Baltagul

-relația dintre două persoanje-

Opera ,,Baltagul” de Mihail Sadoveanu, publicată în 1930, este un roman

interbelic, obiectiv, realist-mitic și tradițional.
Romanul este realizat pe două coordonate fundamentale: aspectul realist și
aspectul mitic. Tema rurală a romanului tradițional este dublată de tema călătoriei
inițiatice și justițiare. Romanul ,,Baltagul” prezintă monografia satului moldovenesc
de la munte, lumea arhaică a păstorilor, având în prim-plan căutarea și pedepsirea
celor ce l-au ucis pe Nechifor Lipan. Însoțită de Gheorghiță, Vitoria reconstituie
drumul parcurs de bărbatul său, pentru descoperirea adevărului și înfăptuirea dreptății.
Relația dintre Vitoria și Gheorghiță este evidențiată de marile teme sadoveniene
dezvoltate aici, în viața păstorilor, natura, miturile. Acțiunea reflectă arhitectura
complexă a operei, generată de parcurgerea drumului și a faptelor care au dus la
moartea bărbatului Vitoriei Lipan. Pe parcursul acestuia, Vitoria ține să îl determine
pe fiul său a înțelege tragismul existenței, iar pentru Gheorghiță, călătoria, are astfel,
rolul de inițiere.
Vitoria Lipan este un personaj excepțional care sintetizează trăsăturile oamenilor
de la munte, fiind reprezentativă pentru o lume în care tradiția și legile ei nescrise sunt
respectate cu sfințenie. Are o mentalitate arhaică și se mobilizează în numele dreptății.
Ea este o țărancă din Măgura Tarcăului, soție de oier și mamă a doi copii, Minodora și
Gheorghiță. Totodată, munteanca este personajul prin care se realizează legătura
dintre cei doi bărbați. Mai întâi, cu gândul la găsirea soțului și la răzbunarea morții
lui, ea își pregătește fiul, cu multă iscusință, pentru viață, făcându-l conștient de
responsabilitatea de bărbat, pe care Gheorghiță și-o asumă treptat, fără nici un fel de
împotrivire.
Gheorghiță, unul dintre personajele principale ale romanului, este fiul Vitoriei și
al lui Nechifor, unul dintre cei ,,șapte prunci cu care-i binecuvântase Dumnezeu”, în
viață rămânând doar doi. El era îndrăgit de mamă, care îl apăra ori de câte ori ,,în
ochii lui Lipan erau nouri de vreme rea”. El este tânărul pentru care căutarea tatălui e
un drum inițiatic ce-i va aduce maturizarea. Vitoria are nevoie de ,,brațul” unui bărbat
pe care ,,mintea” ei să se bizuie, dar constată că ,,e încă un plod”, lipsit de experiență.
Drumul, veghea în râpă și mânuirea baltagului sunt etape ale maturizării tânarului
care, la întoarcere, devine un nou Nechifor Lipan.
Astfel, în evoluția relației celor doi, care formează un cuplu prin compensație, pot
fi distinse trei etape care surprind metamorfozele lor în funcție de conflictul major al
romanului: prima este evidențiata de explicațiile naratoriale prin care se descrie modul
echilibrat de viață al familiei Lipan, al doilea moment reliefează criza experimentată
de mamă și fiu atunci când siguranța inițială se pierde odată cu dispariția lui Nechifor,
iar a treia etapă este doar sugerată de vorbele Vitoriei din finalul romanului, când
aceasta resimte că a restabilit ordinea lumii, așa că poate planifica amănunțit viața
care le-a rămas de trăit. Cele trei etape rezumă perfect cea mai importantă trăsătură a
protagoniștilor din roman: capacitatea de a parcurge drumul de la tipologie la
individualitate, tranziție ce poate fi urmărită de-a lungul acțiunii prin intermediul
mijloacelor de caracterizare.
În primele cinci capitole din cele șaisprezece ale romanului Vitoria și Gheorghiță
sunt prezentați atăt direct, cât și indirect, prin însușiri tipice oamenilor din societatea
tradițională. De pildă, munteaca insuflă celor doi copii ai ei faptul că femeia și
bărbatul beneficiază de tratamente diferite în cadrul comunității. Ori de câte ori i se
pare că Minodora tinde să încalce rânduiala, mama îi vorbește pe un ton și în termeni
greu de acceptat din perspectiva unei viziuni actuale asupra dragostei materne: ,,Îți
arăt eu coc, valț și bluză, ardă-te para focului să te ardă!”. În schimb, sfaturile și
corecțiile adresate fiului se construiesc diferit, mama îngrijorându-se ca personalitatea
tânărului să nu fie înăbușita: ,,Nu te uita urât, Gheorghiță. Pentru tine de-acu înainte
începe a răsări soarele.” Nu întâmplător înainte de a porni în explorarea unui tărâm
necunoscut, eroina cere faurului să-i bată un baltag nou, iar lui Gheorghiță îi cere să o
însoțească într-o ieșire pregătitoare la Mănăstirea Bistrița pentru a se închina Sfintei
Ana, iar apoi la Piatra-Neamț, permițându-i naratorului să dezvăluie lipsa de aderență
a muntenilor la așa-numită lume civilizată.
Drumul Vitoriei și al lui Gheorghiță începe într-o zi sacră – vineri, 10 martie –
odată cu răsăritul, și se va încheia simbolic la apus, după înmormântarea osemintelor
celui ce fusese Nechifor Lipan. Curând însă ei se adaptează aproape fără efort la noile
condiții. Deși nu uită pe deplin să aducă în noua realitate bagajul de superstiții arhaice
- cinstind după rit popular o cumetrie la Borca și o nuntă la Cruci. Protagoniștii
descoperă cadavrul lui Nechifor între Suha și Sabasa pentru că Vitoria reușește să
coreleze, asemenea unui detectiv, diversele informații pe care le primește de-a lungul
drumului, fiind un exemplu pentru fiul său care capătă admirație față de mama lui,
facând întocmai cum decide ea. Astfel, Vitoria îl surprinde pe fiul ei prin puterea sa
de sinteză sau prin modul în care reușește să citească mintea celorlalți, dar și prin
determinarea de care dă dovadă, fiul dedicându-i o caracterizare directă memorabilă:
,,mama asta trebuie să fie fermecătoare; cunoaște gândul omului...”. De altfel,
episodul narativ al găsirii osemintelor lui Nechifor într-o râpă, în timp ce neinițiatul
Gheorghiță se pierde cu firea la vederea scheletului tatălui, Vitoria se îngrijește să
respecte ordinea spirituală (își jelește soțul, aprinde o lumânare, anticipează imediat
pregătirile pentru o înmormântare creștinească), dar nu neglijează deloc nici pe aceea
lumească: e foarte atentă la semnele realului, caută indicii ale săvârșirii crimei, care
pot ajuta ancheta, încearcă să înțeleagă în amănunt coordonatele locului. Nu e de
mirare că noua sa postură de anchetator primește parcă o binecuvântare divina: ,,Avea
în ea o putere nouă, care-i răzbea în toate mișcările și în priviri.”
Cel mai dur test inițiatic la care este supus flăcăul este acela al coborârii în
prăpastie pentru a păzi rămășițele părintelui său. Băiatul intră în această probă ca un
neofit, un neinițiat, și o traversează cu bine, devenind un om format, capabil să preia
responsabilitățile pe care le presupune conducerea unei gospodării și a unei familii. În
ceea ce privește răzbunarea lui Nechfor, Gheorghiță folosește arma care i-a fost
încredințată la începutul călătoriei: ,,Feciorul mortului simți crescând în el o putere
mai mare si mai dreapta decât a ucigașului…Apoi îl lovi scurt cu muchea baltagului,
în frunte.”
În urma acestei răzbunări ce restabilește echilibrul, protagonista reușește, de fapt,
o dublă performanță: determină maturizarea lui Gheorghiță, noul cap al familiei, și
conștientizează faptul că noua organizare socială - cea burgheză - nu are de ce să o
mai sperie din moment ce reprezintă o prelungire firească a vechii orânduiri. Iată de
ce relația dintre Vitoria și Gheorghiță sintetizează viziunea despre lume din roman.
Pelerinajul lor surprinde în notele lui esențiale condiția omului constrâns să trăiască la
intersecția dintre două realități aparent opuse. Apărarea binelui, adevărului și dreptății
funcționează ca un factor stabilizator și omogenizat în ambele lumi, care excesul de
orice natură constituie cauza degradării umanității.
În concluzie, datorită cupului de personaje Vitoria-Gheorghiță, proza lui
Sadoveanu completează exemplar seria scrierilor de tip bildungroman din literatura
română. Aceasta este lecția principală pe care mama i-o predă fiului, în urma căruia
tatăl dispărut își poate afla înlocuitorul potrivit.