TRANSHUMANTA

Transhumanţa este mişcarea sezonieră a turmelor de oi, insotite de

cativa asini (= magari), capre, cai si bovine care se deplaseaza vara spre
pasunile de munte si iarna spre pasunile de campie si lunci, pasuni plasate,
adesea la sute de kilometri .
 A aparut si s-a dezvoltat ca o necesitate economica, pentru crescatorii
de oi, care nu dispun in zonele de origine, de suficiente resurse furajere
necesare cresterii si exploatarii efectivelor de ovine.
In Europa, transhumanta se practica in Scandinavia, Franta, Italia,
Elvetia, Spania, Turcia, Georgia, Bulgaria, Romania. Poporul nomadic sami
din Scandinavia, îşi mută renii parţial domesticiţi între regiuni. Începând cu
anii 1970, în Norvegia ca. 15.000 de reni sunt transportaţi anual cu vase de
debarcare către pajiştile de vară pe insule sau pe locuri greu accesibile
altfel.
In Romania, pastoritul a avut dintotdeauna o importanta remarcabila in
economia agrara. Exista in Romania adevarate comunitati pastorale, care se
clasifica in mai multe grupuri.
Mocanii, o comunitate pastorala autohtona de oieri, erau pana de
curand asociati cu transhumanta. Se pare ca exista doua mari comunitati de
mocani, ambele aflate in Transilvania: pe de o parte tutuienii (sau
marginenii), localizati in Marginimea Sibiului, pe de alta mocanii din zona
Sacelelor, la est de Brasov numiti uneori barseni sau "adevaratii mocani".
Acestora li se adauga si alte grupuri mai mici: Mocanimea Vaii Ariesului,
aflata intre comuna Bistra, unde incepe Tara Motilor, pana aproape de
Cheile Turzii, mai degraba insa crescatori de vite cornute decat de oi;
Mocanimea Ampoi-Intregalde (judetul Alba); Mocanimea Sieu-Monor
(judetul Bistrita-Nasaud).
Unii dintre cercetatorii care s-au ocupat de acest subiect sustin ca se pot
identifica si alte grupuri ale mocanilor, insa baza lor se regaseste totusi in
grupurile deja mentionate.
Acesti pastori transilvaneni ajungeau in calatoriile lor la sud de Dunare,
atat in Dobrogea, cat si in Cadrilater, Rumelia Orientala, chiar Grecia. De
multe ori mocanii jonctionau cu aromanii, de asemenea practicanti
traditionali ai ciobanitului si nomazi innascuti. In urma coabitarii acestora,
grupuri de aromani s-au intors alaturi de mocanii margineni, stabilindu-se
chiar in Marginimea Sibiului si punandu-si amprente lingvistice asupra
graiului.
Aromanii, raspanditi in toata Peninsula Balcanica, erau la randul lor
impartiti in mai multe categorii. Despre saracaciani, se stie ca alcatuiau o
confrerie pastorala in Grecia, insa exista destule speculatii despre originea
etnica a acestora. Una dintre ipoteze sustine ca ar apartine ramurii
aromanesti a farserotilor. Pana de curand, saracacianii practicau
transhumanta si nomadismul in zone muntoase ale Greciei, ramanand
relativ izolati de restul populatiei sedentare.

Transhumanta in Dobrogea la jumatatea secolului al XIX-lea

 Inceputurile practicarii transhumantei se pierd in negura vremurilor
indepartate ale perioadei dacice. Numeroase documente confirma
practicarea acesteia, de catre ardelenii si oltenii de la munte, in zonele de
campie din sudul si vestul Romaniei actuale si mult mai departe, si in est,
pana la muntii Caucaz, iar spre vest pana in Istria si insulele Dalmatiene de
la Marea Adriatica .
Carpaţii şi Dunarea alcatuiesc - dintotdeauna -axele sale vitale,
centre naturale de gravitaţie care au concentrat masa etnică românească,
orientând sensul mişcărilor sale şi configurând astfel polii unităţii etnice,
suprapusă celei geografice.
Destinul istoric atât de convulsionat al Dobrogei îşi revelă însă
caracterele de permanenţă, mai presus de aparenţa unor evoluţii
întâmplătoare, la confluenţa impulsurilor ce s-au ciocnit în această răscruce
de anvergură geopolitică continentală.
Concluzia relevată de N. lorga "în faţa unei hărţi germane", cum că "
românii din Dobrogea reprezintă expansiunea naturală a poporului nostru pe
cele două maluri ale Dunării" este, astfel, în "logica" împrejurărilor geo-
istorice, un silogism comun, ilustrat şi de caracterul compact al teritoriilor
ocupate de ei pe "mai bine de o treime" a provinciei, faţă cu aspectul
"pestriţ", dispersat al arii de locuire a alo-genilor.
Aceasta şi caracterul de "oameni ai locu-lui" explică, între altele, de ce
între atâtea neamuri aşezate în Dobrogea - cea cu 25 de etnii - care "au fost
şi nu mai sunt sau sunt şi nu au fost", singuri românii "au fost şi sunt".
Aceasta le-a conferit atributele unui factor integrator fără similitudini în
peisajul etnic al Dobrogei. Căci, dacă pentru vechii eleni pământul dintre
Dunăre şi Mare nu reprezentase decât "un inel din cingătoarea de colonii
înperiplul pontului Euxin "; pentru romani "o continuare a Moesiei spre nord";
pentru bulgari – "un accident al năvălirii, al cuceririi...pe care alt accident, de
acelaşi fel, putea să-l înlăture", o etapă în sforţarea spre uzurparea şi
substituirea Imperiului bizantin "prin bulgari"; pentru turci -"un bastion" menit
să asigure supremaţia Porţii la Dunăre şi Marea Neagră; pentru geto-daci,
daco-români, români ea a fost mereu doar "celălalt ţărmal Dunării",
chemând "aceeaşi populaţie pe amândouă malurile. "
Astfel, între ţinuturile carpatice şi cele transdanubiene s-a statornicit,
durabil, o reţea de drumuri de-a lungul cărora oameni şi bunuri au circulat cu
mai multă sau mai puţină intensitate, dar constant, ţesând legături,
determinând impulsuri a căror viabilitate a creat necesitatea, a imprimat
caractere de permanenţă.
Unul era "drumul codrului", pornind de la poalele Carpaţilor Meridionali şi
urmând râurile din bazinul argeşean, spre a atinge marea, după ce traversa
Codrii Vlăsiei şi ai Deliormanului.
Altul pornea din Bărăgan, continuându-se dincolo de Dunăre şi "tăind"
Dobrogea pe la mijloc - "drumul stepei".
In sfârşit, "drumul luncii Şiretului", în care se întâlneau câteva din cele mai
directe păsuri carpa-tine, lega aşezările transilvane cu Dunărea şi ţărmul
mării.
Astfel, în mod natural, în afară de orice colonizări ca politică de stat
sau efecte colaterale ale invaziilor, spre Dobrogea şi-au încrucişat drumurile
şi locuitori din vecinătatea luncii Dunării şi păstori coborâţi din aşezările din
umbra Carpaţilor. Imaginea "Daciei în miniatură" pe care o inspira Dobrogea
mijlocului de secol XIX lui I. lonescu del a Brad - confirmată ceva mai târziu
şi de relatarea lui Nifon Bălăşescu despre prezenţa aici a românilor veniţi
"din toată romănimea" - reprezenta, în această ordine de idei, percepţia cu
valoare probatorie a produsului unei întregi evoluţii istorice.
Absenţa graniţei propriu-zise şi a unei bariere etnice străine care să
fie interpusă pe aceste traiectorii de circulaţie inter-românească au facilitat
continuitatea contactelor şi alimentarea naturală cu conaţionali a populaţiei
autohtone. Nu aparţine, desigur, întâmplării faptul că de-a lungul Dunării, în
segmentul său dobrogean, de pe malurile lacului Razim până la Silistra, a
subzistat chiar şi încondiţiile stăpânirii otomane, cu dislocările de populaţie
care au însoţit-o, o zonă etno-geografică de concentrare predilectă a
românilor.
Pe de o parte, lunca şi bălţile Dunării reprezentau "domeniul pescarului
român "; pe de altă parte, iradierea românilor în interiorul Dobrogei s-a
produs "pe cale pastorală". Regiunile de bălţi ale lalomiţei şi Brăilei au
devenit - graţie caracteristicilor climatului - arii de atracţie pentru păstorii din
vecinătate, ca şi din Carpaţi sau podişul Transilvaniei, care pendulau regulat
cu turmele până la Dunăre, Nistru şi chiar dincolo de acesta, spre ţărmul
mării.
Se reconfirma astfel tendinţa naturală a populaţiei podişurilor de a-şi
revărsa surplusul spre şesurilede la poale, cum observa Simion Mehedinţi.
De-alungul lanţului carpatic, din Bucovina, urmând curbura Carpaţilor şi
coborând în linie dreaptă spre Porţile de Fier, exista o salbă de aşezări
păstoreşticu o populaţie de cea 200.000 oameni, care-şi mânau turmele prin
cele 9-10 pasuri, între păşunile alpine şi adăposturile bălţilor dinspre gurile
Dunării.
Carpaţii Ţării Româneşti şi lunca Dunăriise constituiau, astfel, între
"cele mai însemnate arii de convergenţă a turmelor transhumante",
reunindoieri munteni, moldoveni sau ardeleni. Fenomenul, însumând
"câteva secole de istorie socială românească", a cuprins şi Dobrogea între
destinaţiile favorite.
Documentele oferă indicii asupra descinderii mocanilor în provincie
într-un arc de timp cuprins între începutul sec. alXV-lea şi sec. al XVII-lea,
incluzând şi ipoteza precedenţei caracterului negustoresc al "expansiunii"
mocanilor.
Concluzia lui P.N. Panaitescu, însuşită şi de D. Şandru, se întemeia
pe considerarea convergenţei majorităţii drumurilor oierilor spre porturi de la
Dunăre şi Mare, ca importante centre comerciale, a rolului Silistrei de
important centru de desfacere a mărfurilor mocăneşti şi nod al drumurilor de
aprovizionare a Constantinopolului, ca şi pe statutul Constanţei de centru de
aprovizionare pe mare a capitalei Imperiului, în ciuda interesului minor arătat
de turci componentei maritime a vieţii provinciei. Câteva considerente au
întreţinut fenomenul.
Abundenţa păşunilor, libertatea de mişcare dobândită contra unei
taxe modice, fiscalitatea mai moderată au constituit circumstanţe atractive,
compensatorii în economia aşezământului transhumantei, grevată de
dificultăţi şi riscuri majore. Interesul administraţiei otomane de atragere a
acestui preţios contingent de contribuabili şi furnizori de seu, carne de oaie
şi brânzeturi" cu mare căutare in Turcia " a motivat, pe de altăparte, un
anume "regim preferenţial" rezervat mo-canilor în Dobrogea, faţă de condiţia
lor din regiunile învecinate.
Afluxul oierilor din centrele pastorale transilvane spre Dobrogea a fost în
aceste împrejurări considerabil. Este semnificativă în acest sens metafora
unor călători din prima jumătate a sec. al XIX-lea cărora spaţiul dobrogean
de la Varna şi Balcic în sus le părea "o mare stână de ciobani ardeleni". Ei
proveneau din 29 centre pastorale transilvane, aşezări libere, dar mai mult
de jumătate din efectivele turmelor aflate la iernat în Dobrogea aparţineau
unor mocani din Săliştea, Satulung, Poiana. In însemnările sale, I. lonescu
de la Bradcita şi alte aşezări mamă bine reprezentate de sălaşurile
mocăneşti din Dobrogea, precum: Săcele, Valea, Tclecea, Galişu (Galiştea),
Răşinari, Rădeni, s.a.
Trecerea turmelor în Dobrogea se făcea prin schelele de la
Zimnicea, Giurgiu, Olteniţa,Călăraşi, Gura Ialomiţei ( Piua Petrii ), Brăila,
cărora li s-au adăugat din 1854 Calafat şi Turnu. Dar punctele de trecere
cele mai frecventate de oieri erau Brăila, Gura Ialomiţei (Piua Petrii),
Olteniţa, Giurgiu. Conditiile schelelor care înregistrau pasajul turmelor sunt
probatorii pentru amploarea şi, mai târziu, declinul păstontului transhumant,
cu consecinţe resimţite, nu întâmplător, şi în Dobrogea.
Astfel, un raport de la începutul anului 1818 al viceconsulului
austriac din Galaţi nota trecerea peste Dunăre, pe la Brăila şi Hârşova, a
peste10.000 oi şi 1500 cai în 60 tunare, îndreptându-se spre sălaşuri din
Babadag, Ederles, Constanţa, Hârşova.
In 1831, numai la schela Brăila erau înregistrate 143.244 oi, 219
măgari şi 1635 cai, pentru ca în toamna 1834 turmele trecute în Dobrogea
să numere 248.181 oi.
O mărturie indirectă a amploarei şi constanţei "expansiunii" mocanilor
în Dobrogea - o evaluare globală indică aproximativ 1.000.000 de oi şi vite la
iernat în 1833
Analiza statistică îngăduie însă observatorului ilustrarea şi unui alt
aspect subsecvent fenomenului transhumant : stabilirea în Dobrogea a
mocanilor. Este concluzia pe care o sugerează, pe de o parte, numărul
considerabil mai mic de oi cere veneau după iernat prin aceleaşi schele -
fără a omite posibilitatea trecerii lor şi prin alte puncte -dar şi înregistrarea
unor turme atât de neînsemnate numeric.
Tendinţa era marcată la mijlocul sec. al XIX - lea când I. Ionescu de
la Brad nota în însemnările sale rămânerea peste vară cu deosebire a
mocanilor din Săcelc, Sălişte şi Poienari care "au căşile de 15-20 de ani în
Dobrogea". Sunt probatorii în acest sens şi rezultatele anchetei din
1940,care indică date dinainte de 1800 pentru momentul stabilirii în
Dobrogea a strămoşilor mocani ai localnicilor.
Aportul demografic al mocanilor în Dobrogea, deşi diminuat la
începutul celei de adoua jumătăţi a sec. al XIX-lea, a continuat să
semanifeste însă, îndeosebi ca efect al dezvoltării componentei comerciale
a transhumantei.
Unii mocani aveau să revină în aceste împrejurări în Transilvania,
alţii au emigrat în Bulgaria sau America, în timp ce unii aveau să se
stabilească în Dobrogea, întemeind aşezări pe lângă vechi vetre româneşti
ca Adâncată, Alimanu, Ciocârlia, Cochirleni, Casimcea, s.a.
Cei mai întreprinzători însă, au încercat revitalizarea păstoritului
transhumant prin practica -anexă a colportajului (comerţului ambulant),
menită să refacă echilibrul unei economii pastorale tot mai labile. Oierii
transportau spre plaiurile transhumantei cuţite, foarfece, furcide fier, fiare de
plug, cazane, sfeşnice, racle de lemn pentru conservarea brânzei şi untului,
bărdăuţe, farfurii de lemn, cojoace, hamuri, cizme, chimire, postavuri,
piepteni, pripoane, fluiere, corzide vioară, tutun, opinci, "braşovenii", peşte
proaspăt şi sărat, fructe, alte mărunţişuri.
Cererea de produse păstoreşti este ilustrată şi de preţurile superioare la
desfacerea acestora în raport cu cerealele. Astfel, în prima jumătate a sec.
al XIX-lea, în economia gospodăriei rurale ponderea veniturilor provenite din
creşterea animalelor era de 20,4%, faţă de numai 8% în cazul culturilor
vegetale. Pe de altă parte, comerţul cu pici şi lână înstare brută sau
manufacturate a cunoscut, începândcu sfârşitul sec. al XVlII-lea, o evoluţie
considerabilă, ilustrată, între altele, şi prin dezvoltarea industriei casnice
textile în satele mărginenilor şi săcelenilor. Nu este întâmplătoare nici
convertirea unor mocani în angrosişti în comerţul cu lână. La mijlocul sec. al
XIX-lea producţia de lână din aşezările păstoreşti din zona dunăreană era
apreciată la cea 4 milioane livre englezeşti, calitatea acesteia făcând-o
atractivă pe piaţa franceză şi rusă.
 Fără a reduce "agenţii" istorici la aceasta, este însă semnificativ în
contextul analizei noastre faptul că amploarea fenomenului transhumant a
avut, în primul rând, rosturi economice integrate circuitelor inter-româneşti,
care au configurat şi spaţiul unităţii economice "în care oamenii de la munte
nu pot trai fără cei de la şes, cât si cei de la baltă si de la pădure.
Mocanii au constituit "artere vii" ale daco-românismului care au "urzit
şi întărit unitatea naţională. "Pe cale pastorală ei au prelungit în dreapta
Dunării fenomenul transculturaţiei din restul spaţiului românesc, implicat,
cum se ştie, procesului degeneză a conştiinţei naţionale.
Drumurile de transhumanta, erau corect marcate pe harti, in trecut, si
depaseau granitele Romaniei. Astazi, acestea se regasesc numai intre
granitele Romaniei, insa tot pe vechile directii (S - E, N - V, S - V).
In fata evolutiilor sociale si agricole ale secolului al 21-lea,
transhumanta, este intr-un continuu declin. Acum, este practicata numai de
ciobanii din judetele Sibiu, Hunedoara, Gorj, Brasov, etc.
La nivel european transhumanta este recunoscuta prin Carta
europeana a transhumantei semnata in anul 1997 la Cuenca, Spania.

Semitranshumanţa

Transhumanţa limitată (semitranshumanţa) constă în deplasarea

ovinelor, mai ales Ţurcane, mai rar Ţigăi, la distanţe de 30-80 km în
perioada de vară, după tuns, din zonele depresionare şi submontane spre
păşunile montane.
Spre toamnă, oile se întorc din nou în sate sau la odăi (şoproane din
lemn construite pe fâneţe în apropierea satelor la 6-12 km) unde sunt
hrănite cu fân de deal, coceni de porumb, frunzare şi cantităţi mici de
concentrate (100-200 gr/zi).
Acest tip de transhumanţă este specific zonelor: Argeş, Buzău,
Vrancea, Sebeş-Alba, Haţeg, Bistriţa-Năsăud.

Transhumanţa tradiţională

Transhumanţa clasică (tradiţională) se realizează pe distanţe mult

mai mari (100-500 km) prin pendulare între munte şi câmpie, pentru a folosi
eficient toate resursele furajere disponibile (păşuni montane, mirişti, fâneţe
otăvite, etc.). Acest tip de transhumanţă este practicat, de obicei, de
crescătorii de oi cu efective mai mari din zonele submontane.
Cei din zonele Sibiului, Valea Sebeşului, Valea Jiului, se deplasează
la începutul toamnei spre Câmpia de Vest prin Valea Mureşului, Crişului sau
Someşului, iar cei din zonele Săcelele Braşovului, Vaideeni, Novaci, Vâlcea
spre Balta Brăilei, în lunca Dunării sau Dobrogea, şi revin în satele natale
primăvara.
Aici păşunează 1-2 luni pe fâneţe şi după ce vând o parte din miei şi
tund oile, se deplasează pentru perioada de vară la păşunile din zona
montană.

Transhumanţa a avut un trecut glorios, are un prezent modest şi poate

avea (sau nu) şi un viitor.
 Bibliografie

Dr. Sorin Mureseanu - Transhumanta si românism în Dobrogea la

jumatatea secolului al XIX
www.tulcealibrary.ro