Sunteți pe pagina 1din 2

Caracterizarea lui Gheorghita

Romanul este o specie a genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune


complexa, desfasurata pe mai multe planuri, cu un numar mare de personaje, antrenate in
conflicte puternice. In romanul sadovenian Baltagul, personajul secundar este
Gheorghita Lipan, tipul tanarului in formare.
Personaj rotund, caruia I se surprind cu finite trasaturile morale, Gheorghita este
introdus in actiunea romanului imediat ce mama sa ia hotararea de a-si cauta singura
sotul. Drumul pe care il pargurge tanarul este unul initiatic, marcand simbolic despartirea
de copilarie.
Scriitor realist, Sadoveanu realizeaza portretul acestui personaj atat fizic, cat si
moral. Prin caracterizare directa, realizata de catre narrator, se stabilesc trasaturile fizice
ale personajului.: “flacau sprancenat (…) intorcea un zambet frumos ca de fatasi abia
incepea sa-i infireze mustacioara”. Aceasta descriere succinta este facuta si din
perspective mamei, care il admira din cealalta parte a masutei. Trasaturile morale reies in
primul rand indirect, din faptele, gadurile sau modeul de a vorbi al personajului.
La inceput temator ( “D-apoi om putea razbi, mamuca?” ), gandindu-se mai mult
la horele din sat decat la linistea mamei ( “Raspunse el mahnit in sine; caci nu se mai
putea bucura de hora de a doua zi” ), Gheorghita primeste sa plece in cautarea tatalui sau
pentru ca asa i se cere ( “M-oi duce, daca spui” ). Femeia observa atitudinea retinuta a
fiului ei, pe care il caracterizeaza drept sfios si nesigur si hotaraste sa plece in calatorie
alaturi de el.
Fara sa se fi desprins inca din lumea basmelor copilariei, baiatul ii judeca pe cei
din jur ca fiind personaje ale unei lumi fabuloase. Vazand cum Vitoria ii intuieste
gandurile, personajul remarca nedumerit: “Mama asta trebuie sa fie fermecatoare;
cunoaste gandul omului”.
Prima proba la care este supus Gheorghita este una de putere fizica: lupta cu
troianul, insa acesta este un moment prielnic pentru a-i arata mamei ca se ridica la
asteptarile sale: “Incepand batalia cu troianul, deodata simti in el putere si indarjire si
nu se opri pan ace nu-l birui ca pe-o fiinta. Privi spre maica-sa; o vazu zambind si
intelesese ca i-a dat raspunsul pe care nu-l putea gangavi in ajun.”. Perseverenta si forta
bratului tanar sunt chiar trasaturile de care are nevoie Vitoria pentru a putea razbi. Exista
momente in care Vitoria ii recunoaste fiului ei superioritatea- cand acesta vorbeste despre
calatoria cu trenul sau cand, pentru ca sties a citeasca, ii spune unui carciumar pe nume:
“Vad ca toti sunteti cu cap si cu invatatura. Numai eu is o proasta, remarca femeia,
disimulandu-si admiratia”.
Ca instrument magic, primeste de la mama sa baltagul sfintit, pe care il poarta
permanent cu sine: “Gheorghita purta aninat in lat, in dosul coapsei drepte, baltagul.”.
Drumul este lung si sinuos, asemenea unui labirint, iar traseul urmat este cel invers
transhumantei. Mergand dinspre iarna spre primavara, dinspre intuneric spre lumina,
Gheorghita invata sa se supuna mamei, sa cunoasca firea oamenilor si sa-si infranga
propriile limite.
Orice traseu initiatic presupune, pe langa despartirea de spatial cunoscut, si
trecerea unei probe grele, aceea a confruntarii cu moartea. Momentul semnificativ din
roman in acest sens il reprezinta privegherea osemintelor lui Nechifor. Coborarea in rapa,
echivalentul trecerea in lumea zmeilor din basme, este o asemenea incercare dificila, la
care Gheorghita este supus de catre mama sa: “Bine, mamuca, suspina flacaul. Oi sta
aici, dupa cum imi poruncesti”. Prin stil indirect liber, naratorul pune in evidenta teama
baiatului ramas singur: “Dar de cand traia pe lume nu-i fusese data o asemenea cumplita
vedere”. Apropierea mortii il face sa-i fie frica, dar incearca sa se imbarbateze singur:
“Judecandu-se el singur pe sine, flacaul se incredinta ca nu se simte in el vreo sfiala; ar
fi dorit numai sa aiba in preajma lui un suflet viu”. In mod simolic, in aceasta scena se
realizeaza un transfer de energii intre tata si fiu: “Sangele si carnea lui Nechifor Lipan se
intorceau asupra lui in pasi, in zboruri,in chemari”. Chiar daca frica il face san u
respecte intru totul sfaturile Vitoriei si paraseste ramasitele tatalui sau, proba este trecuta
si tanarul ii poate infrunta acum pe criminali.
In scena praznicului de dupa inmormantare, prim-planul il are Vitoria. Cu
inteligenta, femeia ii face pe vinovati sa-si marturiseasca faptele. Gheorghita este insa cel
care infaptuieste dreptatea. Tanarul este prevazator, isi face un plan, reactioneaza altfel
decat pana atunci: “Flacaul avea de mai-nainte hotarat cum sa faca”. Asa cum la
inceputul romanului a biruit troianul, iata ca acum il rapune pe criminal: “Impuns de alt
tipat al femeii, deciorul mortului simti in el crescand o putere mai mare si mai dreapta
decat a ucigasului. Primi pe Bogza in umar. Il dadu indarat. Apoi il lovi scurt cu muchea
baltagului, in frunte”. Miscarile sale sunt sigure si conduse de de constiinta ca
restabileste draptatea.
Pe langa faptele si gandurile sale, personajul este caracterizat si prin nume. Nu
intamplator, el poarta numele pe care tatal sau l-a primit in biserica, Gheorghe,
diminutivarea scotand in evidenta chiar imaturitatea sa. Dar, asa cum arata si numele sau,
in ciuda tineretii, ca si mama sa, Gheorghita este un invingator.
Pornit de la basmele si locurile pitoresti ale copilariei prin lumea noua a orasului,
descoperind viata, bucuriile si tristetile ei, murind si renascand pe plan simbolic, trecand
proba cea mai grea a confruntarii cu moartea, presonajul devine un demn urmas al
victoriosului ( daca e san e referim la sensul numelui sau) Nechifor* Lipan.

* “Nechifor” inseamna in limba greaca “purtatorul de victorie”