Calauzele lui Dante

Divina Comedie a lui Dante reprezinta, pe langa un portret al societatii italiene la inceputul secolului al XIV-lea insotit de o aspra critica a acestuia, un bogat elogiu adus celor doua personaje-cheie , insotitoarele in parcurgerea drumului pe taramul de dincolo: Virgiliu, autorul Eneidei si frumoasa Beatrice, motiv central al operei lui Dante. Elementele cuprinse de-a lungul poemului ating varii domenii (stiinta, literatura, istoria, religia etc) transformand Divina Comedie intr-o opera de proportii enciclopedice, ce intoarce omul Evului Mediu cu fata catre noua etapa ce se prefigureaza acum, Renasterea. Universalitatea textului este data de constructia modelelor psihologice, ce transcede dimensiunea temporala. Dante calatoreste in lumea de dincolo, insa nu in plan oniric, ci este pe deplin lucid pe parcursul acestei experiente. Asta face ca trairea lui sa fie una autentica,iar spatiul in care patrunde este unul jusificabil de catre mentalitatea Evului Mediu. Conceptia astronomica a epocii este una ptolemeica. In central Universului se afla Pamantul, in jurul caruia orbiteaza sapte planete, apoi urmatorul plan este alcatuit din cel al stelelor. Deasupra acestor doua planuri ce se desfasoara pe verticala, la cele mai mari inaltimi se afla Empireul, sau locul unde se gaseste divinitatea. In timp ce Paradisul este imaginat in acest plan inaccesibil omului din punct de vedere fizic, calea de acces catre Infern se afla in planul nostru, chiar pe Pamant si este plasata de catre Dante in apropierea Ierusalimului. Elementele pur crestine specific e perioadei se imbina in mod armonios atat cu cele pagane, cat si cu o bogata simbolistica numerologica ce se remarca atat in versificatia poemului, cat si in topografia Infernului si a Purgatoriului. Divina Comedie este alcatuita din trei parti corespunzatoare fiecarei etape ale calatoriei, fiecare a cate treizeci si trei de canturi realizate prin trei strofe de cate trei versuri, asadar simbolistica este una pitagoreica. Din punct de vedere topografic, Infernul este structurat in noua cercuri dispuse descendent, in functie de gravitatea pacatului comis. Prologul Divinei Comedii il surprinde pe Dante dupa moartea Beatricei, intr-o perioada a vietii sale alegorizata prin intermediul unei paduri intunecoase, din care acesta nu reuseste sa iasa. La nivel simbolic, cadrul acestei paduri marcheaza o perioada de dezechilibru, atat

din punct de vedere moral, cat si intelectual. In acest punct, dreapta cale a pacii interioare este pierduta, iar drumul catre ascensiune, catre iesirea din acest spatiu macabru este impanzit de fiare (care sunt, de asemenea, in numar de trei). Prima piedica ii este pusa de catre o creatura al carei aspect o apropie de o pantera si este un symbol al desfranarii. Apoi drumul ii este blocat de un leu ce portretizeaza mandria si trufia, iar in cele din urma de o lupoaica, ce intruchipeaza avaritia. Cel ce il salveaza din aceste primejdii este Virgiliu, simbolul ratiunii umane in Divina Comedie si calauza a lui Dante in calatoria prin Infern si Purgatoriu. El este cel care il incurajeaza pe Dante in momentul in care se simte nevrednic de a urma acest drum. El isi justifica indoiala prin comparatia cu predecesorii sai ce au calatorit, de asemenea in lumea de dincolo. Primul este Eneas, eroul lui Virgiliu, cu care Dante impartaseste numeroase trasaturi, si Sfantul Pavel. Lui Virgiliu ii sunt atribuite numeroase epitete care au rolul de a exprima stima si respectul pe care Dante I le poarta atat lui, cat si intregii umanitati antice. Astfel, Virgiliu este duca, termen ce il desemneaza drept calauza prin Infern si Purgatoriu. De asemenea, el este signore, domn, deoarece Dante I se supune in totalitate pe parcursul calatoriei si nu in ultimul rand, este maestro, deoarece toate invataturile pe care trebuie sa le desprinda in urma calatoriei ii sunt evidentiate si clarificate de catre maestru. Asadar, Virgiliu este ales drept lider in acest drum datorita admiratiei pe care o straneste in Dante, dar si gratie faptului ca drumul sau este foarte similar cu cel parcurs de eroul Eneidei. Intocmai ca Dante, Eneas este nevoit sa strabata Infernul pastrandu-si statutul de fiinta umana in deplina luciditate. Scopul calatoriei lui Eneas este acela de a-si intalni tatal, Anchise, pentru a-I cere sfaturi cu privire la ce trebuie sa faca in continuare pentru a gasi pamantul fagaduit. Structura celor doua Infernuri este asemanatoare: accesul se face printro gaura in pamant, ce in cazul Eneidei se gaseste in apropierea lacului Avernus. Ambii eroi sunt insotiti de calauze, ghidul lui Eneas fiind profeteasa Sybil, o femeie foarte inteleapta. Drumul celor doi prezinta, de asemenea, similaritati. Atunci cand ajung in dreptul raului Aheron din Infern, corabierul Caron refuza sa ii duca pe partea cealalta, pentru ca barca este destinata doar sufletelor ce trebuie sa ajunga in Infern, nu si oamenilor. Cu toate acestea, ambii ajung pana la urma pe taramul de dincolo. Structura Infernului lui Dante este una mult mai riguroasa, data fiind incarcatura crestina a textului. Calatoria lui Eneas face parte din aventura sa de la fuga din Troia, pe drumul lung spre Roma. Asadar, atat Virgiliu, cat si eroul sau reprezinta modele pe care Dante le urmeaza, justificandu-se astfel alegerea poetului drept calauza. Odata incheiat drumul prin

Purgatoriu, Dante este preluat de catre o fiinta superioara care il conduce in Paradis, unde Virgiliu nu putea ajunge. Simbolul ratiunii divine, Beatrice, este cea ce portretizeaza absolutul, lumina si puterea binelui. Figura Beatricei este incarcata de numeroase sensuri, reprezentand puritatea, frumusetea si gingasia. Ea este cea care, imuna fiind la flacarile Infernului datorita conditiei sale superioare, coboara in Limb pentru a-I cere ajutorul lui Virgiliu. Vazandu-l pe Dante amenintat de cele trei fiare, coboara din Paradis manata de dragoste, pentru a-si apara iubitul. Ea il convinge pe poet printr-un discurs elogios la adresa lui, exprimandu-si deoportiva dragostea pe care i-o poarta lui Dante. Cei doi sunt pusi astfel in contrast, intre divin si uman, lumina si umbra, Paradis si Infern. Virgiliu este induplecat de discursul doamnei si ii onoreaza cerinta, induiosat fiind de lacrimile ce se scurgeau pe obrazul ei frumos. Asadar, atitudinea Beatricei fata de Dante este una protective, iubitoare si plina de compasiune. Dante este important pentru ea, vegheaza asupra lui, iar el o determina sa isi paraseasca locul din Paradis atunci cand are nevoie de ajutor. Frumusetea ei depaseste limitele aspectului fizic, este atat una exterioara, cat si una interioara. Portretul acesta este mentinut inca din prima opera dedicate ei, Vita Nuova. Daca in Divina Comedie, Beatrice este mobilizata de iubirea sa pentru Dante sa coboare in Infern pentru a-lsalva, in Vita Nuova situatia este una diferita. Amorul celor doi nu este impartasit, Dante traieste o pasiune neexprimata fata de frumoasa faptura. Iubirea celor doi este una curteneasca, trubadurica, specifica operelor vremii. Relatia dintre cei doi a existat doar in imaginatia lui Dante. Inca de cand o vede pentru prima oara, zeul iubirii pune stapanire pe Dante, iar acesta ii compune o serie de sonete si canturi pe care I le dedica, fara ca ea sa le auda vreodata. Atat momentul in care o vede, cat si intamplarile urlerioare sunt incarcate de o simbolistica numerological, cifra noua avand o conotatie deosebita. Varsta la care Dante o vede pe Beatrice este cea de noua ani, cand se indragosteste la prima vedere, urmand sa traiasca un amor neimpartasit pentru inca noua ani. Calitatile pe care I le atribuie Beatricei fac parte din sfera nobilului, al divinului, atribuindu-I frumusetea din planul fizic si in planul spiritual. Dupa cei noua ani, cei doi se intalnesc pe strada, in cea dea noua ora a zilei. Pentru Dante, salutul adresat de catre doamna a reprezentat un contact direct cu esenta divina, impactul fiind unul maxim. Drept urmare, Dante acorda un capitol intreg descrierii sentimentelor sale avute in acel moment. Puritatea si gingasia Beatricei pun stapanire pe sufletul lui, luminandu-l in totalitate. El are atunci senzatia ca ar putea ierta fiecare om care l-a ranit vreodata, contururile tuturor inamicilor sai se topesc in lumina

iubirii de care se simte cuprins. In Infernul, Dante capata increderea de a se lasa condus de Virgiliu dupa ce acesta invoca imaginea Beatricei. Asadar Beatrice este muza ce il inspira pe Dante, cea ce se afla in central imaginatiei lui, forta mobilizatoare suprema ce face orice limita sa dispara. In concluzie, mantuirea sufletului lui Dante in cele trei tinuturi de dincolo, experienta sa intreaga descrisa in Divina Comedie ar fi fost imposibila in absenta celor doua personaje cheie ce au avut rolul de mentor si care au cristalizat trairile lui de-a lungul calatoriei. Imaginand un scenariu fara cele doua personaje, il descoperim pe Dante in pericolul de a fi rapus de cele trei fiare de pe singurul drum ascendant vizibil, cu optiunile limitate: fie a incerca sa le infrunte, insa fara prea mari sanse de success, fie a se intoarce in padurea cea tenebroasa, ratacind in negura ei la infinit.