificarea problemelor nesoluţionate după
importanţa lor. Disponibilitatea anumitor resurse şi mijloace de acţiune în-
deplineşte un rol limitativ în selectarea problemelor şi implicit în stabilirea
de priorităţi în rezolvarea lor. Cu acest prilej se soluţionează şi alte aspecte.
De exemplu: cine trebuie să ia decizia, cine o transpune în fapte şi cine mai
trebuie informat.
A doua etapă a procesului decizional este stabilirea obiectivelor, despre
care s-a vorbit şi la care vom reveni.
Cea de-a treia etapă este informarea, culegerea, selectarea şi analiza
informaţiilor necesare elaborării deciziei. Este una dintre etapele de bază
ale acestui proces, în care sintetizarea esenţialului este o condiţie de primă
importanţă. Decidentul are nevoie acum de o imagine a întregii situaţii; creşte
importanţa diagnozei şi, pe lângă unele păreri şi convingeri personale, aran-
jarea raţională a datelor şi informaţiilor evocă şi existenţa unei logici proprii
acestui proces. Tratarea datelor şi a informaţiilor înseamnă de fapt toate ope-
raţiile – de la culegere pînă la prelucrare prin mijloacele de care se dispune:
automate, mecanice sau manuale, procese desfăşurate după legi, principii,
norme şi procedee, inclusiv experienţa proprie şi a altora, estimînd tot timpul
eficienţa.
Cea de-a patra etapă este cea a variantelor de acţiune, de soluţii posibi-
le, cu avantajele şi dezavantajele respective. Elaborarea mai multor variante
de soluţii este bine-venită: cu cît numărul acestora este mai mare, cu atît este
mai dificilă alegerea variantei optime, dar se creează avantajul pentru rezulta-
te mai bune. De aceea, este benefic a nu se renunţa chiar de la început la acele
variante care nu corespund cu dezideratele afirmate.
Evaluarea variantelor are în vedere: experienţe trecute cu valoare ce poa-
te fi mult redusă cînd se produc schimbări rapide; cercetarea ştiinţifică ce ofe-
ră metode şi tehnici evoluate; tehnica de calcul cu ajutorul căreia se pot folosi
tehnici generale cum sînt modelarea, stimularea şi programarea; măsurări cu
unităţi de măsură băneşti, rate de investiţii etc. Există şi mulţi factori calita-
tivi, greu de cuantificat. În acest caz se face apel la diverse matrice şi alte mij-
loace care pun în evidenţă varianta optimă, folosind capacitatea decidenţilor
de a modifica şi combina factorii calitativi cu cei cantitativi.
Alegerea variantei (soluţiei) optime de acţiune constituie cea de-a cincea
etapă a unui proces decizional, care poate fi denumită fără ezitare adoptarea
deciziei cu care se încheie pregătirile, adică elaborarea. Alegerea semnifică op-
230
Procesul decizional în conducere

ţiunea, reţinerea uneia din variante, urmărind optimul decizional. Această op-
ţiune aduce rezultate bune cu cheltuieli mici, dacă analiza nu se reduce la „da”
şi „nu”, ci pătrunde adînc în investigarea avantajelor şi dezavantajelor. Varianta
optimă are valoare mare, deoarece angajează resursele factorilor decidenţi.
A şasea etapă este comunicarea (transmiterea) deciziei către cei care ur-
mează să o execute, ceea ce presupune o pregătire în acest sens: decidenţii
trebuie să coordoneze desfăşurarea acţiunilor potrivite deciziei, să o motiveze,
pentru ca ea să devină accesibilă, înţeleasă şi acceptată. Cu acest prilej se indică
procedeele şi metodele adecvate celor cuprinse în conţinutul acesteia, asigu-
rîndu-se cadrul organizatoric operaţional menit să finalizeze decizia. În această
etapă începe şi acţiunea de control asupra executării celor hotărîte. Deci, activi-
tatea decizională este nu numai proces, ci şi act care implică planificare, organi-
zare, control şi în toate împrejurările, analiza consecinţei deciziei luate.
A şaptea etapă este aplicarea deciziei, cu stabilirea programului de
măsuri, evaluarea cheltuielilor angajate, delimitarea responsabilităţilor, pre-
cizarea procedeelor de raportare a realizărilor, efectuarea corectărilor cînd
apar probleme noi. Realizarea deciziei presupune un ansamblu de acţiuni cu
termene şi responsabilităţi, dispoziţii detaliate pe baza cărora decizia capătă
forţă de act normativ obligatoriu. Pentru aceasta decidentul trebuie să ştie a
asculta, a duce tratative şi a delega.
Procesul decizional poate fi considerat un set de cunoştinţe şi practici
profesionale în vederea clarificării logice a problematicii deciziei. Unii speci-
alişti au semnalat astfel existenţa, în fapt, a două procese – unul de sintetizare
şi al doilea de multiplicare, fundamentînd şi o altă succesiune a procesului
decizional, pe faze a ciclului informaţie–decizie–acţiune, avînd elemente de
modelare şi analiză.

8.5. Fazele tehnologico-funcţionale ale


procesului de conducere
Elaborarea şi adoptarea deciziilor de conducere (prima fază
tehnologico-funcţională a procesului de conducere)
Elaborarea şi adoptarea deciziilor sînt principalele funcţii şi proceduri
care determină desfăşurarea ulterioară a procesului de conducere şi în special
rezultatul activităţii de conducere.
Eficacitatea funcţionării sistemului de acordare a ajutorului medical de-
pinde în mare măsură de calitatea deciziilor adoptate, de aceea ştiinţa con-
231
Capitolul VIII

ducerii priveşte elaborarea lor drept un lanţ de bază şi extrem de important


în activitatea conducătorului. Din această cauză se studiază aspectele poli-
tic, social, medical, economic, de drept, organizaţional etc. ale deciziilor de
conducere. Un rol important în acest sens îl au şi alte ştiinţe, de exemplu,
psihologia.
Deciziile de conducere sînt rezultatul unui act psihologic. Acesta este, în
primul rînd, produsul activităţii unei persoane sau a unui grup de persoane.
Chiar şi în condiţiile unor posibilităţi obiective egale, eficacitatea deciziilor
de conducere depinde, în ultimă instanţă, de particularităţile individual-psi-
hologice ale persoanei care le adoptă. În al doilea rînd, deciziile trebuie să
impulsioneze activitatea fiecărui colaborator şi a întregului colectiv. Pentru
a influenţa asupra subalternilor, trebuie de ţinut cont de particularităţile lor,
deoarece executorul este o personalitate cu propriile păreri, dorinţe, necesi-
tăţi obiective, care influenţează perceperea fiecărei sarcini şi probleme. În al
treilea rînd, deciziile sînt influenţate de condiţiile social-psihologice în care se
află conducătorul şi subalternul.
Elaborarea şi adoptarea deciziilor sînt strîns legate de factorii psiholo-
gici, care influenţează caracterul deciziilor, oferă posibilitatea de cunoaştere
a naturii lor şi permit îmbunătăţirea conducerii sistemului şi subsistemelor.
Aşadar, factorul uman este cel mai important în procesul de adoptare şi exe-
cutare a deciziilor.
Decizia ţine de domeniul operaţiilor creative în activitatea de conduce-
re, deoarece ea este o activitate logică de gîndire, îndeplinită, de exemplu,
de medicul-şef împreună cu aparatul de conducere. Elaborarea şi adoptarea
deciziilor este legată de particularităţile emoţional-psihologice ale personali-
tăţii conducătorului. Fiind o operaţie de conducere, decizia urmează a fi bine
organizată şi dirijată cu ajutorul statutului de serviciu şi al normelor legale.
Oricît de tehnologizat ar fi procesul adoptării deciziilor, conducerea ră-
mîne un proces de creaţie, de căutare a ceva nou, în care – împreună cu me-
todologia de sistem şi metodele formalizate de generalizare – au o anumită
importanţă curajul, spiritul de observaţie, voinţa, perseverenţa în urmărirea
unui scop.
În timpul luării unei decizii, conducătorul are de a face cu sarcini care se
deosebesc după gradul de dificultate (simple, complicate şi extrem de compli-
cate), gradul de determinare (previzibile, greu de prevăzut şi imprevizibile),
dinamică (statice şi dinamice).
Procesul de adoptare a deciziilor presupune folosirea în practică a teorii-
lor deciziilor raţionale, psihologice, combinate şi a teoriei jocurilor. La baza
teoriei deciziilor raţionale stă un anumit algoritm de acţiuni (logic sau cu
232
Procesul decizional în conducere

ajutorul asigurărilor de program ale sistemelor tehnice), în timp ce teoria psi-


hologică se bazează pe cunoştinţe, experienţă, intuiţie şi pe modul de gîndire
(logic şi lateral).
O altă teorie contemporană de adoptare a deciziilor este teoria jocurilor.
După cum ne demonstrează practica, metodele pur tehnice de pregătire
a deciziilor de conducere nu sînt întotdeauna profesionale, eficiente şi social-
mente condiţionate, din această cauză astfel de decizii au de cele mai multe
ori rezultate negative. Deci, pentru soluţionarea problemelor neordinare, com-
plicate, este necesară o metodă mixtă de căutare a căilor optime de dezvoltare
a sistemului, bazată pe rezultatele practicii şi pe înţelegerea ei teoretică; este
necesară analiza şi prognoza, propuneri concrete, un concept integru şi logic.
În acest sens, apare necesitatea de a include în procesul de pregătire a deci-
ziilor un număr mare de participanţi, de a-i informa despre părerea celorlalţi,
de a descoperi diferite puncte de vedere, interese, de a le coordona şi integra.
Pentru a mări motivarea deciziei, posibilitatea de alegere a deciziei optime
din mai multe variante şi pentru a înlătura subiectivismul, la prima etapă de
elaborare a deciziei se permite confruntarea opiniilor specialiştilor. De ase-
menea, este necesară elaborarea şi perfecţionarea mecanismelor care asigură
condiţiile pentru pregătirea deciziilor. În practica de conducere, la elabora-
rea şi adoptarea deciziilor colective se recomandă folosirea diferitor metode.
Printre metodele care s-au dovedit a fi eficiente în practica de conducere sînt
„atacul mental”, discutarea şi dezbaterea publică, votarea „pentru/împotrivă”,
jocul de afaceri, metoda dinamicii de grup, a analizei situaţionale ş.a.
Cea mai democratică metodă de elaborare a unei decizii în comun este
discuţia ca o metodă publică de dezbatere a unei probleme. Particularitatea
acestei metode constă în faptul că la începutul discuţiei se formează diferite
moduri de tratare a problemei concrete. Anume existenţa diverselor păreri,
poziţii, deseori conflictuale, serveşte drept bază pentru folosirea discuţiei la
elaborarea deciziei de conducere. Această metodă constă în prezentarea pro-
blemei şi discutarea publică a căilor de soluţionare a ei, alegerea în comun a
variantei optime. Discuţia presupune prezentarea liberă de către participanţi
a poziţiilor lor, confruntarea căilor de soluţionare, discutarea avantajelor şi
dezavantajelor, fapt ce necesită o organizare corespunzătoare a lucrului în
comun, anumite procedee metodice, cunoştinţe şi deprinderi.
Totuşi, dezbaterea publică a problemelor în procesul de comunicare ne-
mijlocită a participanţilor atrage un cerc relativ restrîns de colaboratori. Dacă
este necesar de evidenţiat şi de coordonat interesele diferitelor servicii, gru-
puri profesionale, subsisteme, atunci are loc un schimb de păreri, care cuprin-
de întregul sistem al unui sau altui nivel, se ajunge la fiecare membru al co-
233
Capitolul VIII

lectivului. Doar cu ajutorul acestei metode este posibilă pregătirea deciziilor,


care exprimă şi uneşte interese şi poziţii diferite.
Esenţa metodelor de discutare publică rezidă în faptul că structurile de
conducere se confruntă cu opinia publică, ceea ce este extrem de important
în condiţiile de democratizare şi descentralizare a conducerii. Anume această
opunere de idei previne adoptarea deciziilor departamentale subiective, cre-
ează anumite garanţii pentru a preveni acţiunile arbitrare şi, în acelaşi timp,
deciziile luate sînt în concordanţă cu interesele obşteşti. După cum a demon-
strat practica, metodele de dezbatere publică trebuie folosite nu doar în situa-
ţii tensionate; ele trebuie să devină un instrument permanent de pregătire a
celor mai importante decizii sociale de conducere.
Metoda votării „pentru/împotrivă” este una de alegere a variantei opti-
me de soluţionare a problemei. Această metodă poate fi folosită pe scară lar-
gă, fiind recomandată pentru discutarea şi adoptarea unor sau altor concepţii,
a variantelor intermediare de soluţionare a problemei ş.a. Pentru rezolvarea
problemelor speciale, ce ţin de domenii înguste, se formează un juriu alcătuit
din experţi. În prealabil, cu ajutorul altor metode, se determină variantele po-
sibile de soluţionare a problemei care se prezintă juriului pentru examinare.
Pentru fiecare variantă se găsesc reprezentanţii poziţiei „pentru”, care vor
apărea în calitate de apărători ai acestei variante, şi tot atîţia reprezentanţi
ai poziţiei „împotrivă”. La prima etapă, reprezentanţii conceptelor opuse îşi
aduc argumentele pe rînd, fixîndu-le într-un tabel al dovezilor. În cea de-a
doua etapă, reprezentaţii conceptelor „pentru” şi „împotrivă” se schimbă cu
rolurile. Membrii juriului dau note pentru fiecare variantă, pe baza cărora se
aleg variantele necesare. La etapa finală, juriul formează din componenţa sa
subgrupe care, independent una de alta, se ocupă de perfecţionarea variante-
lor adoptate. Metoda de votare „pentru/împotrivă”, cu anumite perfecţionări,
poate fi folosită pentru alegerea şi adoptarea deciziilor dificile, de importanţă
socială. În acest caz, metoda este determinată de formele organizaţionale ale
instituţiilor puterii.
Jocul de afaceri reprezintă o metodă complexă, care cuprinde toate eta-
pele procesului de pregătire şi adoptare a deciziei de conducere. Ea poate
fi folosită în cazuri dificile, pentru situaţii problematice, care necesită cola-
borarea dintre mai multe servicii, secţii, departamente şi organizaţii obşteşti
cointeresate.
Scopul principal al jocului de afaceri este organizarea activităţii comune
a participanţilor la soluţionarea problemelor, astfel încît să confrunte real-
mente interesele lor, să descopere poziţiile care impun apărarea intereselor
comune sau ale unui grup, să ajute participanţii să se audă şi să se înţeleagă,
234
Procesul decizional în conducere

să găsească o cale pentru coordonarea acţiunilor, să mobilizeze capacităţile


comune pentru a obţine deciziile necesare, indiferent de prejudecăţile de ser-
viciu.
Jocul de afaceri se practică în colectiv. El reprezintă o imitare a unei si-
tuaţii concrete de afaceri, necesare pentru elaborarea deciziei de conducere în
cadrul unui grup. Pentru ca jocul de afaceri să fie productiv, se folosesc dife-
rite mijloace de organizare a lucrului în grup. Succesul activităţii depinde de
modalitatea de formare a grupului, deoarece în momentul formării grupului
se pun bazele specializării acţiunilor membrilor săi, se desemnează metodele
şi formele de coordonare şi integrare. În acest caz este foarte important de
ales specialişti care ar putea face faţă situaţiei problematice examinate.
Jocul de afaceri oferă participanţilor posibilitatea de a obţine deprinderi
de soluţionare a problemelor de conducere concrete, cu care se confruntă de-
seori în practică.
După cum am menţionat, adoptarea deciziei de conducere este o ope-
raţie logică. În final, competenţa deciziei depinde de experienţa şi educaţia
conducătorului care, luate împreună, formează aşa-numitul nivel de înţele-
gere. Acesta reprezintă o caracteristică extrem de stabilă a intelectului, eva-
luată după criteriul Piter (,,Fiecare individ aspiră spre nivelul incompetenţei
sale”).
Conducătorul care rămîne un timp îndelungat la acelaşi nivel intelectual,
la un moment dat, nu va mai putea evalua la justa valoare deciziile adoptate
de el. Metodele mai eficiente, performante pot părea lipsite de importanţă şi
suspectate că ar provoca încurcături.
Cu cît este mai mare experienţa conducătorului şi cu cît este mai bună
pregătirea profesională, cu atît mai profund înţelege el procesele din colectiv;
cu atît mai exacte sînt deciziile lui şi mai bune rezultatele. Situaţii tensionate
apar în colectiv atunci cînd se confruntă niveluri foarte diferite de înţelegere
a problemelor, adică niveluri intelectuale diferite ale persoanelor oficiale.
Pericolul unor astfel de situaţii constă în respingerea reciprocă a ideilor ca
fiind „greşite”.
Pe lîngă instruire, un rol important în luarea deciziei îl joacă claritatea şi
echilibrul evaluărilor şi raţionamentelor conducătorului, care se obţin în pro-
cesul de muncă. În opinia psihologilor, cumpătarea necesară unui conducător
apare după 45 de ani (o regulă care poate avea şi excepţii). Conform datelor
statistice, pentru majoritatea ocupaţiilor care necesită o anumită sistematizare
sau răbdare se pretează oamenii cu vîrsta cuprinsă între 50 şi 60 de ani.
Aşadar, decizia este punctul principal în conducere. Ea va fi competentă
în cazul conducătorului care cunoaşte nu numai tehnologia şi particularităţile
235
Capitolul VIII

de funcţionare a sistemului condus, economia, dar şi psihologia socială; cu-


noaşte teoria organizării cercetărilor sistematice şi poate folosi cunoştinţele
sale în practică.
Adoptarea deciziilor prevede folosirea metodologiei sistemice. În pro-
cesul de colectare şi prelucrare a informaţiei conducătorul se foloseşte de
abordarea şi analiza sistemică, ceea ce permite determinarea direcţiilor de
dezvoltare şi a alternativelor lor în cazul diferitelor acţiuni externe asupra
obiectului. Determinînd varianta optimă de decizie, conducătorul foloseşte
întotdeauna, conştient sau inconştient, un anumit model de conducere, con-
struit în conformitate cu legităţile cercetărilor de sistem. Orice acţiune pozi-
tivă a conducerii într-un domeniu poate avea în acelaşi timp urmări negative
pentru alte domenii. De aceea, „avantajul” deciziei este o noţiune relativă.
Optimizarea deciziei semnifică o astfel de distribuire a profitului, care cores-
punde în cel mai bun mod intereselor sistemului în întregime. În acest sens,
decizia optimă corespunde intereselor de bază ale fiecărei subdiviziuni, chiar
dacă interesele personale sînt ignorate.
Un nivel înalt de optimizare a deciziilor practic nu este posibil de atins
prin alte metode decît prin abordarea sistemică. Ea oferă posibilitatea de a
construi un model pe baza cunoştinţelor existente despre procesul condus,
care vor ajuta la prognozarea comportării viitoare a obiectului şi, astfel, la
determinarea celui mai raţional mod de acţiune (strategia şi tactica).
Asupra elaborării şi adoptării deciziilor de conducere influenţează mulţi
factori, printre care vom enumera:
I. Factori generali:
1) factori simpli de ordin economic;
2) aspectele politice ale măsurilor aplicate;
3) gradul de organizare a sistemului;
4) profesionalismul şi competenţa;
5) nivelul de asigurare informaţională;
6) interesele personal-motivaţionale;
7) caracterul situaţiei de conducere.
8) alţi factori de ordin secundar (relaţiile cu instanţele superioare, au-
toritatea, statutul administrativ şi competenţa, satisfacţia de muncă
ş.a.)
II. Factori personali:
1) particularităţile gîndirii logice a conducătorului şi a persoanelor ofi-
ciale;
2) particularităţile emoţional-psihologice şi trăsăturile personalităţii
conducătorului;
236
Procesul decizional în conducere

3) gradul de înţelegere a situaţiei de conducere de către conducător şi


colaboratori;
4) gradul de independenţă a aparatului de conducere şi a persoanelor
oficiale;
5) caracterul relaţiilor de afaceri care s-au stabilit în aparatul de condu-
cere;
6) stilul conducerii;
7) condiţiile social-psihologice în care se află conducătorul şi subalter-
nii.

Planificarea realizării deciziilor de conducere (faza a doua tehnologico-


funcţională a procesului de conducere)
După adoptarea deciziei, conducătorul împreună cu organul de condu-
cere este obligat să elaboreze un mecanism de realizare a acesteia, adică să
înfăptuiască şi să aprobe planul de aplicare în practică. Realizarea planului
constituie prerogativa colaboratorilor organului de conducere şi poate ţine de
competenţa conducătorului sau a oricăreia dintre persoanele responsabile, dar
poate fi aprobată numai de persoana care l-a semnat.
Cu ajutorul planului de realizare a deciziilor, programul general de ac-
tivitate se împarte în grupe individuale şi în sarcini individuale pentru exe-
cutori concreţi. Pentru îndeplinirea acestei sarcini sînt necesare cunoştinţe
profunde privind abilităţile profesionale ale colaboratorilor, forţele existente,
mijloacele şi metodele de executare, condiţiile de lucru etc.
Greşelile de determinare a caracterului, volumului sau conţinutului sar-
cinii reduc eficacitatea deciziei. Pentru evitarea acestor greşeli trebuie de ţinut
cont de unele reguli. În special, este necesar de a face deosebire între ordin
sau alte acte normative şi plan. În ordin se reflectă scopul, resursele, direcţia
activităţii şi modelul definitiv, adică ordinul prevede răspunsul la întrebarea
„Ce trebuie de făcut?”. Cu alte cuvinte, el conţine strategia în ceea ce priveşte
conducerea sistemului.
Spre deosebire de ordin, planul constă din operaţiile de lucru, de gestiune,
care trebuie de executat, pentru a atinge obiectivele, adică rezultatele definitive.
Scopul său este de a răspunde la următoarele întrebări: „Cine, ce, cum, în ce
ordine îndeplineşte şi cu cine cooperează? Cui raportează? Cine controlează
îndeplinirea lucrului, acordul şi aprobarea termenelor de executare?” ş.a. Cu
alte cuvinte, în plan trebuie să fie reflectată tehnologia atingerii scopului.
Paralel cu faza de adoptare a deciziilor, în procesul de conducere un
rol important îl are faza de planificare a realizării acestor decizii, în limitele
căreia se determină modul, căile, formele de lucru, se înfăptuieşte alegerea
237
Capitolul VIII

executorilor, concretizarea sarcinilor etc. Conţinutul activităţii desfăşurate în


această fază a procesului de conducere este redat în figura 8.5.

Scopul–decizia–scopul

Modul Căile Modelele Formele

Fig. 8.5. Elementele planificării realizării deciziei

Documentul care asigură partea organizaţional-legală şi mecanismul în-


deplinirii deciziilor de conducere este planul de realizare. El trebuie elaborat
pentru fiecare decizie introdusă în sistemul de gestiune, sub formă de anexă.
Planul de realizare a deciziei de conducere (PRDC) contribuie:
a) la diviziunea muncii între toţi specialiştii, în conformitate cu posturile
ocupate şi cu cerinţele de lucru, astfel încît să fie posibilă înfăptuirea
actului concret normativ-legal;
b) la alegerea atît pentru subaltern, cît şi pentru conducător a unei varian-
te optime de atingere a scopului, a unor căi eficiente, moduri, forme
şi metode adecvate de lucru;
c) la sporirea disciplinei, a responsabilităţii şi permite controlul persoa-
nei responsabile.
De aceea, după emiterea ordinului, toţi executorii inclusiv conducătorul
trebuie să purceadă la îndeplinirea planurilor personale, conform sarcinilor care
le corespund. Planul de realizare a deciziilor de conducere are la bază urmă-
toarele componente: acţiunile de realizare, executorii responsabili, termenele
şi nota de executare. La sfîrşitul anului, trebuie analizată executarea PRDC.
Pentru aceasta, urmează să fie puse la punct ordinele, adică înfăptuită o revizie
amănunţită a actelor normative, ţinînd cont de principiul documentului unic,
adică trebuie să fie un singur document conform sectorului de lucru.
Una dintre cele mai importante sarcini în realizarea deciziei este stabi-
lirea relaţiilor armonioase între structurile funcţionale, între secţii, între par-
ticipanţii la procesul de conducere. Cînd este vorba de executarea sarcinilor,
uneori în colectivul de subordonaţi apar neînţelegeri. Sarcina conducătorului,
a organului de conducere este de a minimiza divergenţele de opinii, a coordo-
na acţiunile, asigurînd executarea sarcinilor într-un timp scurt, adică faza de

238
Procesul decizional în conducere

coordonare începe din momentul determinării executorilor, a ordinii şi terme-


nelor de realizare.
Coordonarea, ca funcţie de conducere, conţine mai multe elemente: cla-
rificarea scopului, alegerea executorilor, determinarea termenelor de execu-
tare, corectarea şi controlul executării, analiza calităţii executării, stimularea
lucrului.
Organizarea realizării deciziilor începe, de obicei, cu punerea la punct a
scopului, deciziei concrete şi a rezultatelor posibile. Propaganda de adoptare
a deciziei trebuie să fie cu atît mai largă cu cît mai multe persoane vor fi pen-
tru a o realiza. Dacă decizia are un caracter principial pentru colectiv, atunci
programul de acţiuni trebuie discutat la şedinţa colectivă.
Decizia şi sarcinile trebuie aduse la cunoştinţa executorului în formă de-
taliată, accesibilă, pentru ca el să ştie nu numai ce să facă, dar şi cum să facă.
În acelaşi timp, indicaţia nu trebuie să fie prea detaliată, pentru a nu lipsi exe-
cutorul de iniţiativă independentă şi creativitate în lucru.

Reorganizarea sistemului în scopul realizării deciziilor de conducere


(faza a treia tehnologico-funcţională a procesului de conducere)
Studierea activităţii sistemului de acordare a asistenţei medicale, precum
şi a organelor administrative şi instituţiilor medicale a arătat că după alegerea
şi semnarea variantei optime ultima decizie, de regulă, se înregistrează ne-
întîrziat după o schemă de îndeplinire (se anexează numărul, se indică data,
se tirajează etc.) şi se transmite pentru executare. Din punctul de vedere al
teoriei şi practicii administrative, aceasta este o tactică greşită, deoarece nu
se iau în consideraţie condiţiile principiale – cerinţele organizării unui sis-
tem şi unui proces administrativ. Anume, nivelul de pregătire şi capacitatea
sistemului de a elabora o altă decizie, (un nou program strategic) şi planul
realizării ei (un program tactic). Deşi este bine organizat şi ritmic funcţional,
sistemul nu întotdeauna poate îndeplini noi programe, sarcini şi cerinţe. Prin
urmare, decizia de conducere, înainte de a fi lansată, în afară de planul de rea-
lizare – prima condiţie de lansare trebuie să respecte cea de-a doua condiţie
– reorganizarea sistemului cu luarea în considerare a specificului problemei
de soluţionat. Aceasta şi este cea de-a treia fază tehnologico-funcţională a
procesului de conducere. Cu părere de rău, în practică acestei activităţi nu i se
acordă suficientă atenţie din partea conducătorului.
Conducerea, pe baza abordării complexe a sistemului, trebuie să asigure
şi să perfecţioneze unitatea structural-funcţională a sistemului, să descopere
şi să elimine impedimentele din calea atingerii scopului, să neutralizeze re-
zistenţa din interiorul sistemului şi din afara lui. În procesul de reorganizare a
239
Capitolul VIII

sistemului trebuie de luat în consideraţie unele particularităţi legate de reali-


zarea procesului de conducere.
Reorganizarea presupune:
• confirmarea domeniului şi dimensiunilor activităţii sistemului în li-
mitele deciziei luate;
• determinarea schemelor adecvate de activitate;
• revederea necesităţilor şi schemelor informaţionale care ar asigura
conducerea;
• orientarea colectivului spre o îndeplinire eficientă a sarcinilor în ter-
menul stabilit;
• crearea condiţiilor pentru o activitate de administrare şi de producţie
legată nemijlocit de realizarea deciziei de conducere şi planul de rea-
lizare;
• asigurarea confortului psihologic în întregul colectiv sau în grupul
de colaboratori implicaţi nemijlocit în realizarea deciziei luate şi a
planului de realizare.
Deci, în procesul de reorganizare a sistemului, în scopul realizării deci-
ziilor luate de conducător sau de aparatul de administrare, este necesar de a
efectua o analiză comună a acţiunilor potenţiale ale colectivului, de a analiza
variantele posibile, de a concentra eforturile în diverse direcţii de activitate.
Reorganizarea sistemului asigură totodată organizarea lui. În acest scop,
se aplică o metodă de abordare care include şase aspecte: sistemic-constitu-
tiv; sistemic-funcţional; sistemic-structural; sistemic-integrator; sistemic-co-
municaţional; sistemic-istoric.
Aspectul sistemic-constitutiv presupune plenitudinea conţinutului siste-
mului şi a componentelor lui de bază în conformitate cu decizia luată şi
planul de realizare. Eroarea de calcul în determinarea conţinutului sistemului
poate duce la eşecul tuturor eforturilor legate de elaborarea şi luarea deciziei
de conducere. Pentru ca aceasta să nu se întîmple, este necesară o analiză
complexă a sistemului. Rezultatele analizei dau posibilitate de a soluţiona
problema determinării componentelor care sînt necesare pentru ca sistemul
să îndeplinească cu succes orice sarcină sau program de acţiuni în limitele
deciziei de conducere concrete (direcţia strategică de activitate a sistemului,
subsistemului) şi ale planului de realizare (direcţia tactică de activitate a sis-
temului, subsistemului).
Aspectul sistemic-funcţional de abordare a sistemului prin reorganizare
presupune determinarea statutului de serviciu al fiecărui funcţionar; tipul sub-
ordonării de serviciu în funcţie de postul ocupat, tipul de conducere sau speci-
ficul sarcinilor de conducere soluţionate, delegarea împuternicirilor şi obliga-
240
Procesul decizional în conducere

ţiilor suplimentare, întocmirea pachetelor de documente pentru mecanismele


concrete de conducere şi modelele de activitate, determinarea volumului şi
criteriilor de evaluare a muncii; prelucrarea unor situaţii suplimentare (în li-
mitele celor prezente), elaborarea documentelor necesare, cum ar fi instrucţii,
recomandări metodice, modele tehnologice etc.
Aspectul sistemic-structural presupune rezolvarea problemelor legate
de reorganizarea legăturilor interne dintre componente, luînd în considera-
ţie specificul şi particularităţile deciziei. Este necesară revederea conţinutului
documentelor, în care trebuie de indicat: cine, cu cine, cum, cînd şi unde
acţionează reciproc, ce relaţii de producţie au în cadrul îndeplinirii unei părţi
concrete a deciziei, a planului de realizare. Aici se cer concretizate tipurile
de relaţii dintre persoanele cu funcţii de răspundere şi subalternii din subdi-
viziunile structurale, în funcţie de specificul problemelor de rezolvat, de ca-
racterul şi particularităţile situaţiilor administrative, coordonate cu cerinţele
deciziilor.
Aspectul sistemic-integrator de abordare a reorganizării sistemului pre-
supune concretizarea factorilor care pot menţine integritatea sistemului şi duc
la dezvoltarea lui (factorul uman, colectivul, experienţa transmisă, metodele
moderne, noile posibilităţi tehnice în asigurarea activităţii de muncă, tradiţiile
colectivului, perfecţionarea nivelului profesional al lucrătorilor, reorganiza-
rea structurii, schimbarea funcţiilor etc.).
Aspectul sistemic-comunicaţional de reorganizare a sistemului trebuie să
fie reorientat spre optimizarea relaţiilor sistemului cu mediul, cu alte sisteme pe
verticală şi pe orizontală. Acest deziderat poate fi atins prin concretizarea parti-
cularităţilor activităţilor sistemului în corespundere cu decizia luată şi planul de
realizare, prin studierea părerilor angajaţilor privind raţionalitatea schimbărilor
în legăturile de comunicare externă. Este important de determinat şi de utilizat
cele mai raţionale căi şi metode de comunicare. De asemenea, se recomandă
de a reanaliza şi, după necesitate, de a corecta schemele comunicaţiilor externe
împreună cu executorii ordinului sau planului de realizare.
Aplicînd aspectul sistemic-istoric în reorganizarea sistemului, în cores-
pundere cu situaţia istorică reală, conducătorii trebuie să găsească acei fac-
tori care au influenţat pozitiv asupra sistemului în trecut în rezolvarea unor
asemenea sarcini, să le cunoască plusurile şi minusurile. La argumentarea şi
aplicarea tacticii vechi în noile condiţii este necesar de luat în considerare
experienţa pozitivă din trecut.
Aşadar, aplicînd metoda sistemică şi luînd în considerare cerinţele teo-
riei sistemului, conducătorul, împreună cu aparatul de administrare, fac tot
posibilul pentru ca sistemul, colectivul să poată activa cu succes la realiza-
241
Capitolul VIII

rea acţiunilor programului dat. Astfel, conducătorul adoptă la timp şi în mod


concret decizia dictată de apariţia unei sau altei situaţii, confirmă planul de
realizare a deciziei, ceea ce creează condiţii organizaţional-administrative şi
psihologice necesare pentru reorganizarea sistemului.
Problema reorganizării sistemului şi a părţilor lui trebuie să se afle în
atenţia permanentă a conducătorilor de toate nivelurile. Pînă cînd conducăto-
rul nu se va convinge de deplina capacitate a sistemului de a realiza deciziile
concrete de administrare, se interzice categoric de a adopta o nouă decizie.
Această decizie şi planul de realizare a ei se pot discuta numai după etapa de
reorganizare a sistemului.
După îndeplinirea acestor două condiţii de lansare a deciziei pentru exe-
cutare (prelucrarea planului şi reorganizarea sistemului), aparatul de condu-
cere şi colectivul purced nemijlocit la realizarea în practică a fazelor a treia şi
a patra tehnologico-funcţionale ale procesului de conducere.

Reglementarea sistemului în scopul realizării deciziilor de conducere


(faza a patra tehnologico-funcţională a procesului de conducere)
Necesitatea reglementării sistemului apare în procesul realizării unor sau
altor decizii administrative, legate de următoarele probleme: unii conducători
consideră că regularizarea, care presupune aplicarea corectivelor în activita-
tea sistemului în limitele deciziei concrete, poartă un element entropic, ceea
ce îi reduce autoritatea. În realitate, faptul includerii unor schimbări în activi-
tatea sistemului nu este un factor destabilizator şi nu influenţează asupra auto-
rităţii conducătorului. Dacă corectivele nu sînt bine gîndite şi nu sînt aplicate
la timp, ele pot destabiliza sistemul cu toate consecinţele respective.
Reglementarea activităţii sistemului presupune luarea în consideraţie a
următoarelor reguli ale managementului. Prima regulă de corectare spune că
informaţia care duce la modificări obligatorii ale proiectului va veni la autor
atunci şi numai atunci cînd vor fi îndeplinite planurile tehnice. Consecinţele
regulii: în cazuri simple, cînd sînt evidente o singură variantă corectă şi o
singură variantă incorectă, deseori e mai raţional să alegi o variantă incorectă,
pentru a începe cît mai repede aplicarea corectărilor iminente. A doua regulă
de corectare spune: cu cît mai inofensive, la prima vedere, par corectările, cu
atît mai mare influenţă vor avea ele ulterior şi cu atît mai multe planuri tehni-
ce vor trebui modificate.
În practica de conducere a sistemului asistenţei medicale se utilizează
şase forme de reglementare a activităţii sistemului: discuţia cu specialiştii şi
persoanele de conducere; sfaturile colegiilor; adunarea funcţionarilor; şedinţe
de producţie; inspecţii; vizite la locul de muncă.
242
Procesul decizional în conducere

Una dintre cele mai răspîndite forme de reglementare a activităţii sînt


şedinţele de producţie, care reprezintă un important element de activitate a
conducătorului şi una dintre cele mai răspîndite forme de administrare. Aces-
te şedinţe oferă posibilitatea de a utiliza raţiunea colectivă, cunoştinţele şi
experienţa specialiştilor pentru rezolvarea problemelor sociale complicate; de
a organiza un schimb de informaţii şi de experienţă acumulată între lucrători
sau subdiviziuni structurale, întreprinderi, instituţii; de a transmite operativ
sarcini concrete executorilor direcţi etc.
Şedinţele de producţie se împart în următoarele tipuri:
1. după nivelul desfăşurării: republicane, regionale, orăşeneşti, raiona-
le, interne (în limitele unei organizaţii sau subdiviziuni structurale
separate);
2. după locul desfăşurării: locale, în deplasare;
3. după specificul problemei analizate: medicală, financiară, ştiinţifico-
practică etc.
4. după periodicitatea desfăşurării: regulat (în fiecare zi, lună, an), care
activează permanent (se adună periodic, dar fără o regularitate pres-
tabilită);
5. după numărul participanţilor: componenţă restrînsă (pînă la 5-7 per-
soane); componenţă largă (pînă la 25-30 de persoane); componenţă
reprezentativă (mai mult de 30 de participanţi);
6. după criteriul de stabilitate a participanţilor: cu o componenţă fixă;
cu participanţi invitaţi după o listă anumită, alcătuită pentru fiecare
şedinţă;
7. după numărul şi caracterul problemelor dezbătute: limitate (neli-
mitate);
8. după stilul desfăşurării: dictatoriale, autocratice, segregative, de dez-
batere şi libere;
9. după importanţa şi conţinutul sarcinilor de rezolvat: conferinţe, se-
minare.
Specialiştii în administrare acordă o atenţie deosebită clasificării şedin-
ţelor de producţie conform scopului de bază şi sarcinilor. Conform acestui
criteriu, se evidenţiază următoarele tipuri de şedinţe:
1. operative – pentru a informa despre starea lucrurilor în prezent în or-
ganizaţie, a prelucra deciziile cu caracter operativ şi a pune sarcinile
corespunzătoare în faţa executorilor;
2. informaţionale – la care se sintetizează anumite informaţii şi se stu-
diază problemele apărute din mai multe puncte de vedere;
243
Capitolul VIII

3. explicative – lucrătorilor li se lămureşte corectitudinea politicii duse


de conducere, îndeosebi în legătură cu apariţia unor sarcini strategice
noi sau cu schimbarea priorităţilor;
4. ştiinţifico-instructive, scopul cărora constă în propagarea unor cunoş-
tinţe, a unor tehnologii inovaţionale şi în ridicarea calificării partici-
panţilor;
5. problematice – se cercetează şi se adoptă decizii colegiale în cazul
apariţiei unor probleme complicate şi stringente.
Ne vom opri la caracteristica unor tipuri aparte de şedinţe de lucru, de
exemplu, după stilul desfăşurării. Particularităţile desfăşurării şedinţelor în
stil dictatorial constau în faptul că de dreptul de vot beneficiază numai con-
ducătorul sau organizatorul şedinţei. Celorlalţi participanţi cuvîntul nu li se
oferă. Conducătorul aduce la cunoştinţa celor prezenţi ordinul sau indicaţiile.
Dezbaterile, ca şi discuţia, se exclud.
La şedinţele autocratice conducătorul sau persoana împuternicită de
acesta intră în dialog cu fiecare dintre participanţi, de exemplu, le pune în-
trebări şi ascultă răspunsurile şi explicaţiile. Restul participanţilor la şedinţă
asistă, neintrînd în dialog. Ca şi în cazul precedent, la acest tip de adunare
raţiunea colectivă lipseşte.
Scenariul desfăşurării şedinţelor segregative este următorul: la început,
conducătorul sau o altă persoană împuternicită de acesta face un raport de
activitate. Dacă adunarea nu începe cu raportul de activitate sau cu proiectul
decizional al participanţilor, se pun întrebări şi se ascultă răspunsurile. Mai
apoi au loc dezbateri pe marginea raportului de activitate, la care cuvînt li se
oferă numai persoanelor care s-au înscris din timp în lista vorbitorilor. Restul
participanţilor nu au posibilitatea de a înainta propuneri. Astfel, mersul şe-
dinţei, precum şi hotărîrile luate sînt sancţionate de către conducător. Practica
demonstrează că acest stil de desfăşurare a şedinţelor este posibil în două ca-
zuri: 1 – al conducătorului puţin competent (el nu admite discutarea problemei
deoarece se teme că-şi va pierde fotoliul); 2 – al conducătorului care dă dovadă
de o înaltă competenţă (nu admite posibilitatea de a fi adoptate hotărîri necalifi-
cate). Desfăşurarea abuzivă a unor astfel de şedinţe duce inevitabil la „răscoala”
aparatului administrativ din cauza motivelor profesional-psihologice.
Şedinţele de dezbatere presupun un schimb larg de păreri prin discutarea
raportului de activitate; decizia se ia în condiţiile regulamentului adoptat de
către majoritatea participanţilor sau de două treimi din numărul lor (de pe
listă sau prezenţi). Acestea sînt cele mai democratice întruniri.
Nu rareori în practica de administrare au loc şi adunări libere. Ele abor-
dează o problemă sau mai multe probleme stringente ale colectivului. Pentru
244
Procesul decizional în conducere

a elimina tensiunea în colectiv privind o anumită problemă, se face o întreru-


pere urgentă şi se dă posibilitate de a discuta problema respectivă. Prezenţa
conducătorului nu este obligatorie. Prin asemenea discuţii decizia poate să nu
fie adoptată. Principalul scop este de a elimina tensiunea, inclusiv din relaţiile
reciproce.
În sistemul de asistenţă medicală din Republica Moldova, în ultimul timp
au o răspîndire largă întrunirile problematice, instructive şi operative. Meto-
dica desfăşurării şedinţelor problematice este analogică cu cea a şedinţelor
de dezbatere, avînd la bază o discuţie liberă şi un număr de idei apărute. La
aşa adunări predomină raţiunea colectivă şi se iau decizii care sînt acceptate,
în mod regulamentar, de majoritatea participanţilor. S-a observat că deciziile
adoptate în condiţii deschise, de regulă, se îndeplinesc.
Şedinţele instructive se desfăşoară pentru transmiterea operativă a in-
formaţiei privind o problemă concretă sau pentru determinarea ordinii ac-
ţiunilor persoanelor cu funcţii de răspundere în limitele situaţiei apărute sau
prognozate. La aceste şedinţe se mobilizează raţiunea colectivă, fiecare are
posibilitatea să obţină explicaţii cu privire la problemele neclare, se discută în
mod colectiv variante ale acţiunilor în comun.
Întrunirile operative, după metodă şi conţinut, se deosebesc de cele două
explicate mai sus. Ele se caracterizează prin aceea că informaţia vine ,,de
jos în sus”, de la subiectul condus la subiectul care conduce. Însemnătatea
acestor şedinţe constă în obţinerea operativă a informaţiei, prioritar din surse
proprii, în reacţionarea operativă cu luarea deciziilor corectate. În cazul în
care conducătorul întîmpină greutăţi în adoptarea deciziilor operative, el are
dreptul şi posibilitatea să revină după o studiere suplimentară a problemei de
care este cointeresat.
Şedinţele operative trebuie să satisfacă următoarele condiţii: a) durata de
cel mult 15 minute; b) prezenţa în cadrul lor doar a colaboratorilor care se află
nemijlocit în subordonare funcţională. De exemplu, medicul principal desfă-
şoară adunarea numai cu adjuncţii medicului-şef şi persoanelor de răspundere
care i se subordonează (economist, jurist, contabilul-şef).
În ultimii ani, mai multe organizaţii, cu excepţia sistemului de asistenţă
medicală, au refuzat la întrunirile operative ca la o metodă caducă de admi-
nistrare. Acumularea informaţiei despre necesităţile de producţie, elaborarea
deciziei, transmiterea acesteia la cei care o execută – toate acestea lucrătorii
aparatului de conducere încearcă să le realizeze fără a convoca subalternii la
adunare. Pentru ca şedinţele de lucru să fie de maximă eficienţă, conducătorul
trebuie să ia în calcul următoarele criterii:
245
Capitolul VIII

1. Şedinţele de producţie sînt apreciate după volumul şi calitatea infor-


maţiei prelucrate. Şedinţa se consideră eficientă dacă volumul de informaţie
la „ieşire” faţă de volumul de informaţie la ,,intrare” este mai mare de 1. Dacă
volumul informaţiei este mai mic de 1, atunci şedinţa nu a fost productivă. O
asemenea situaţie apare în cazul cînd în procesul de pregătire a şedinţei a fost
deja elaborată decizia, care de facto a epuizat problema; participanţii nu au de
adăugat nimic la proiectul deciziei, din cauza că nu sînt suficient de calificaţi
şi nu pot veni cu sugestii.
2. Adunarea este îndreptăţită dacă se ocupă de problemele nesoluţionate,
mai ales de cele care nu pot fi soluţionate de o singură persoană şi necesită
opinia unor specialişti.
3. Şedinţa are menirea de a contribui la ridicarea competenţei informaţio-
nale a participanţilor. Dacă a apărut necesitatea de a convoca adunarea pentru
discutarea unor probleme, trebuie de atras atenţia la volumul de informaţie.
Ea trebuie să fie maximală, concretă, să ţină de miezul problemei.
4. Determinarea cercului de participanţi. Acest criteriu are în vedere că
la adunare trebuie să asiste numai persoanele a căror prezenţă este necesară.
Aşadar, la adunare nu trebuie să participe lucrătorii care, după genul lor de
activitate, nu sînt la curent cu cercul problemelor discutate şi de aceea nu pot
participa la discuţie în cunoştinţă de cauză. Cu atît mai mult aceasta nu este
bine pentru întregul sistem, deoarece oamenii sînt sustraşi de la obligaţiile de
serviciu.
5. Pregătirea pentru şedinţă trebuie să finalizeze cu crearea proiectului de
decizie, acumularea informaţiei în formă de documente, diagrame etc.
6. După pregătirea informaţiei necesare şi stabilirea cercului de partici-
panţi se determină data, locul şi timpul adunării, care trebuie să-i aranjeze pe
toţi şi să nu-i întrerupă de la alte probleme importante. Cel mai bine este ca
adunarea să se desfăşoare la sfîrşitul zilei, dacă problema nu cere o rezolvare
urgentă sau eforturi mari.
7. Adunarea trebuie anunţată din timp. Aceasta va da posibilitate partici-
panţilor să se pregătească şi să-şi planifice ziua sau săptămîna de muncă.
Şedinţa de producţie trebuie să se desfăşoare operativ, fiecare minut tre-
buie folosit util. Cu părere de rău, organizarea şi desfăşurarea acţiunilor de
reglementare în sistemul asistenţei medicale nu sînt lipsite de neajunsuri şi
erori. Cele mai tipice dintre ele sînt următoarele:
1. Lipsa determinării concrete a întrebărilor discutate. Aceasta duce la
faptul că, de exemplu, din zece întruniri organizate în sistemul de asistenţă
medicală numai una este eficientă şi bazată pe practica organizaţiei. În afară
de aceasta, la fiecare adunare apare aşa-numitul ,,balast”, adică acei parti-
246
Procesul decizional în conducere

cipanţi care nu au nici o legătură cu problemele discutate, care constituie


27,3-43,9%. Apariţia ,,balastului” adunării poate fi explicată prin tendinţa
conducătorului de a discuta majoritatea problemelor la adunare. Aceasta şi
alte circumstanţe duc la necesitatea determinării, ca în unele firme din SUA,
a limitei trimestriale, de circa 400 oameni-ore, care sînt evidenţiaţi de condu-
cător pentru a alcătui ,,raţiunea colectivă” (întîlniri, consultaţii, adunări etc.)
în activitatea de conducere.
După cum arată studiile efectuate, 34-47% din adunările şi conferinţele
desfăşurate în sistemul de asistenţă medicală nu sînt legate de necesitatea de
producţie şi problemele discutate nu necesită o rezolvare colegială. Preîntîm-
pinarea unei asemenea situaţii este prezentată în legea lui Hendrixon: „Dacă
problema necesită mai multe întruniri, ele, desigur, vor deveni mai impor-
tante decît însăşi problema” şi axioma Gurda: „La adunări se economisesc
minute şi se pierd ore”.
Eficacitatea adunărilor scade din cauza pregătirii lor slabe, a alegerii in-
corecte a participanţilor. Studiile mărturisesc că 42,0% din adunările comune
şi 26,8% din adunările aparatului de conducere se desfăşoară fără un plan şi o
pregătire minuţioasă; mai mult de o treime din participanţi nu au o legătură
directă cu problemele analizate.
2. Cercul prea larg al persoanelor cu funcţie de răspundere din aparatul
de conducere, învestite cu dreptul de a desfăşura acţiuni de reglementare,
ceea ce conduce inevitabil la dublarea activităţilor, la mituire şi mercantilism
în relaţiile reciproce. De aceea, în regulamentul de organizare a aparatului de
conducere, se recomandă determinarea concretă a persoanei şi a problemei în
legătură cu care are dreptul de a desfăşura acţiuni de reglementare în sistem.
3. Prezenţa tendinţelor de autoapărare, cînd conducătorii încearcă să
se eschiveze de la răspunderea personală, postîndu-se în spatele deciziilor
colegiale.
Teoria şi practica managementului recomandă a rezerva pentru adunări
nu mai mult de 10% din timpul de muncă, în limitele a 45 de minute pe zi. Po-
trivit datelor noastre, conducătorii administraţiei orăşeneşti a organelor de să-
nătate publică zilnic pierd la adunări în jur de 3,8±0,4 ore; medicii principali
din spitalele orăşeneşti, directorii instituţiilor medicale teritoriale – 3,5±0,7
ore, iar medicii principali ai instituţiilor medicale 3,15±0,5 ore.
Pentru reducerea pierderilor de timp la întruniri se recomandă de a elabo-
ra anumite standarde (standard-săptămînă, standard-lună) sau de a coordona
planurile personale cu graficul lucrului conducătorilor.
4. Lipsa unui orar concret al zilei de muncă, ceea ce duce la neproduc-
tivitatea lucrului. De aceea, este necesară elaborarea unui orar al acţiunilor
247
Capitolul VIII

de reglementare bine fundamentat, iar la ordinea de zi trebuie pusă o singură


întrebare, pe marginea căreia urmează să se ia o decizie. Restul problemelor
trebuie soluţionate prin metode organizaţional-funcţionale.
5. Lărgirea neîntemeiată a cercului de participanţi. În procesul pregătirii
unei întruniri de lucru este foarte importantă determinarea corectă a contin-
gentului de participanţi, care sînt capabili să contribuie la rezolvarea proble-
mei analizate.
Numărul participanţilor la adunare trebuie să fie minim, cum cere le-
gea întîi a lui Oulda-Cana: „Eficacitatea adunării este invers proporţională
numărului de participanţi şi timpului pierdut” şi legea a doua: „Cu cît mai
puţină plăcere vă aduce participarea la adunare, cu atît e mai mare probabi-
litatea că va trebui să participaţi”.
Se recomandă de delimitat potenţialii participanţi la fiecare întrunire în
trei grupe:
I – persoane care sînt cointeresate şi au o legătură nemijlocită cu proble-
mele discutate;
II – persoane care au o legătură relativă cu problemele puse în discuţie,
deci prezenţa lor nu este decisivă pentru soluţionarea problemelor;
III – persoane care, din anumite considerente, ar trebui să fie informate
despre hotărîrea luată.
Criteriile de bază folosite la alegerea participanţilor la şedinţă trebuie să
fie competenţa în discutarea problemelor; cointeresarea; capacitatea de a-şi
aduce aportul în rezolvarea problemelor; abilitatea de a coopera, de a lua în
consideraţie interesele diverselor subdiviziuni, servicii în procesul de adop-
tare a hotărîrii.
6. Repetarea ordinii de zi la diferite şedinţe. De exemplu, medicul-şef
desfăşoară o adunare cu discutarea unei anumite probleme, iar peste o pe-
rioadă aceeaşi întrebare este discutată la întrunirea organizată de unul din
adjuncţii săi, apoi specialistul principal prezidează o adunare comună a cola-
boratorilor etc.
7. Pregătirea nesatisfăcătoare a activităţilor de reglementare. Principa-
lul neajuns este că timp de 14 zile pînă la adunare nu se transmit participanţi-
lor documentele şi materialele necesare (tezele raportului, proiectele alterna-
tive de rezolvare a problemei, materialele informative necesare). Alt neajuns
este neinformarea participanţilor despre data, locul, timpul şi ordinea de zi a
adunării.
8. Distragera conducătorilor în timpul întrunirilor (convorbiri telefoni-
ce, întîrzieri, abateri de la temă, discuţii în şoaptă). Aceasta sustrage partici-
panţii şi conferă activităţilor un caracter formal.
248
Procesul decizional în conducere

9. Condiţii nefavorabile sanitar-igienice (insuficienţă de lumină, aerisi-


re, regim neadecvat de temperatură, încăpere incomodă ş.a.).
10. Durata excesivă a activităţilor. Normativele recomandă ca orice în-
trunire să se desfăşoare în decurs de o oră. Analizînd rezultatele psihofiziolo-
gice, s-a făcut următoarea constatare:
• după o oră de lucru participanţii la adunare încep să dea dovadă de
neatenţie;
• după 80 de minute de şedinţă participanţii dau semne de oboseală
fizică (mişcări rapide, gălăgie, discuţii pe teme străine ş.a.);
• după o oră şi jumătate de şedinţă apar semne de depresie (insatisfac-
ţia celui ce iese la tribună, somnolenţă, iritabilitate ş.a.);
• după 2 ore de şedinţă se creează o stare cînd participanţii sînt gata să
voteze orice, numai să părăsească sala de şedinţă cît mai repede.
11. Controlul slab şi lipsa insistenţei de a realiza ceea ce a fost propus la
întrunirile de reglementare precedente.
12. Rezultatele discuţiei nu se formulează sub formă de decizie, iar
aceasta din urmă nu este confirmată de către conducător. Decizia are un ca-
racter de recomandare, de aceea, în cazul urgenţei de producţie, ea se lansează
pentru executare numai prin ordin sau indicaţie.
13. Insuficienţa activităţii şi incompetenţa participanţilor la activităţile
de reglementare.
Pentru buna desfăşurare a întrunirilor, trebuie respectate următoarele re-
guli şi recomandări:
• planificarea graficului adunărilor;
• determinarea numărului întrebărilor incluse în ordinea de zi;
• stabilirea persoanelor invitate să participe la şedinţă;
• limitarea, pe cît este posibil, a grupului de persoane invitat la adunare;
• stabilirea datei şi orei întrunirii;
• informarea din timp a participanţilor despre locul desfăşurării adună-
rii şi ordinea de zi;
• numirea persoanei responsabile pentru organizarea întrunirii;
• stabilirea unui regulament strict;
• alegerea în calitate de preşedinte al adunării a unei persoane compe-
tente, recunoscute ca autoritate;
• întocmirea unui proces-verbal amănunţit, a unei stenograme sau pre-
gătirea unei înregistrări video; limitarea duratei adunării pînă la 60 de
minute;
• asigurarea controlului realizării deciziilor luate, cu informarea despre
executare, de exemplu, la următoarea adunare.
249
Capitolul VIII

Însemnătatea şi actualitatea temei discutate la întrunire trebuie eviden-


ţiate în cuvîntul introductiv, care va dura pînă la 7 minute. Este de dorit să se
scrie tema principală şi consecutivitatea întrebărilor pe tablă sau pe un panou,
pentru ca ele să fie permanent în faţa participanţilor.
Unul dintre procedeele verificate în practică de limitare a duratei şedinţei
este de a anunţa la începutul ei ora exactă a finalizării. Aceasta îi va face pe
participanţi să respecte regulamentul. Tonalitatea unei adunări este dată de
raportul prezentat.
Oratorii trebuie să ştie că un rol important în captarea atenţiei auditorului
le revin primelor 3 minute din discurs. Dacă în acest timp nu se comunică
nimic nou şi interesant, atenţia ascultătorilor slăbeşte şi poate chiar să dispa-
ră. Ea poate fi menţinută doar prin expunerea unor informaţii necunoscute şi
prin crearea situaţiei de problemă. Se ştie că raportul expus din memorie este
receptat de 95% din auditoriu, pe cînd cel ,,citit” numai de 35% din ascultă-
tori. Materialul trebuie formulat prin propoziţii scurte. Astfel, dacă fraza se
prelungeşte fără pauză mai mult de 5,5 secunde sau durează mai mult de 13
secunde, informaţia este însuşită doar de 50% din maturi.
Succesul prezentării unui raport depinde de structura sa. În raport se evi-
denţiază următoarele părţi:
• caracteristica esenţei problemei din punctul de vedere al stării dorite
şi al posibilităţilor reale;
• însemnătatea problemei analizate;
• dificultăţile posibile şi căile de evitare a lor;
• acţiunile întreprinse pentru rezolvarea problemei;
• direcţiile principale asupra cărora este necesar a se concentra în pri-
mul rînd.
Se recomandă a delimita luarea de cuvînt în următoarele părţi:
a) esenţa propunerii;
b) argumentarea;
c) examinarea altor propuneri, în cazul în care permite.
La prezentarea unui raport trebuie să se ţină cont de următoarele aspecte:
1) Concreteţe;
2) Convingere;
3) Material intuitiv (scheme, tabele, diagrame);
4) Respectarea secretului de serviciu şi de stat;
5) Respectarea demnităţii persoanei; poate fi criticată ideea, propune-
rea, dar nu persoana concretă;
6) Pronunţarea clară a cuvintelor şi evitarea cuvintelor de umplutură;
7) Evitarea monotoniei;
250
Procesul decizional în conducere

8) Evitarea cuvintelor cu sens ambiguu, îndeosebi în caracterizarea unei


persoane;
9) Evitarea tonului de mentor;
10) Neadmiterea autoreclamei;
11) Expunerea materialului în mod consecutiv;
12) Expunerea materialului după principiul discuţiei, în limitele temei.
Respectarea normelor etice este unul dintre factorii care asigură efica-
citatea oricărei întruniri. În majoritatea cazurilor, adunarea presupune un
schimb de păreri egal şi corect. Conducătorul unei întruniri trebuie să ştie nu
numai să asculte, dar şi să audă. De aceea, toate punctele de vedere trebuie să
fie ascultate cu răbdare, păstrînd la etapa de discuţie şi de formare a ideilor o
neutralitate deplină, fără a insista asupra punctului său de vedere. Dacă apare
necesitatea de a concretiza esenţa propunerii celui ce ia cuvîntul, atunci se vor
folosi expresii neutre de tipul: ,,Corectaţi-mă, dacă greşesc…” sau ,, Mi se
pare că vorbeaţi despre…”.
O replică dură de tipul ,,Aceasta este absolut greşit”, ,,Gîndiţi-vă ce vor-
biţi”, ,,Nu aveţi dreptate” distruge gîndul şi afectează amorul propriu. În con-
diţii de critică şi înjosire la 93,0% din participanţi apare sentimentul de teamă
să nu nimereacă în situaţia celui criticat.
În procesul discuţiei este important de a crea o atmosferă calmă, de a
utiliza glume, de a manifesta prietenie, atenţie la punerea întrebărilor. Pentru
evitarea reacţiei nedorite din partea celor care iau cuvîntul sau a grupului de
participanţi, toate propunerile trebuie fixate, pentru a le menţiona în cuvîntul
de încheiere, pe care îl ascultă foarte atent întregul auditoriu.
În concluzie putem menţiona:
• întrunirile ocupă un loc important în viaţa noastră profesională. Circa
40,0% din timpul lor de lucru conducătorii îl consacră şedinţelor;
• pentru unele organizaţii şedinţele sunt o sursă de idei noi, de rezolvare
a diverselor probleme şi de creare a strategiei globale a organizaţiei;
• dacă sînt rău planificate şi desfăşurate, şedinţele pot cauza pierderea
surselor financiare, a timpului, energiei etc.
Iată cîteva recomandări utile, care vă vor ajuta să deveniţi un lider mo-
dern, un manager eficient:
1. Întrunirea nu este necesară în următoarele cazuri:
• dacă există posibilitatea de a rezolva problemele apărute prin telefon,
cu ajutorul faxului etc.;
• cînd principalii participanţi nu pot asista la adunare;
• cînd nu există o nouă informaţie necesară pentru înţelegerea şi solu-
ţionarea problemei;
251
Capitolul VIII

• cînd nu sînteţi pregătiţi pentru o discuţie de lucru.


2. Adunarea bine planificată şi desfăşurată poate deveni un stimul exce-
lent pentru înaintarea unor noi idei, evitarea obstacolelor apărute şi determi-
narea unor noi scopuri.
3. Şedinţa este într-adevăr necesară, dacă urmăreşte următoarele obiec-
tive:
• de a explica planul sau proiectul (de a comunica informaţia în acelaşi
timp la toţi, de a sesiza reacţia şi de a obţine propuneri în legătură cu
problema discutată);
• de a le explica salariaţilor sarcinile şi responsabilităţile lor;
• de a raporta despre rezultate importante aparatului de administrare,
unui grup de specialişti sau întregului colectiv;
• de a repartiza proiectele şi de a explica scopurile, de a determina me-
todele de lucru;
• de a găsi un consens sau o susţinere a noii idei (a obţine consimţă-
mîntul pentru realizarea proiectului şi o susţinere financiară);
• de a determina sau a rezolva problema;
• de a găsi un compromis în luarea deciziei;
• de a desfăşura activităţi ştiinţifice sau de instruire;
• de a confirma standardele morale sau de a informa despre succese
(posibilitatea de a ridica moralul celor prezenţi).
4. O adunare fructuoasă trebuie să fie organizată corespunzător. Pentru
aceasta este necesar de a selecta participanţii şi de a avea convingerea că ei
pot asista la întrunire.
5. Este necesar de pregătit un local comod şi aparatajul adecvat temei
propuse spre dezbatere.
6. Trebuie oferită toată informaţia despre ordinea desfăşurării întrunirii,
tema, durata, locul, ziua, ora etc.
7 . O adunare reuşită va dura nu mai mult de o oră.
8. Se prelucrează un volum mare de informaţie, de aceea ea trebuie să fie
accesibilă. Materialul ilustrativ este un element foarte important şi determină
în mare măsură randamentul şedinţelor.
9. Sursele selectate corect pot fi utilizate eficient numai de un orator
experimentat.
10. Tendinţa de a deveni liderul întrunirii presupune o mare responsabi-
litate faţă de participanţi.
Propunem cîteva sfaturi care oferă posibilitate de a captiva şi a menţine
atenţia auditoriului:
• pregătiţi-vă serios înainte de adunare;
252
Procesul decizional în conducere

• veniţi la şedinţă din timp;


• începeţi cu încredere şi energic;
• demonstraţi-le participanţilor cointeresarea în ceea ce susţineţi;
• urmăriţi-vă discursul, mişcările şi gesturile;
• evitaţi monopolizarea întrunirilor, rolul de „comic”, eschivarea de la
întrebări.
Dacă observaţi că auditoriul nu ascultă cu atenţie, procedaţi în felul ur-
mător:
1. Opriţi şi apoi iar porniţi proiectorul (dacă îl folosiţi);
2. Faceţi o mică pauză;
3. Utilizaţi la momentul potrivit o glumă.
După adunare puteţi verifica dacă aceasta s-a desfăşurat cu succes, pu-
nîndu-vă următoarele întrebări şi răspunzînd la ele:
a) Au participat oamenii potriviţi?
b) Aţi respectat ordinea de zi?
c) Au fost rezultative discuţiile?
d) V-aţi încadrat în timpul rezervat adunării?
e) Auditoriul a dat dovadă de pregătire?
f) Au fost atinse scopurile întrunirii?

Controlul realizării deciziilor şi activităţii sistemului (a cincea fază


tehnologico-funcţională a procesului de conducere)
Controlul reprezintă o fază tehnologico-funcţională a procesului de con-
ducere, cu ajutorul căreia se compară ceea ce trebuia să fie cu ceea ce există
de facto. Prin urmare, eficacitatea deciziilor administrative luate şi a realiză-
rii lor depinde în mare măsură de controlul activităţii sistemului. Importanţa
controlului în administrare poate fi argumentată prin schimbările democrati-
ce, care duc la transmiterea drepturilor, responsabilităţilor şi obligaţiilor de la
organele de nivel superior spre nivelurile de jos, de exemplu, în sistemul de
asistenţă medicală medicilor-şefi ai raionului, ai instituţiilor medicale. Toto-
dată delegarea atribuţiilor presupune întărirea controlului.
Rezultatele controlului reprezintă una din cele mai sigure surse de in-
formaţie, deoarece funcţia de control este forma de determinare a legăturilor
inverse, pe canalele de informaţie, despre starea îndeplinirii de către sistem a
sarcinilor administrative, despre schimbările intervenite în sistem, astfel asi-
gurîndu-se stabilitatea în organizare şi corectarea activităţii sistemului.
Sarcina controlului este nu numai de a stabili faptul ieşirii sistemului din
limitele parametrilor stabiliţi, ci şi de a evidenţia cauzele devierilor, de a pre-
întîmpina apariţia acestora. Conducătorul trebuie să realizeze controlul înde-
253
Capitolul VIII

plinirii deciziilor sistematice, complexe şi competente. Neîndeplinirea uneia


dintre aceste condiţii poate duce la anularea eforturilor depuse anterior.
Conducătorul nu este obligat să realizeze controlul personal. El poate
delega acest drept altei/altor persoane. Pentru organizarea şi realizarea con-
trolului ca funcţie administrativă sînt necesari următorii paşi: planificarea,
evidenţa, reglementarea, analiza, prelucrarea rezultatelor.
Controlul este o activitate sistematică. El poate fi împărţit în următoarele
forme: preliminar, coordonat, de filtrare, de încheiere.
Controlul preliminar este utilizat la etapa elaborării şi adoptării deciziilor
de administrare, pentru a preveni consecinţele negative. Se utilizează infor-
maţia operativă prioritară din sursele proprii. Spre deosebire de controlul de
coordonare, care nu exclude aplicarea corecţiilor în îndeplinirea activităţilor
şi în termenele de executare, prin controlul de filtrare conducătorul diferen-
ţiază sau filtrează pe baza informaţiei activitatea într-o formă alternativă „rea-
lizat”/„nerealizat”. Schimbări în programul de acţiuni, corectarea termenelor
de executare nu se admit în acest caz. Controlul de încheiere este bazat pe
indici, cu elemente de stimulare sau de pedeapsă.
Tipul controlului depinde de principiul organizaţional (financiar, de
muncă, de stat), de conţinut (comun şi special), de caracterul relaţiilor dintre
obiect şi subiect (intern, extern, direct, intersectat).
Experienţa autohtonă şi cea internaţională a sintetizat condiţiile de bază
pentru realizarea controlului.
În primul rînd, este vorba de obiectivitate – aprecierea reală a stării de
lucruri, luarea în consideraţie a erorilor, neajunsurilor. Ea presupune o com-
petenţă reală a lucrătorilor care realizează controlul problemei.
În al doilea rînd, este vorba despre caracterul planificat şi sistematic al
controlului, care trebuie să se realizeze nu de la caz la caz, ci sistematic. Chiar
prin elaborarea deciziei trebuie să se determine mecanismul de efectuare a
controlului, periodicitatea şi responsabilii.
În al treilea rînd, controlul trebuie să fie public. Nu pot exista persoane,
organe, organizaţii care să nu poată fi controlate. Controlul trebuie să se efec-
tueze deschis. Pentru colectivele şi persoanele verificate trebuie să fie clar
scopul verificării. Aceasta va da posibilitatea de a îmbunătăţi activitatea, de a
înlătura neajunsurile, cauzele încălcărilor etc.
În al patrulea rînd, este vorba de eficacitatea controlului. Nu contează
numărul de controale efectuate, ci asigurarea reală a îndeplinirii deciziilor,
indicaţiilor.
În al cincilea rînd, controlul trebuie să aibă un caracter neîntrerupt, adi-
că să nu fie organizat la întîmplare, ci conform unui grafic bine gîndit.
254
Procesul decizional în conducere

În al şaselea rînd, trebuie să se ţină cont de cele trei componente ale suc-
cesului: calificarea, informaţia şi cunoaşterea tehnologiei.
Controlul îndeplinirii sarcinilor este nu numai o parte importantă a lucru-
lui organizatorico-administrativ, o funcţie de conducere, ci şi o problemă de
etică. Eficacitatea activităţii sistemului în mare parte depinde de organizarea
controlului îndeplinirii deciziilor adoptate.

8.6. Modelele şi metodele de adoptare a deciziei


Modelul reprezintă sistemul, obiectul sau ideea într-o formă deosebită
de original, care însă păstrează principalele particularităţi ale originalului.
Necesitatea modelării este determinată de:
• complexitatea sistemului real;
• imposibilitatea experimentării;
• necesitatea de pronosticare, prevedere, planificare.
Se cunosc cîteva tipuri de modele, pe care le expunem în tabelul 8.3 şi
figura 8.6.
Tabelul 8.3
Modele în management
Fizic Reprezentarea obiectului studiat (mărit sau micşorat) cu ajutorul
diferitelor scheme.
Analogic Spre deosebire de cel fizic, nu are o formă ca obiectul studiat, dar are
caracteristici identice cu cele reflectate.
Matematic Simbolic pentru caracterizarea sistemei prin diferite formule:
Y = X2 + m2

Algoritmul procesului modelării (figura 8.7):


1. Formularea problemei. Esenţa problemei, cauzele apariţiei.
2. Determinarea scopului principal. Ce dorim să obţinem – rezultatul
final, informaţia necesară, cheltuielile, reacţia oamenilor.
3. Controlul. Verificarea conformităţii modelului.
4. Experimentul. Diferite forme în producere, partide mici şi analiza
reacţiei consumatorilor în caz de necesitate, perfecţionarea.
Raţionalizarea e bazată pe decizii raţionale care, spre deosebire de
cele fundamentate pe logică (experienţă), nu depind direct de cunoştinţele
acumulate în trecut. Decizia raţională este luată după un anumit algoritm,
schemă.
255
Capitolul VIII

MODEL

Tipuri
Necesitatea modelării: Problemele modelării:
de model:

Complexitatea Premise de bază


Fizic
managementului neautentice, neexacte

Necesitatea
Analogic Limita informaţională
experimentului

Pronosticarea Matematic Teama consumatorilor

Neutilizarea în practică

Costuri mari
Fig. 8.6. Modelul de adoptare a deciziei

Etapele acestui algoritm sînt:


1) diagnosticarea problemei;
2) formularea limitelor şi a criteriilor;
3) relevarea alternativelor; aprecierea, alegerea alternativei optime;
4) realizarea şi legătura inversă.
Să analizăm mai detaliat aceste etape.
Diagnosticarea problemei. Teoria evidenţiază metoda de analizare a situa-
ţiei, problemei. Problema reprezintă o astfel de situaţie cînd ţelurile iniţiale nu
sînt realizate, nu s-a atins nivelul planificat (calitatea este inferioară în raport cu
standardul, productivitatea s-a micşorat, nu s-a vîndut marfa produsă etc.).
256
Procesul decizional în conducere

Problema reprezintă în acelaşi timp posibilitatea, varianta, decizia poten-


ţială – căutarea unor decizii noi chiar şi în cazul cînd lucrurile stau bine, iar
obiectivele planificate au fost realizate.
La etapa de diagnosticare, conducătorul mai întîi de toate este obligat
să aprecieze simptomele, semnele ,,bolii” şi factorii care au cauzat-o, au in-
fluenţat-o.

Definirea problemei

Alcătuirea modelului

Verificarea
autenticităţii modelului

Aplicarea modelului

Îmbunătăţirea
modelului

Fig. 8.7. Algoritmul procesului modelării

Formularea limitelor şi criteriilor: conducerea nu poate lua decizii din


cauza unor piedici din afară (legi, instrucţiuni), a lipsei lucrătorilor, resurse-
lor. O limită serioasă sînt drepturile fiecărui conducător (limitate de postul
ocupat). După înlăturarea obstacolelor, conducătorul trebuie să aprecieze cri-
teriile viitoarei decizii.
Relevarea alternativelor. Conform teoriei, e necesar de descoperit toate
variantele posibile, în practică însă acest lucru nu poate fi realizat întotdeau-
na. Căutarea şi alegerea tuturor variantelor durează mult, costă scump, din
această cauză se aprobă acea hotărîre care poate soluţiona problema.
La etapa analizei şi aprecierii alternativelor se folosesc şabloane, stan-
darde, dar apar şi unele probleme: există cazuri cînd evenimentele, faptele nu

257
Capitolul VIII

sînt comparabile – fabricarea televizoarelor şi a stilourilor; atunci e necesar


de a folosi criterii intermediare – profit, calitate, rentabilitate.
În cazul cînd au fost studiate alternativele, e destul de uşor de ales deci-
zia. În practică, însă, multe depind de capacităţile conducătorului, experienţa
sa, intuiţie, bunul-simţ, de aceea de multe ori se alege o decizie acceptabilă,
dar nu cea optimă.
Realizarea deciziei: eficienţa deciziei poate fi apreciată după realizarea
ei, după acceptarea ei de către executori. Legătura inversă este aprecierea
rezultatelor realizării: ce-am planificat şi ce-am obţinut, informaţia subal-
tern–conducător.
Printre tehnicile folosite în luarea deciziei se numără şi anumite metode:
1. Matricea decizională (de plată)
2. Arborele decizional
3. Algoritmul deciziei
4. Modelarea
5. Simularea etc.
În continuare vom analiza matricea de plată şi arborele decizional.
Matricea de plată este una dintre metodele teoriei statistice a deciziilor.
Plata reprezintă o recompensă bănească sau un folos, o consecinţă a unei si-
tuaţii concrete în raport cu circumstanţele concrete. Dacă ele ar fi aranjate în
formă de matrice, am obţine matricea de plăţi.
Matricea de plată poate fi utilizată cînd:
• există cîteva alternative (limitate) şi e necesar de a selecta una dintre
ele;
• sînt condiţii nedeterminate şi rezultatele, consecinţele deciziei nu pot
fi cunoscute la sigur;
• rezultatele deciziei luate (eficienţa ei) depind de alternativa selectată
şi evenimentele reale, care au loc în momentul dat.
Arborele decizional. Deciziile trebuie adesea luate în condiţiile existen-
ţei unui număr de alternative de acţiune, ale căror rezultate sînt incerte. De
asemenea, anumite acţiuni pot afecta alte acţiuni care urmează şi aceste efecte
posibile trebuie luate în calcul chiar de la început.
Arborii decizionali sînt o modalitate de a evidenţia astfel de probleme,
caracterizate de interacţiunea dintre incertitudine şi decizii de tipul ,,ori–ori”.
Ei reprezintă anatomia unor puncte de decizie secvenţială, ale cărei implica-
ţii pot fi găsite la nivelul ramurilor arborelui. Astfel, consecinţele deciziilor
viitoare pot fi urmărite în sens retrograd, pentru a evalua influenţa lor asupra
deciziei prezente.
258
Procesul decizional în conducere

Stadiile construirii unui arbore decizional sînt:


1) listarea deciziilor şi a incertitudinilor în ordine cronologică;
2) construirea arborelui cu punctele sau nodurile decizionale şi nodurile
opţionale (figura 8.8);
3) atribuirea de costuri, beneficii şi probabilităţi diferitelor ramuri;
4) analizarea arborelui prin metoda ,,rostogolirii înapoi”, prin identifi-
carea costurilor şi beneficiilor începînd cu punctul final şi terminînd
cu obiectivul originar de la nivelul primei decizii.

Cu referire la luarea deciziei trebuie reţinute următoarele aspecte:


• decizia este un proces creativ ce implică persoane care vor reacţiona
pozitiv sau negativ la ea;
• a nu reacţiona la o decizie este un răspuns;
• pentru rezolvarea problemelor există un proces decizional care impli-
că tehnici şi reguli;
• comunicarea între persoanele implicate în procesul decizional este
cel mai important element.
Luarea deciziei nu întotdeauna presupune o abordare pur raţională; une-
ori procesul de luare a deciziei este un proces intuitiv, haotic, care necesită fle-
xibilitate în gîndire. De aceea, criteriile de evaluare a implementării deciziei
trebuie definite şi trebuie informat cel ce o va duce la îndeplinire. Adecvarea
adoptării unei decizii trebuie verificată, uneori fiind necesară reevaluarea ho-
tărîrii în lumina noilor informaţii disponibile şi realizarea unor schimbări din
mers. Acest lucru implică abilitatea de a te descurca în situaţii necunoscute,
avînd în vedere că în momentul adoptării unei decizii se poate întîmpla să nu
fie disponibile toate informaţiile necesare. Este important, de asemenea, mo-
dul de comunicare a deciziei, avînd în vedere faptul că orice decizie depăşeşte
sistemul în care acţionează, putîndu-se extinde şi la alte sisteme, de exemplu,
decizia de a reduce rata persoanelor internate în spitale din motive sociale
afectează şi alte domenii decît cel medical.
Comunicarea deciziei implică trei factori: cel care transmite; calea de co-
municare; cel care recepţionează, de aceea, trebuie să ne asigurăm că aceas-
ta este făcută într-un mod corect (vezi capitolul referitor la comunicare). În
acelaşi timp, trebuie avută în vedere şi situaţia particulară de luare a deciziei
în grup, situaţie întîlnită în diferite tipuri de organizaţii socio-medicale. Prin-
cipalele variante de luare a deciziei în grup sînt:
• decizia prin lipsa de răspuns, în care sînt sugerate/prezentate diferite
idei, pînă cînd una este acceptată fără comentarii. Este considerată o metodă
consumatoare de timp, care ar trebui utilizată doar în lipsa alternativei;
259
Capitolul VIII

= nod decizional

= nod opţional

Fig. 8.8. Structura unui arbore decizional

• decizia prin regula autorităţii, în care conducătorul este cel care ia ho-
tărîrea, după ce ascultă discuţiile şi argumentele aduse de membrii grupului.
Este o variantă rapidă, dar care depinde mult de capacitatea managerului de a
sintetiza şi a alege varianta adecvată;
• decizia prin regula minorităţii apare atunci cînd o persoană sau un
subgrup cu autoritate argumentează şi susţine puternic un anumit punct de
vedere şi ,,forţează” restul grupului să adopte propria opţiune;
• decizia prin regula majorităţii, în care este adoptată varianta susţinută
de majoritatea membrilor grupului. Uneori poate să reflecte mai mult loiali-
tatea şi/sau afinităţile personale şi mai puţin consistenţa propunerii adoptate;
poate crea tensiuni prin individualizarea a două subgrupuri: cei care cîştigă şi
cei care pierd;
• decizia prin consens, în care fiecare membru al grupului îşi exprimă şi
susţine o anumită opinie, fiind adoptată prin negociere acea variantă care nu
mai naşte controverse. Aici trebuie avut în vedere faptul că se poate ajunge
la un „fals consens”, cînd unii reprezentanţi ai grupului renunţă la varianta
proprie pentru a nu fi puşi într-o postură nefavorabilă faţă de restul membrilor
grupului.
260
Procesul decizional în conducere

Ca avantaje principale ale luării deciziei în grup se pot aminti: obţinerea


de informaţii şi cunoştinţe mai complete, creşterea gradului de acceptare a
soluţiilor adoptate şi o legitimitate sporită a variantelor adoptate. Ca dezavan-
taje principale se pot cita: consumul mare de timp necesar pentru adoptarea
soluţiei dorite, presiunea de acceptare de către toţi membrii grupului a unei
anumite soluţii şi nu în ultimul rînd lipsa responsabilităţii personale pentru
soluţiile adoptate.
Calitatea deciziei este puternic influenţată de factorul uman; în procesul
decizional această forţă intervine prin manager şi executanţi. Reprezentînd
un punct de transformare calitativă, decizia este importantă pentru că declan-
şează o acţiune; eficacitatea activităţii manageriale depinde de calitatea deci-
ziilor adoptate. Unele decizii fac apel la intuiţie şi sînt bazate de multe ori pe
reconstruirea unei situaţii precedente similare, alte decizii se iau ca urmare
a studiului şi analizei sistematice a unei probleme, pe baza raţionamentului
logic, reducîndu-se astfel riscurile şi greşelile.
Pentru ca deciziile să fie realizate în condiţii optime, trebuie susţinută
încrederea reciprocă, încurajat spiritul de echipă şi de competiţie; este nevoie
de iniţierea unui proces de schimbare a realităţii, a resurselor materiale, fi-
nanciare şi umane. Perfecţionarea conducerii, soluţionarea proceselor econo-
mice şi sociale, întreaga activitate managerială curentă şi de perspectivă este
legată – într-un fel sau altul – de adoptarea şi realizarea deciziilor.

261
Ca p i tolul 9
PROCESUL DE COMUNICARE. ROLUL COMUNICĂRII
ÎN CONDUCERE
 Problemele teoretice ale comunicării
 Sistemele, elementele şi etapele comunicării
 Tipuri de comunicare
 Stiluri de comunicare
 Eficienţa comunicării
 Comunicarea intraorganizaţională
 Concepte de bază în negociere

9.1. Problemele teoretice ale comunicării


Comunicarea este o dimensiune esenţială atît în viaţa personală, cît şi în
cea profesională. Pînă acum a existat tendinţa de a trata comunicarea primară
ca pe o acţiune individuală şi/sau interpersonală, însă comunicarea individua-
lă este numai un aspect al comunicării organizaţionale.
Întîlnirile în grup, ca metodă de informare şi de luare a deciziilor, sînt
tot atît de vechi ca şi istoria omenirii şi au apărut atunci cînd oamenii au în-
ceput să se asocieze şi să lucreze împreună. În ultimul deceniu, comunicarea
de grup capătă o pondere tot mai însemnată, deoarece organizaţiile au devenit
mai mari şi mai complexe, determinînd astfel nivelul de specializare a infor-
maţiei necesare pentru a lua decizii.
La nivelul organizaţiilor din sectorul ocrotirii sănătăţii, care au devenit
din ce în ce mai complexe ca urmare a apariţiei de noi specialităţi medicale
şi a progresului tehnologic, se observă tendinţa procesului de comunicare de
a deveni un proces de legătură pentru realizarea funcţiilor de manager. Co-
municarea la nivelul organizaţiei nu mai poate fi adecvat asimilată, evaluată
şi decisă de o singură persoană sau de o categorie de specialişti, fără a face
referiri la alte domenii ale organizaţiei şi fără a ţine cont de contextul în care
organizaţia îşi desfăşoară activitatea. Mai mult ca atît, studiile de cercetare a
atitudinilor şi motivaţiilor oamenilor care lucrează într-o organizaţie au ară-
tat că ei au nevoie să se simtă implicaţi, informaţi şi pregătiţi să participe la
deciziile care îi privesc.
În procesul de dirijare comunicarea are o importanţă şi mai mare pentru
manager. Pentru a realiza obiectivele, conducătorul trebuie să poată întreţine
o conversaţie şi să comunice eficient. Pentru a comunica eficient, managerul
trebuie să cunoască axiomele comunicării. Astfel el va da dovadă de un com-
262
Procesul de comunicare. Rolul comunicării în conducere

portament mangerial performant (vezi anexa 2). Ideile conducătorului trebuie


să fie înţelese de subalterni. Dacă acest fapt este neglijat, atunci calea în rea-
lizarea misiunii organizaţiei devine mai lungă.
Conform datelor statistice, pentru comunicarea cu subordonaţii manage-
rul utilizează de la 50% pînă la 90% din timpul său. Procesul de comunica-
re influenţează asupra eficienţei activităţii de conducere; 73% din managerii
americani, 63% din managerii englezi şi 85% din managerii japonezi au evi-
denţiat micşorarea eficienţei ca urmare a comunicării slabe.
Numeroşi cercetători au formulat definiţii ale comunicării (după F. E.
Dance – peste 90), punînd accentul pe diferite aspecte ale acesteia.
Comunicarea este:
• Situaţia de a stabili o relaţie cu cineva sau despre ceva.
• Schimbul de informaţii, idei, atitudini.
• Necesitatea fiinţei umane de a face schimb de informaţie cu alţii.
Comunicarea se realizează printr-un proces dinamic verbal sau nonver-
bal, permiţînd persoanelor să se înţeleagă unele cu altele, să ajungă la o co-
municare de sentimente, opinii, experienţe şi informaţii.
Procesul de comunicare este definit ca schimbul de informaţie dintre
două sau mai multe persoane, scopul principal fiind asigurarea circulaţiei in-
formaţiei. În funcţie de aceasta, comunicarea îndeplineşte rolul de informare,
instruire, motivare şi obţinere de informaţii.
• Informarea poate consta în transmiterea de fapte, impresii sau inter-
pretări pe baza unor fapte. Informaţiile transmise nu presupun influ-
enţarea comportamentului, ci diminuarea asimetriei informaţionale
dintre membrii unei organizaţii.
• Instruirea are un scop bine precizat şi urmăreşte modificarea com-
portamentelor.
• Motivarea are ca scop o schimbare specifică a comportamentului sau
împiedicarea unei schimbări în rău, care ar putea surveni în lipsa co-
municării.
• Obţinerea de informaţii este opusul informării şi constă în a-l deter-
mina pe interlocutor să furnizeze informaţii.
Ca funcţie a managementului, comunicarea poate fi proces de transmi-
tere a informaţiilor sub formă de mesaje simbolice între două sau mai multe
persoane, unele cu statut de emiţător, altele cu statut de receptor, transmiterea
făcîndu-se prin intermediul unor canale specifice.
Comunicarea se bazează pe sistemul informaţional – totalitatea datelor,
cifrelor, informaţiilor, circuitelor şi fluxurilor informaţionale, procese şi mij-
loace de tratare a informaţiei (procedura informaţională).
263
Capitolul IX

Data este o descriere literală sau cifrică a unui fenomen, proces, obiect,
fapt, eveniment, a unei acţiuni produse în procesul de conducere interior sau
exterior. Se înregistrează pe un suport material (document), se prelucrează
manual, mecanic, automat, combinat. Informaţia, deci, cuprinde datele care
pot fi utilizate în procesul luării deciziei şi la realizarea ei.
Informaţia poate fi clasificată după următoarele criterii:
1. Modul de exprimare – orală sau scrisă. Informaţia orală nu necesită
cheltuieli, mijloace de prelucrare; ea are o viteză foarte mare de circulaţie,
însă nu este controlabilă. Informaţia scrisă se consemnează pe hîrtie, dischete,
poate fi păstrată, reprodusă, necesită cheltuieli. Informaţia audiovizuală cere
cheltuieli foarte mari pentru procurarea şi păstrarea suporturilor (tehnicii), are
viteză mare de circulaţie, capacitate de a fi folosită la luarea deciziei de mai
multe ori.
2. Direcţia vehiculării (mişcării). Din acest punct de vedere informaţia
este de trei feluri:
• ascendentă – priveşte (explică) modul de executare a deciziilor de
către subaltern, mişcarea de la conducător spre subalterni;
• descendentă – se referă la decizii, instrucţiuni, ordine, modul în care
acestea au fost realizate, mişcarea spre conducător;
• orizontală – informaţia adresată de către un conducător altui condu-
cător de acelaşi nivel (şeful secţiei de planificare – contabilului-şef).
3. Provenienţă – exogenă (externă) şi endogenă (internă):
• exogenă – este obligatorie pentru organizaţia dată, provine de la sis-
temele de conducere (legi, instrucţiuni etc.);
• endogenă – apare în cadrul unităţii date, acţionează destul de multă
vreme (instrucţiunea de post).
4. Gradul de obligativitate: imperativă şi nonimperativă:
• imperativă – ordinul conducătorului pentru subalterni;
• nonimperativă – schimbări de informaţie conducător–conducător,
specialist–specialist.
5. Gradul de prelucrare: primară, intermediară, finală:
• primară – informaţia este analizată pentru prima dată;
• intermediară – se află la etapa de prelucrare la specialişti şi şefi func-
ţionali;
• finală – are forma cerută de conducător, beneficiar; se foloseşte pen-
tru luarea deciziei.
6. Modul de organizare a înregistrării şi prelucrării:
• tehnico-operativă – pentru conducerea inferioară; deciziile operati-
ve, în funcţie de situaţie;
264
Procesul de comunicare. Rolul comunicării în conducere

• pentru evidenţa contabilă – după prelucrarea informaţiei tehnico-


operative, pentru decizii privind funcţia dată;
• statistică – pentru pregătirea deciziilor, la realizarea lor; sînt standar-
dizate, tipizate.
7. Destinaţia: externă şi internă.
8. Natura proceselor reflectate – de cercetare, dezvoltare, producţie,
personal, evidenţa contabilă, comercială, marketing.
9. După funcţia ce o îndeplineşte – de intrare, păstrare, prelucrare, ieşi-
re, cooperare şi coordonare, executare.
10. Utilizarea – pentru previziune, planificare operativă, control şi regle-
mentare, de evaluare şi raportare, de executare.
Fluxul este ansamblul de informaţie necesară pentru îndeplinirea unui
lucru, ce se transmite de la emitent la destinatar cu unele puncte intermediare
de trecere; are următoarele caracteristici: conţinut, volum, frecvenţă, calitate,
direcţie, formă, suport.
Conform frecvenţei transmiterii informaţiei, fluxul poate fi:
• permanent – informaţia se transmite zilnic sau pe anumite ore în ca-
zul cînd are loc producerea permanentă (circulaţia mărfurilor);
• periodic – se generează la un anumit timp; se întîlneşte în lucrul fi-
ecărei firme, reflectă unele segmente ale procesului de conducere,
datorită unor evenimente, fapte neaşteptate, neprevăzute (informaţie
despre un control neplanificat).
Conform direcţiei vehiculării, fluxul poate fi:
• ascendent – se transmite la descendent de către executor, privind
modul de executare;
• descendent – porneşte de la descendent la executor, de la superior la
inferior;
• orizontal – transmiterea informaţiei între posturi egale.
Circuitul este drumul, traiectoria de circulaţie a informaţiei din momen-
tul întocmirii (generării) pînă la arhivare sau distrugere (cancelarie–secţia de
planificare–arhivă).
Circuitul se clasifică în:
• intern – emitentul şi destinatarul se află în cadrul firmei (manage-
rul–specialistul);
• extern – emitentul este în afara firmei (organele de conducere–mana-
gerul).
După traiectoria de circulaţie, circuitul se clasifică în vertical, orizon-
tal, oblic:
265
Capitolul IX

• vertical – circulă între diferite niveluri ierarhice, între care există re-
laţii de subordonare – ascendente, descendente (şeful asociaţiei–şeful
secţiei);
• orizontal – circulă între niveluri care intră în relaţii de cooperare,
coordonare (secţia marketing–contabilitatea);
• oblic – circulă între posturi, niveluri diferite care n-au relaţii de subordo-
nare nemijlocită (vicepreşedinte marketing–secţia de planificare).
Procedura informaţională include operaţiile executate după o anumită
schemă: instalarea informaţiei pe un suport (purtător) şi operaţiile de prelu-
crare a informaţiei. În afară de fluxuri, circuite ale informaţiei oficiale (forma-
le), în fiecare organizaţie se întîlnesc fluxuri, comunicări neformale sub formă
de “ciorchine” – transmiterea informaţiei cu scopul de a-l induce în eroare
pe “duşman” (din auzite, zvonuri). Această informaţie se mişcă cu o viteză
rapidă, cu mult mai repede decît cea formală, unii se folosesc de aceste canale
(„Fie vorba între noi”). C. Davis demonstrează că informaţia neformală în
multe cazuri e precisă, corectă, adevărată.
Conţinutul acestor zvonuri poate fi următorul:
• informaţia despre reducerea de personal preconizată;
• noi metode de pedeapsă pentru încălcări;
• schimbări în structura organizaţiei;
• avansarea în post a lucrătorului;
• conflictul dintre 2 persoane;
• viaţa personală a conducătorului sau a colegilor.

9.2. Sistemele, elementele şi etapele comunicării


Sistemele de comunicare specifice şi procesul de comunicare din organi-
zaţii au constituit subiectul unor ample cercetări. Axate pe aspecte de natură
psihologică şi apelînd la modalităţi de exprimare preluate din informatică şi
cibernetică, principalele abordări ale procesului de comunicare pot fi rezuma-
te astfel:
a. Schema lui Laswell (figura 9.1) prezintă într-o manieră foarte simpli-
ficată (liniară) procesul de comunicare, conceput să răspundă la 5 întrebări:
Cine? Ce zice? Prin ce mijloace? Cui? Cu ce efecte? Schema îşi are origi-
nea în abordarea clasică a şcolii comportamentale – schema stimul–răspuns.
Comunicarea este reprezentată ca un traseu al unui stimul (informaţie) care
provoacă un răspuns (impactul asupra receptorului).
266
Procesul de comunicare. Rolul comunicării în conducere

Canal Canal
Emiţător Mesaj Receptor

Fig. 9.1. Schema lui Laswell

b. Schema lui Shannon, mult mai complexă decît precedenta, introdu-


ce şi utilizează noţiunile de codificare şi decodificare, care permit a limpezi
numeroasele blocaje ale comunicării (figura 9.2). Concomitent, se propune
un nivel de generalizare suficient de ridicat, pentru a putea utiliza această
schemă în domenii variate.

Emiţător Canal Canal Receptor


Mesaj
Codificare Decodificare

Fig. 9.2. Schema lui Shannon

c. Schema lui Wiener completează cele două scheme precedente cu


feedbackul primit de emiţător, făcînd posibilă cunoaşterea mesajului comu-
nicat. Această schemă presupune o abordare dinamică, fiind îmbogăţită cu
elemente care ţin de complexitatea proceselor de comunicare (figura 9.3). Pe
baza acestei scheme pot fi identificate atît componentele fundamentale ale
procesului de comunicare, cît şi legăturile dintre ele.

Emiţător Codificare Decodificare Receptor


Mesaj
(sursă) (destinatar)

Factori perturbatori
Decodificare Codificare
Mesaj

Fig. 9.3. Schema lui Wiener

Procesul de comunicare se derulează prin intermediul următoarelor com-


ponente: emiţător, mesaj, canal, receptor.

267
Capitolul IX

Emiţătorul, aflat în ipostaza de manager sau subordonat, este persoana


care iniţiază comunicarea.
Mesajul reprezintă forma fizică a informaţiei transmise de emiţător spre
receptor. Majoritatea conţinuturilor unei comunicări se materializează prin cu-
vinte scrise sau rostite. În afara acestora, există şi componente nonverbale.
Canalul este calea de transmitere a informaţiei, strîns legată de mesaj.
Receptorul (destinatarul), ca şi emiţătorul, se poate afla în ipostaza de
subordonat sau manager şi este persoana sau grupul de persoane care benefi-
ciază de mesajul informaţional.
În viziune cibernetică, procesul de comunicare presupune operaţii de co-
dificare şi decodificare, prin intermediul cărora emiţătorul şi receptorul ape-
lează la anumite simboluri, pentru a facilita înţelegerea mesajului, transmite-
rea şi interpretarea informaţiei care face obiectul comunicării. Prin codificare
emiţătorul apelează la variate simboluri – sunete, litere, cifre, gesturi etc. –,
pentru a transmite şi a se face înţeles de către receptor. Prin decodificare, re-
ceptorul realizează interpretarea mesajului şi convertirea simbolurilor într-
o informaţie pertinentă. În anumite situaţii, decodificarea este influenţată de
maniera în care sînt interpretate simbolurile de către receptor, de semnificaţia
lor, de măsura în care acestea îi satisfac cerinţele.
În contextul procesului de comunicare pot apărea factori perturbatori,
care se manifestă pe traseul emiţător–receptor şi care pot provoca disfunc-
ţionalităţi majore în derularea acestuia (filtrări, distorsiuni, blocaje). Factorii
perturbatori pot fi atît obiectivi (calitatea deficitară a mijloacelor de comuni-
care – telefon, fax, interfon, TV, computer, capacitatea redusă a mijloacelor
de comunicare, folosirea unor suporturi materiale neadecvate), cît şi subiec-
tivi (atenţia mai scăzută acordată transmiterii şi recepţionării mesajului in-
formaţional; nivelul de pregătire al managerilor şi subordonaţilor; intervenţia
unor persoane care deformează conţinutul informaţiilor transmise).
În timpul schimbului de informaţie expeditorul şi destinatarul trec prin
cîteva etape legate între ele:
1. Lansarea ideii.
2. Codarea şi alegerea căii de transmitere.
3. Transmiterea.
4. Recepţionarea şi decodarea.
Aceste etape şi elementele procesului de comunicare sînt elucidate în
figura 9.4.
1. Lansarea ideii: pentru a începe procesul de comunicare, este necesar
de înfăptuit un efort de gîndire, de pregătire a comunicării. În raport cu sub-
alternul, conducătorul trebuie să respecte următoarele reguli:
268
Procesul de comunicare. Rolul comunicării în conducere

Emiţătorul
Recepţionarea şi decodarea
Persoana fizică sau juridică care
Efort logic, vizual
generează informaţia

Receptorul Formarea ideii


Persoana care recepţionează Efortul logic al emiţătorului
informaţia sau comunicarea

Înştiinţarea
Informaţia, conţinutul
Transmiterea propriu-zis

Procedeul Codarea
Algoritmul transmiterii, Metode principale: cuvinte, cifre,
mijloace utilizate intonaţii, gesturi, mijloace tehnice

Fig. 9.4. Elementele şi etapele comunicării

• subalternul trebuie să înţeleagă ce e obligat să facă, ce schimbări vor


avea loc în activitatea sa;
• subalternul trebuie să înţeleagă de ce este nevoie de schimbări în ac-
tivitatea sa;
• subalternul trebuie să înţeleagă în ce mod vor fi efectuate schimbă-
rile.
2. Codarea şi alegerea căii de transmitere: pînă a transmite ideea spre
subaltern, ea este cifrată cu ajutorul cuvintelor, intonaţiei, gesturilor. În felul
acesta ideea se transformă în comunicare. Procedura transmiterii se efectuea-
ză cu ajutorul vorbirii, materialelor în scris, cu ajutorul mijloacelor tehnice.
3. Transmiterea – mişcarea informaţiei de la conducător la subalterni,
care este doar o etapă a procesului de comunicare.
4. Recepţionarea şi decodarea: destinatarul, primind informaţia, o des-
cifrează cu ajutorul efortului de gîndire, vizual (audio). Dacă informaţia pri-
mită nu necesită o reacţie de răspuns, procesul de comunicare ia sfîrşit. Nu
în toate cazurile subalternul, descifrînd informaţia, o înţelege corect. În acest
caz apare o comunicare neeficientă.

269
Capitolul IX

9.3. Tipuri de comunicare într-o organizaţie


Varietatea comunicării la nivelul unui spital ca organizaţie face dificilă
clasificarea. Ea poate fi efectuată după mai multe criterii.

Criteriile de clasificare a comunicării


A. După canalul de comunicare:
• Comunicarea formală – precizată riguros de acte normative, regula-
mente de funcţionare interioară, dispoziţii cu caracter intern etc. şi concreti-
zată în informaţii strict necesare pentru desfăşurarea activităţii specifice.
• Comunicarea neformală – stabilită spontan între posturi (de exemplu,
manageri, medici, asistente medicale, personal auxiliar) şi compartimente,
reflectată în informaţii neoficiale cu caracter personal sau general.
B. În funcţie de direcţia şi sensul comunicării:
• Comunicare verticală descendentă – se manifestă între manager şi
subordonaţi (de exemplu, între manager şi şefii de secţii, între medicii-şefi de
secţii şi medici, între asistenta-şefă şi asistente) şi se concretizează în trans-
miterea de decizii, instrucţiuni, regulamente, sarcini sau în solicitarea de in-
formaţii. Volumul acestei comunicări este dependent de stilul de management
preponderent – autoritar sau participativ.
• Comunicare verticală ascendentă – se stabileşte între subordonaţi şi
manageri, prin intermediul căreia aceştia din urmă obţin un feedback pe linie
ierarhică. Totodată sînt furnizate informaţii pertinente cu privire la situaţia
domeniilor conduse (de exemplu, date brute pentru statistici – număr de inter-
nări/externări, număr operaţii, număr decese; resurse materiale şi financiare
consumate şi necesare; stocuri, probleme specifice).
• Comunicare orizontală – se realizează între posturi sau comparti-
mente situate la acelaşi nivel ierarhic, între care există relaţii de cooperare (de
exemplu, între medici de aceeaşi specialitate şi de specialităţi diferite; între
asistente şi medici). Ele vizează conlucrarea şi consultarea profesională pen-
tru elaborarea unor situaţii informaţionale complexe sau pentru îndeplinirea
unor obiective comune (de exemplu, consult profesional interdisciplinar).
• Comunicare oblică – apare între posturi şi compartimente situate la
niveluri ierarhice diferite, fără ca între acestea să existe relaţii de autoritate de
tip ierarhic (de exemplu, între farmacia spitalului şi secţiile clinice; între com-
partimentele clinice şi paraclinice; între farmacie şi compartimentul financiar
etc.). Acest gen de comunicare constă în transmiterea unor indicaţii metodo-
logice privind desfăşurarea activităţii altor posturi sau compartimente.

270
Procesul de comunicare. Rolul comunicării în conducere

O altă abordare a tipurilor comunicării manageriale aparţine lui S. Chirică


(1999), care a formulat patternurile comunicării manageriale (vezi anexa 3).
C. După conţinut:
• Comunicare operatoare – utilizată pentru reuşita tehnică a sarcini-
lor specifice unor posturi de execuţie sau de management. Aceasta poate lua
forma unor explicaţii, instrucţiuni, metodologii necesare pentru exercitarea
sarcinilor şi realizarea obiectivelor individuale (de exemplu, programul de
lucru într-o secţie, ordinea de efectuare a unor proceduri).
• Comunicare operaţională – nu vizează cu prioritate realizarea obiec-
tivelor individuale ale posturilor, dar este importantă la nivelul relaţiilor din-
tre angajaţi. Are un rol deosebit în crearea şi menţinerea unui climat organiza-
ţional şi motivaţional propice realizării obiectivelor organizaţiei (de exemplu,
programul de lucru într-o secţie, ordinea de efectuare a unor proceduri).
• Comunicare generală – se referă la misiunea, strategia şi politica
organizaţiei, la punctele sale forte şi slabe.
• Comunicare motivaţională – se stabileşte între manageri şi ceilalţi an-
gajaţi şi vizează gestionarea resurselor umane (de exemplu, salarii, drepturi şi
obligaţii, relaţii cu sindicatul, posibilităţi de promovare, administraţie etc.).
D. După modul de transmitere:
1. Comunicarea verbală constituie cea mai mare parte a conţinutului
unei comunicări şi se materializează prin cuvinte rostite sau scrise. Uşurin-
ţa în exprimarea verbală depinde de caracteristicile personalităţii celui care
transmite mesajul şi de calităţile vocale ale acestuia.
Caracteristicile de personalitate necesare unei bune comunicări sînt:
• Claritatea în exprimarea ideilor – o gîndire clară implică şi o expri-
mare potrivită şi corectă, astfel încît cuvintele să fie uşor recunoscute.
• Acurateţea exprimării – expresiile şi cuvintele trebuie să redea exact
ceea ce se doreşte a fi transmis.
• Empatia – capacitatea de a intui reacţiile interlocutorului.
• Sinceritatea – capacitatea de a fi firesc şi a acorda încredere interlocu-
torului.
• Relaxarea este cea mai bună metodă de a elimina dificultăţile în vorbire.
Calităţile vocale sînt la fel de importante pentru transmiterea corectă a
mesajului:
• Înălţimea şi intensitatea vocii.
• Volumul vocii (poate fi controlat în funcţie de mărimea grupului, de
zgomotul de fon şi de rezonanţa sălii).
• Dicţia şi accentul (ţin de educaţie şi de exerciţiu). Aceste două ele-
mente ale vorbirii corecte sînt foarte importante în serviciile publice, care
presupun o discriminare fină a cuvintelor.
271
Capitolul IX

• Viteza şi ritmul vorbirii influenţează vădit mesajul transmis. Un bun


vorbitor îşi schimbă viteza în funcţie de importanţa mesajului – cuvintele şi
frazele semnificative vor fi rostite mai rar şi mai accentuat, cele nesemnifica-
tive vor fi rostite mai repede.
• Folosirea pauzelor – un bun vorbitor face pauze doar atunci cînd vrea
să ofere ascultătorilor posibilitatea de a se implica activ sau pentru a sublinia
o idee mai importantă.
• Timbrul vocii este important, deoarece poate trăda atitudinea şi senti-
mentele faţă de anumite aspecte ale mesajului.
2. Comunicarea nonverbală se referă la comunicarea fără cuvinte şi de-
pinde de:
• alegerea cuvintelor/intonaţiei/registrului unei voci;
• rapiditatea de vorbire;
• tragerea aerului în piept în timpul vorbirii;
• poziţia corpului;
• mişcarea feţei (mimica);
• contactul vizual (mişcarea ochilor);
• gestica.
După constatarea lui Albert Mehrabian, din totalul mesajelor, 10% sînt
verbale (numai cuvinte); 35% sînt vocale (tonalitatea vocii, inflexiunea şi alte
sunete guturale); 55% sînt mesaje nonverbale.
După estimările profesorului Ray Bridwhistell, o persoană obişnuită,
de-a lungul unei zile, vorbeşte efectiv timp de 10-11 minute, iar o propoziţie
durează în medie 2 secunde şi jumătate. El consideră că în cadrul unei conver-
saţii, componenţa nonverbală poate să ajungă la mai mult de 65%.
În opinia majorităţii cercetătorilor, comunicarea verbală este utilizată cu
precădere pentru transmiterea informaţiilor, în timp ce comunicarea nonver-
bală este folosită pentru exprimarea atitudinii interpersonale, iar în anumite
cazuri – pentru a înlocui mesajele verbale. De exemplu, o femeie poate arun-
ca o privire „ucigaşă” unui bărbat, comunicînd în felul acesta un mesaj cît se
poate de clar, fără a deschide gura.
Comunicarea nonverbală este un proces complex, care include omul,
mesajul, starea sufletească, mişcările corpului. Cînd simţim că o persoană
ne-a minţit, de fapt remarcăm că limbajul trupului său nu este în concordanţă
cu cuvintele rostite. Este ceea ce oratorii numesc „simţul auditoriului” sau
„raportul cu un grup de oameni”.
Rezultatele cercetărilor întreprinse asupra diferitelor categorii umane
(copii mici; orbi; surzi; populaţii de culturi diferite) şi animale au arătat că
semnalele nonverbale pot fi:
272
Procesul de comunicare. Rolul comunicării în conducere

• înnăscute (gestul reflex de a suge, de a apuca; expresia zîmbitoare la


copii născuţi orbi sau surzi);
• însuşite (gestul de a întinde mîna pentru a cere ceva, a spune „nu” şi
„da”, dînd din cap);
• transmise genetic (felul în care încrucişăm mîinile pe piept, felul dife-
rit în care un bărbat şi o femeie trec unul pe lîngă altul într-un spaţiu aglome-
rat sau pasaj îngust).
Există gesturi şi mimică al căror înţeles este universal (ridicatul din umeri
pentru a exprima nedumerirea; zîmbetul cînd oamenii sînt fericiţi; expresia
încruntată a feţei cînd sînt trişti sau supăraţi).
Căile de comunicare nonverbală sînt reacţiile de care nu ne dăm seama
că le avem, dar care sînt evidente pentru cei din jur:
• limbajul tăcerii: este un instrument puternic de comunicare, dar care
trebuie folosit cu abilitate. Tăcerea nu implică şi absenţa comunicării. Ea
poate fi o tehnică eficientă de încurajare a răspunsurilor sau de comunicare
bidirecţională reală;
• limbajul timpului: oferă indicii despre importanţa sau complexitatea
problemei (punctualitatea, timpul alocat transmiterii unui mesaj);
• limbajul trupului: este un mijloc care îi permite destinatarului să obţi-
nă informaţii suplimentare despre ceea ce gîndeşte şi simte de fapt vorbitorul
în acest moment, precum şi o imagine despre ce fel de om este (persoană
entuziastă, grosolană, ţîfnoasă, lipsită de eficacitate). În acelaşi timp, interlo-
cutorul poate transmite vorbitorului indicaţii despre modul în care este recep-
ţionat mesajul. Din această categorie fac parte: orientarea şi poziţia corpului,
mişcările capului, expresia feţei, mişcarea ochilor, gesturile.
Este important de reţinut că nu doar cuvintele înseamnă comunicare şi
că mesajul verbal este transmis împreună cu cel nonverbal; acţiunile vor-
besc mai bine decît cuvintele. Atunci cînd sensul mesajului nonverbal intră în
conflict cu mesajul verbal, ponderea mai mare în recepţionare o are mesajul
nonverbal, căruia, de regulă, i se dă crezare. O bună pregătire poate permite
detectarea nervozităţii unei persoane care se ascunde în spatele umorului fin,
lupta unui angajat de a se evidenţia, în ciuda unei nepăsări aparente.

Noţiuni de feedback
Să oferi feedback înseamnă să arăţi emiţătorului cum ai înţeles mesajul
său. Poţi să oferi feedback verbal sau nonverbal, intenţionat sau neintenţionat.
Să primeşti feedback înseamnă să afli din reacţia receptorului dacă me-
sajul tău a fost auzit şi înţeles. Procesul de comunicare se reglează pe baza
acestui feedback.
273
Capitolul IX

Managerul furnizează feedback pozitiv sau negativ pentru influenţarea


comportamentelor, pentru îndrumare, sfătuire, pentru instruire şi informare,
evaluare şi motivare. Managerul solicită feedback şi trebuie să ştie să-l folo-
sească în mod productiv. Deprinderile de furnizare, primire şi solicitare de
feedback sînt parte componentă a capacităţii managerului de a comunica. Ati-
tudinea sa pozitivă în toate aceste acte de comunicare este esenţială.
Feedbackul nu presupune că cel care îl oferă are dreptate, iar cel care-l
primeşte trebuie corectat. Acest proces trebuie să fie o invitaţie la interacţiune
prin comunicare şi la creare sau aprofundare de relaţie. În acest sens feed-
backul presupune deprinderi specifice şi tinde să fie cu atît mai eficace, cu cît
comportamentele de comunicare corespunzătoare sînt mai puţin afectate de
diferenţele ierarhice sau de statutul social.
Pentru ca feedbackul să fie eficace, el trebuie să aibă anumite caracteristici:
1) să fie descriptiv, nu apreciativ; să nu facă referiri la motive, intenţii şi
sentimente, decît dacă se pot da exemple clare, concrete. Cuvintele apreciati-
ve, mai ales cele cu conţinut emoţional negativ, generează o reacţie defensivă
şi blocarea canalelor de comunicare;
2) să fie foarte concret, dacă are ca scop evaluarea performanţelor. De la
bun început trebuie descrisă obiectiv comportarea la care se referă feedbackul;
3) să fie direct, clar şi specific. Cu cît acesta, provenind direct de la sursă,
este exprimat mai concret, fără generalităţi, cu atît este mai util. Feedbackul
trebuie să includă atît descrierea comportării în discuţie, cît şi impactul, con-
secinţele posibile ale acesteia asupra grupului, asupra muncii şi organizaţiei;
4) să fie oferit la momentul potrivit – cît mai aproape de producerea com-
portamentului (pentru a putea fi cît mai specific), dar nu într-un moment în
care receptorul nu este în măsură să-l perceapă corect. Trebuie avut în vedere
şi faptul că prezenţa martorilor poate influenţa reacţia la feedback: eficacita-
tea feedbackului pozitiv creşte, iar a celui negativ scade;
5) să fie solicitat, sau cel puţin parţial scontat, de către destinatar. A fur-
niza feedback unei persoane care nu este – dintr-un motiv sau altul – pregătită
să-l primească înseamnă a altera relaţia cu aceasta. Oportunitatea oferirii unui
anumit feedback se poate aprecia mai ales prin urmărirea comunicării nonver-
bale (poziţia corpului, micşorarea pupilelor, paralimbajul etc.), dar şi a celei
verbale a interlocutorului (încercarea de a schimba subiectul, eschivarea de la
abordarea problemei etc.). În cazul interlocutorului care, în loc să beneficieze
de feedback pare să nu-l dorească sau să nu realizeze că ar putea beneficia de
el, trebuie mai întîi încercată rezolvarea atitudinii de respingere şi doar apoi
comunicarea feedbackului;
274
Procesul de comunicare. Rolul comunicării în conducere

6) să ia în consideraţie nevoile celor doi comunicanţi şi să fie exprimat


în termeni relevanţi pentru necesităţile destinatarului feedbackului. Pentru
aceasta trebuie să nu uităm că feedbackul este un proces dinamic de inter-
acţiune, iar reacţia la feedback poate fi diferită în funcţie de particularităţile şi
nevoile receptorului. Dacă feedbackul este exprimat cu implicaţii emoţionale
mai puternice, impactul acestuia va fi mai mare;
7) să fie utilizabil; pentru aceasta trebuie să se refere la ceva ce stă în
puterea destinatarului de a face sau de a schimba. Astfel, caracteristici ca rasă,
sex, vîrstă, formă fizică, experienţe anterioare, ocazii pierdute, în legătură cu
care receptorul nu poate schimba nimic, nu trebuie să constituie subiect de fe-
edback. Se generează doar resentimente şi se strică relaţia de comunicare. De
asemenea, feedbackul trebuie limitat la 1–2 comportamente deodată. În caz
contrar, se generează descurajarea, frustrarea sau nerecepţionarea completă a
feedbackului;
8) să reflecte adevăratele sentimente ale persoanei care-l oferă, referi-
toare la comportamentul în discuţie. Distorsionarea sau ascunderea acestora,
incursiunile în motivaţii sau intenţii posibile ale comportării incriminate sînt
neproductive;
9) să fie „proprietate” a persoanei care-l furnizează, în sensul că persoana
trebuie să-şi asume completa responsabilitate în legătură cu conţinutul lui. Nu
„conducerea”, „guvernul”, „starea economică sau socială” sau orice altceva sau
altcineva determină conţinutul feedbackului, ci doar persoana care-l oferă.
Activitatea de furnizare şi primire de feedback poate fi negativă sau po-
zitivă. Furnizarea de feedback negativ are ca scop ajutarea persoanei criticate
să-şi dea seama de efectele negative ale comportamentului său şi schimbarea
acestuia prin crearea sentimentului de vinovăţie. Atunci cînd o persoană criti-
că, ea trebuie să ţină cont de următoarele aspecte:
• să descrie impactul negativ al acestei conduite asupra celorlalţi;
• să împărtăşească celui criticat sentimentele personale în legătură cu si-
tuaţia generată (de exemplu: este preocupat, alarmat, supărat, frustrat);
• să descrie efectul consecinţelor comportamentului asupra celor din
jur şi chiar asupra celui criticat;
• să stabilească de comun acord alternativele de schimbare a compor-
tamentului.
Scopul feedbackului pozitiv este de a confirma realizările, de a contri-
bui la satisfacţia în muncă, atît de necesară motivării. El îi ajută pe angajaţi
să înţeleagă de ce eforturile lor sînt importante. Pentru a creşte eficacitatea
feedbackului pozitiv, este necesar ca la oferirea acestuia să se ţină cont de
următoarele aspecte:
275
Capitolul IX

• să se împărtăşească subordonatului constatările în legătură cu com-


portamentul pozitiv;
• să se descrie impactul şi valoarea conduitei pozitive asupra celorlalţi;
• să se descrie concret „ce s-a întîmplat” sau „ce va rezulta” ca urmare
a comportamentului remarcat ca pozitiv;
• să se menţioneze consecinţele pozitive ale acestuia asupra altor per-
soane, a muncii, a realizării obiectivelor organizaţiei;
• să se manifeste aprecierea (mulţumire, felicitare personală, recunoaş-
terea publică) ori de cîte ori este cazul; aceasta nu costă nimic, dar
poate aduce beneficii mari.

9.4. Stiluri de comunicare


Eficienţa dirijării depinde de felul în care se comunică cu alţii. O dimen-
siune importantă a procesului de comunicare este stilul. Modul, stilul sau
tonul comunicării liderului este rezultatul tipului său de personalitate. Tipul
personalităţii ghidează comportamentul. În majoritatea cazurilor, liderul nu
este conştient de felul în care se exprimă personalitatea sa atunci cînd comu-
nică cu alţii. Dacă privim la tipurile de personalitate DEST, expuse în conti-
nuare, realizăm că fiecare are un stil anume de comunicare.
Luînd în consideraţie fiecare tip de personalitate, putem face următoare-
le observaţii despre stilurile de comunicare.
1. Personalitatea directă (D) foloseşte stilul direct. În comunicarea cu
alţii, tipului D îi place să se simtă responsabil de modul cum decurge conver-
saţia. Pentru că îi plac întrecerile, acţiunile rapide şi rezolvarea problemelor,
conversaţia sa tinde să fie directă şi scurtă. Tipul direct poate părea foarte
decis şi chiar grosolan. Comunicarea tinde să se desfăşoare într-o singură
direcţie şi persoana deseori este acuzată că nu ascultă din cauza aceasta. Con-
versaţia acestui tip reflectă o personalitate care are nevoie de independenţă,
putere, libertate şi rezultate rapide.
Un exemplu de personalitate cu un grad înalt D este generalul George
Patton. Datorită stilului său direct, nu exista niciodată vreun dubiu în legătură
cu ceea ce simţea. Nu o singură dată generalul s-a aflat în conflict cu alţi ofi-
ţeri şi cu presa. Pe de o parte, stilul său de comunicare i-a folosit în anumite
ocazii, pe de altă parte, aproape i-a distrus cariera.
2. Personalitatea expresivă (E) foloseşte stilul vorbăreţ. Tipului expresiv
îi place să simtă puterea folosind stilul persuasiv. El se simte mulţumit atunci
cînd reuşeşte prin discuţii să-i convingă pe alţii să accepte punctul său de ve-
276
Procesul de comunicare. Rolul comunicării în conducere

dere. Acestei personalităţi îi place să fie în societate, să fie popular şi să pară


plin de succes. Marele E este optimist şi face impresia că este foarte pozitiv.
Totodată, tipul expresiv poate să vorbească prea mult, nefiind prea obiectiv în
ceea ce priveşte lucrul care trebuie făcut. Conversaţia lui reflectă dorinţa de a
fi popular şi influent, de a fi acceptat şi de a cîştiga recunoaşterea publică.
Marele E foloseşte cuvinte-imagini în comunicare şi îi place să „facă
teatru” înaintea altora. Majoritatea vînzătorilor eficienţi, politicienilor şi acto-
rilor tind să fie indivizi expresivi.
3. Personalitatea simpatică (S) foloseşte stilul sincer. În comunicarea cu
alţii acestui tip îi place să fie sincer. Tipul S are nevoie să fie apreciat şi găseş-
te acest sentiment fiind membru al unui grup. Totuşi, conversaţia marelui S va
reflecta o dorinţă de stabilitate a mediului şi din această cauză persoana se va
acomoda greu la situaţii noi. În timp ce îl deranjează o persoană agresivă, va
răspunde celor care acordă atenţie personală şi apreciere. Persoana S este un
ascultător plin de atenţie, deoarece îi place să se simtă utilă.
Dacă este rugat să facă o prezentare, marele S poate fi mai degrabă sec
şi lipsit de culoare. Urmînd stilul sincer, el tinde să folosească un limbaj calm
şi neagresiv.
4. Personalitatea tehnică (T) foloseşte stilul organizat. Marele T uti-
lizează în conversaţie termeni precum cînd, cum şi unde. Îi place să ştie că
lucrurile sînt organizate, logice şi detaliate. Personalitatea tehnică se simte în
siguranţă într-un mediu cu risc scăzut, organizat şi cooperant, care foloseşte
proceduri de operare standard.
Conversaţiile tipice cu personalităţile T se caracterizează prin atenţia
acordată detaliilor şi prin dorinţa de a menţine calitatea. Comunicarea lor este
o funcţie a dorinţei de ordine, control şi organizare a mediului. Felix Unger
din Un cuplu ciudat a fost un mare T. Acest personaj de film era obsedat de
curăţenie, ordine şi calitate.
Există potenţial atît pentru o muncă de echipă excelentă, cît şi pentru
multe conflicte prin interacţiunea dintre două sau mai multe tipuri de perso-
nalităţi. Liderul trebuie să ţină cont de tipul de personalitate al celor pe care
îi conduce, precum şi de tipul personal cînd formează comitete sau echipe.
Este uşor de imaginat ce se poate întîmpla atunci cînd o persoană doreşte
rezultate rapide, iar cealaltă caută să obţină informaţii mai precise. Indiferent
care dintre cele două tipuri este al liderului şi care al subalternului, există pro-
babilitatea apariţiei unor conflicte între ele, dacă nu-şi înţeleg reciproc stilul.
Combinaţia dintre marele B şi marele T poate fi foarte productivă, pentru că
primul poate imagina metode noi pentru rezolvarea problemelor, iar al doilea
poate monitoriza calitatea noii abordări.
277
Capitolul IX

9.5. Eficienţa comunicării la nivelul organizaţiei


Bariere în procesul de comunicare
Procesului de comunicare interpersonală îi este caracteristică legătura
inversă şi formarea unor bariere în comunicare. Comunicarea inversă are loc
cînd emiţătorul şi receptorul se schimbă cu rolurile. Ea joacă un rol foarte
important: indică ce informaţie a fost recepţionată, înţeleasă, acceptată; lipsa
ei duce la micşorarea eficienţei procesului de conducere. Conducătorul poate
să fie izolat de subalternii săi sau, şi mai rău – indus de ei în eroare.
Comunicarea inversă permite de asemenea de a micşora influenţa zgo-
motului. Factorii care pot denatura conţinutul informaţiei sînt defectele de
vorbire, greşelile în cifrare–descifrare, capacitatea de percepere a subalternu-
lui, diferitele niveluri ierarhice.

Emiţător Receptor

Emiţător Receptor

Fig. 9.5. Comunicarea inversă: emiţătorul se transformă în receptor şi invers

Funcţionarea eficace a sistemului de comunicare este adesea influenţată


de apariţia şi manifestarea numeroaselor bariere. Ele îşi au originea în carac-
teristicile psihologice ale emiţătorului şi receptorului, în maniera de comuni-
care, în nevoile, aspiraţiile şi motivaţiile acestora, precum şi în caracteristicile
situaţiilor concrete în care se derulează conversaţia.
În opinia majorităţii specialiştilor, cele mai semnificative bariere în co-
municare sînt:
a) bariere care ţin de emiţător
• folosirea necorespunzătoare a unor elemente ale comunicării (tonul,
gesturile, expresia feţei, poziţia corpului etc.);
• incapacitatea emiţătorului de a-şi stăpîni emoţiile în transmiterea me-
sajului informaţional;
• folosirea unor cuvinte care au sensuri diferite pentru diverse persoa-
ne;
• prezentarea incorectă a mesajului prin adoptarea unei modalităţi ne-
potrivite de transmitere (de exemplu, trimiterea unei note interne de
278
Procesul de comunicare. Rolul comunicării în conducere

către managerul spitalului unui profesor universitar care, de obicei,


consideră că trebuie consultat personal; folosirea termenilor medicali
complicaţi în comunicarea cu pacientul);
• nesiguranţa asupra conţinutului mesajului, întîlnită atunci cînd feed-
backul de la receptor întîrzie şi este dificil de apreciat dacă mesajul
are efectul dorit;
• camuflarea – atunci cînd cel care transmite mesajul vrea în mod inten-
ţionat ca acesta să fie ambiguu şi reuşeşte să favorizeze interpretarea
eronată a mesajului. Aceasta este comunicare prin dezinformare şi
reprezintă un mecanism prin care managerii încearcă să manipuleze
subordonaţii, pentru a face sau a tolera ceva inacceptabil în condiţiile
cunoaşterii situaţiei reale (de exemplu, necomunicarea resurselor fi-
nanciare exacte, alocate pentru diverse compartimente, pentru a face
economii).
b) bariere ce ţin de receptor
• stereotipie – tendinţa de a auzi doar anumite lucruri, despre care exis-
tă o opinie deja formată;
• ignorarea informaţiilor care sînt în dezacord cu ceea ce se cunoaşte
deja, fapt care duce la incompatibilitatea punctelor de vedere asupra
mesajului în momentul transmiterii lui. Aceasta reprezintă o sursă de
conflicte în cadrul organizaţiei, care subminează comunicarea şi are
impact direct asupra managementului;
• evaluarea subiectivă de către receptor a unui mesaj care este transmis
obiectiv;
• recepţionarea aceluiaşi mesaj în moduri diferite de către persoane
diferite din cadrul organizaţiei.
c) bariere care ţin de context
• perceperea diferită a mesajelor în funcţie de presiunile exercitate
de mediu asupra receptorului (de exemplu, discutarea unor probleme
profesionale în alt loc decît cabinetul medical; impactul zgomotului
asupra înţelegerii corecte a unui mesaj).
d) bariere mixte
• diferenţierea insuficientă a mesajelor importante (transmise sau pri-
mite) de cele cu semnificaţie redusă sau nulă.
Toate aceste bariere declanşează o serie de deficienţe în sistemul de co-
municare. Cele mai importante sînt: filtrarea, distorsiunea şi supraîncărcarea
canalelor de comunicare cu informaţii inutile. Aceste bariere potenţiale tre-
buie cunoscute, pentru a putea fi controlate, astfel încît procesul comunicării
să fie eficient. Factorii perturbatori pot duce uneori la eşuarea comunicării.
279
Capitolul IX

În calitate de bariere ce se întîlnesc frecvent în procesul de comunica-


re a conducătorului cu subalternul pot fi evidenţiate: perceperea, semantica,
schimbul informaţiei nonverbale, comunicarea inversă necalitativă sau insu-
ficienţa capacităţilor de a recepţiona şi a asculta.
Perceperea: oamenii percep diferit una şi aceeaşi informaţie, în funcţie
de stagiul de muncă, ţelul lor, postul ocupat (părerea directorului şi a şefu-
lui de depozit despre comercializarea mărfurilor, secţia de comercializare şi
obiectivul secţiei care se ocupă de calitate, contabilitate-reclamă). În acest
caz, o parte de informaţie sau se respinge, sau se denaturează.
Climatul, starea social-psihologică poate să mărească / să micşoreze gra-
dul de percepere a informaţiei în colectiv. Antipatiile personale nu permit
perceperea deplină chiar şi a unei idei bune.
Semantica studiază mijloacele, metodele de folosire a cuvintelor şi sen-
sul transmis cu cuvinte. Multe cuvinte au înţeles diferit pentru diverşi lucră-
tori, de aici – o reacţie diferită la unele simboluri, slogane etc. Cercetările
au demonstrat că conducătorii percep diferit înţelesul noţiunilor cooperare,
control, pedeapsă etc.
Barierele nonverbale apar în cazul folosirii altor simboluri în afară de
cuvinte – expresia feţei, zîmbetul, privirea, mişcările, manipularea cu dege-
tele. După unele date, 55% din comunicare este percepută de subaltern după
expresia feţei, gesturilor, 38% – după intonaţie şi numai 7% din cuvinte.
Perceperea informaţiei transmise depinde şi de aşa factori ca:
• maniera de a se comporta, arta de a comunica;
• tactul psihologic al emiţătorului.
Comunicarea inversă necalitativă este una din cauzele principale ale
comunicării insuficiente. Din cauza lipsei calităţilor de a asculta şi de a recep-
ţiona informaţia transmisă unii manageri percep doar 25% din cele auzite.

Metode de perfecţionare a sistemului de comunicare interpersonală


Pentru comunicarea interpersonală (conducător – subaltern) se propun
următoarele metode de perfecţionare:
• clarificarea, concretizarea ideii înainte de a o transmite subalternu-
lui;
• pentru a transmite o informaţie, trebuie să existe o temă concretă, o
dată concretă;
• comunicarea informaţiei în prezenţa angajatului despre cum vedeţi,
înţelegeţi dvs. viitoarele schimbări în organizaţie;
• comunicarea informaţiei primite de la conducătorul dvs.;
• comunicarea greşelilor comise şi cauzele lor;
280
Procesul de comunicare. Rolul comunicării în conducere

• discutarea cu subalternul despre greutăţile lui în lucru;


• stimularea şi evidenţierea salariaţilor;
• aducerea la cunoştinţa subalternilor a ideii care necesită o soluţionare
urgentă;
• discuţia cu subalternii despre perspectivele organizaţiei;
• găsirea unor teme de cooperare cu conducătorii altor subdiviziuni;
• comunicarea noului scop al firmei subordonaţilor;
• dezvăluirea făcută de secretar despre problemele primordiale;
• atenţia la cuvintele şi frazele folosite;
• controlul gesturilor, intonaţiei şi ţinutei în timpul convorbirii (încer-
caţi efectul oglinzii – cum vă vede şi vă percepe angajatul);
• încercarea de a vă analiza în locul subalternului, de a-i percepe sco-
pul, nevoile, cerinţele etc. (nu înseamnă să fiţi pe deplin de acord cu
ceea ce vă comunică);
• stabilirea legăturii inverse: adresaţi multe întrebări, ca să-şi spună
părerea; explicaţi-le ce doriţi de la ei, ce trebuie să îndeplinească;
urmăriţi reacţia lor, mimica, gesturile;
• politica uşilor deschise (puteţi fixa o oră anumită cînd subalternii pot
veni cu idei, propuneri etc.);
• capacitatea de a asculta şi perfecţionarea ei.
În această privinţă sînt bine-venite sfaturile lui Keith Davis, pe care le
expunem în continuare:
1. Nu vorbiţi fără întrerupere; opriţi-vă.
2. Ajutaţi-l pe interlocutor să se liniştească, să se simtă liber.
3. Demonstraţi-i că sînteţi interesat în discuţie: nu vorbiţi la telefon, nu
semnaţi documente, nu prelucraţi informaţia în timpul discuţiei.
4. Neutralizaţi factorii care pot să-l irite pe interlocutor.
5. Utilizaţi empatia şi efectul oglinzii.
6. Fiţi răbdător, nu încercaţi să economisiţi timpul.
7. Fiţi stăpîn pe emoţiile dvs.
8. Nu permiteţi izbucnirea unui conflict.
9. Stimulaţi interlocutorul să vorbească, puneţi-i întrebări.
10. Nu vorbiţi neîncetat, ascultaţi.
Zone de comunicare. Pentru o comunicare optimă între două sau mai
multe persoane, au fost stabilite nişte zone ale comunicării, care se cer res-
pectate:
• Zona intimă – 15–50 cm.
• Zona personală – 50–120 cm.
281
Capitolul IX

• Zona socială – 120–350 cm.


• Zona publică – peste 350 cm.
În acest context, pentru ca comunicarea să fie eficientă, este important de
a cunoaşte şi respecta anumite reguli de comportament, care sînt reprezentate
schematic în figura 9.6.

Crearea unei
impresii
Încrezut în sine şi
plin de vitalitate
• Privire oficială
• Impecabil
• Privire de anturaj
• Limbajul
• Privire laterală
îngrijit
• Distanţa

Fig. 9.6. Reguli de comportament


În concluzie, putem schiţa „portretul” unui manager care ştie a comu-
nica cu succes:
• Cunoaşte subiecte numeroase.
• Este la curent cu principalele ştiri din ţară, lume.
• Nu-l plictiseşte pe interlocutor.
• Este flexibil.
• Acceptă şi ştie să facă complimente.
• Se adaptează la interlocutor.
• Nu-l corectează, nu-l întrerupe pe interlocutor.
• Priveşte interlocutorul drept în ochi.
• Argumentează bazîndu-se pe cunoaştere şi experienţă.

Comunicări organizatorice şi căi de perfecţionare a acestora


În afară de barierele menţionate în comunicarea interpersonală, există şi
piedici de ordin organizatoric (în comunicarea organizatorică). Acestea pot apă-
rea ca rezultat al utilizării următoarelor teme de discuţie (vezi figura 9.7):
Evidenţiem următoarele bariere în comunicarea organizatorică:
1. Denaturarea informaţiei într-o organizaţie poate fi conştientă sau ne-
premeditată şi este determinată de mai mulţi factori:
• Mai multe niveluri manageriale

282
Procesul de comunicare. Rolul comunicării în conducere

Bîrfeala,
Bolile
minciunile

Sănătatea În timpul Subiectele


interlocu- conversaţiei controversate
torului e necesar de
evitat:

Subiectele
Ghinioane
banale şi
personale
plictisitoare
Costul, preţul
obiectelor

Fig. 9.7. Subiecte care trebuie evitate într-o conversaţie

• Prelucrarea şi filtrarea informaţiei: nu toată, ci numai o parte este


prelucrată; selectarea ei insuficientă
• Încercarea de a presta informaţia doar de către şef
• Frica subalternilor de pedeapsă
• Din cauze obiective – multe niveluri de conducere
• Din cauze subiective – nu convine unei persoane, unui grup de per-
soane.
2. Supraîncărcarea informaţională: fluxurile, torentele neîntrerupte de
informaţie reprimă capacitatea conducătorului de a primi, a prelucra toată
informaţia. Apare nevoia de a o selecta, însă e mare probabilitatea de a nu
selecta informaţia necesară sau pe cea mai importantă.
3. Structura organizatorică neeficientă. Dacă structura organizaţiei este
rău gîndită, posibilităţile conducătorului de a planifica şi a obţine rezultatele
dorite se reduc considerabil din cauza multor niveluri, a cooperării şi coordo-
nării slabe, nefolosirii principiilor de delegare.
În calitate de căi de perfecţionare a comunicării organizatorice pot fi
menţionate următoarele modele:
1. Reglementarea fluxurilor informaţionale. Conducătorii trebuie să
poată selecta informaţia utilă şi importantă, să o dozeze pentru sub-
alternii lor.
283
Capitolul IX

2. Acţiuni de conducere. Menţinerea contactelor formale cu subordona-


ţii. Ele includ diverse întîlniri dintre conducător şi colaboratori sau
consfătuiri de afaceri, adunări generale etc. Planificarea, realizarea şi
controlul sînt de asemenea privite ca acţiuni de dirijare pentru desă-
vîrşirea schimbului de informaţie.
3. Introducerea şi utilizarea sistemelor de legături inverse. Aceste sis-
teme reprezintă o parte componentă a sistemului informativ de con-
ducere şi control. Unul din ele este circulaţia informaţiei de sus în
jos şi în sens invers. Altă variantă este participarea lucrătorilor. În
consecinţa acestor convorbiri conducătorul poate obţine informaţie
despre o mulţime de probleme.
4. Sisteme de colectare a propunerilor: stabilirea în interiorul organiza-
ţiei a unor urne pentru prezentarea anonimă a propunerilor; crearea
unei reţele telefonice prin care lucrătorii ar face legătură (anonimă)
primind răspunsuri la întrebările ce-i preocupă; crearea unor grupuri
din conducători şi lucrători de rînd pentru rezolvarea problemelor
comune.
5. Buletine informative. Organizaţiile mari, de regulă, în fiecare lună
editează astfel de buletine, care conţin informaţie importantă pentru
lucrători.
6. Tehnologii informaţionale moderne. Progresele de ultimă oră în do-
meniul tehnicii modifică esenţial schimbul de informaţie în interiorul
organizaţiei. Folosirea computerelor, a poştei electronice are o mare
influenţă asupra informaţiei.
7. Folosirea tehnicii video la conferinţe, şedinţe etc.
Comunicarea eficientă, pozitivă, atît la nivel interpersonal, cît şi la nivel
organizatoric, include 3 etape:
1. Comunicarea explicită, care constă în capacitatea emiţătorului mesa-
jului de a comunica receptorului exact ceea ce a dorit. Aceasta este o condiţie
esenţială în realizarea unei comunicări eficiente. De cele mai multe ori, comu-
nicarea explicită are o pondere mică în comparaţie cu comunicarea implicită,
cînd mesajul nu are efectul dorit asupra receptorului şi sînt necesare explicaţii
suplimentare. Dorinţa de a transforma componenta implicită în explicită face
informaţia neclară şi creează un cerc vicios (figura 9.8).
2. Comunicarea secundară este capacitatea de a te plasa deasupra pro-
blemei, de a lua partea implicită şi a o plasa în partea explicită.
3. Comunicarea centrată pe problemă, nu pe persoană. De exemplu,
cînd două persoane formează un cuplu şi au o căsnicie solidă, ele vorbesc
despre lucruri comune (copii, gospodărie, interese comune etc.), Cînd doi soţi
284
Procesul de comunicare. Rolul comunicării în conducere

divorţează, fiecare vorbeşte despre celălalt. Deci, cînd apare o dificultate în


schimbul de informaţie, interlocutorul devine obiectul conversaţiei, iar scopul
acesteia este uitat.
Sugestii privind comunicarea eficientă a managerilor vezi în anexa 4.

Comunicare implicită Comunicare explicită Comunicare implicită

Manager Cerc vicios Subaltern

Fig. 9.8. Comunicarea explicită şi comunicarea implicită

În continuare vom prezenta cîteva exemple concrete de corectare a co-


municării în cadrul organizaţiei (tabelul 9.1.).
Tabelul 9.1
Principii de comunicare pozitivă (exemple de corectări ce trebuie efectuate)
DA NU
1. A se pune de acord cu subalternul 1. A acţiona pripit
în privinţa momentului discuţiei pro- Dacă acţionaţi „la furie” sau dacă sub-
blemei alternul este ocupat, riscaţi să acţionaţi
„Aş dori să stăm de vorbă despre o pro- stîngaci.
blemă. Cînd ne-am putea întîlni?”
2. Comunicare orientată pe problemă 2. Comunicare orientată pe persoană
„Iată ce anume ai de făcut în atare si- „Iată ce fel de persoană eşti…”
tuaţie.”
3. Comunicare descriptivă 3. Comunicare apreciativă
„Iată care sînt consecinţele acestui com- „Eşti leneş, incompetent, necinstit, vio-
portament şi ce a trebuit să fac ca să evit lent, beţiv etc.”
alte consecinţe.”
4. Comunicare validantă 4. Comunicare invalidantă
„Ţinînd seama de experienţa pe care o „O asemenea persoană nu este accepta-
ai, sînt sigur că există posibilitatea de a bilă în organizaţia noastră.”
studia situaţia şi de a găsi o soluţie mai
bună.”
5. Comunicare specifică 5. Comunicare globală
„… Pentru a prevedea ce este de făcut, „Trebuie să-ţi schimbi comportamen-
dacă pe viitor se va ivi o situaţie asemă- tul.”
nătoare…”
285
Capitolul IX

6. Comunicare „cu ascultare” 6. Comunicare „închisă”


a) „Dacă, de exemplu, într-un astfel de „Trebuie să te corectezi…, sau să faci
caz ai face un alt lucru (altfel), ce faţă consecinţelor. Iată ce aş dori să faci
crezi?” (sfat) pe viitor.”
b) „Care ar fi acţiunile posibile într-o
astfel de situaţie?” (fără sfat)

Modalităţi de îmbunătăţire a eficienţei comunicării la nivelul unei


organizaţii din sistemul sănătăţii
Caracteristica principală a activităţii într-un spital este munca în echipă.
O bună înţelegere a comunicării la nivelul unei echipe, a avantajelor şi dez-
avantajelor muncii în grup, precum şi a factorilor care influenţează ceea ce se
întîmplă într-un grup poate ajuta la găsirea unor soluţii pentru îmbunătăţirea
productivităţii.
Eficienţa activităţii unui grup este rezultatul unui set întreg de factori
interdependenţi (figura 9.9). Coeziunea este forţa cu care membrii grupului
sînt atraşi între ei şi se referă la dorinţa acestora de a lucra împreună, pentru
a atinge un ţel comun. Ea este un proces circular, în sensul că, o dată stabilită
într-un grup, duce la rezultate dorite care, la rândul lor, duc la o mai bună
coeziune.
Într-un grup mai mare de 10 membri încep să apară dificultăţi în relaţiile
interpersonale, iar în grupurile mai mari de 15 persoane deja există dificultăţi
de comunicare şi interacţiune. De exemplu, secţiile unde numărul medici-
lor este mai mare de 10 sînt greu de condus, deoarece apare nevoia dirijării
autocratice pentru a păstra ordinea, mărimea grupului determinînd coeziunea
grupului. Rapoartele de gardă sînt mai lungi şi uneori ineficiente din cauza
informărilor asupra activităţilor obişnuite. Soluţia ar putea fi reorganizarea
structurii spitalelor pe secţii mai mici şi mai eficiente.
Variabilele grupului. Caracteristicile membrilor grupului şi obiective-
le. Membrii unui grup ce se formează sau este format deja posedă anumite
aptitudini, valori şi convingeri. Modalităţile prin care aceştia se adaptează la
activităţile grupului vor afecta nivelul şi stilul de participare, deci interacţiu-
nea în grup şi în consecinţă – productivitatea şi satisfacţia membrilor.
Grupurile eficiente vor avea un nivel de înaltă compatibilitate între mem-
bri, dar aceasta nu înseamnă neapărat că, pentru a lucra efectiv, un grup tre-
buie să fie constituit din membri ale căror aptitudini, credinţe şi valori sînt
similare. Dacă un grup omogen tinde să promoveze satisfacţia, grupurile ete-
rogene (unde membrii sînt diferiţi sub aspect sociocultural, profesional, ca
vîrstă, sex, vechime în muncă etc.) tind să declanşeze mai multe conflicte.
286
Procesul de comunicare. Rolul comunicării în conducere

Variabile necontrolabile

VARIABILELE VARIABILELE VARIABILELE


MEDIULUI GRUPULUI SARCINII
• starea fizică a grupu- • mărimea grupului • natura sarcinii
lui • caracteristicile psi- • gradul de dificultate
• poziţia grupului în hologice şi personale • cerinţele sarcinii
ierarhia organizaţiei ale persoanelor (timpul disponibil
• relaţiile grupului în • compatibilitatea pentru rezolvarea
organizaţie, comuni- membrilor sarcinii)
tate • preexistenţa statusu-
rilor membrilor
• prestabilirea canale-
lor de comunicare

VARIABILELE CONTROLABILE
• stilul conducătorului
• motivaţia grupului în rezolvarea sarcinii
• relaţiile de prietenie între membri
• stilul şi nivelul de participare a membrilor

VARIABILELE REZULTATE
• productivitatea grupului
• satisfacţia membrilor grupului

Fig. 9.9. Factorii care influenţează rezultatele activităţii unui grup

Într-un grup eficient toţi membrii vor accepta obiectivele comune şi vor
lucra pentru a atinge scopul comun. Totuşi, unii membri pot veni cu obiectivele
lor personale, denumite „agenda ascunsă”, de aceea nu întotdeauna este posibil
să fie atinse toate obiectivele individuale şi scopurile grupului simultan.
Status-rolurile. Atunci cînd un grup se constituie, membrii acestuia sînt
egali între ei, deşi fiecare are un status preexistent în percepţia celorlalţi, de
exemplu, echipele operatorii compuse din medici cu aptitudini diferite, de
vîrste diferite etc.
Variabilele mediului. Orice apropiere fizică stimulează interacţiunea.
Un spaţiu, o încăpere mare, în care fiecare se simte departe de vecinul său,
287
Capitolul IX

vor împiedică coeziunea grupului. Acest lucru este important pentru alegerea
sălii de desfăşurare a raportului de gardă, pentru cabinetul medicilor etc.
Membrii unui grup sînt tentaţi să creeze alianţe cu cei din vecinătatea lor
şi să intre adesea în conflict cu cei care sînt situaţi mai departe sau de partea
opusă a mesei.
Locul unei întîlniri transmite o serie de semnale. Astfel, nu este recoman-
dabilă consultarea unui medic de către altul, într-o problemă de specialitate,
pe holul spitalului.
Separarea conducătorului de restul grupului va inhiba interacţiunea şi-l
va încuraja să adopte un stil de conducere autoritar. Drept exemplu poate servi,
desfăşurarea întrunirilor consiliului de administraţie al spitalului într-o sală
tip amfiteatru, unde managerul general ocupă locul de la pupitru (care, even-
tual, este pe podium).
Poziţia grupului în ierarhia organizaţiei sau a comunităţii va influenţa
productivitatea, coeziunea şi identitatea acestuia. Nimeni nu doreşte să apar-
ţină unui grup care nu este văzut bine de restul organizaţiei.
Variabilele sarcinii. Semnificaţia unei sarcini pentru organizaţie are im-
plicaţii asupra întregului grup. Multe organizaţii au un stil propriu de rezol-
vare a problemelor şi a sarcinilor. Natura, gradul de dificultate al sarcinii şi
orice cerinţă specială a acesteia – de exemplu, timpul disponibil pentru rezol-
varea ei – vor afecta atitudinea membrilor grupului, felul în care ei lucrează
şi deciziile conducătorului în legătură cu cel mai bun mod de structurare (sau
nestructurare) a unei activităţi.
Factorii controlabili. Toţi factorii necontrolabili vor influenţa toate acţi-
unile grupului. Conducătorul (liderul) şi participanţii trebuie să fie conştienţi
de potenţialul impact al acestor factori, astfel încît propriul comportament să
se adapteze acestor situaţii.
Factorii controlabili pot fi schimbaţi şi adaptaţi, pentru a îmbunătăţi pro-
ductivitatea grupului şi a satisface membrii lui. Managerul (liderul) este, de-
sigur, centrul acestei adaptări. El poate fi numit din afară sau poate apărea în
interiorul grupului, ales de membri, în funcţie de aceste circumstanţe şi de
tipul sarcinii. Oricare ar fi motivul poziţiei sale, el trebuie să stăpînească dife-
rite stiluri de comunicare şi să controleze efectele lor asupra echipei şi asupra
relaţiilor de grup, deci asupra productivităţii şi moralului grupului.
Un catalizator al integrării şi coordonării organizaţionale este comunica-
rea interpersonală. Studiile de cercetare a atitudinilor şi motivaţiilor oameni-
lor care lucrează într-o organizaţie au arătat că ei au nevoie să se simtă impli-
caţi, informaţi şi pregătiţi să participe la deciziile care îi afectează. Specialişti
de renume din domeniul teoriei organizaţionale au evidenţiat relaţia existentă
între procesul de comunicare şi structura organizaţională.
288
Procesul de comunicare. Rolul comunicării în conducere

În 1938, Chester Barnard afirma că „o teorie exhaustivă a organizaţiei


trebuie să acorde un loc central comunicării”. Treizeci de ani mai tîrziu, Katz
şi Kahn, specialişti recunoscuţi în domeniul abordării sistemice, au subliniat
importanţa comunicării, arătînd că ea este „baza unui sistem social sau a unei
organizaţii”.
Este cunoscut faptul că între procesul de comunicare dintr-o organizaţie
şi structura organizaţională există o relaţie strînsă, ele influenţîndu-se reci-
proc. Comportamentul orientat pe relaţii interpersonale fundamentale, care
este o dimensiune importantă a procesului de comunicare, modelează struc-
tura organizaţională.
Structurile organizaţionale sînt divizate după mai mulţi factori – nive-
luri ierarhice, departamente sau servicii, gradul de specializare al sarcinilor
etc. – şi trebuie deci să fie integrate într-un fel sau altul pentru a permite
organizaţiei atingerea scopurilor. Informarea asupra obiectivelor, regulilor
şi procedurilor, asupra funcţionării resurselor umane şi asupra mediului or-
ganizaţional este de dorit să fie continuă; diferite activităţi şi sarcini trebuie
să fie coordonate. Cu cît complexitatea sarcinilor şi activităţilor este mai
mare, cu atît este mai mare nevoia de integrare şi coordonare; or, sistemul
de comunicare al unei organizaţii este un mecanism-cheie pentru realizarea
acestei integrări şi coordonări.
Comunicarea la nivel interpersonal a fost definită ca un proces dinamic
şi interactiv de schimb de informaţii între emiţători şi receptori. Se disting trei
tipuri de comunicare: instrumentală, afectivă şi întîmplătoare. Comunicarea
instrumentală serveşte unuia sau mai multor scopuri precise; intenţia emiţă-
torului este aceea de a influenţa nivelul cunoştinţelor, atitudinilor sau com-
portamentelor receptorului. Comunicarea afectivă exprimă starea emoţională
a emiţătorului (de exemplu, entuziasmul său, frica sau incertitudinile sale).
Comunicarea întîmplătoare este transmiterea în mod accidental a informaţiei
(fără ca emiţătorul să fie conştient că a făcut acest lucru).
Comunicarea umană este un proces dinamic, continuu şi interactiv, fieca-
re aspect al acestui proces avînd diverse influenţe asupra celor implicaţi în ea.
Comunicarea într-o organizaţie depinde de comportamentul bazat pe relaţii
interpersonale fundamentale.
Orientarea relaţiile interpersonale se referă la trei tipuri de nevoi pe care
indivizii le manifestă atunci cînd vin în contact cu alţi indivizi:
a. Nevoile de includere, care se referă la necesitatea de a-i include pe
alţii sau de a fi inclus în activităţile altora. Acest tip de nevoi exprimă,
de fapt, o interacţiune socială: „Vreau să fiu inclus…” sau „Vreau să-i
includ şi pe alţii…”.
289
Capitolul IX

b. Nevoile de control, care se referă la nevoia de a controla indivizi (de


a le spune ce să facă) sau la necesitatea de a fi controlat de alţii („Să
mi se spună ce să fac”).
c. Nevoile de afecţiune, care se referă la necesitatea omului de a oferi
căldură sufletească, de apropiere de alţi oameni („Vreau să mă apro-
pii de oameni”) şi nevoia de a percepe afectivitatea din partea celor-
lalţi („Vreau ca oamenii să-mi fie apropiaţi”).

Dominanţă
– +
+
Analitic Directiv
Reactivitate
afectivă Amabil Expresiv

Fig. 9.10. Cele patru stiluri personale de comunicare

Tabelul 9.2
Descrierea sumară şi comparativă a stilurilor personale de comunicare
Analitic Directiv
 Reacţie lentă  Reacţii rapide
 Efort maxim pentru organizare  Efort maxim pentru a controla
 Centrat asupra procesului  Centrat asupra sarcinii
 Preocupare minimă pentru emoţiile  Preocupare minimă, analiza şi refle-
şi sentimentele personalului xia teoretică
 Cadrul de referinţă este istoric  Prezentul este cadrul de referinţă
 Prudenţă în acţiune  Acţiune directă
 Tendinţa de a evita implicarea perso-  Nevoia de control
nală
 Nevoia de adevăr şi pertinenţă
Amabil Expresiv
 Reacţie moderată  Reacţie puternică
 Efort maxim pentru a intra în relaţie  Efort maxim pentru a se implica
 Centrat asupra persoanei  Centrat asupra interacţiunii
 Preocupare minimă pentru logica  Preocupare minimă pentru rutină şi
formală conformitate
 Prezentul este cadrul de referinţă  Viitorul este cadrul de referinţă
 Acţiune de suport  Impulsivitate în acţiune
 Tendinţa de a evita conflictele  Tendinţa de a evita insolenţa
 Nevoia de cooperare şi de acceptare  Nevoia de stimulare şi interacţiune

290
Procesul de comunicare. Rolul comunicării în conducere

O bună cunoaştere a manierei de interacţiune cu fiecare stil de comunicare


(figura 9.10, tabelul 9.2) va favoriza încă de la început o interacţiune mai armo-
nioasă. Sinteza acestor aspecte interactive pune în evidenţă atitudinile şi com-
portamentele care facilitează raporturi cu persoane aparţinînd fiecărui stil.
O abordare generală şi simplificată pentru a interacţiona cu fiecare stil
personal de comunicare este prezentată în tabelul 9.3.
Tabelul 9.3
Modul de interacţiune cu diferite stiluri de comunicare
Analitic Directiv
 Explicaţi dinainte cum trebuie de ac-  Explicaţi dinainte cine trebuie să ac-
ţionat ţioneze
 Acţionaţi sistematic  Procedaţi rapid
 Apelaţi la principiile altora  Puneţi accent pe rezultate
 Prezentaţi fapte documentate  Propuneţi o acţiune imediată
 Precizaţi şansele  Lăsaţi o marjă de manevră
 Fiţi organizat şi logic  Puneţi accent pe fapte; fiţi rapid şi
eficace; mergeţi direct spre scop
Amabil Expresiv
 Explicaţi dinainte de ce trebuie de  Explicaţi dinainte pentru ce trebuie
acţionat de acţionat
 Prezentaţi fapte documentate  Procedaţi într-un mod entuziast
 Oferiţi suport personal  Ţineţi cont de intenţiile personale
 Abordaţi subiecte personale  Vorbiţi despre oameni şi despre opi-
 Întrebaţi-l despre luarea iniţiativelor nii
 Fiţi politicos, laconic şi calm  Furnizaţi un cadru de disciplină
 Fiţi stimulativ, deschis

O persoană cu un stil expresiv are dezavantajul de a fi puţin suplă pentru


a interacţiona eficient cu indivizi analitici. O situaţie asemănătoare se creează
în comunicarea dintre un individ directiv şi o persoană cu un stil amabil.
Din studiile făcute de numeroşi cercetători (Bolton şi Bolton, 1984;
Byrum, 1986; Elsea, 1987; Merrill şi Reid, 1981) reiese că relaţii dificile sînt
acelea care intervin între persoane cu următoarele stiluri: analitic–expresiv,
directiv–amabil şi directiv–expresiv.

291
Capitolul IX

9.6. Comunicarea intraorganizaţională – un


instrument util managerilor
După cum s-a menţionat deja, comunicarea este procesul de transmite-
re a informaţiilor prin intermediul unui mesaj şi care implică o persoană ce
transmite mesajul (emiţător) şi persoana căreia îi este adresat (receptor) sau
care recepţionează mesajul. Calea dintre emiţător şi receptor este denumită
canal. Aşadar, componentele comunicării sînt emiţătorul, receptorul şi cana-
lul străbătut de mesaj.
Organizarea informaţiei este structurată în mesaj. Mesajul verbal este
completat şi susţinut prin componentele nonverbale ale comunicării.
În structurile organizaţionale, comunicarea este abordată ca mijloc de
transmitere a informaţiei în cadrul unei reţele care constituie sistemul organi-
zaţiei. După modul în care este dirijat fluxul informaţional se pot caracteriza
tipurile de funcţionare a organizaţiei respective. Astfel, structurii organizatori-
ce tradiţionale îi este proprie o comunicare în reţea liniară, caracterizată de:
• Comunicarea pe un lanţ descendent, pe o scară ierarhică de sus în jos.
Mesajele conţin instrucţiuni şi comenzi.
• Comunicarea ascendentă, menţinînd acelaşi lanţ ierarhic, în care me-
sajele conţin rapoarte, cereri, reclamaţii.
În planul orizontal al organizaţiei, comunicarea se realizează nestructurat
şi necoordonat în strategia funcţionării organizaţiei, mesajele ajungînd la o anu-
mită instanţă ierarhică doar dacă biroul şefului coincide pentru două sau mai
multe subdiviziuni. În această situaţie, managerul are nevoie de o abilitate deo-
sebită pentru a aduna mesajele şi a decela informaţiile utile pentru organizaţie.
Informaţia se direcţionează spre îmbunătăţirea performanţei, evitîndu-se
propuneri care pun angajatul în poziţie de persoană incompetentă. Mesajul
ghidează persoana în ceea ce ea poate face corect.
Feedbackul este returnat angajatului cît mai repede, pentru a face posibilă
menţinerea în angrenajul problemei respective a tuturor celor implicaţi, corec-
tarea şi aprecierea căpătînd un conţinut concret. Angajaţii cunosc şi sînt pregă-
tiţi pentru a li se returna informaţii; feedbackul impus nu are eficienţa dorită.
Înţelegerea feedbackului este controlată prin expunerea punctelor prin-
cipale pe care se sprijină activitatea, urmărită printr-un şir de întrebări clare,
comprehensibile. Trebuie de menţionat că sesizarea componentelor din aria
comunicării nonverbale ajută la recepţionare. Feedbackul confirmă validita-
tea informaţiei transmise şi diminuează riscul de a induce inadecvări în des-
făşurarea activităţii cerute, acestea din urmă traducîndu-se apoi în situaţii de
eşec în rezolvarea sarcinii transmise.
292
Procesul de comunicare. Rolul comunicării în conducere

Managementul comunicării ţine cont de faptul că retroreacţia angajatului va


elimina momentele de tensiune create – de cele mai multe ori – de condiţia unei
comunicări inabile. Atmosfera de confort psihologic, cînd fiecare salariat înţelege
clar care este rolul său în organizaţie şi ce sarcini urmează să îndeplinească, în-
lătură sentimentul de depersonalizare şi ignorare a individului ca persoană.
Oamenii sînt apţi de a primi mesaje consonante cu imaginea ce o au
despre sine, cerinţele şi valorile lor le animă rezistenţa mai mult decît logica
raţională. Angajatul are nevoie de recunoaşterea muncii pe care o depune, de
împlinire prin afirmarea succeselor. Mesajele care facilitează afirmarea sînt
acceptate mult mai uşor, chiar în situaţia unui efort mai susţinut.
Cu cît subordonaţii sînt mai informaţi despre planul lor şi despre pers-
pectiva instituţiei, cu atît sînt mai deschişi să primească mesaje, mai apţi să le
înţeleagă cu atît se simt mai realizaţi şi ca indivizi, şi ca grup.
În evoluţia ştiinţei conducerii, comunicarea în lanţ a fost dublată şi uneori
înlocuită prin comunicarea directă, comunicarea interpersonală. Comunicarea
interpersonală depăşeşte ignorarea destinatarului mesajului ca persoană prin po-
sibilitatea de a transmite încrederea ce i se acordă, valorizarea a ceea ce este şi a
ceea ce face. În acest mod de a comunica, relaţiile superior–subordonat capătă
altă perspectivă, iar organizaţia îşi dezvoltă alte dimensiuni de funcţionare.
În lucrările de specialitate se afirmă că marii manageri îşi petrec mai
mult de jumătate din timp comunicînd cu angajaţii. Comunicarea ca proces
prin care emiţi şi recepţionezi mesaje se traduce prin a vorbi şi a asculta. As-
cultarea este de multe ori mai importantă şi ajută la obţinerea unei informaţii
autentice, care exprimă starea reală a organizaţiei şi spiritul celor care o com-
pun. Ascultînd, managerul va avea cunoştinţă despre modul cum subordonaţii
au înţeles mesajele transmise de el. Acest sistem de control al modului de
recepţionare este cunoscut sub numele de feedback sau retroreacţie.
În această accepţie, comunicarea devine un instrument al conducerii, care
duce la schimbarea comportamentului ambilor parteneri din organizaţie, indife-
rent de poziţia ierarhică a fiecăruia, comunicarea încorporînd psihologicul.
Feedbackul imprimă comunicării imaginea unui drum cu sens dublu pe
care îl parcurge informaţia. Urmărirea acestui drum al informaţiei – emiţă-
tor–receptor–emiţător – se cere a fi stabilită într-un mecanism formal şi infor-
mal, pentru a-i contura eficienţa. Ameliorarea comunicării într-o organizaţie
se realizează printr-un feedback eficient.
Eficienţa feedbackului este direcţionată spre a da informaţii specifice
pentru o activitate specifică. Eliminarea „generalului” va înlătura confuzia ce
poate să apară în mintea angajatului, care ar conduce la un şir de întrebări ce
nu sînt totdeauna exprimate din teama de a nu fi judecat ca incompetent. În-
293
Capitolul IX

trebările neexprimate conduc apoi la trăiri şi comportamente care vor paraliza


activitatea persoanei.
Un feedback eficient se cere a fi descriptiv, nu apreciativ; se descrie ac-
tivitatea sau raţiunea acesteia, fără utilizarea unor judecăţi privind valoarea.
Dacă managerul înţelege acest impact psihologic al comunicării, va avea mai
multe şanse de a dirija eficient, utilizînd creativitatea fiecărui grup sau mem-
bru al organizaţiei.
Comunicarea pe orizontală a apărut ca o necesitate de a coordona efortul
organizaţiei în procesul schimbării şi de a realiza scopurile acesteia. Proiectul
instituţiei recunoaşte necesitatea de a încorpora comunicarea orizontală şi de
a dezvolta comunicarea interactivă.
Comunicarea interactivă face ca circulaţia informaţiei să se realizeze nu
numai de la grup la grup (comunicarea orizontală), ci şi între indivizi. S-a
demonstrat că acest mod de comunicare facilitează rezolvarea problemelor
prin participare şi discuţii ample, duce la soluţionarea conflictelor, precum şi
la preluarea pozitivă a experienţelor prin care organizaţia a trecut.

9.7. Concepte de bază în negociere


Pregătirea negocierii este la fel de importantă ca şi negocierea propriu-
zisă şi ar trebui să i se acorde un timp cel puţin egal cu timpul alocat întîlnirii
faţă în faţă a părţilor implicate. O bună pregătire o poate da informaţia de care
este nevoie şi care este urmărită în cursul negocierii.
Vom prezenta în continuare cîteva puncte asupra cărora cel care doreşte
să aibă succes în negociere ar trebui să reflecteze, înainte de a o iniţia.
Ţinta (punctul-ţintă) este valoarea rezultatului pe care un negociator ar
dori – în mod ideal – să îl obţină în cursul negocierii. Cu cît mai înaltă, dar
realistă, este ţinta stabilită de negociator, cu atît cresc şansele sale de a obţine
mai mult dintr-o negociere.
Oferta de deschidere (OD) este preţul sau condiţiile cu care îşi începe
fiecare negociator discursul. În orice negociere, fiecare se aşteaptă să dea
şi să primească ceva în schimb, să renunţe la unele condiţii pentru a obţine
alte avantaje, a reduce preţul (din punctul de vedere al cumpărătorului) sau
a-l majora (din punctul de vedere al celui care vinde) faţă de oferta iniţială.
Pentru a lăsa loc acestor concesii, oferta de deschidere trebuie să fie peste
valoarea punctului-ţintă, dacă se doreşte ca acesta să fie atins.
Cea mai bună alternativă la o înţelegere negociată se întîlneşte în li-
teratura de specialitate sub forma iniţialelor BATNA (best alternative to a
294
Procesul de comunicare. Rolul comunicării în conducere

negociated agreement) şi înseamnă cel mai bun lucru care trebuie făcut, dacă
nu ajungi la o înţelegere în cursul prezentei negocieri. Dintr-o multitudine de
variante poţi să o selectezi pe cea mai bună şi să compari cu ea ofertele pe
care le primeşti în cursul tratativelor. Alternativele sînt utile pentru că oferă
negociatorului puterea de a părăsi masa tratativelor atunci cînd se prefigurea-
ză în rezultat nu prea bun. Cu cît alternativa este mai bună, cu atît puterea sa
în negociere este mai mare. Pentru aceasta este nevoie ca alternativele să fie
căutate, îmbunătăţite şi apoi selectată cea mai bună dintre ele.
Pe cît este de important pentru un negociator să îşi cunoască propriile
alternative, tot atît de important este să cunoască alternativele celui cu care
negociază. Astfel este posibil de a evalua în mod realist ce se poate obţine din
negociere. În acelaşi timp, se pot căuta căi de a demola alternativele oponen-
tului, prin aducerea de argumente suplimentare în favoarea ofertei proprii.
Dezvoltarea alternativelor ne ajută nu numai să definim minimul accep-
tabil, dar şi să ridicăm acest minim la valori mai mari. Iată de ce nu trebuie
precupeţit timp, efort, resurse umane şi materiale pentru elaborarea şi dez-
voltarea alternativelor.
Punctul de rezervă (PR) este valoarea rezultatului la care un negociator
ar prefera să se retragă din negociere şi să accepte o altă alternativă (BATNA).
Este punctul în care îţi este indiferent dacă se ajunge la o înţelegere sau nego-
cierea este în impas. Reprezintă cel mai prost, dar încă acceptabil rezultat al
unei negocieri. Faptul că un negociator are stabilit un punct de rezervă îl face
să reziste presiunilor şi tentaţiilor de moment şi, de asemenea, îl fereşte de
pericolul de a încheia o înţelegere pe care mai tîrziu este posibil să o regrete.
Punctul de rezervă poate să coincidă sau să nu coincidă cu BATNA. De
exemplu, în situaţia achiziţionării unui echipament de laborator, un negocia-
tor poate avea ca punct de rezervă suma de 20 de milioane lei – suma maximă
pe care îşi poate permite să o plătească, iar ca alternativă – o ofertă a unei alte
firme, în valoare de 17 milioane lei. Totuşi, pentru că firma cu care negociază
în prezent are un renume mai mare, oferă consumabile la un preţ mai mic şi
servite pe o perioadă mai lungă, negociatorul se poate decide să plătească cu
maximum 3 milioane de lei mai mult pentru a avea aceste avantaje.
Spaţiul pentru concesii reprezintă paleta de rezultate care se situează în-
tre oferta de deschidere şi punctul de rezervă. Este important ca acest „spaţiu
de manevră” să fie suficient de mare, pentru că – aşa cum aminteam mai sus
– într-o negociere sînt de la sine înţelese concesiile, iar atunci cînd un partener
de tratative a făcut o concesie, la rîndul său se aşteaptă să primească în schimb
o concesie de valoare asemănătoare.
Spaţiul de negociere (SN) este şirul de rezultate care se situează între
ofertele de deschidere ale negociatorilor (figura 9.11).
295
Capitolul IX

Zona de acord potenţial (ZAP) este paleta de rezultate cu care ambele


părţi ar putea fi de acord. În cazul vînzării unui bun, ZAP reprezintă toate va-
lorile care se situează peste punctul de rezervă al vînzătorului şi sub punctul
de rezervă al cumpărătorului.

OD PR PR OD
a cumpărătorului al vînzătorului al cumpărătorului a vînzătorului

Zona de acord potenţial

Spaţiul de negociere

Fig. 9.11. Reprezentarea schematică a elementelor tehnice de negociere

Rareori o negociere se referă la un singur subiect. Prin subiect înţelegem


lucrurile care se negociază, cum ar fi preţul, modalitatea de plată (pe loc, în
rate), durata contractului, garanţiile etc. În negocierile cu subiect multiplu
avem de a face cu dificultatea de a alege între subiecte calitativ diferite, dar
cu valoare mare. Trebuie să decidem cît de mult să renunţăm la un subiect
pentru a obţine mai mult de la un altul (de exemplu, cîţi bani să plătim în plus,
dar eşalonat în rate pe 2 ani, în loc să dăm toţi banii la început).
Pentru aceasta a fost dezvoltată o metodă de clasificare a preferinţelor în
situaţii care implică mai multe subiecte. Folosirea metodei date în pregătirea unei
negocieri se dovedeşte foarte utilă în desfăşurarea acesteia. Ea sporeşte încrede-
rea negociatorului în schimburile pe care le face cu partenerul, măreşte claritatea
comunicării şi diminuează şansele de a lua o decizie regretată mai tîrziu.
Deoarece banii sînt cuantificabili şi îi folosim zilnic, ar fi mai convenabil
să convertim toate rezultatele posibile ale unei negocieri în lei. Totuşi, există
numeroase lucruri care sînt dificil de tradus în bani. Cum ar putea fi evalua-
te precis, în luarea deciziei asupra achiziţionării unui echipament sofisticat
de laborator, prestigiul firmei producătoare, service-ul, perioada de garanţie,
disponibilitatea consumabilelor pe piaţa naţională? Ca urmare, cuantificarea
valorii intrinseci este un instrument general pentru adoptarea deciziei şi ne-
gociere, care poate suplimenta o analiză financiară pură.
1. Identificarea subiectelor importante şi clasificarea rezultatelor posi-
bile. Subiectele unei negocieri nu sînt întotdeauna evidente şi trebuie identi-
ficate, pentru a vedea cum poate negocierea viitoare să contribuie la satisfa-
cerea intereselor proprii. Faceţi o listă cu toate subiectele care pot apărea în

296
Procesul de comunicare. Rolul comunicării în conducere

cursul negocierii. Pentru fiecare subiect, notaţi posibilele rezultate plauzibile


(pentru preţ, de exemplu, pot fi anumite sume de bani; pentru perioada de
garanţie pot fi diferite durate de timp). Identificarea tuturor rezultatelor unui
subiect face posibilă estimarea precisă a subiectului.
Exemplu: Trebuie să cumpăraţi un echipament de laborator. Aveţi oferte
de la patru firme: Alfa, Beta, Delta şi Gama. Ceea ce vă interesează în legă-
tură cu acest echipament este să fie achiziţionat de la o firmă care să vă asi-
gure o calitate bună a echipamentului, preţul să se încadreze între 10 şi 30 de
milioane de lei şi să aveţi asigurat service-ul. De regulă, se asigură service
între 2 şi 5 ani pentru tipul de echipament pe care îl vizaţi.
2. Identificarea celui mai bun şi a celui mai prost rezultat pentru fie-
care subiect. Pentru fiecare subiect, identificaţi care este rezultatul cel mai
favorabil şi care este cel mai puţin de dorit.
Exemplu: După ce studiaţi ofertele, vă daţi seama că cea mai bună firmă
este Alfa şi cea mai proastă – Delta. Preţul cel mai convenabil este, desigur,
10 milioane şi cel mai puţin convenabil – 30 de milioane lei. Varianta ideală
de service este 5 ani, iar cea mai puţin avantajoasă este 2 ani.
3. Atribuirea de note fiecărui subiect. Pentru fiecare subiect, atribuiţi
valoarea de 100 celui mai dezirabil rezultat şi valoarea 0 celui mai prost re-
zultat. Reţineţi: 0 nu înseamnă că acest rezultat nu are valoare! Înseamnă doar
că, pe lista rezultatelor posibile, are valoarea cea mai mică posibilă. Pentru
celelalte rezultate de pe listă atribuiţi valori între 0 şi 100, care să reflecte
valoarea lor comparativ cu cel mai bun şi cu cel mai prost rezultat. Faceţi
această clasificare pentru toate subiectele.
Exemplu: Firma preferată, Alfa, obţine valoarea 100, iar cea mai puţin
dorită, Delta, obţine valoarea 0. În funcţie de renumele celorlalte două firme,
atribuiţi valoarea 80 firmei Beta şi 40 firmei Gama. Analizaţi şi celelalte sub-
iecte în mod similar.
Tabelul 9.4
Analiza subiectelor
Firma Scor Scor ideal Scor final
Preţ (mil. lei) Service (ani)
atribuit
Alfa 100 30 0 2 0
Beta 80 25 40 2,5 20
Gama 40 20 70 3 40’
Delta 0 15 90 4 70
Oferta ideală 10 100 5 100

297
Capitolul IX

4. Clasificarea preliminară a subiectelor. Grupaţi rezultatele cele mai


proaste ale tuturor subiectelor. Pentru fiecare subiect, gîndiţi-vă cîtă satisfac-
ţie ar produce mutarea de la cel mai prost rezultat la cel mai bun. Apoi uitaţi-
vă la toate subiectele şi vedeţi pentru care dintre ele mutarea aceasta ar avea
cel mai mare impact asupra satisfacţiei generale de la negociere. Acesta este
subiectul dumneavoastră de vîrf. Apoi identificaţi pentru care subiect trecerea
de la cel mai prost rezultat la cel mai bun ar avea impactul cu forţă imediat
următoare. Acesta este subiectul clasat pe locul doi. Continuaţi în acelaşi mod
cu toate subiectele.
Acum urmează atribuirea de ponderi fiecărui subiect. Există mai multe
metode pentru a realiza acest lucru. O metodă relativ simplă este aceea de a
atribui subiectului clasat pe locul întîi un scor de 1,00. Apoi comparaţi mu-
tarea de la cel mai prost rezultat la cel mai bun, în cazul subiectului situat pe
locul doi, cu aceeaşi deplasare în cazul subiectului numărul unu. Dacă această
mutare este aproape la fel de dezirabilă, acordaţi un scor înalt (de exemplu,
0,80 sau 80%); dacă este doar pe jumătate la fel de dorit, acordaţi un scor me-
diu (de exemplu, 0,50 sau 50%). Faceţi acest lucru pentru toate subiectele.
Exemplu: Trecerea de la firma cea mai puţin dorită, Delta, la Alfa vă
dă satisfacţia cea mai mare. Deci firma producătoare este cel mai important
subiect şi îi acordaţi un scor preliminar de 1,00. Trecerea situată pe locul
următor ca importanţă este aceea de la un preţ de 30 de milioane la unul de
10 milioane, dar nu este la fel de important ca firma, deci îi acordaţi un scor
de 0,60. Trecerea de la un service de un an la unul de 5 ani este aproape la fel
de importantă ca şi preţul, aşa încît îi acordaţi 0,50 puncte.
5. Convertirea la o scală-standard. Adunaţi punctele pe care le-aţi atri-
buit subiectelor (în exemplul nostru, 1,00+0,60+0,50=2,10). Împărţiţi punc-
tele acordate fiecărui subiect la totalul obţinut (exemplu: 1,00:2,10, 0,60:2,10
şi aşa mai departe). În acest moment aţi convertit toate punctele la o scală-
standard, al cărei total este 1,00 şi care reflectă greutatea relativă a acestora
(de exemplu: firma producătoare a căpătat o greutate de 0,48).
6. Standardizarea. În final, faceţi produsul dintre greutatea normalizată
a fiecărui subiect şi valoarea atribuită fiecărui rezultat al subiectului respec-
tiv. Aceasta vă oferă un scor standardizat pentru fiecare rezultat. Acum toate
combinaţiile posibile de rezultate pot fi comparate între ele, precum şi cu setul
ideal şi cu cel mai puţin dorit de rezultate.
Rezultatele finale sînt prezentate în tabelul 9.5. Dacă oferta firmei Alfa ar
fi 25 de milioane şi service-ul de 2 ani, iar cea a firmei Beta – de 30 milioane
şi service-ul de 5 ani, pe care aţi alege-o?
298
Procesul de comunicare. Rolul comunicării în conducere

Tabelul 9.5
Rezultatele finale
Firma Calificativul 1,00 1,00/2,10=0,48
Alfa Cea mai bună 100 48
Beta 80 38
Gama 40 19
Delta Cea mai proastă 0 0
Pretul 0,60 0,60/2,10=0,29
30 Cel mai prost 0 0
25 40 Il
20 70 . 20
15 90 26
10 Cel mai bun 100 29
Service-ul 0,50 0,50/2,10=0,24
2 Cel mai prost 0 0
2,5 20 5
1
3 40
0
1
4 70
7
2
5 Cel mai bun 100
4

Verificarea modelului construit. Înainte de a vă baza pe modelul elabo-


rat, acesta trebuie testat. În primul rînd, luaţi în calcul schimburile între rezul-
tatele diferitelor subiecte pe care acestea le implică. În al doilea rînd, generaţi
cu ajutorul lui cîteva seturi de aranjamente şi verificaţi dacă preferinţele im-
plicate de model se suprapun cu preferinţele dumneavoastră directe. Dacă nu,
ajustaţi valorile şi greutăţile pînă cînd preferinţele modelului şi preferinţele
dumneavoastră directe converg.
Cînd nu poate fi folosit acest model? Acest model nu poate fi utilizat
atunci cînd valoarea pe care o putem atribui unei rezolvări depinde de re-
zolvarea unui alt subiect sau atunci cînd importanţa relativă a două subiecte
depinde de valoarea altor subiecte.

299
Capitolul IX

9.8. Rolul convorbirilor în procesul de conducere


Convorbirea (conversaţia) de serviciu este o activitate logică, emoţiona-
lă, psihologică a unui lucrător sau a unui grup de lucrători cu un scop anumit:
a stimula un alt lucrător/grup de lucrători la îndeplinirea unei munci concrete,
efectuarea schimbului de păreri.
Convorbirea de serviciu poate îndeplini următoarele funcţii:
• pregătirea pentru realizarea unei decizii adoptate;
• controlul şi coordonarea după mersul realizării unei hotărîri;
• schimbul de informaţie dintre conducător şi subalterni;
• menţinerea contactelor (formale şi neformale) în procesul de condu-
cere;
• pregătirea, elaborarea şi adoptarea unor decizii noi.
Etapa de pregătire a unei convorbiri
Pentru a ţine o conversaţie de serviciu, conducătorul trebuie să efectueze
o etapă de pregătire. Durata perioadei de pregătire în mare măsură depin-
de de durata convorbirii prognozate. De exemplu, un conducător susţinea:
„Dacă trebuie să ţin o discuţie timp de 10 minute, pentru a mă pregăti îmi
trebuie o săptămînă; pentru o oră – 2 zile; în caz dacă timpul nu este limitat,
pot să încep chiar acum”.
Pentru ca etapa de pregătire să fie eficientă, conducătorul e obligat să
respecte 2 reguli:
1 – să-şi asigure destul timp pentru a se pregăti;
2 – să-şi întocmească un plan bine chibzuit.
Etapa de pregătire a conducătorului pentru o convorbire poate fi redată
printr-o schemă (figura 9.12).
Unul din elementele principale ale acestei etape este planul viitoarei
discuţii, însă nu toţi specialiştii, conducătorii recunosc necesitatea întocmirii
unui asemenea plan. Motivul ar fi că în timpul convorbirii pot apărea situaţii
imprevizibile, care ar putea schimba radical planul elaborat din timp.
Dar anume întocmirea prealabilă a planului are scopul de a micşora posibi-
litatea apariţiei acestor momente aşteptate. Majoritatea managerilor contempo-
rani anume cu ajutorul unui plan bine chibzuit găsesc imediat ieşire din situaţii-
le imprevizibile (analizează din timp variantele posibile şi reacţia la ele).
Conducătorul, pregătind planul convorbirii, poate să întocmească cîteva
variante de planuri:
• planul strategic – programa şi ţelul principal al discuţiei;
• planul tactic – metodele şi procedurile concrete de atingere a scopu-
lui principal;
300
Procesul de comunicare. Rolul comunicării în conducere

I. Planificarea

1. Analiza 2. Iniţiativa
3. Stabilirea 4. Planul de
prealabilă organizării.
strategiei şi a organizare a
a temei şi a Stabilirea
tacticii. convorbirii.
participanţilor. sarcinilor.

5. Culegerea materialelor/datelor necesare.


II. Pregătirea
6. Sistematizarea datelor. operativă

7. Efortul logic, chibzuirea, analiza.

8. Întocmirea planului de lucru.

9. Elaborarea părţii principale a viitoarei


discuţii. III. Redactarea

10. Pronosticul începutului şi sfîrşitului


convorbirii.
12. Forma
11. Controlul.
finală.

13. Repetarea discuţiei în gînd.

14. Repetarea în glas.


IV. Antrenarea

15. Repetarea sub formă de dialog.

Fig. 9.12. Elementele principale ale etapei de pregătire pentru organizarea


convorbirii

• planul operativ – activitatea, acţiunea conducătorului în cazul cînd


se schimbă situaţia;
• planul de culegere a informaţiei – se indică sursele de obţinere/primi-
re a informaţiei, executorii, timpul;
• planul de lucru – se stabileşte structura convorbirii;

301
Capitolul IX

• planul de acomodare la interlocutor – cerinţele sale, capacităţile, ca-


racteristicile individuale, temperamentul său, metoda de a vorbi, de
a-şi expune sugestiile etc.
În procesul de pregătire a planurilor pentru viitoarea discuţie, conducă-
torul trebuie să ţină cont de structura convorbirii.
Specialistul Predrag Mitici evidenţiază următoarele etape ale convorbirii
profesionale (de serviciu):
1) începutul discuţiei;
2) transmiterea informaţiei;
3) argumentarea;
4) combaterea, respingerea argumentelor interlocutorului;
5) adoptarea deciziei.
E necesar de subliniat că nu toate conversaţiile au structura indicată
(uneori lipseşte etapa 4 – respingerea argumentelor, în cazul în care acestea
lipsesc).
La etapa prealabilă trebuie de ţinut cont de 10 reguli generale, respecta-
rea cărora permite conducătorului să-şi atingă obiectivul în discuţie:
1) competenţa şi cunoştinţele profesionale;
2) claritatea expunerii poziţiei sale, a argumentelor;
3) folosirea în convorbire a materialului demonstrativ: tabele, scheme
etc.;
4) menţinerea discuţiei pe direcţia principală – atingerea ţelului strate-
gic;
5) ritmul discuţiei, schimbarea lui, creşterea intensităţii spre finalul dis-
cuţiei;
6) repetarea problemelor principale, care necesită o rezolvare cît mai
urgentă;
7) folosirea elementelor neaşteptate pentru interlocutor – „atacul” prin
surprindere, neutralizarea;
8) conţinutul convorbirii trebuie să varieze; sînt necesare unele pauze
pentru recreare;
9) limita de transmitere a informaţiei – a nu transmite interlocutorului
toată informaţia disponibilă (Voltaire: „Eşti plictisitor cînd povesteşti
tot ce ştii”);
10) folosirea unei doze de umor şi satiră fină, mai ales în cazul cînd
decizia care se va lua este prea convenabilă pentru subaltern/interlo-
cutor.
Începutul conversaţiei, scopurile şi metodele
Mulţi conducători nu cunosc şi nu folosesc în practica lor prima etapă
302
Procesul de comunicare. Rolul comunicării în conducere

a convorbirii – începutul ei, ceea ce nu le permite, de multe ori, să obţină


rezultatul dorit.
Începutul discuţiei are rost pentru a obţine următoarele rezultate:
• stabilirea contactului cu interlocutorul;
• crearea unei atmosfere normale pentru lucru;
• atragerea atenţiei interlocutorului la problema ce se va discuta;
• cointeresarea interlocutorului, participarea activă la discuţie;
• interceptarea iniţiativei.
În teoria managementului se cunosc cîteva metode tipice, cînd conducă-
torul chiar de la începutul convorbirii suferă un eşec, folosind expresii ca: „...
Scuzaţi-mă dacă v-am deranjat...”; „...Aş vrea să mai analizăm încă o dată
propunerea mea...”; „...Dacă aveţi timp, am putea discuta...”.
La eşec poate conduce şi folosirea expresiilor care neglijează interlocu-
torul, importanţa lucrului său: „Cred că problema D-voastră vom rezolva-o în
5 minute”; „Eu mi-am amintit întîmplător şi de cazul acesta”.
În teorie şi în practică există foarte multe metode, proceduri de a începe
o convorbire. Dintre ele putem evidenţia următoarele:
1) metoda de micşorare a tensiunii: în multe cazuri instrumentul princi-
pal poate fi o glumă, un compliment, cîteva întrebări de ordin gene-
ral;
2) metoda de „cîrlig”, pretext sau clenci: conducătorul explică pe scurt
situaţia creată, căutînd totodată un pretext, clenci pentru a începe dis-
cuţia – pot fi unele evenimente, chestiuni care cer soluţionare imedia-
tă etc.;
3) metoda de stimulare a imaginaţiei: conducătorul aduce la cunoştinţa
subalternului problemele ce se vor discuta şi îl impune pe acesta să
propună varianta sa de rezolvare;
4) metoda directă: conducătorul comunică pe scurt cauzele discuţiei şi
trece la etapa de realizare a acesteia.
Pentru a atrage atenţia interlocutorului, a crea un climat normal, condu-
cătorul trebuie să ţină cont de următoarele detalii, „mărunţişuri” care îi permit
să obţină rezultate mari:
• frazele de introducere se cer a fi clare, laconice, totodată cu un conţi-
nut bogat;
• exteriorul conducătorului trebuie să-l predispună pe subaltern la o
discuţie sinceră;
• este necesară stima faţă de interlocutor, atenţia faţă de propunerile lui;
• nu trebuie să lipsească complimentele, stimulentele morale (Abra-
ham Lincoln: „Noi toţi sîntem sensibili la complimente”);
303
Capitolul IX

• în timpul discuţiei este necesar ca şeful să se intereseze de părerea


subalternului, să-i ceară sfatul, chiar dacă nu-l va urma.
Etapa de transmitere a informaţiei
Această etapă este o prelungire logică a primei etape şi o punte de pre-
gătire pentru cea a argumentării. La această etapă, scopul conducătorului se
reduce la rezolvarea următoarelor probleme:
• ce îl interesează pe subaltern/interlocutor;
• descoperirea motivelor şi a ţelurilor interlocutorului;
• transmiterea către acesta a informaţiei planificate;
• formarea bazei pentru argumentele proprii, punctele de sprijin;
• analiza şi controlul poziţiei (propunerilor ce pot apărea) interlocuto-
rului.
Structura etapei de transmitere a informaţiei e formată din următoarele
elemente:
1) informarea interlocutorului: generală, specială (cu un scop concret);
2) punerea în discuţie a chestiunilor, problemelor ce necesită o rezolvare;
3) analiza propunerilor subalternului/interlocutorului;
4) observarea şi urmărirea reacţiei subalternului la propuneri.
Pentru informarea interlocutorului şi evidenţierea problemelor principa-
le (1-2), conducătorul poate folosi 5 grupe de întrebări:
I. Întrebări închise, care presupun două variante de răspuns: „da” şi „nu”.
Cu ajutorul acestor întrebări putem orienta discuţia spre un ţel concret: „Ac-
ceptaţi propunerea mea?” Folosirea unor asemenea întrebări permite con-
ducătorului să afle argumentele pregătite de către interlocutor, pe care el va
trebui să le respingă la etapa următoare.
II. Întrebări deschise, la care subalternul/interlocutorul nu mai poate răs-
punde numai „da” sau „nu”. Sînt întrebări ce conţin cuvintele: cine, care,
cînd, unde, ce, din ce cauză etc. De exemplu: „Care este părerea dumneavoa-
stră cu privire la problema dată? Cum aţi ajuns la această concluzie? De ce
socotiţi că e necesar de realizat?”
Folosirea acestor întrebări îi permite conducătorului:
• să treacă de la monolog la dialog;
• să-l facă pe subaltern să participe activ la discuţie;
• subalternul devine un izvor de idei şi propuneri care pot fi folosite ori
respinse.
III. Întrebări retorice, care nu necesită răspunsuri concrete, ţelul lor fiind
de a pune în discuţie alte chestiuni care pînă acum n-au fost rezolvate sau pen-
tru a obţine sprijinul din partea subalternului în rezolvarea problemei date:
„Îmi pare că avem aceeaşi părere despre această problemă”.
304
Procesul de comunicare. Rolul comunicării în conducere

IV. Întrebări de cotitură, schimbare bruscă, care îi permit conducătorului


să menţină discuţia pe direcţia dorită, să găsească în poziţia interlocutorului
părţile vulnerabile, lipsa de argumente: „Cum Vă imaginaţi o structură opti-
mă, eficientă în condiţiile economiei de piaţă? Care metode de stimulare ne
vor permite să mărim productivitatea şi calitatea muncii?”.
Aceste întrebări, de asemenea, facilitează trecerea de la discutarea unor
chestiuni deja rezolvate la altele care s-au ivit în procesul discuţiei.
V. Întrebări de gîndire, scopul cărora este:
• crearea unei atmosfere de înţelegere reciprocă;
• impunerea subalternului să se gîndească la propunerea conducătoru-
lui şi la răspunsul său;
• crearea unor schimbări în poziţia iniţială a interlocutorului, ca să ac-
cepte varianta propusă de conducător.
Elementul 3 al etapei de transmitere a informaţiei – analiza propunerilor
interlocutorului – este bazat în mare măsură pe capacitatea conducătorului
de a asculta interlocutorul. Pentru conducător e important să respecte unele
condiţii:
1. Nici un gînd, nici o idee străină; toată atenţia la interlocutor, ţinînd
cont de faptul că viteza gîndirii e de 4 ori mai mare decît cea a vor-
birii. Conducătorul trebuie să folosească acest „timp liber” pentru
analiza critică a propunerilor subalternului.
2. În momentul cînd îl ascultă pe subaltern, conducătorul nu va chibzui
la chestiunea următoare, cu atît mai mult nu va căuta contraargumen-
tele pentru viitorul răspuns.
3. Este necesar de evidenţiat principalul din cele auzite, restul informa-
ţiei nu necesită o prelucrare, un efort al gîndirii.
4. Atenţia trebuie să fie concentrată numai la tema concretă pusă în dez-
batere.
5. Unii conducători, în momentul de analiză a propunerilor, comit gre-
şeli tipice:
• îndepărtarea de la subiectul discuţiei. Folosind timpul „liber”, ei se
gîndesc la alte probleme, ceea ce nu le permite să-l înţeleagă pe in-
terlocutor, să folosească ideile lui raţionale;
• încercarea de a reţine toate faptele, cifrele cu ajutorul repetării lor în
minte. Testele psihologice au demonstrat că cei mai antrenaţi oameni
sînt în stare să memorizeze de prima dată cel mult 5 variante de re-
zolvare, 5 căi de acţiune într-o problemă;
• punctele vulnerabile: unii conducători şi subalterni au aşa-zisele „cu-
vinte critice” (marketing, broker, samsar), care îi scot din starea de
305
Capitolul IX

echilibru sufletesc, ducîndu-i cu gîndul la inflaţie, creşterea preţuri-


lor, micşorarea salariului real etc. La auzul acestor cuvinte critice ei
nu mai sînt în stare să-l asculte atent pe interlocutor. Fiecare condu-
cător, specialist trebuie să se debaraseze de aceste puncte vulnerabile
cu ajutorul autocontrolului şi al autoperfecţionării.
Etapa de argumentare
La această etapă obiectivele principale pentru conducător sînt următoarele:
• formularea propriei variante a deciziei;
• schimbarea (în cazurile necesare) deciziei planificate;
• elaborarea noii decizii.
În momentul argumentării conducătorul trebuie să ţină cont de următoa-
rele sfaturi teoretice (logice şi retorice):
• argumentele să fie clare, simple, concrete, convingătoare;
• ritmul argumentării să corespundă temperamentului individual al in-
terlocutorului;
• argumentarea să fie corectă faţă de personalitatea subalternului; să fie
recunoscută poziţia lui;
• să nu folosească cuvinte şi fraze neprofesionale;
• argumentările să fie cît se poate de bine ilustrate: un tabel, un desen
este mai preţios decît 1000 de cuvinte.
Argumentarea ca etapă a convorbirii poate fi divizată în 2 elemente: ar-
gumentarea propriu-zisă şi contraargumentarea, în caz de respingere a argu-
mentelor propuse de interlocutor. Fiecare conducător poate folosi 12 metode
pentru argumentarea sa şi pentru a respinge argumentele interlocutorului (nu
toate din ele se recomandă a fi folosite, însă e necesar să fie cunoscute).
Metode retorice de argumentare:
1. Metoda fundamentală – cu o voce calmă, clar şi concis se va argu-
menta poziţia proprie, folosind cifre, fapte concrete (se întîlneşte în
practică);
2. Metoda de folosire a contradicţiilor – în argumentele interlocutorului
se vor căuta punctele slabe, contradicţiile şi se vor folosi în contra-
argumentele proprii;
3. Metoda de argumentare treptată (metoda „melcului”) – decizia prog-
nozată este segmentată în mai multe părţi şi fiecare parte e demon-
strată şi argumentată;
4. Metoda de comparaţii – se compară varianta proprie cu cea a interlo-
cutorului;
306
Procesul de comunicare. Rolul comunicării în conducere

5. Metoda „da” sau „nu” – se recunosc părţile puternice, de neclintit


ale argumentelor interlocutorului („da”), după aceea se evidenţiază
părţile slabe („nu”);
6. Metoda „fragmentelor” – argumentele interlocutorului se împart în
minte în segmente, se contraargumentează părţile slab argumentate;
7. Metoda „bumerangului” – folosirea argumentelor interlocutorului
pentru a-l contrazice;
8. Metoda de ignorare: în cazul cînd nu pot fi contrazise argumentele
interlocutorului, ele pot fi, pur şi simplu, ignorate, „neauzite”, iar in-
terlocutorul poate fi îndreptat cu ajutorul întrebărilor pe altă cale de
discuţie;
9. Metoda de schimbare a centrului de greutate – conducătorul, în func-
ţie de situaţie, poate înlocui o variantă de decizie cu alta (în prealabil
pronosticată);
10. Metoda „cameleonului” – în cazul cînd conducătorul simte că nu va
reuşi să-1 convingă pe interlocutor, el schimbă tema discuţiei cu o
temă neutră;
11. Metoda de chestionare: cu ajutorul întrebărilor, conducătorul află
poziţia interlocutorului; în timpul cît acesta răspunde la întrebări,
caută argumentele şi contraargumentele necesare;
12. Metoda „iluziei” – conducătorul recunoaşte, la prima vedere, tempo-
rar argumentele, poziţia interlocutorului, însă la un moment dat, pe
neaşteptate, îşi schimbă brusc părerea, poziţia.
În teorie se cunosc, de asemenea, metode „speculative”, neobligatorii,
care pot fi folosite numai în momentele critice. Prezentăm următoa-
rele proceduri speculative:
1. Procedura „exagerării” – poziţia interlocutorului se redă în aşa fel
încît părţile argumentate să fie micşorate, iar cele slabe – mărite (ar-
tificial);
2. Procedura „bancului” – argumentele subalternului pot fi respinse
cu ajutorul unui banc. Dacă interlocutorul foloseşte această metodă,
răspundeţi cu aceeaşi monedă; dacă nu sînteţi în stare, nu vă rămîne
decît să-1 apreciaţi pe interlocutor;
3. Procedura „autorităţii” – pentru a demonstra superioritatea argumen-
telor sale, sînt citate personalităţi renumite – filozofi, conducători de
state, guverne etc.;
4. Procedura „de discreditare” – dacă nu puteţi respinge argumente-
le interlocutorului, încercaţi să-l intimidaţi cu nişte aluzii nu chiar
307
Capitolul IX

corecte, cu ceva foarte personal. Dacă această metodă se aplică în


raport cu dumneavoastră, ignoraţi-o complet;
5. Procedura izolării – din poziţia interlocutorului se „smulg” une-
le părţi incomplete, logic neterminate şi sînt tratate ca poziţia sa de
bază;
6. Procedura de schimbare a direcţiei discuţiei – prin ocolirea zonelor
de conflict, discutarea altor probleme;
7. Procedura de inducere în eroare – se oferă o informaţie neclară, ne-
definită, cu subînţelesuri, ca interlocutorul să nu poată găsi „ieşire”,
argumente;
8. Procedura de „amînare” – se cîştigă timpul necesar pentru a pregă-
ti contraargumentele: se repetă întrebările deja discutate, variantele
deja aprobate;
9. Procedura „apelării” – încercaţi să apelaţi la interlocutor pentru a fi
înţeles: „Ce aţi face Dumneavoastră?”, „Înţeleg, însă cum aţi proce-
da Dumneavoastră?”;
10. Procedura „întrebărilor-capcane” – interlocutorul, răspunzând „da”
la prima întrebare, este nevoit să accepte şi varianta finală.
Metodele şi procedurile utilizate la etapa de argumentare şi contraargu-
mentare sînt bazate pe o anumită tactică şi anume:
• folosirea argumentelor în funcţie de situaţie şi de interlocutor;
• alegerea metodei optime;
• încercarea de a ocoli conflictele. Pentru aceasta, problemele critice
trebuie abordate la începutul sau la sfîrşitul convorbirii, chestiunile
mai „delicate” pot fi discutate în prealabil, „între patru ochi”, dacă la
şedinţă vor participa mai mulţi lucrători; în unele cazuri se cere o în-
trerupere pentru „răcire” şi calmare;
• stimularea interesului interlocutorului în discuţia dată;
• folosirea argumentării duble: avantajele noastre – dezavantajele lui;
• personificarea argumentării: întrebări concrete puse persoanei cu care
discutaţi;
• generozitatea celor discutate şi argumentate;
• folosirea contraargumentelor.
Etapa de neutralizare a replicilor şi observaţiilor
La etapa de neutralizare a propunerilor interlocutorului fiecare conducă-
tor rezolvă următoarele probleme:
• delimitarea (în gînd) a propunerilor interlocutorului;
• analiza acestor părţi, evidenţierea şi folosirea punctelor vulnerabile;
• neutralizarea observaţiilor interlocutorului;
• contrazicerea propunerilor interlocutorului.
308
Procesul de comunicare. Rolul comunicării în conducere

E necesar de menţionat că, deşi această etapă la prima vedere seamănă


cu cea de argumentare şi (mai ales) contraargumentare, între ele există o deo-
sebire esenţială, care va fi descrisă în continuare.
Obiectivele managerului
Reguli care trebuie respectate la etapa de argumentare/contraargu-
mentare şi neutralizare:
• Argumentele trebuie să fie clare, simple, concise, convingătoare,
concrete.
• Tempoul argumentării trebuie să corespundă temperamentului indi-
vidual al interlocutorului.
• Argumentele se cer a fi corecte faţă de persoana interlocutorului.
• Ilustrarea argumentării prin scheme, tabele etc.
Deosebirea dintre argumentare şi neutralizare:
1. După destinaţie – contraargumentarea se foloseşte ca un mijloc de
a-l împiedica pe interlocutor să-şi propună varianta sa, de a nu-i permite să
preia iniţiativa. La etapa de neutralizare interlocutorul, în linii generale, de
acum a acceptat propunerea conducătorului şi încearcă să-şi schimbe, într-o
oarecare măsură, decizia luată.
2. După maniera, stilul de tratare – în timp ce contraargumentarea se
bazează pe logică, argumente, fapte, cifre, neutralizarea se bazează pe metode
şi proceduri emoţionale, psihologice.
Conducătorul, pentru a folosi metodele de neutralizare, este obligat să
cunoască cauzele pretextelor, observaţiilor, replicilor subalternului.
Tipurile principale de observaţii, replici ale interlocutorului:
1. Reacţia de apărare, cînd subalternul ori n-a înţeles argumentele con-
ducătorului, ori, pur şi simplu, nu vrea să accepte definitiv varianta propusă
de acesta;
2. Reacţia sportivă – interlocutorul acceptă varianta propusă de condu-
cător, însă vrea să lupte pînă la urmă, să se pregătească de lupta viitoare, caută
la conducător părţile slabe, vulnerabile;
3. Reacţia tactică – cu ajutorul observaţiilor, replicilor, interlocutorul
vrea să cîştige timp, pentru a pregăti nişte argumente noi. În procesul discuţiei
pot să apară şi să fie folosite de către interlocutor următoarele tipuri de obser-
vaţii, pretexte, replici:
I. Observaţiile nespuse (mute): cînd interlocutorul n-a făcut nici o ob-
servaţie, nu vrea să expună observaţiile sau se teme de pedeapsă, conducăto-
rul e dator:
309
Capitolul IX

a. să analizeze reacţia subalternului – după exteriorul său se poate ob-


serva că nu este de acord, că vrea să spună ceva;
b. să caute pricina că subalternul n-a fost sincer;
c. să dialogheze cu subalternul pentru a afla observaţiile lui.
II. Pretextele – după conţinutul lor, acestea nu coincid logic cu întrebarea
discutată, cu varianta propusă de către conducător; se folosesc de către inter-
locutor pentru a întrerupe discuţia. Cauza recurgerii la pretexte constă în fap-
tul că n-a fost bine pregătită etapa de argumentare şi de contraargumentare.
III. Observaţiile agresive sînt bazate, în majoritatea cazurilor, pe factori
psihologici, emoţionali, cînd interlocutorul nu-l suportă pe conducător; „N-am
să fac!”.
IV. Observaţiile ironice, răutăcioase sînt cauzate de starea sufletească a
subalternului, de dispoziţia rea. În acest caz, conducătorul recurge la o glumă
sau ignoră observaţiile caustice ale interlocutorului.
V. Observaţiile pentru a primi informaţia necesară. La asemenea obser-
vaţii se recurge în cazul cînd subalternul este de acord în general cu conducă-
torul, acceptă propunerea lui, însă doreşte să afle o informaţie suplimentară,
să clarifice momentele neclare pentru sine.
VI. Tendinţa de a se evidenţia – interlocutorul vrea să demonstreze că
are opinia sa în problema dată şi că va îndeplini varianta propusă de către
conducător doar pentru că este obligat să o facă.
VII. Observaţiile subiective – cu ajutorul lor interlocutorul vrea să de-
monstreze că acest caz este unic, ieşit din comun şi nu poate fi rezolvat atît de
uşor şi simplu, deoarece conducătorul n-a putut să-şi argumenteze propuneri-
le. E necesar a-l interesa pe subaltern în rezolvarea problemei.
VIII. Observaţiile obiective – cu ajutorul lor subalternul vrea să înţeleagă
ce are de îndeplinit, să concretizeze unele detalii.
IX. Observaţiile „finale” sînt ultima încercare de a cîştiga timp pentru a
nu realiza varianta propusă de conducător.
Pentru a neutraliza observaţiile interlocutorului, conducătorul îndepli-
neşte următoarele operaţii şi proceduri:
1. Localizarea, aprecierea tipului observaţiei sau a replicii.
2. Alegerea metodei de neutralizare.
3. Alegerea tacticii de neutralizare.
4. Nu se recomandă a folosi neutralizarea cu o tonalitate ridicată, bruta-
lă, replici de timpul: „Nu aveţi dreptate”, „Am avut în vedere absolut
altceva”, „Nu aveţi nici un motiv de a refuza”.
5. În procesul de neutralizare, conducătorul nu trebuie să uite de stima
faţă de interlocutor. Fiecare replică, observaţie trebuie ascultată cu
calm, fără prea mari emoţii.
310
Procesul de comunicare. Rolul comunicării în conducere

6. Replicile interlocutorului, adresate cu scopul de a-şi păstra autorita-


tea, prestigiul, trebuie să fie recunoscute şi chiar stimulate.
7. Răspunsurile la replici şi observaţii trebuie să fie laconice. Nu are
rost reluarea discuţiei.
8. Controlul asupra reacţiei interlocutorului: cu ajutorul unor întrebări,
conducătorul poate să aprecieze dacă subalternul a acceptat sau nu
propunerile lui.
9. Conducătorul în nici un caz nu are dreptul să neutralizeze replicile şi
observaţiile interlocutorului pe un ton dispreţuitor, să-şi demonstreze
superioritatea.
10. Conducătorul poate să practice neutralizarea în patru situaţii:
a) pînă la încercările interlocutorului de a face observaţii; să-1 anti-
cipeze pe interlocutor;
b) îndată după replica interlocutorului;
c) după ce şi-a rezervat un oarecare timp pentru a chibzui;
d) niciodată, dacă observaţiile sînt provocatoare, răutăcioase.
Adoptarea deciziei
La această etapă conducătorul rezolvă următoarele probleme:
• realizarea, atingerea scopului strategic iniţial;
• asigurarea unei atmosfere normale în finalul discuţiei;
• interesarea interlocutorului în realizarea deciziei luate;
• întocmirea rezumatului, generalizarea celor discutate.
Conducătorul trebuie să ţină minte că anume sfîrşitul conversaţiei (ca
şi începutul ei) se memorizează cel mai bine de către participanţi. De aceea,
fiecare conducător, pentru a evidenţia această etapă, trebuie să cunoască şi
să utilizeze cîteva formule stereotipe: „Să facem unele totaluri”, „La sfîrşitul
discuţiei ...”.
Pentru a trece la ultima etapă, conducătorul trebuie să fie convins că:
• discuţia a fost reuşită: subalternul a înţeles ideea principală, scopul
discuţiei date;
• poziţia sa a fost argumentată;
• la întrebările interlocutorului au fost date răspunsuri satisfăcătoare;
• a reuşit să neutralizeze replicile şi observaţiile subalternului;
• a găsit tonul, metoda, tactica eficientă pentru discuţie;
• subalternul s-a arătat interesat de realizarea deciziei propuse.
Orice finalizare e necesar să conţină şi varianta de retragere. În cazul în
care conducătorul n-a fost în stare să-şi realizeze scopul propus, el trebuie să
folosească o cale de retragere, pronosticată din timp.

311
Ca p i tolul 10
PROCESUL DE DIRIJARE

 Caracteristica generală a procesului de dirijare


 Condiţiile şi particularităţile procesului de dirijare
 Cerinţele dirijării
 Munca de dirijare în condiţiile actuale

10.1. Caracteristica generală a procesului de dirijare


Conform teoriei manageriale, dirijarea este examinată ca un proces.
Anume procesul de dirijare asigură funcţionarea sistemului, deoarece în ori-
ce sistem autoadministrat există mecanisme care realizează şi reglementează
acţiunea asupra componentelor lui, coordonează funcţionarea lor, reglează
interacţiunea sistemului cu factorii din exterior. Totodată, prin proces de di-
rijare trebuie de înţeles totalitatea operaţiilor interdependente, realizate con-
form unei anumite tehnologii de către conducători, specialişti şi angajaţi în
mod manual sau cu ajutorul diverselor metode, sisteme automatizate şi a unor
mijloace tehnice separate.
Din definiţia procesului de dirijare rezultă că el este alcătuit din totalitatea
operaţiilor de dirijare, setul cărora trebuie să fie determinat de concreteţea şi
specificul lor în funcţie de statutul funcţional, nivelul ierarhic şi particularita-
tea situaţiei de administrare a problemei soluţionate. Pentru un sistem al asis-
tenţei medicale operaţia de dirijare reprezintă o acţiune raţională terminată
sau un şir de asemenea acţiuni, orientate spre executarea unei anumite sarcini
cu caracter organizatoric, medical, economic, social etc. Astfel, operaţia de
dirijare pentru o persoană oficială este un element de muncă, o componentă a
unei abilităţi a colaboratorului aparatului de administrare.
Se pot evidenţia trei tipuri de bază ale operaţiilor de dirijare (figura 10.1).
Aşadar, operaţiile de dirijare pot fi consecutive, paralele şi paralele-con-
secutive.
Consecutive sînt operaţiile în cazul cărora fiecare operaţie următoare este
posibilă numai după executarea celei precedente; operaţiile paralele constau
în executarea paralelă, în acelaşi timp, a unora şi aceloraşi operaţii de către
două grupuri de executori; operaţiile consecutiv-paralele prevăd cumularea
parţială a operaţiilor.
În practica de administrare există toate tipurile de operaţii de dirijare şi
îmbinările lor. Astfel, pregătirea deciziilor sau a altor documente în aparatul
administrativ poate fi realizată conform următoarelor variante:
312
Procesul de dirijare

A. Consecutive

1 2 3 4 5 6

B. Paralele

3a 4a 5a

1 2 6

3b 4b 5b

C. Paralele-consecutive

1a 4a
2 3 5 6
1b 4b

Fig. 10.1. Tipurile de bază ale operaţiilor de dirijare

• consecutivă – studierea situaţiei, formarea conceptului, concretizarea


sarcinii pentru executant, pregătirea variantelor deciziei, alegerea şi
aprobarea deciziei, executarea şi controlul asupra executării ei, face-
rea totalurilor etc.;
• paralelă – studierea situaţiei, formarea conceptului, concretizarea sar-
cinii executanţilor (una şi aceeaşi sarcină pentru doi sau mai mulţi exe-
cutanţi, grupuri de lucru sau colective), pregătirea de către executanţi a
variantelor lor de soluţie, discuţia (conform metodicii de votare „pro”
sau „contra”, discuţia în colectiv, în cadrul jocurilor de afaceri sau si-
tuaţionale), selectarea şi aprobarea deciziei, totalizarea etc.;
• paralelă-consecutivă – înaintarea propunerilor, spre exemplu, de către
adjuncţii medicului-şef, studierea propunerilor, concretizarea sarcinilor
executanţilor de către conducător în baza unei analize aprofundate, fi-
nisarea de către executanţi a propriilor variante de decizie, discutarea
variantelor precizate ale hotărîrii prezentate de executanţi, aprobarea va-
313
Capitolul X

riantei optime (coordonate) a deciziei, pregătirea pentru lansare, execu-


tarea şi controlul asupra executării deciziei, totalizarea etc.
În procesul de dirijare realizarea operaţiilor se execută conform unei
anumite tehnologii. Prin noţiunea de tehnologie trebuie de înţeles un sistem
de operaţii şi proceduri (de ordine informaţională, logico-raţională, de calcul
şi de organizare) executat într-o anumită consecutivitate şi îmbinare, manual
sau cu utilizarea mijloacelor tehnice.
În cadrul procesului de dirijare pot exista o mulţime de combinaţii de
operaţii şi consecutivităţi ale executării lor. Ele se încadrează în conţinutul
general al procesului de dirijare şi totodată reflectă condiţiile specifice de
obţinere a eficienţei administrării, de economie a timpului, de utilizare a re-
curselor etc. În acest caz se vorbeşte despre o tehnologie a administrării, care
trebuie elaborată ţinîndu-se cont de condiţiile concrete, de rezultatul presupus
şi legităţile generale ale procesului de dirijare. Pot fi formulate cîteva princi-
pii de construire a tehnologiei de dirijare:
1. Principiul utilizării normative a resurselor (cuantificarea dirijării,
dozarea resurselor pentru elaborarea deciziilor de anumit tip). Orice activita-
te, inclusiv cea de dirijare, este limitată de o anumită mărime, componenţă şi
structură ale resurselor. Executarea oricăror operaţii este legată de utilizarea
resurselor, distribuţia cărora pe operaţii şi etape determină eficienţa ei.
2. Principiul asigurării informaţionale raţionale a dirijării, care priveş-
te operaţiile informaţionale legate de căutarea, obţinerea, prelucrarea, trans-
miterea informaţiei. Schemele tehnologice trebuie construite astfel încît la
executarea operaţiilor informaţia necesară să fie maxim accesibilă şi caracte-
risticile ei de volum să fie reglate după criteriile de importanţă.
3. Principiul economiei de timp. Influenţa asupra dirijării pe măsura reali-
zării operaţiilor se desfăşoară în timp, fiind posibile diverse variante de caracte-
ristici temporale ale tehnologiei conducerii. În condiţiile actuale, economia de
timp devine unul din principalii factori ai eficienţei administrării, care determi-
nă promptitudinea deciziilor şi ritmicitatea proceselor de administrare.
4. Principiul intensificării, care constă în cerinţa de a utiliza cît mai
deplin resursele, a reduce pierderile lor şi a raţionaliza mărimea rezervelor
lor. Aceasta se referă la toate tipurile de resurse, dar cea mai mare importanţă
acest principiu o are pentru utilizarea resurselor medicale, tehnice, umane,
financiare.
5. Principiul integrării tehnologiei de dirijare în cadrul funcţionării ge-
nerale a sistemului de administrare. În procesele de conducere sînt elaborate
decizii de administrare şi totodată sînt utilizate diferite scheme tehnologice
(simple sau complexe, lineare sau ramificate, strict consecutive sau recurente
314
Procesul de dirijare

etc.). Dirijarea va fi eficientă dacă se va obţine integrarea diverselor scheme


tehnologice. Metodologia şi organizarea dirijării, repartizarea funcţiilor în
sistemul de conducere, structura administrării, sistemul de motivare a per-
sonalului, reglementarea gradului de centralizare a administrării (delegarea
împuternicirilor), strategia dirijării şi utilizarea tehnologiilor informaţionale
constituie factorii care favorizează obţinerea integrării.
În tehnologia dirijării un rol important îl are interacţiunea dintre segmente-
le sistemului de dirijare. Există metodici pentru planificarea de reţea, care oferă
posibilitatea de a găsi o variantă raţională a unei asemenea interacţiuni.
Tehnologia dirijării este o abilitate şi o măiestrie, un set de mijloace şi
metode pentru realizarea unei acţiuni administrative orientate. Această tehno-
logie include totalitatea metodelor şi mijloacelor de colectare şi prelucrare a
informaţiei; procedee de influenţă eficientă asupra angajaţilor; principii, legi
şi legităţi de organizare şi administrare; sisteme de control.
Obiectivele de bază ale tehnologiei dirijării sînt omul, organizaţia, so-
cietatea.
În cadrul unei singure organizaţii mari pot fi aplicate diverse tehnologii
de dirijare, ba chiar şi îmbinări ale acestora. Regulatorul de bază al utilizării
tehnologiei de dirijare îl constituie metodele de conducere orientată. În figura
10.2 sînt reprezentate variante ale utilizării comune a tehnologiei de dirijare.

Planificarea

Dirijare programată pe obiective şi Dirijare obiectivală simplă


reglementată • în baza necesităţilor şi interese-
• în baza necesităţilor şi interese- lor conform rezultatelor;
lor în cazuri excepţionale; • în baza activizării activităţii per-
• în baza intelectului artificial; sonalului;
• în baza activizării activităţii • prin controale şi indicaţii perma-
personalului. nente.

Fig. 10.2. Distribuţia tehnologiilor de dirijare

Îmbinările de tehnologii de dirijare personale în cadrul unui singur sis-


tem constituie tehnologii inovatoare de avansare a organizaţiilor. Avansările
acestea de obicei sînt de scurtă durată. Ele sînt realizate de un grup alcătuit din
7-15 specialişti pe parcursul a 3-10 zile o dată la 3-5 ani, în funcţie de nivelul
dorit al rezultatelor şi nivelul de pregătire administrativă a specialiştilor.
315
Capitolul X

Metodica acestor avansări este realizată în organizaţii pentru finisarea


metodicii de trecere, de exemplu, la noi scheme de administrare a activităţii
de dirijare, deoarece cele vechi nu mai corespund noilor condiţii social-eco-
nomice (relaţiilor de piaţă, noilor forme de proprietate etc.) sau tipurilor de
servicii medicale care pierd treptat din cererea populaţiei. În această situaţie
conducerea decide de a trece la un model optimizat de dirijare, la o tehnologie
medicală nouă, de perspectivă sau la un nou tip de servicii medicale. De obi-
cei, acesta este un proces foarte dureros atît din punct de vedere tehnologic,
cît şi tehnic, şi social. Pentru a prevedea posibilele complicaţii, se elaborează
un plan de măsuri şi se modelează în organizaţii, se realizează traininguri in-
structive la care participă toţi conducătorii funcţionali şi cea mai mare parte
a lucrătorilor medicali. Instituţia sau serviciul medical, conform planurilor şi
metodicilor elaborate, încep munca de trecere la noile tehnologii medicale
sau de dirijare (timp de 5-7 zile). În acest scop sînt emise ordine cu un indice
special pentru anularea ulterioară a acestor tehnologii; pentru durata trainin-
gului sînt disponibilizaţi unii angajaţi; este mutată în alte locuri o parte din
echipament; se stabilesc noi relaţii (atît pe orizontală, cît şi pe verticală); este
creat un grup provizoriu de dezvoltare a sistemului; sînt elaborate relaţii cu
publicul etc.
Ulterior sistemul revine la poziţiile iniţiale, conducerea, în conformitate
cu rezultatele trainingului, adoptă decizii deja mai echilibrate şi mai fondate,
iar personalul reacţionează mai calm la implementarea inovaţiilor.
Pentru ca conducătorul să se orienteze mai uşor în selectarea unor teh-
nologii de dirijare pentru organizaţie, el poate folosi tabelele cu seturi de si-
tuaţii care necesită utilizarea tehnologiei respective. Acestea acoperă doar un
număr mic de situaţii care se pot întîlni realmente în organizaţii. Notînd în
fiecare tabel prezenţa unora dintre situaţiile stabile, conducătorii interesaţi vor
putea evalua situaţia generală în organizaţia lor şi vor alcătui un plan de ac-
ţiuni. Astfel, în cazul a trei şi mai multe situaţii prevăzute în tabelul respectiv,
conducătorului i se recomandă să aplice în mod activ tehnologia de dirijare
indicată de tabel.
Dacă în organizaţie există una sau două situaţii semnalate în tabel, con-
ducătorul trebuie să cugete asupra posibilităţii de utilizare a tehnologiei con-
crete. În cazul cînd mai mult de trei tabele îi recomandă să aplice activ o teh-
nologie de dirijare concretă, în organizaţie este nevoie de organizat o instruire
sau un training de avansare adecvate tehnologiei indicate.
Tehnologia de dirijare în cazuri excepţionale este recomandată pentru
organizaţiile care funcţionează sau conform unei tehnologii reglementate ri-
gid, sau care au o structură de administrare bazată pe încredere (funcţională).
316
Procesul de dirijare

Tehnologia reglementată rigid prevede o distribuţie distinctă a funcţiilor de


administrare şi de producţie, interacţiunea cu superiorii şi colectivul. Struc-
tura de dirijare bazată pe încredere este un fenomen al economiei de piaţă.
Ea se formează la crearea unei organizaţii noi (instituţie medicală privată, în-
treprindere medicală etc.), în care fondatorii sînt legaţi prin relaţii de prietenie
sau de familie; fondatorii sau lucrătorii pot executa toate tipurile de activităţi
profesionale.
Această tehnologie de dirijare este realizată eficient de schema inelară de
relaţii organizaţionale. De exemplu, patru persoane – prieteni vechi – au decis
să înfiinţeze o instituţie medicală privată pentru acordarea asistenţei medicale
oftalmologice unui anumit contingent de pacienţi. Unul dintre ei se descurcă
bine în oftalmologie, altul poate organiza un flux suficient de pacienţi, cel de-
al treilea cunoaşte bine computerele şi tehnologiile informaţionale şi poate
executa munca de evidenţă şi contabilitate; cel de-al patrulea are aptitudini
de designer şi poate asigura perfectarea actelor organizaţiei. Astfel, fiecare
dintre ei poate executa în mod profesional partea sa de sarcină din funcţiile
organizaţiei. Unul din cei patru trebuie să fie ales în mod formal în funcţia de
director. În felul acesta activitatea sa administrativă internă trebuie limitată la
minimum. Altfel pot apărea conflicte persistente.
Tehnologia de dirijare bazată pe activitatea intensă a personalului se
realizează prin stimulare (morală şi materială) şi mobilizare.
Stimularea la nivelul satisfacerii nevoilor materiale de bază (alimentaţie,
îmbrăcăminte, locuinţă) formează eficienţa minimă a muncii. La această etapă
stimulentele morale nu au, practic, nici un rol. Stimularea la nivelul satisface-
rii necesităţilor sociale de bază soluţionează problema sporirii eficienţei mun-
cii pînă la punctul critic A, determinat de posibilităţile fizice ale persoanei.
Stimulentele morale au în cazul acesta un rol secundar, sporind nesemnifica-
tiv eficienţa. Stimularea la nivelul satisfacerii intereselor materiale şi sociale
modifică starea emoţională a lucrătorului, îi oferă „a doua respiraţie”.
Mobilizarea constă în formarea la lucrător, în baza valorilor morale uma-
ne, a unei atitudini faţă de organizarea unor noi forţe motrice pentru obţinerea
obiectivelor propuse.
Productivitatea muncii persoanei depinde în mare măsură de starea ei
emoţională, de dispoziţie. Gestionarea acestei stări este sarcina de bază a teh-
nologiei în discuţie.
Tehnologia de dirijare în baza necesităţilor şi intereselor se sprijină pe
stimularea activităţii persoanei prin intermediul necesităţilor şi intereselor ei.
Această tehnologie asigură interacţiunea dintre sistemul de administrare şi cel
administrat. Ea este recomandată pentru organizaţii din regiuni nu prea mari
317
Capitolul X

(oraşe mici, orăşele etc.), activitatea cărora influenţează esenţial infrastructu-


ra municipală. Teoria necesităţilor cere de la conducători să realizeze relaţii
de dirijare numai prin intermediul intereselor şi necesităţilor, deoarece alte
influenţe conduc la acţiuni contrare.
Tehnologia de dirijare în funcţie de scopuri reprezintă administrarea de
anticipare (prevedere) pentru organizaţii cu un puternic serviciu analitic. La
baza acestei tehnologii se află business-planul, alcătuit atît pentru organizaţii,
cît şi pentru fiecare lucrător aparte. Se evidenţiază trei tipuri de dirijare: sim-
plă pe obiective, programată pe obiective şi reglementată.
Dirijarea simplă pe obiective prevede stabilirea de către conducător nu-
mai a termenelor şi a scopului final al dirijării, fără a se indica mecanismul
obţinerii lui. Totodată, obiectivul poate fi atins în termenul prevăzut sau mai
repede, dar poate şi să nu fie atins. Astfel, dirijarea simplă pe obiective oferă
o mare libertate pentru decizii de iniţiativă luate de subalterni, deşi atingerea
scopului nu este garantată.
Dirijarea programată pe obiective prevede elaborarea de către condu-
cător a obiectivelor de dirijare şi a mecanismului de realizare, precum şi a
termenelor, ţinîndu-se cont de starea valorilor intermediare ale procesului. În
acest caz scopul va fi atins în termenele prevăzute.
În cazul dirijării reglementate conducătorul elaborează obiectivul final al
dirijării, limitînd parametrii şi resursele; de exemplu, mişcarea se produce nu-
mai în direcţia obiectivului în condiţiile de limită a resurselor. În acest caz obi-
ectivul neapărat va fi atins, dar în termene care sînt greu de prevăzut din timp.
Dirijarea programată pe obiective şi cea reglementată se referă la dirija-
rea ştiinţifică, iar cea simplă pe obiective – la administrarea la nivelul bunului
simţ („Am vrut să fac mai bine”). Dirijarea pe obiective include, de asemenea,
o abordare ştiinţifică a soluţionării problemelor legate de risc (management
de risc). Dirijarea riscului cunoaşte cinci strategii:
• eschivarea de la activitatea ce conţine un anumit risc;
• responsabilitatea de risc cu garantarea compensării depline din con-
tul mijloacelor proprii;
• transmiterea responsabilităţii pentru risc unei alte persoane; de exem-
plu, asigurătorului;
• reducerea posibilelor consecinţe negative ale riscului cu ajutorul unor
măsuri preventive; de exemplu, crearea sistemului de stingere a in-
cendiilor, a unei rezerve intangibile de materie primă, de formare a
rezervei de medicamente etc.;
• miza pe risc, utilizarea tuturor resurselor în una din sferele de activi-
tate.
318
Procesul de dirijare

Tehnologia dirijării pe calea controalelor şi indicaţiilor permanente se


bazează pe o planificare rigidă a activităţii subalternilor şi pe focalizarea con-
tinuă a atenţiei conducătorului asupra muncii lor curente. Această tehnologie
este eficientă pentru organizaţii mici, în care autoritatea şi profesionalismul
conducătorului nu pot fi puse la îndoială; de exemplu, pentru organizaţiile
ştiinţifice, instituţiile noi de învăţămînt, pentru noile întreprinderi de produ-
cere, de prestare a serviciilor sau pentru organizaţii unde activează în bază de
contract manageri-consultanţi.
Tehnologia se realizează în trei forme: cea de mentor permanent (aflarea
continuă a lucrătorului în cîmpul atenţiei conducătorului sau specialistului);
forme colective de instruire, asociate cu un control individual; controlul pe-
riodic (executarea de către conducător sau un specialist a controalelor de re-
gulament, convorbiri şi analiza situaţiei). De obicei, o asemenea tehnologie
are un caracter provizoriu, pînă cînd personalul respectiv atinge nivelul ne-
cesar de calificare.
Fiecare operaţie de dirijare necesită, în afara de tehnologia sa, procedu-
rile sale de administrare. Procedura de dirijare este un sistem de prescripţii
realizate consecutiv privind executarea într-o anumită ordine şi la gradul re-
glementat stabilit a operaţiilor organizatorice, medicale, sociale, care conduc
la soluţionarea sarcinilor ce stau în faţa sistemului, de exemplu, consecutivi-
tatea acţiunilor de coordonare, semnare a ordinului sau a altor documente.
În literatura de specialitate se întîlnesc şi alte definiţii ale procesului de
dirijare. După cum afirmă G. H. Popov (1985), „procesul de dirijare este ac-
tivitatea subiecţilor de administrare uniţi într-o anumită structură (...), orien-
tată spre atingerea obiectivelor de administrare propuse prin realizarea unor
anumite funcţii şi aplicarea metodelor şi principiilor de dirijare respective”.
Practica procesului de dirijare cunoaşte asemenea noţiuni ca relaţii
administrative şi mecanisme de administrare. Din păcate, încă nu există o
unanimitate de opinii în determinarea acestor noţiuni. Astfel, A. M. Omarov
(1980) nu este de acord cu includerea în noţiunea de mecanism de admini-
strare a altor elemente cu excepţia celor care asigură elaborarea nemijlocită a
deciziilor de dirijare şi realizarea lor. Din punctul de vedere al unei asemenea
abordări, mecanismul de administrare cuprinde organele, cadrele, fluxurile
informaţionale, tehnica şi metodele de dirijare. În acest caz nu este clar dacă
procesul de dirijare este inclus în mecanismul de dirijare şi cum se condiţio-
nează ele reciproc.
În opinia noastră, toate particularităţile interacţiunii subiectului şi obi-
ectului se reflectă în procesul de dirijare, de aceea, dirijarea este un proces
de desfăşurare dinamică a unui sau altui mecanism de administrare conform
319
Capitolul X

parametrilor şi proprietăţilor sale. Procesul de dirijare reprezintă o ordine de


realizare a mecanismului de dirijare. Această ordine însoţeşte sau, mai pre-
cis, asigură acţiunea reală a acestui mecanism. Astfel, procesul de dirijare
integrează acţiunile tuturor elementelor mecanismului de dirijare care conduc
sistemul la obiectivele finale.
Conţinutul dirijării în calitate de proces se dezvăluie în funcţiile sale care
reprezintă tipurile de activitate cu ajutorul cărora acţionează asupra obiectului
gestionat. În afara funcţiilor de dirijare procesul de dirijare nu poate fi re-
prezentat în volum deplin. Conţinutul său într-un sistem concret administrat,
adică analiza procesului de dirijare de pe poziţii funcţionale, alcătuieşte baza
pentru determinarea şi concretizarea volumului de activitate, a conţinutului
activităţii pentru fiecare funcţie de dirijare, pentru calculul numărului de per-
sonal administrativ şi modelarea, de exemplu, a aparatelor de dirijare.
Esenţa procesului de dirijare constă, în final, în organizarea fluxurilor in-
formaţionale, adoptarea şi executarea deciziilor de administrare. Prin urmare,
procesul de dirijare este format dintr-un şir de acţiuni consecutive reciproc le-
gate şi are un caracter ciclic, relativ închis. Aceste acţiuni se numesc faze teh-
nologice (M. H. Meskon, 1992) sau etape tehnologice (I. I. Ekaterinoslavski,
1982), numărul lor variind în limite mari – de la 2 la 15, în funcţie de carac-
terul sistemului sau al obiectului. Astfel, conform afirmaţiei lui V. L. Deriabin
(1983), procesul de dirijare este alcătuit din două faze – elaborarea deciziilor
de dirijare şi realizarea lor. În opinia lui I. B. Edlinski şi a altor cercetători
(1985), procesul de dirijare constă din şase etape: identificarea problemelor,
examinarea problemelor, elaborarea proiectelor de decizii, adoptarea deciziei
de dirijare, realizarea deciziei, analiza eficienţei deciziilor.
S. G. Iang (1976) consideră că ar fi raţional de împărţit procesul de di-
rijare în zece etape: determinarea obiectivelor organizaţiei; identificarea pro-
blemelor; studierea problemelor; căutarea deciziei; evaluarea şi alegerea de-
ciziei; coordonarea variantei deciziei; aprobarea deciziei; pregătirea pentru
punerea în acţiune a deciziei; administrarea aplicării ei; controlul eficienţei
deciziei.
Avînd în vedere esenţa tehnologică şi cea funcţională a procesului de
dirijare, acesta trebuie examinat în interacţiunea şi condiţionarea reciprocă
pe care le au cele cinci faze tehnologico-funcţionale (figura 10.3): elaborarea
şi adoptarea deciziilor de dirijare, planificarea realizării deciziilor de dirijare,
finalizarea organizării sistemului de realizare a deciziilor de dirijare, reglarea
sistemului pentru realizarea deciziilor de dirijare şi controlul. Fiecare dintre
fazele procesului de dirijare are tehnologia şi funcţia sa.
320
Procesul de dirijare

Din exterior OBIECTIVUL GENERAL


1 2 3 4 5 6 7

Formarea conceptului Asigurare informaţională


de nivelul 1
Situaţia de dirijare (strategico-tactic)

PROCESUL DE DIRIJARE

Faza I Faza II Faza III Faza IV


Elaborarea şi Planificarea Finisarea Reglarea
adoptarea DD realizării organizării sistemului
(PRDD) sistemului RDD conform RDD

Asigurarea informaţională de nivelul 2 (operativ)

Faza V
Controlul

Fig. 10.3. Schema procesului de dirijare şi a fazelor sale tehnologico-func-


ţionale

După cum rezultă din figura 10.3, decizia de dirijare „lansează” parcă
procesul de dirijare, pe cînd celelalte faze asigură realizarea deciziei. O ase-
menea abordare corespunde în deplină măsură cerinţelor de bază înaintate
faţă de procesul de dirijare (în special, faţă de unitate şi continuitate), totodată
dezvăluie esenţa muncii de administrare şi particularităţile mecanismelor de
dirijare la conducerea unui compartiment concret al muncii sau soluţionarea
problemelor (situaţiilor) de dirijare care apar. De aceea nu putem fi de acord
cu abordarea acestei chestiuni propusă de S. Iang (1976) şi I. B. Edlinski
(1988), deoarece acestea sînt nu atît etape ale procesului de dirijare, cît proce-
duri tehnologice separate sau procedura primei faze tehnologico-funcţionale
– elaborarea şi adoptarea deciziei de dirijare.
Un pas iniţial pentru realizarea procesului de dirijare, în afară de prezen-
ţa unui sistem organizat, este formarea obiectivului: formarea obiectivului
321
Capitolul X

general, care stă în faţa sistemului, precum şi descompunerea lui în subobiec-


tive care determină direcţiile operative, situaţionale sau strategice ale activi-
tăţii în limitele caracteristicilor spaţiale şi temporale, adică formarea tactică
a obiectivului.
Formarea obiectivului (generală şi tactică) conduce în mod inevitabil la
apariţia situaţiei de dirijare, influenţate din exterior sau constituite de însuşi
sistemul. La rîndul său, apariţia situaţiei de dirijare în calitate de consecin-
ţă a realizării obiectivelor-subobiective sau ca rezultat al unor împrejurări
obiective, mai cu seamă neprognozate, poate provoca necesitatea introducerii
suplimentare de subobiective sau a precizării celor deja existente. Însă, inde-
pendent de condiţiile apariţiei sau determinării situaţiilor de dirijare, acestea
din urmă se cer a fi interpretate şi soluţionate ca un „concept” format real şi
fondat pe acţiuni concrete bine orientate.

10.2. Condiţiile, particularităţile şi cerinţele


procesului de dirijare
Pentru o realizare eficientă a procesului de dirijare, în practică este ne-
cesară respectarea unui şir de condiţii, particularităţi şi cerinţe. Acestea ar
fi competenţa, informarea, caracterul ciclic şi continuitatea, precum şi cele
caracterizate de parametri temporali şi spaţiali; care prevăd aplicarea căilor
directe şi intermediare de dirijare; utilizarea tipurilor de dirijare (tipurilor de
subordonare); care reclamă luarea în consideraţie a aspectelor psihologice.
O condiţie (un factor) care asigură abordarea competentă şi calificată a
soluţionării situaţiei de dirijare (respectiv, a obiectivului format în mod adec-
vat) este informaţia de dirijare, mai întîi de toate, de ordin strategico-tactic,
adică procesul de dirijare necesită o asigurare informaţională proprie. Această
din urmă circumstanţă nu exclude posibilitatea şi necesitatea utilizării infor-
maţiei de ordin operativ. Conform destinaţiei şi importanţei pentru dirijare,
tipurile menţionate de informaţie pot avea un caracter descriptiv (de informa-
re) sau prescriptiv (de recomandare).
În limitele întregului proces de dirijare şi în faza lui concretă tehnologică
funcţională este realizat, după cum s-a remarcat, un complex de operaţii şi
proceduri care alcătuiesc ciclul de dirijare.
Ciclul de dirijare este totalitatea proceselor de dirijare consecutive, care
alcătuiesc un ciclu pe parcursul unui anumit interval de timp. Etapele de bază
ale ciclului de dirijare sînt elaborarea deciziei de dirijare (prognozarea necesi-
tăţilor sociale, formarea scopurilor de dezvoltare, identificarea problemelor şi
322
Procesul de dirijare

sarcinilor care trebuiesc soluţionate pentru atingerea acestor obiective, adop-


tarea deciziei de dirijare), organizarea realizării deciziei adoptate, reglarea şi
corectarea acestui proces; evidenţa şi controlul rezultatelor obţinute, analiza
gradului de atingere a scopurilor propuse.
În dirijare sînt evidenţiate trei cicluri tehnologice legate reciproc şi con-
secutive (figura 10.4), caracteristice atît procesului în general, cît şi fiecărei
etape a lui: ciclul informaţional (I), logic-raţional (R) şi organizatoric (O).

A A1

Ciclul
informaţional
I A-A1 – fluxuri informa-
B ţionale externe;
B1
B-B1 – fluxuri informa-
Obiectul de Ciclul ţionale interne;
administrare logic-raţional C-C1 – acţiunea organi-
zatorică a subiectului
C C1
asupra obiectului de
R
dirijare
Ciclul
organizatoric
O

Fig. 10.4. Ciclurile tehnologice ale procesului de dirijare

Fiecare dintre ciclurile tehnologice de dirijare conţine un volum mare


de proceduri tipizate la prelucrarea informaţiei şi expedierea ei destinataru-
lui. Astfel, ciclul informaţional include asigurarea informaţională a dirijării,
adică totalitatea resurselor, mijloacelor, metodelor şi tehnologiilor informa-
ţionale care contribuie la realizarea eficientă a întregului proces de dirijare,
inclusiv a elaborării şi executării deciziilor de dirijare.
În limitele ciclului informaţional sînt executate cu preponderenţă operaţii
tehnice de lucru cu informaţia, care includ colectarea şi prelucrarea primară
a informaţiei (codificarea, gruparea, alcătuirea tabelelor, prelucrarea statistică
etc.); alcătuirea referinţelor; recepţia, înregistrarea, pregătirea şi emiterea do-
cumentelor; controlul asupra executării; recepţia şi transmiterea comunicărilor
operative; planificarea timpului de muncă şi a activităţilor. Aceste operaţii au o
mare frecvenţă de repetare şi algoritmi simpli ai acţiunilor. Pentru executarea
lor este necesar un nivel mediu de cunoştinţe. În aparatul administrativ aseme-
323
Capitolul X

nea operaţii sînt asigurate de persoane care realizează procese de dirijare auxi-
liare şi suplimentare, fiind numite uneori operaţii de rutină sau operative.
În limitele ciclului logico-raţional, informaţia este supusă cu preponde-
renţă operaţiilor logice şi creative.
Operaţiile logice includ calcule de alternativă după un algoritm elaborat,
crearea variantelor sau selectarea deciziilor pentru variantele existente; de
exemplu, perfectarea documentaţiei pentru aprovizionarea tehnico-materială,
alcătuirea planului de afaceri etc. Pentru executarea lor sînt necesare cunoş-
tinţe speciale şi o anumită experienţă de muncă. În aparatul administrativ
aceste operaţii sînt efectuate de persoane care execută procese principale şi
auxiliare de administrare.
Operaţiile creative cuprind acţiuni bazate pe luarea de decizii, inclusiv
cele nestandard, sau decizii în condiţii de informaţii insuficiente. Aceste ope-
raţii presupun un risc rezonabil, fiindu-le proprii analiza şi sinteza, calculele
şi prognozele, abstractizarea şi concretizarea, inducţia şi deducţia. În aparatul
administrativ asemenea operaţii de dirijare sînt asigurate de persoane care în-
deplinesc procese de dirijare principale şi auxiliare.
O mare parte din operaţii sînt constituite din operaţiile tehnice şi logi-
ce, mai cu seamă pentru conducătorii de nivel inferior şi executanţii tehnici.
Majoritatea acestor operaţii pot fi executate cu succes cu ajutorul mijloacelor
de tehnică organizatorică şi de calcul, ceea ce necesită accelerarea proceselor
informaţionale, mai cu seamă în cazul dezvoltării sferelor economice, tehnice
şi sociale.
Activitatea managerului este imposibilă fără utilizarea mijloacelor or-
ganizatorico-tehnice moderne şi a tehnologiilor informaţionale la pregătirea,
adoptarea şi realizarea deciziilor. Astfel, munca lui conduce la computeri-
zarea administrării, la elaborarea şi executarea sistemelor informaţionale de
dirijare (SID).
Majoritatea covîrşitoare a devierilor care apar în activitatea organizaţiei
sînt cele care se repetă şi necesită un set cunoscut de decizii pentru lichidarea
lor. Devierile atipice apar, de obicei, pe baza celor tipice, de aceea setul de
decizii pentru înlăturarea lor poate fi obţinut prin corelarea metodelor tipice
de soluţionare cu ajutorul sistemului informaţional. Lucrul acesta se obţine
cu ajutorul creării unei baze de date şi a bazei de cunoştinţe în domeniul de
activitate respectiv.
Baza de date conţine o arhivă completată continuu şi are următoarea
structură: scopul–situaţia–problema–soluţia–efectele adverse. Astfel, sarcina
conducătorului sau referentului constă în găsirea datelor analoage, analizarea
şi determinarea posibilităţii de a le utiliza într-o situaţie nouă.
324
Procesul de dirijare

Baza de cunoştinţe conţine pachete de programe aplicate pentru analiză,


evaluarea prealabilă şi compararea problemelor deja soluţionate cu cele noi.
Corelarea bazei de date cu baza de cunoştinţe este o perspectivă de pre-
gătire a variantelor de soluţii juste. Sarcina conducătorului este de a selecta
cea mai bună din variantele corecte.
Una dintre direcţiile de sporire a asigurării informaţionale o constituie
automatizarea locului de muncă. Locul de muncă automatizat (LMA) repre-
zintă o totalitate de mijloace tehnice, de programe matematice şi informa-
ţionale necesare pentru sporirea esenţială a eficienţei tuturor proceselor de
prelucrare a informaţiei şi adoptare a deciziilor. Majoritatea sistemelor de
producţie au deja elaborate LMA pentru administrator, economist, dispecer,
jurist, inspector, inginer, tehnolog, constructor etc. Pe baza acestor LMA func-
ţionale sînt create seturi pentru sistemul managerial al asistenţei medicale şi
pentru diverse niveluri ale ramurilor economiei naţionale.
Pentru a asigura integritatea sistemului de dirijare şi a organizaţiei, se
elaborează ansambluri de locuri de muncă automatizate compatibile (LMAC),
care includ LMA, SAD (sistem automatizat de dirijare), SALD (sistem auto-
matizat al lucrului de dirijare) şi alte sisteme analogice; reţele de telecomuni-
caţii; mijloace de asigurare (tehnice, de programe şi informaţionale).
LMAC exclud verigile intermediare la introducerea, transmiterea, re-
cepţia informaţiei, mărind totodată veridicitatea şi valoarea informaţiei. În
cadrul asigurării de programare o influenţă revoluţionară o exercită noua
idee de construire a LMA – ideologia multimedia (varietate în prezentarea
concomitentă a informaţiei). Multimedia se bazează pe prelucrarea cifrică a
semnalului video analog. La baza acestei tehnologii stau metodele eficiente
de obţinere (creare), prelucrare şi transmitere a informaţiei. Pot fi informati-
zate eficient asemenea tipuri de activitate ca evidenţa contabilă; asigurarea
juridică, informaţională şi de consultare; organizarea muncii conducătorului;
circuitul de documente; activitatea economică şi cea financiară; instruirea.
Elementele de bază ale informatizării activităţii administrative sînt asi-
gurarea cu softuri, computerele, reţelele de telecomunicaţii şi tehnica orga-
nizatorică. Tehnica organizatorică include copiatoarele, aparatele de telefon,
radiotelefoanele, faxurile, minitipografiile, laminatoarele, aparatele de distru-
gere a documentelor, mobila de birou, seifurile etc.
Organizarea prelucrării informaţiei cu ajutorul calculatoarelor se reali-
zează local (fără reţea) şi integrat (printr-o reţea de computere). În cazul orga-
nizării locale sînt instalate calculatoare care nu sînt unite între ele şi softurile
respective. În cazul organizării în reţea se creează o conexiune internă a re-
surselor tuturor computerelor şi softurilor. Totodată, este formată o bază unică
325
Capitolul X

de date şi o bază unică de cunoştinţe. Fiecare tip de organizare are avantajele


şi neajunsurile sale.
În limitele ciclului organizatoric sînt realizate cu preponderenţă opera-
ţiile tehnico-organizatorice: înregistrarea documentelor, dispeceratul, multi-
plicarea şi expedierea documentelor, organizarea şi controlul asupra execută-
rii, recepţia şi transmiterea comunicărilor operative către factorii de răspun-
dere etc. Pentru efectuarea lor este nevoie de un nivel mediu de cunoştinţe. În
aparatul administrativ aceste operaţii, numite uneori operaţii de cancelarie,
sînt asigurate de persoane care execută procese de dirijare suplimentare şi
auxiliare.
În cadrul fiecărui ciclu tehnologic se poate realiza şi consultanţa de diri-
jare – o metodă care ajută organizaţiile şi factorii de decizie să perfecţioneze
practica de administrare, să sporească eficienţa funcţionării organizaţiei în
genere. Totodată, consultanţa de dirijare este o sferă aparte de activitate pro-
fesională. Rolul de consultant poate fi deţinut atît de o persoană particulară,
cît şi de un colectiv al unei organizaţii, de o firmă. Se deosebesc următoarele
trei funcţii de consultanţă de dirijare:
• acordarea asistenţei de expert;
• difuzarea realizărilor ştiinţifice de ultimă oră şi a experienţei avansate;
• sporirea calificării administrative a conducătorilor.
Specialiştii care acordă consultanţă de dirijare pot fi clasificaţi în trei
grupuri mari conform caracterului activităţii şi metodicii muncii lor, precum
şi după valoarea asistenţei acordate. Aceştia sînt cercetătorii, experţii şi con-
sultanţii în probleme de dirijare.
Cercetătorul este un savant, un reprezentant al unui anumit domeniu
ştiinţific care cunoaşte esenţa, posibilităţile şi metodica de cercetare aplicată
în acest domeniu. În contextul tematicii sale el poate realiza o cercetare ştiin-
ţifică într-o oarecare organizaţie, inclusiv în baza unui contract. Un asemenea
studiu este pentru manager o sursă de cunoştinţe pe care o poate folosi în
munca sa. În afară de aceasta, managerul poate să interpreteze în felul său
datele obţinute şi să dezvolte în continuare concluziile obţinute în direcţiile
pe care le consideră raţionale.
Expertul este un specialist de calificare superioară, care posedă cunoştin-
ţe, abilităţi şi experienţă de muncă într-o anumită sferă îngustă de activitate.
În funcţie de complexitatea situaţiei obiectului evaluat, expertul poate sau să
răspundă imediat la întrebările managerului şi să-şi expună opinia, să-i pre-
zinte concluzii şi recomandări, sau să i le ofere după o studiere minuţioasă
a situaţiei. Concluziile sînt prezentate în formă de raport după executarea
studiului. Cercetătorul şi expertul au o trăsătură comună – profesionalismul
326
Procesul de dirijare

înalt. Însă cercetătorul trebuie să cunoască bine în primul rînd teoria, iar ex-
pertul – practica.
Consultantul în dirijare este obligat să cunoască şi un domeniu, şi altul.
În caz de necesitate, el se poate manifesta şi ca expert, şi ca cercetător, fiind
cel mai bun asistent în probleme de conducere.
Abordarea organizaţiei ca pe un obiect sistemic şi complexitatea muncii
sînt particularităţi caracteristice ale activităţii consultantului în comparaţie
cu munca cercetătorului şi a expertului. Consultantul nu numai că trebuie să
arate ce, de ce şi cum trebuie corectat sau perfecţionat, dar să vadă şi ce in-
fluenţă vor avea deciziile adoptate asupra tuturor domeniilor de activitate ale
organizaţiei. Mai mult decît atît, el nu numai că realizează o analiză, dar şi
face pronosticuri fondate.
Cercetătorul, expertul şi consultantul, într-o combinaţie sau alta sînt ne-
cesari diferitelor organizaţii pentru a le acorda asistenţa cerută. Diferenţierea
dintre asistenţi îl ajută pe manager să determine mai exact de care ajutor are
nevoie şi la care servicii să apeleze, ce va obţine dacă se va adresa unor sau
altor specialişti.
În aparatul administrativ un ciclu sau altul de dirijare este asigurat de
componenţa diferitelor niveluri ale factorilor de decizie (figura 10.4).
Procesul de administrare, în afara caracterului său ciclic şi continuu, se
desfăşoară în timp şi spaţiu. Totodată, conform parametrilor săi temporali, el
poate să dureze de la cîteva minute pînă la ani de zile. Caracteristicile spaţiale
ale procesului de dirijare se întind de la subsistemele separate pînă la sistemul
în întregime, în funcţie de nivelul său ierarhic. Această proprietate a procesu-
lui de dirijare are o importanţă practică şi trebuie luată în consideraţie de către
conducători în munca lor de administrare. De obicei, în practică, aceste şi alte
recomandări şi cerinţe sînt ignorate.
După cum arată situaţia concretă, calitatea şi nivelul procesului de diri-
jare din sistemul asistenţei