Poarta neagra proza scurta de Tudor Arghezi

POARTA NEAGRA Proza scurta de Tudor Arghezi. A aparut Ia Editura Cultura Nationala in 1930.
Este al treilea volum in ordinea aparitiei, dupa Cuvinte potrivite - versuri si Icoane de lemn -proza - ale
tarziului debutant editorial. Tomul urmeaza unei intense activitati publicistice, de peste doua decenii, prin
care, dupa ce revenise in tara la sfarsitul anului 1910, Arghezi se facuse cunoscut si recunoscut in primul
rand
ca
pamfletar
temut.
Carte anticlericala prin esenta" (Pompiliu Constantinescu), Icoane de lemn inaugurase o structura ce va f
reluata si in alte volume: ea reunea, intr-un mozaic cu variatiuni, 69 de tablete in jurul unui nucleu
coordonator, marcand atitudinea de respingere violenta a unei institutii bine cunoscute si inca din interior,
Biserica. Alexandru George in Marele Alpha evidentiaza o anume lipsa de unitate a cartii, pentru ca, in jurul
titlului se grupeaza, in fapt, doar cateva texte, celelalte departandu-se tematic de centru. In schimb, in
Poarta neagra, se evadeaza prea arareori dintr-un perimetru bine circumscris, acela al penitenciarului.
Legatura de substanta cu Flori de mucigai, volum de poezie ce avea sa apara un an mai tarziu, este
evidenta. Ca amandoua scrierile sunt generate de o experienta de viata traita nemijlocit se cunoaste: in
timpul
ocupatiei
germane,
ramas
in
capitala,
Arghezi a semnat in presa ofciala, in special in Gazeta Bucurestilor" si in Scena", activitate pentru care a
fost condamnat in procesul ziaristilor colaborationisti in 1918, alaturi de I. Slavici. Detinut la inchisoarea
Vacaresti, este gratiat in 1919, prin interventia, in Parlament, a lui Nicolae lorga. impletirea intre viata si
literatura este atat de stransa incat deslusirea componentelor ar f superflua, cata vreme valoarea
documentara" a celor doua carti are o minima relevanta. O alaturare cu Amintiri din casa mortilor este
oportuna, mai ales ca Arghezi I-a tradus pe F. M. Dostoicvski, desehizandu-i cartea cu un Cuvant inainte,
datai . Sunt amintiri adevarate, nu plasmuiri literare" ne previne talmacitorul, aplecat asupra unui univers
care era Siberia, mormant de visuri, de puteri si de tinerete". De teama ofcialitatilor, autorul si-a scris
gandurile piezis" (subl. ns.) adica amintirile lui sunt puse pe socoteala unui mort, ale carui caiete le-ar f
mostenit. Cenzura stie sa se indoiasca de moralitatea ei si sa respecte sofsticarea" -noteaza, cu zambet
subtire, prefatatorul. Vorbind despre cei sase ani de puscarie petrecuti de confratele rus condamnat la
munca silnica si de alti patru ani ca soldat pedepsit, noncon-formistul dunarean intelege ca vinovatia lui/ a
lui Dostoievski/ purcede, ca toate relele omenesti, de la simtire si inteligenta. indata ce trece de nivelul
comun si nemiscat, pastrator de namoluri depuse cu timpul si sacre, acestea suni pedepsite".
In cazul Portii neagra, subiectul narator, sub forma unui eu nedisimulat, este aproape consecvent invizibil; el
devine insa un ochi ciclopic"- am preluat excelenta sintagma a Marianei lonescu ce priveste si absoarbe
halucinant totul. Memorialistul isi profleaza numai umbra de dupa paravanul vietii traite aievea, caci poetul
il copleseste si anihileaza" (P. Constantinescu). N. Balota il compara cu Rabelais, vorbind despre o arta a
hiperbolizarii, despre o betie" a exagerarii. Rezultatul esle un realism" terifant, o viziune deformatoare in
care trivialul apare ca o contravaloare a sublimului, monstruosul a gratiosului, macabrul ca o parodie a
tragicului, grotescul ca o caricatura a comicului". Dualitatea structurala argheziana devine sursa a unei
tensiuni interioare de maxim dramatism.

Polifonicul Arghezi" (C. Ciopraga) alatura, si in acest volum, fragilitati delicate si vicii purulente, suavitale si
oroare, puritate si alunecare monstruoasa spre maculare, desene gratioase ale poemului in proza si pasta
vascoasa a pamfletului virulent, portretul liric si acela caricatural, hidos sau grotesc. Aparent lipsite de
unitate, textele sunt aduse la un numitor comun de personalitatea creatorului dezlantuita carui frenezie a
rostirii nu poate f zagazuita. In 1931, aflai la inceputul activitatii sale literare, Hugen lonescu semna o
cronica la Poarta neagra si afrma ca recunoaste aici modul de functionare a unei dialectici interne
tensionate, nascuta de inocenta contrariata. Credem intr-o candoare argheziana, ca specifc si prim fond
sufletesc. Si aceasta candoare, principiu initial, genereaza creatia poetica, literatura pamfletara. Printr-un
dramatism interior, fondul acesta candid s-a sublimat in sarcasm, sau in pamflet, sau in injurie. Este
dramatica unei intinari" astfel incat arta lui Arghezi din acel moment ar f expresia unui antagonism
dinamic, intre ideal si real" iar violenta indignarii nu poate f decat proportionala cu desavarsita sa candoare
initiala" (apud Gelu lonescu, Anatomia unei negatii).
Ampla diatriba din capitolul initial la adresa capitalei unei recente Romanii Mari este o culme a valului injurios

de care se lasa dus naratorul, dezvaluind geniul grotescului, in maniera Daumier, Goya, Brucghcl, Bosch.
Este evocata o umanitate bestiala, careia i se dezvaluie, ca intr-o alta Sodoma si Gomora, viciul destrabalarii,
febra fziologica a unui eros insatiabil, o monstruoasa concupiscenta. Pamfletul dobandeste, inca din pornire,
proportii fabuloase, sanctionand o lume lovita parca de streche, apocaliptica, bestiala.
Antiteza, chiar de atitudine, se mentine. Orasul meu iubit si ticalos", cloaca de nenufari", numeste el
capitala privita din margini, din inchisoare, intrebandu-se, asemeni Ecleziastului: Pentru simtirea ta
degradata, o, cetatea mea, cand se va cutremura pamantul, ca sa te doboare si sa te invieze, pura, ca pe
Lazar, in tineretea, naivitatea si lumina pe care Ic merita tarana ta binecuvantata?". Privirea se intoarce apoi
spre temnita, detaliind o alta lume, cu nimic mai vinovata, desi in lanturi, decat cea libera, a marelui oras.
Puscaria si casa de nebuni eminesciene sunt aproape, umbra lui Tepes se profleaza, parca, si ea in zare iar
cumpana intre crima si pedeapsa s-a deteriorat aproape total. Sunt nedreptati strigatoare la cer (Maria
Nichifor, Maracineanu, Sever Dimitriu), destine dirijate de bunul plac, de capriciul, de automatismele celor ce
reprezinta justitia.
In loc de redemptiune, inchisoarea devine o inalta scoala a viciilor, iar ierarhia administrativa nu face altceva
decat sa fure, sa se imbogateasca, sa domine tiranic si sa umileasca, sa brutalizeze si sa neantizeze palpaitul
de demnitate care nu poate supravietui in aceasta bolgie apocaliptica. Vizual, auditiv, dar mai ales olfactiv,
se contureaza o umanitate ce trezeste aversiune, repulsie, oroare. Accentul se pune pe vidul existential, fe
dintr-o coruptie a materialului, a corporalitatii intrate in putrefactie, fe din stranii mutatii ale fapturii, suferind
ciudate modifcari anatomice, zoomorfce mai ales. Uneori, in maniera urmuziana, are loc fuziunea unor
elemente incompatibile, rezultatul find socant, violentand gustul comun. Virtuozitatea verbala este si in
acest volum inconfundabila. Nu numai poetul, dar si prozatorul - acum coborand in infem - a provocat
spargerea tiparelor de orice fel, o certa innoire. VI. Streinu afrma ca proza lui Tudor Arghezi, in puterea ei de
influenta asupra scrisului romanesc, literar sau cotidian, e de aceeasi insemnatate cu versurile lui".