Lucian Blaga (1895-1961)

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii Eu nu strivesc corola de minuni a lumii i nu ucid cu mintea tainele, ce le-ntlnesc n calea mea n flori, n ochi, pe buze ori morminte. Lumina altora sugrum vraja nep trunsului ascuns n adncimi de ntuneric, dar eu, eu cu lumina mea sporesc a lumii tain i-ntocmai cum cu razele ei albe luna nu mic oreaz , ci tremur toare m re te i mai tare taina nop ii, a a nbog esc i eu ntunecata zare cu largi fiori de sfnt mister i tot ce-i nen eles se schimb -n nen elesuri i mai mari sub ochii meic ci eu iubesc i flori i ochi i buze i morminte. (1919)

Alaturi de Tudor Arghezi, Lucian Blaga este cea mai complexa personalitate poetica din perioada interbelica. Reprezinta un caz singular in literatura romana, prin faptul ca personalitatea sa poetica este dublata de una filozofica. Este conceptuala, cerebrala, dupa expresia lui Pompiliu Constantinescu, iar filosofia se caracterizeaza printr-un stil metaforic. Lucian Blaga a scris, pe langa poezie, drame, eseuri si aforisme. El a elaborat, de asemenea, un sistem filosofic original si coerent. Ca orice mare scriitor se ridica deasupra curentelor literare, ilustrand bipolaritatea culturala, fiind, deopotriva, traditionalist si modernist. Ilustreaza traditionalismul in expresia artistica, aflandu-se multa vreme printre colaboratorii revistei Gandirea. Aspectele moderniste sunt pregnante atat in poezie cat si in dramaturgie. Blaga cunoscuse expresionismul in timpul studiilor universitare de la Viena. Volumele de poezie, publicate pe parcursul a peste 40 de ani, poarta, in diferite grade, amprenta expresionismului. Aceste volume sunt: Poemele luminii, Pasii profetului, In marea trecere, Lauda somnului, La cumpana apelor, La curtile Dorului, Nebanuitele trepte, Poezii. Eu nu strivesc corola de minuni a lumii prefateaza volumul Poemele luminii din 1919. Acesta si volumul de aforisme Pietre pentru templul meu primesc Premiul Academiei Romane. Ca specie este o arta poetica sau un manifest literar modernist. Tema este cunoasterea, privita sub aspectul celor doua componente: filozofica sau paradisiaca si poetica sau luciferica. Ideea fundamentala reiese din obtiunea ferma pentru cunoasterea lumii pe cale luciferica si nu pe cale paradisiaca. Obtiunea poetului Lucian Blaga trebuie pusa in relatie cu marturisirea filosofului Lucian Blaga, referitoare la deziluzia provocata

de cunoasterea logica, rationala. Blaga, in calitate de artist al cuvantului, doreste o cunoastere spirituala, nu o cunoastere pozitivista. El sta sub semnul influentei expresionismului. Ideea fundamental se dezvaluie in mod metaphoric inca din titlu. Fiecare poezie din poemele luminii se bazeaza pe o metafora revelatorie, care adduce noi sensuri marind, in acelasi timp, misterul. Primul cuvant al titlului este pronumele personal de persoana I eu, semnificand fiinta eului liric poetul, cel care se angajeaza in aventura cunoasterii. Pronumele are functia sintactica de subiect, intrand in relatie directa cu predicatul verbal nu strivesc. Verbul predicat este la forma negative si in plan stylistic constituie o metafora, redand ideea ca poetul nu se antreneaza intr-o actiune menita sa distruga tainele universului: corola de minuni a lumii. Metafora contine un neologism care ii da o anumita eleganta, in ton cu aspectul modernist al creatiei. Inca din titlu rezulta caracterul de confesiune a poemului, poetul postandu-se pe o pozitie luciferica a cunoasterii universului. Incipitul consta intr-o reluare a titlului amplificand ideea fundamentala. Poezia cuprinde 3 secvente. In prima, in care se integreaza si incipitul, poetul isi reafirma atitudinea fata de cunoastere. Remarcam aparitia unor simboluri integrate in enumeratii: tainele pe care poetul nu le ucide se afla in flori, in ochi, pe buze, ori morminte. Acestea sunt reprezentarie concrete ale corolei de minuni a lumii, ale misterelor universului. Sunt reunite principalele domenii ale activitatii cognitive umane: spatiul natural (flori), universul spiritual (ochi), cel al rostirii semnificante (buze), experienta vietii si cea finala, a mortii (morminte), cu care se va confrunta candva si poetul.

Intre secventa I si a doua se stabileste o relatie de opozitie, vizibila, intai, la nivel pronominal: eu - altii (poetul filosofii). Lumina mea inseamna cunoastere luciferica, iar lumina altora reda cunoasterea paradisiaca. Actiunea distructiva asupra misterelor prin cunoastere paradisiaca se exprima metaforic lumina altora/sugruma vraja nepatrunsului ascuns/in adancimi de intuneric. Remarcam antiteza si la nivel verbal: nu strivesc, nu ucid sugruma. Lucian Blaga considera cunoasterea filosofica, insuficienta, chiar imposibila, mai ales in plan spiritual. Secventa a treia, ultima, se plaseaza intr-o relatie de opozitie cu a doua, si de simetrie cu prima, reluand si amplificand ideile acesteia. Antiteza apare mai intai sub raport sintactic (conjunctia adversativa dar si subiectul eu, plasate intr-un vers f. scurt care le pune in relief). Poetul reda explicit modalitatea de cunoastere pentru care opteaza: dar eu,/eu cu lumina mea sporesc a lumii taina. Dupa cum arata criticul Eugen Lovinescu, reflexivitatea creatiei lirice blagiene provine adeseori din alaturarea unui termen concret cu unul abstract (sau invers) in cadrul unei comparatii ample: si-ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micsoreaza, ci tremuratoare/ mareste si mai tare taina noptii, asa imbogatesc si eu intunecata zare/ cu largi fiori de sfant mister. Se remarca functia stilistica a sinonimiei: mister, taina, minuni. Intalnim de asemenea inversiunile tremuratoare (care este, totodata, epitet personificator moral), intunecata (epitet cromatic avand rezonante speculative filozofice), sfant (epitet moral, sugerand harul divin al creatorului de poezie, aflat in relatie cu cosmicul, absolultul, ilimitatul). Este o modalitate expresionista prin care se reda relatia dintre eul liric si univers. Efectul cunoasterii luciferice este: tot ce-i ne-nteles/ se schimba-n ne-ntelesuri si mai mari/ sub ochii mei. Sporirea misterelor universului se realizeaza atat prin contemplarea acestora, cat si prin crearea unui nou univers, cel al poeziei. Atitudinea poetului de protejare si de amplificare a

misterelor nu este doar un gest de cunoastere ci si unul de iubire: caci eu iubesc/ si ochi si flori si buze si morminte. Repetarea enumeratiei confera echilibru si armonie textului poetic. Poezia este modernista si prin aspectul prozodic. Discursul liric, o confesiune nu se structureaza in strofe. Se utilizeaza versurile libere, avand ritm si masura variate. Cel mai scurt vers este de doua silabe iar cel mai lung este de 13 silabe. Versurile sunt albe (fara rima). Aceste forme prozodice se afla in relatie cu sensibilitatea poetica, uimita, parca, de permanentele mistere universale. Un fenomen sintactic specific creatiei blagiene din primul volum este repetarea conjunctiei copulative si. Dar, dupa cum rezulta din ultimul vers al poemului, se repeta cuvantul si nu numai cu valoare de conjunctie, ci si de adverb. Toate acestea obliga cititorul la repetarea individuala a fiecarui termen, ceea ce confera stilului poetic solelmnitate si eleganta. Alt element modernist al acestui poem si, in general, al celor mai multe scrise de Lucian Blaga este scrierea la inceput de vers cu litera mica, exceptand inceputurile de propozitie ori fraza.

Tot in sfera modernismului intra polisemia metaforei luminii, ca un semn de intelectualizare si de reflexivitate a versurilor. Astfel ideea cunoasterii prin lumina inglobeaza urmatoarele dimensiuni: cunostinta, creativitate, revelarea misterelor, comunicarea mesajelor artistice, iubire spiritualizata.

Realizat de prof. Cornea Elena Tehnoredactat de xLC