Basmul Cult:

Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creanga
Basmul este o specie a epicii populare sau culte, cu raspandire universala, construit pe o schema
opozitionala Bine-Rau, in care se nareaza, deliberat, intamplari fantastic-miraculoase ale unor personaje
imaginare (feti- frumosi, zane, animale nazdravane, balauri, zmei) aflate in contact cu personaje reale,
creandu-se un conflict moral in urma caruia binele este invingator, iar finalul-fericit.
Basmul respecta un tipar narativ fixand o situatie initiala de echilibru, elementul perturbator care
deregleaza echilibrul initial i actiunea reparatorie prin intermediul careia se reface echilibrul. Pe parcursul acestui
tipar se identifica elemente de stereotipie: formule specifice, cronotop nedeterminat care ofera caracter gnomic
personajelor si intamplarilor prezentate; actiuni tipice ( functii ), personaje adjuvante, obiecte magice, cifre
magice ( 3, 7, 9, 12, 24- simboluri ale desavarsirii si totalitatii ), motive specifice (imparatul fara urmas, mezinul,
calatoria, probele, nunta ).
Tipologia basmului este complexa, in functie de caracteristicile personajelor, specificul si tematica
actiunii, predominanta elementelor miraculoase sau a aspectelor concrete de viata. Astfel apar basme fantastice
sau nuvelistice; tipice sau atipice; populare sau culte.
Basmul cult studiat este Povestea lui Harap-Alb scris de Ion Creanga. Caracterul cult al acestuia deriva
din prezenta autorului care imprima un stil individual, original; caracterul scris; abundenta dialogului care
dramatizeaza textul; crearea universului actanial plasat sub semnul grotescului, umanizarea si, implicit, arta
naratiunii utilizand marcile oralitatii, umorul si eruditia paremiologica.
Titlul basmului contine doua substantive-simbol. Substantivul comun, articulat hotarat povestea
individualizeaza actiunea relatata, desi istoria initierii eroului poate deveni povestea fiecaruia dintre noi,
reflectand caracterul gnomic al acesteia. Utilizat polisemantic, poate evidentia calatoria, intampalrile, dar mai
ales maturizarea eroului, trecerea de la stadiul de neofit la cel de initiat in tainele vietii. Astfel opera devine un
bildungsroman.
Substantivul propriu Harap-Alb contine un oximoron: (rob) negru-alb ilustrand dualitatea
protagonistului, dar si a conditiei umane care isi desfasoara existenta intre bine si rau, calitati si slabiciuni, viata si
moarte. Omul apare ca fiind cel mai complet si ireprosabil oximoron (S. Popescu). Numele protagonistului
fixeaza a doua nastere: ipostaza de sluga. Identitatea aparenta oglindeste antitetic o involutie sociala, dar o
evolutie morala. Adjectivul alb stabileste caracterul pur al personajului, dar poate fi asociat si cu Insula Alba
(Leuce), spatiu al eternitatii prin care este evidentiata imuabilitatea binelui (victoria eterna a acestuia).
Incipitul textului Amu cica era odata intr-o tara un crai care avea trei feciori reliefeaza o trasatura a
basmului cult fiind o formula adaptata a celei specifice basmului popular prin utilizarea sintagmei amu cica.
Aceasta are un caracter regional oferind originalitate si oralitate operei, totodata accentueaza statutul fictiv si ireal
al evenimentului narat. Verbele la persoana a III-a, modul imperfect: era si avea demonstreaza caracterul
evocativ, dar si prezenta naratorului omniscient. Acesta utilizeaza pe parcursul textului marci de control ale
cititorului folosind adresarea directa, subiectivizand textul si anuland omniscienta totala: dar ia sa nu ne
departam cu vorba si sa incep a depana firul povestii asumndu-i funcia interpretativ. Basmul devine o panza
a Penelopei sau valul Mayei care invaluie cititorul intr-un cronotop nedefinit, atemporal si aspatial. Personajele
prezentate sunt craiul si fiii sai, apelative care evidentiaza statutul social privilegiat al acestora, feciorii avand
un destin prestabilit pe care, insa, il pot implini doar prin demonstrarea unor insusiri sau conduite exemplare.
Aceasta situatie de echilibru este perturbata de aparitia cartii (arhaism semantic) prin care se solicita un
succesor la tron. El trebuie sa refaca (restaureze) dezordinea din afara mai toate tarile erau bantuite de razboaie
si sa readuca dharma (ordinea) exterioara si interioara, sa regenereze sangele bolnav al unchiului sau. Astfel este

determinata parcurgerea drumului initiatic de catre cel mai bun dintre fiii Craiului, motivul imparatului fara urmas
urmand a fi completat de cel al superioritatii mezinului.
Initierea consta in drumul pe care eroul il parcurge, de la starea de profan la cea de initiat, trecand prin
mai multe etape prezentate alegoric in basm sub forma unor probe, fiecare superioara celei precedente. Aceste trei
probe sunt pregatite de o proba a curajului activat de Crai, imbracat in haina de urs, ursul simbolizand clasa
nordica a razboinicilor; curajul, puterea, ambitia. Esecul fiului cel mare si al celui mijlociu declanseaza ironia
tatalui: Lac de-ar fi, broaste sunt destule, Apara-ma de gaini, ca de caini nu ma tem. Singurul afectat de
aceasta situatie este mezinul; el se retrage in gradina si incepe a plange dovedindu-si sensibilitatea, ipostaza
umana, dar si caracterul nobil, trasaturi care ii aduc ajutorul babei garbove de batranete. Aceasta este de fapt
Sfanta Duminca sau Zeita Soare, confirmand motivul dublului prezent pe tot parcursul textului, fructificat in
construirea personajelor, completat de motivul aparentelor inselatoare. Ea reprezinta personajul mistagog,
maestrul spiritual al eroului calauzindu-i pasii. Totodata devine Zeita Timpurilor sau a Destinului: stiu dinainte
ce au de gand sa izvodeasca puternicii pamantului si anticipeaza evolutia protagonistului: norocul iti rade din
toate partile, putin mai este si ai sa ajungi imparat iubit, slavit si puternic. Baba- Sf. Duminica detine firul
Ariadnei pe care i-l imprumuta fiului de crai pentru a iesi intact din lupta cu stihiile vietii si din procesul
maturizarii. Sfatul Babei confirma prezenta obiectelor magice: armele, hainele si calul cu care a fost tatal,
mire, devenite talismane. Ele stabilesc legatura intre generatii, respectiv intre trecut si prezent. Calul
reconfirma motivul dublului. Initial apare drept o rapciuga de cal, metamorfozandu-se apoi in cel mai frumos
manzoc.
Tema revigorarii si regenerarii calului nazdravan e una dintre cele mai frecvente si importante din basmul
romanesc. Calul, prin zborul lui, uneste pamantul cu cerul asezand eroul in pozitia Omului Universal sta cu
capul in jos si cerul ii este podea. Calul reprezinta animalul benefic, simbol al vietii rationale, fiind Calul de Foc,
Pegas-ul mitologic.
Depasirea probei tatalui ii ofera mezinului blana de urs si sfatul-interdictie sa te feresti de omul ros, iar
mai ales de cel span, caci sunt foarte sugubeti. Aceste personaje simbolizeaza in mentalitatea populara stigmatul,
devenind mesageri ai raului, ai maleficului. Daca Omul Rosu e asociat cu Iuda, cu Irod si Antihristul; Spanul
reprezinta o piatra sub infatisare de om, care poate fi o piatra de poticnire, dar si piatra de temelie. Podul devine
pragul de trecere dinspre copilarie catre maturitate, de la bine la rau, respectiv substituie provizoriu-viata cu
moartea.
Padurea- labirint prilejuieste intalnirea cu Spanul, cand, ratacindu-se , eroul il accepta pe al treilea span
fiind boboc la treburi de aieste. Acest moment este considerat unul necesar maturizarii, fiind de fapt un plan al
complicitatii calului cu Sf. Duminica, prin care demonstreaza importanta unor astfel de oameni ca sa prinda
omul la minte si din aceasta cauza ei nu intervin.
Spanul se caracterizeaza drept Chima Raului/ Pe malul paraului devenind Raul sau Arhetipul (modelul
prim) Raului. El poate fi considearat si Dragonul sau Pazitorul Pragului deoarece il gasim la cele doua porti ale
traiectoriei initiatice a eroului: prima oara la gura fantanii, apoi la final in momentul trecerii peste pragul Marilor
Mistere, respectiv cel al mortii care va anula vechea identitate.
Fantana determina catabasisul, coborarea in Infern care determina schimbarea identitatii fiului de crai,
primind numele de Harap-Alb si devenind sclavul Spanului. Involutia sociala este totala, iar motivul dublului
reapare. Raportul Span- Harap-Alb se inverseaza sub juramantul pe palos care consfinteste pana la moarte si
inviere schimbul de rol.
Spanul este cel care regizeaza intregul scenariu al devenirii feciorului de crai, de aceea poate fi considerat
si el un personaj-mistagog.
In aceasta ipostaza inversata cei doi strabat noua mari, noua tari, noua ape ajungand la curtea
Imparatului Verde, simbol al Arbolelui Vesnic al Vietii care isi asteapta regenerarea.
Probele la care este supus Harap-Alb de catre Span sunt independente si complexe: salatile din gradina
ursului pentru obtinerea carora trebuia sa faca un popas la o casuta secreta, aflata pe o insula reunind
simbolurile vietii si sensurile mortii. Aici se afla Sf. Duminica, cea care il ajuta preparandu-i licoarea necesara
cuceririi trofeului vegetal, simbol al elixirului de viata lunga.

Cerbul impodobit cu pietre pretioase reprezinta a doua proba majora care se concretizeaza prin obtinerea
trofeului animal asociat cu piatra filosofala; ea ofera intelepciune si acces la Marile Taine.
Ultima proba este sugerata de o pasare maiastra, mesager al cuvantului transcendental invitand la
aducere-aminte: Mancati, beti si va veseliti, dar de fata imparatului Ros nici nu va ganditi.
Pentru cucerirea fetei, Harap-Alb repeta drumul tatalui sau pe care i-l dezvaluie calul: m-au mai purtat o
data pacatele pe colo cu tata-tau in tinerete. Calatoria devine pretext pentru dezvaluirea trasaturilor umane ale
protagonistului: mila, incredere in oameni, omenie. Astfel el obtine aripile craiesei albinelor si furnicilor,
personaje donatoare, simboluri ale vietii instinctuale, ale idealului de harnicie si munca.
Cele cinci aparitii bizare: Gerila, Setila, Flamanzila, Ochila si Pasari-Lati-Lungila reprezinta presonajele
grotesti, eroii himerici care confirma prezenta motivului lumii pe dos. Ele devin ipostaze ale nevoilor umane:
setea, foamea, necesitatea implinirii, cunoasterea si libertatea. Portretele acestor prieteni sunt realizate caricatural,
trasatura dominanta fiind ingrosata pana la limita absolutului primind dimensiuni fantastice: dihanie de om,
namila, aratanie. schimonositura, pocitanie. Ei traiesc intr-o deplina singuratate, fiind respinse din zona
umanului. Totodata sugereaza civilizatia arhaica, rurala, dar si niste uriasi bonomi (blanzi), vorbareti
comportandu-se ca niste tarani humulesteni. Pot reprezenta si obstacole pe care trebuie sa le invinga omul in
drumul sau spre fericire: propriile limite, atat obiective, cat si subiective. In ciuda infatisarii deformate, trasatura
dominanta este bunatatea, compasiunea fata de eroul aflat pe drumul initierii.
Probele Imparatului Ros sunt depasite prin contributia acestor personaje adjuvante, iar ultima subproba
prin intermediul calului care reuseste sa pacaleasca turturica, animale complementare care trebuie sa aduca trei
smicele de mar dulce si apa vie si apa moarta de unde se bat muntii in capete. Apa reprezinta substanta nasterii si
a mortii, ea este substanta Primordiala din care toate formele se nasc si in care toate se reintorc; ele preced orice
forma si suporta orice creatie (Mircea Eliade). Prin intermediul ei fiica Imapratului Ros il invie pe Harap-Alb
care cunoaste astfel o a treia nastere. Ea este farmazoana, farmakosul, tamaduitoarea sufletului si a trupului;
iubirea si viata.
Sentimentele de iubire se declanseaza pe parcursul drumului catre Imapratul Verde, unde fiica imparatului
Ros trebuie sa devina sotia Spanului. Pauza descriptiva inserata in text are rolul de a surprinde, nonverbal si
metaforic declansarea sentimentelor si idealizarea provocata de acestea: era frumoasa de mama focului, vorba
cantecului: Fugi de-acolo, vina-ncoace! / Sezi binisor,nu-mi da pace.
Harap-Alb insa a jurat sa nu-si dezvaluie identiatea pana la moarte si el isi respecta cuvantul, infranandu-si
sentimentele. Demascarea Spanului de catre farmazoana determina uciderea eroului si invierea lui, desprinderea
de juramant si eliberarea de calitatea de sluga pe care a fost obligat sa o adopte.
Eroul primeste puterea, cunoasterea si nemurirea,depasindu-si astfel starea de profan si apropiindu-se de
sacru, de eternitatea spirituala. Lumea este reproiectata prin iubire, iar initierea definitivata si confirmata: isi jura
credinta unul altuia, primind binecuvantarea si imparatia totodata.
Motivul nuntii inchide, tipic, universul fericit al basmului si a tinut veselia ani intregi,si acum mai tine
inca.
Fraza finala marcheaza iesirea din acest univers paradisiac si revenirea in lumea reala, punctata subiectiv
de catre narator, iar pe la noi, cine are bani bea si mananca, iara cine nu, se uita si rabda. Finalul se asociaza
antitetic incipitului marcand ruptura dintre fabulos si real, aspect confirmat de motivul literar al banului, cel
care stratifica, diferentiaza si, gnomic, caracterizeaza traseul existential .
Basmul devine astfel oglindire a vietii in moduri fabuloase (G. Calinescu); reflectata realist si original
de catre Creanga prin ritmul rapid al naratiunii, prin individualizarea actiunii si personajelor, prin dramatizarea
determinata de dialog. Comicul completeaza acest aspect cult al operei prin veselia contagioasa emanata, eruditia
paremiologica si vocabularul specific universului rural humulestean. Aceste elemente dubleaza tiparul speciei
populare: conflictul bine-rau, personajele himerice, caracterul fabulos, finalul fericit.
In lumea noastra literara, randurile curate pe cate le-a scris Creanga sunt un adevarat fenomen: scrisul e
vioi si energic, intelept ca poporul, razator si sententios, miscat si fatalist, ca si dnsul. (Nicolae Iorga)