Junimea si Titu Maiorescu Junimea este un curent literar, o asociatie culturala infiintata la Iasi, dar si o comunitate a unor personalitati

remarcabile care s-a manifest a in a doua jumatate a secolului 19 si prima jumatate a secolului 20. Ca orice curent literar care isi anunta existenta ca o forma de manifestare opusa a curentului anterior, junimea si-a facut si ea aceiasi intrare, chiar mai mult a avut ca baza de demarare si interese social-politice. Principala forma de manifestare a acestui curent a fost Societatea Culturala Junimea. Aceasta a luat nastere la Iasi in anul 1863 sub indrumarea membrilor fondatori: Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Theodor Rosseti, Vasile Pogor i Petru Carp. Aceasta asociatie nu a avut un act formal la baza, dar cu toate acestea si.a manifestat interesele intr+un mod foarte organizat si a descoperit si pus in valoare talentele unor viitoare personalitati de marca ale literaturii romane. Caracteristiciile acestei forme de manifestare erau spiritul ironic, critic dar in acelasi timp si clasic. Initiativa acestor tineri era inspirata din cunostiintele dobandite in timpul studiilor pe care le absolvisera in strainatate. Manati de aceiasi dorinta de a forma noile generatiia, de a produce schimbari vizibile si de durata in socitate si de a imbunatati si perfectiona ceea ce deja se implementase, acestia nu au ezitat sa ia initiativa. Initial activitatea acestei asociatii era constituita din tinerea anumitor prelegeri populare. Aceasta metoda era foarte bine organizata, asa incat prelegerile incepeau la o ora fixa, vorbitorul era imbracat impecabil si vorbea cu o corectitudine desavarsita. Locul acestor intruniri era casa lui Titu Maiorescu din Iasi si erau adresate unui public ce avea interese in problemele culturale, stiintifice si etice. Dorind sa realizeze o lucrare originala romaneasca, reprezentantii junimii au decis sa culeaga poezii romanesti si sa le prezinte intr-o antologie. Au inceput procesul de cautare, dar spre marea lor dezamagire nu au gasit poezii originale si de valoare in literatura de atunci, asa incat au abandonat ideea de a publica o antologie de poezie romaneasca. Domeniul de activitate se largeste din ce in ce mai mult odata cu intrarea in posesie a unei tipografii, ceea ce permite publicarea in 1867 a unei reviste numita Convorbiri literare. Aceasta revista a fost condusa initial de Iacob Negruzzi pana in anul 1885. Dupa acest perioada, revista capata un aer academic, stiintific, adresandu-se in pricipal elitelor. Ea se defineste prin simtul etic si cultural pe care il promoveaza. Ca pricipale subiecte se regasesc valoarea estetica si functionala a ortografiei limbii romane care se afla intr+un mare impas imediat dupa trecerea de la alfabetul chirilic la alfabetul latin, valoarea si originalitatea scrierilor ce erau inspirate foarte mult din opera straina. In privinta celor care aveau dorinta de a-si publica lucrarile in revista, initiatorii acestei miscari aveau o deviza foarte simpla si democratica: Intra cine vrea, ramane cine poate. Printre autorii care isi publica opera in aceasta revista se numara Mihai Eminescu, Ion Creanga, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici. Printre operele ce s+au plublicat se numara basmul Harap-Alb, primele 3 parti din Amintiri din copilarie, dar si multe poezii ale lui Eminescu.

De remarcat este faptul ca sediul revistei si al societatii nu a ramas Ia Iasi in toata aceasta perioada, conturandu-se 3 etape in existenta revistei si a asociatiei. Prima etapa care a durat din 1863-1874 a avut loc la Iasi. Cum in 1874, Titu Maiorescu devine ministru al Instructiunii publice, activitatea se muta si la Bucuresti. Perioada de glorie a revistei se incadreaza in a doua etapa ce dureaza pana in anul 1885. Activitatii de la Iasi i se alatura si cea din Bucuresti, iar talentul geniului lui Eminescu este cel mai bine pus in valoare. Cea de-a treia etapa este realizata in totalitate in Bucuresti. Membrii fondatori se distanteaza foarte mult de litaratura, activitatea politica, universitara si culturala preocupandu-i din ce in ce mai mult. Titu Maiorescu nu a fost numai membrul fondator al Societatii Culturale Junimea, dar si al Academiei Romane. In palmaresul ilustrei personalitati a lui Maiorescu se incadreaza si titlurile de academician, avocat, critic literar, eseist, scriitor roman, ministru al Scoalelor si Cultelor, prim.ministru al Romaniei in perioada 1912-1914. Titu Maiorescu s-a nascut in Craiova pe data de 15 februarie 1840. La varsta de 11 ani este inscris in clasa I la gimnaziul academic de la Academia Tereziana din Viena. Isi continua studiile la Berlin si urmeaza doctoratul la Paris. La varsta de 21 de ani, Maiorescu este absolvent a doua facultati, cea de Drept si cea de Filozofie. Intors in tara, el se stabileste la Iasi si preia catedra universitara de la Universitatea din Iasi, apoi fiind interesat de politica, ajunge in Bucuresti, unde detine mai multe functii importante. El este autorul teoriei formelor fara fond, care are la baza copierea exesiva a literaturii, modului de viata, a institutiilor occidentale i implementarea lor in societatea romaneasca care nu era pregatita pentru ele si care nu le-a putut sedimenta. Aceasta teorie este ingenuos prezentata in critica sa In contra directiei de azi in cultura romana-1868. Dupa cum afirma chiar el, copierea nu este considerata o alegere inteleapta: Forma fara fond nu numai ca nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul stricacioasa, fiindca nimiceste un mijloc puternic de cultura. El considera ca principala cauza a acestei imitatii continue este vanitatea de a arata popoarelor straine, cu orice pret, chiar cu dispretul adevarului ca le suntem egali in nivelul civilizatiei. Copierea masiva a fost implementata in principal de tinerii care se intorceau de la studii din strainatate. Acestia erau educati in spiritul tarilor respective si din dorinta de a schimba nivelul din tara lor, aduceau cu ei si modelele occidentale. Comentarii legate de aceasta copiere au fost facute si de predecesorul lui Maiorescu, Mihail Kogalniceanu, care sustinea ca imitatia este esentiala si ca la un moment scriitorii vor fi pregatiti sa realizeze si opere originale. Intr-adevar cele 2 puncte de vedere sunt diferite, dar cu toate acestea aproape nimeni nu a tinut cont de niciunul dintre ele. In critica In contra directiei de azi in cultura romana, Maiorescu pune accentul si asupra ortografiei. Greseliile facute de contemporanii vremii i se par lui Maiorescu foarte grave, mai ales pentru ca acestia se multumeau a ramane la acel stadiu si nu doreau sa imbunatateasca limba. Maiorescu afirma ca publicatiile vremii sunt slab redactate si stricacioase prin forma si continutul lor si se simtea puternic deranjat de mediocritatea din jur, pe care nu o incuraja. Ca in orice critica, Maiorescu se bazeaza pe o regula de baza si anume, sa critice opera si nu autorul, pe care o si respecta. O alta critia renumita si cu un impact puternic o constituie Eminescu si poeziile lui. Aceasta critica este structurata in doua parti, prima dintre ele concentrandu-se pe geniul lui Eminescu, in timp ce a doua are ca si baza opera lui si detalii din viata acestuia.

Critica debuteaza cu prezentarea personalitatii lui Eminescu, Maiorescu afirmand ca Eminescu este o asa covarsitoare inteligenta, un geniu cuprins de lumea ideala, pentru car e orice coborare in lumea conventioanala era o suparare si o nepotrivire fireasca. Eminescu reprezinta o personalitate complexa, care il atragea pe Maiorescu prin talentul sau. Acesta l-a descris ca fiind omul cel mai silitor, vesnic cetind, meditand, scriind. Aflam ca Eminesccu gasea in orice activitate intreprinsa o modalitate prin care sa isi imbogateasca cunostiintele: la biblioteca, pentru a-si spori comoara deja imensa a memoriei sale; ca revizor scolar, pentru a starui cu limpezimea spiritului sau asupra noilor metode de invatament; in cercul de amici litarari, pentru a se bucura fara invidie sau a rade fara rautate de scrierile cetite; la redactia Timpului, pentru a biciui frazeologia neadecvata si a formula sinteza unei directii istorice nationale. Cu toate ca repertoriul sau de poezii era foarte vast, Eminescu nu a dorit sa le publice, pentru ca nu le considera perfecte si mereu gasea ceva de modificat la ele. In timpul vietii, a publicat un singur volum de poezii prin insistentele lui Maiorescu. Tocmai de aceea, el traia in conditii nu tocmai prielnice vietii si nu avea un stil de viata echilibrat: adesea se hranea numai cu narcotice si excitante; abuz de tutun si de cafea, nopti petrecute in citire si scriere, zile intregi petrecute fara mancare, si apoi, deodata, la vreme neobisnuita, dupa miezul noptii, mancari si bauturi fara alegere si fara masura. Faptul ca traia in saracie nu il deranja catusi de putin pe Eminescu, el considerand ca adevarata bogatie se afla in carti. Alt subiect abordat de Maiorescu il constituie presupusa nebunie a lui Eminescu. Se pare ca a mostenit-o genetic si ca tot ea l-a adus in pragul mortii. Banuielile au o anumita certitudine si anume sinuciderea a doi frati ai sai din cauza nebunie. In ceea ce priveste viata lui intima, Eminescu nu a avut o relatie cu o femeie in care sa se implice total. El cauta un prototip al femeii perfect, pe care insa nu l-a gasit, aceasta fiind cauza esuatii relatiilor sale amoroase. In a doua parte a criticii, Maiorescu studiaza amanuntit poeziile lui Eminescu, punand accentul pe bogatia ideilor si a formei de exprimare, a continutului si a inrudirii suave cu poezia populara. El a prezis talentul lui Eminescu, inca de la primele poezii citite de acesta si a afirmat ca a fost nascut pentru a fi poet. Capacitatea lui Eminescu de a face rime era iesita din comun, iar perfectionismul sau ii oferea poeziilor lui o valoare incontestabila. Poetul national al Romaniei nu a prezis maretia creatiilor sale, dar acestea au deveit punctul de plecare pentru toata dezvoltarea viitoare a vesmantului cugetarii romanesti. Maiorescu a simtit talentul lui Eminescu si a incercat sa+l puna in valoare cat mai mult. Asadar, a contribuit la obitinerea unei burse de studiu in Berlin pt acesta, dupa ce marele poet i-a trimis o scrisoare cu poezii. De asemenea, el i-a promis si o catedra universitara, dar nu i-a putut oferi-o, deoarece Eminescu nu si-a incheiat studiile. Cu toate acestea, prin intermediul si indrumarea lui Maiorescu, poetul a primit postul de bibliotecar la Biblioteca Nationala din Iasi, a fost redactor la ziarul Timpul si a publicat un volum de poezii. Printre alte critice de seama ale lui Titu Maiorescu se numara: Neologisme, Comediile lui Caragiale, Despres scrierea limbei romane, Betia de cuvinte.

Aceste critici au avut ca principalul rol depasirea mediocritatii, promovarea originalitatii, puterea de a deosebi adevarul de oroare, frumosul de urat si de a perfectiona talentele inascute si de a le pune in valoare. Constiinta junimii a fost de a reliza o litaratura originala,de valoare si cu un impact puternic care sa ne reprezinte la nivel european . Eforturile lor desavarsite in toate modurile cu putinta au avut menirea de a promova talentele si originalitatea, de a descuraja mediocritatea si imitatia. Impactul acestor actiuni se poate observa si in zilele noastre, iar invataturile lor pline de intelepciune fac deliciul celor care sunt deschisi sa le primeasca.