Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Nae Ionescu
Nae Ionescu
Reproducem câteva articole ale lui Nae Ionescu despre smintelile din biserica vremii lui.
Nimic nou sub soare, după cum ştim: într-o ţară muribundă, ierahii de astăzi se
reorganizează...
„Scandalul bisericesc”
Iubitorii de scandal, mai mult decât de senzaţional chiar, pot să fie mulţumiţi. Există - sau se
încearcă stăruitor a se creşte - un nou „scandal bisericesc”.
Cred că fenomenul este specific aşezării publice româneşti. Nu cunosc, în orice caz,
întâmplări analoage aiurea. Poate pentru că Biserica noastră ar fi mai rea? Pentru că chiriarhii
noştri ar fi mai plecaţi păcatului sau „opinia publică” mai puritană? Nu.
Ne aducem doar aminte de blestemăţiile pe cari le povesteşte istoria religioasă despre diferiţii
capi de Biserici; cunoaştem şi noi, în zilele noastre, proeminente personalităţi ecleziastice de
prin alte părţi, a căror viaţă privată nu din cele mai pure. Şi totuşi, de scandaluri bisericeşti nu
se aude. De ce?
Biserica poate fi rentabilă. Dar oamenii de conştiinţă ar trebui să intervină pentru a se curma
cu sistemul. Şi poate că chiar actualul scandal, în care s-a pus atâta patimă şi incorectitudine,
în care acuzatorii au folosit acte ca să-şi creeze elemente de acuzare, ar trebui să fie prilej
pentru o asemenea acţiune.
De la cruce, la topor
Toţi zeloşii „ortodoxiei”, cari s-au simţit jigniţi de articolele noastre în legătură cu balastul pe
care îl reprezintă pentru Biserică „sprijinul” statului, sunt datori să ia poziţie faţă de faptele ce
vor fi relatate mai jos, după cum au luat faţă de amintitele articole.
Iată faptele. În judeţul Tecuci, un preot, primar al comunei sale, şi-a schingiuit un adversar
politic în aşa hal, încât nenorocitul a sucombat chinurilor. În acelaşi judeţ, un alt preot, tot
primar, a culcat la pământ cu trei focuri de revolver pe un consătean, şi acesta adversar politic.
Martorii spun că focurile au fost trase de la distanţă de un metru, în timp ce executatul era
ţinut pe loc de doi „prieteni politici” ai preotului ucigaş.
Lucrurile au fost povestite în parlament de către deputatul Ion Răducanu; şi chiar dacă tribuna
Camerei nu ar fi un loc de răspundere, profesorul Răducanu este un om care cunoaşte sensul
cuvintelor. Asupra exactităţii faptelor nu poate exista, deci, nici un fel de îndoială. Şi nici
asupra calificativelor cari au spintecat cupola Camerei: tâlhar, ucigaş, bandit, criminal; toate
aplicate - din nenorocire, pe drept cuvânt - unor slujitori ai altarului.
Sigur că nimic din toate aceste nenorociri nu s-ar fi întâmplat, dacă preoţii respectivi nu ar fi
făcut politică şi nu ar fi fost primari. Mai ales. Ştim doară că, în mai toate satele noastre unde-
şi face loc o înduşmănire între preot şi o parte a satului, pricina e politica. După cum ştim că,
din aceeaşi pricină, în cele mai multe locuri, învăţător şi preot, ceea ce s-ar numi cărturărimea
satului, se războiesc.
Cine e vinovat în toate aceste nenorocite întâmplări? Desigur, episcopul, care nu înţelege să-şi
ţină preoţii departe de patimile mărunte - dar, precum se vede, şi sângeroase - fatal legate,
într-un cerc restrâns, de luptele politice. Fatal; căci ceea ce într-un oraş mare poate rămâne în
domeniul principiilor sau în cadrul abstract al partidelor (nu se cunosc oameni politici cari se
atacă cu străşnicie aproape insultătoare în public, dar ştiu să fie în particular prieteni?) se
transformă în sat într-o inimiciţie de-a dreptul personală.
Deci, vinovat este episcopul; dar nu personal. Ci prin sistem. Căci, în Biserica noastră
autocefală, dar trăind ca o ciupercă la umbra statului politic şi politicianizant, chiar
desemnările de episcopi se fac tot după indicaţiuni politice. Vreţi să numărăm înaltele feţe
bisericeşti cari ocupă scaunele de păstorire în virtutea unor merite duhovniceşti? La ce bun să
mai atacăm persoane, atunci când ele nu sunt decât roade ale unui sistem? Se poate, omeneşte
vorbind, opune chiriarhul pretenţiilor oamenilor politici cari îi vor pe preoţi instrumente de
stăpânire lumească a statului? E o glumă! Mi se pare că nu există Biserică în care să se poată
număra aţâţi chiriarhi depuşi din scaun câţi avem noi; şi toţi din motive şi prin maşinaţii
politice.
Asta e, deci, sistemul. Şi iată unde am ajuns cu el: la schingiuire şi la crimă. De bună seamă,
cazurile se vor lua în cercetare. Nu vom spune că nu se va face nimic. Chiar dacă guvernul va
găsi modalitatea unei amnistii pentru a salva „prestigiul politic” al partidului, e greu să
credem că Biserica va mai îngădui la altar asemenea bestii. Dar nu e de-ajuns. Procedarea de
la caz la caz e un paleativ. Biserica - astăzi autonomă - are îndatoriri mai largi. Sfântul Sinod
e adunat în sesiune obicinuită. Nu s-ar putea ridica şi această problemă?
Primatul spiritualului
Actul de curajoasă hotărâre al P.S. episcop al Orăzii, Roman Ciorogariu, prin care se cere
preoţilor să demisioneze din partidele politice, sub citarea canonului apostolic că nimeni nu
poate sluji la doi stăpâni, este - în atmosfera de anarhie şi de uitare a sfintelor aşezări în care
se zbate Biserica noastră - un suprem cordial.
Nu este vorba de eficacitatea actului în sine. Poate că, la urma urmelor, îndreptăţirea canonică
a pastoralei P.S. Roman nici nu e aşa de clară şi că e nevoie de o interpretare prin ocol a
textelor, pentru ca aplicabilitatea lor să fie reală.
Pe de altă parte, realitatea socială e la noi prea puternică faţă de cea religioasă, pentru ca
porunca episcopului de Oradea să găsească ascultare.
Canoanele? Dar noi am dat texte precise, nu interpretări, după care Î.P.S. Miron a căzut sub
afurisanie, pentru că a acceptat să funcţioneze ca membru al înaltului Consiliu de Regenţă! S-
a mişcat cineva în ţară şi în Biserica noastră? Sinodul se adună, Sinodul se risipeşte fără ca
cineva să îndrăznească a-şi aduce aminte că mai există şi o lege a lui Dumnezeu, faţă de care e
răspunzător. Doar eu, unul singur, nu am deznădăjduit. Şi aştept ceasul în care mâna lui
Dumnezeu se va lăsa greu asupra înfruntătorilor.
Deci, dară, nu în efectele ei materiale imediate ne bucură pe noi hotărârea P.S. Roman de la
Oradea, ci în spiritul ei. Este ca un semn care depăşeşte puterile noastre de acţiune şi de
înţelegere.
Nu se poate ca P.S. episcop să nu se fi bătut din vreme cu gândul acesta. Nu se poate ca ideea
răspunderii pentru năvala pălămidei lumeşti în grădina lui Dumnezeu, care i-a fost dată în
grijă, să nu-i fi frământat gândurile şi conştiinţa.
E un act nepolitic - desigur. Dar tocmai aci îi vedem noi valoarea: în marea întoarcere
sufletească, graţie căreia un om prea respectat, de grea şi înaltă răspundere, depune printr-o
asemenea acţiune mărturie pentru primatul spiritualului. Când? Într-o vreme când patriarhul
ţării acceptă un loc în regenţă, iar Sinodul bâjbâie în cele mai grele rătăciri.
Pentru că fostul cuvios Gherasim nu a făcut decât să tragă, aşa uscat de credinţă cum era,
consecinţele dintr-o stare de lucruri care, pe zi ce trece, se înscăunează mai hotărât în Biserica
noastră. Ierarhia noastră bisericească se catolicizează în apucături - asta o simţea nefericitul
Gherasim, cum o simţim fiecare din noi; şi atunci, consecvent şi curagios, el a luat-o înainte;
trecând într-o ordine de aşezări în care toate lucrurile acestea, după care se doresc ierarhii
noştri, sunt gata făcute şi - din punctul acesta de vedere - bine făcute.
Ultimele întâmplări din Biserica românească îl vor fi împins încă mai mult spre drumul
rătăcirii; pentru că niciodată nu s-a dovedit mai precis ca în aceste împrejurări că în sufletul
chiriarhilor noştri români hălăduieşte duhul papistaş al puterii pentru putere. O întreagă serie
de greşeli, care mai de care mai grele, au sfârşit prin a arunca Soborul nostru în afară de
Ortodoxie. Am rugat, am protestat. Degeaba. Nu ai dreptul să te ridici împotriva hotărârii
Sfântului Sinod. Roma locuta. Roma a zis. Sfântul Sinod a hotărât - plecaţi-vă noroade.
De la nenorocita schimbare a calendarului, făcută fără nici o pregătire şi fără nici o grijă
pentru sufletele oamenilor, toată sforţarea Sinodului nostru a fost una singură: să-şi salveze
prestigiul. Târguri ruşinoase s-au încheiat, umilinţe groaznice au fost îndurate între patru ochi,
vrajbă s-a aruncat între fiii aceleaşi Biserici, ameninţată cu destrămarea; orice! Nimic nu era
prea scump dacă „autoritatea” Sinodului putea să rămână în picioare.
Autoritatea? Zic ei! Căci, în fapt, un Sinod care se dovedeşte a fi ignorant până şi în cele mai
elementare adevăruri pravoslavnice, ale cărui cărţi pastorale sunt sfârtecate până la
desfigurare - şi fără ripostă - de ştiinţa în ale teologiei de o ceată de tineri laici, care nu ştie de
ce a luat o hotărâre şi e gata a o lua pe oricare, numai să se găsească stăpânul lumesc,
deţinător al sacului cu grăunţe care să i-o indice şi să i-o impună, un Sinod ca acesta nu are şi
nici nu cere autoritate pentru el. Ci cere altceva; mai simplu şi mai urât; el cere o recunoaştere
a continuării stăpânirii lui. Atât.
Şi pentru asta - orice! Ca un al doilea Petru, părintele Gurie, întors la Chişinău şi scăpat de
sub duhul rătăcirii care stăpâneşte pe sinodalii din Bucureşti, se căieşte şi declară sus şi tare în
faţa norodului că nu va respecta hotărârea de la 24 ianuar şi 8 februar. Ci va prăznui Paştele la
5 mai. Rumoare la Bucureşti? Aş, nu! Ce veţi face? - Noi, nimic. O să-i lăsăm pe basarabeni
să serbeze la 5 mai, şi asta e! - Veţi da vreo dezlegare? - Dezlegare, nu, dar vom tolera.
Ei, da, vom tolera. Cunoaştem. Era fatal. După Roma locuta, ce alt putea să urmeze decât
toleretur? Sfântul părinte de la Roma poate fi satisfăcut de şcolarii săi! ... Cucoană Mărie de la
Sinaia, care ţi-ai părăsit Biserica şi te-ai ostenit odată până în prăpădul Bucureştilor, ca să mă
întrebi, cuprinsă de spaimă şi durere: „Acum noi ce facem?”, aprinde o lumânare pentru
sufletul răposatului nostru frate, fostul monah Gherasim, căzut în catolicism, şi roagă-te
pentru iertarea grozavelor lui păcate, săvârşite, toate, din îndemnul marilor lui chiriarhi.
[1]. „Roma a zis” (lat.). Formă prescurtată a maximei lui Augustin „Roma locuta, causa finita”: odată ce s-a
pronunţat Roma, chestiunea este închisă (Sermo 131, 10)
Acum, când s-au făcut alegerile pentru această adunare, era la cârma ţării domnul general
Averescu. Şi în loc să fie aleşi ca delegaţi oameni temători de Dumnezeu şi cu dragoste pentru
sfânta noastră Biserică, au învârtit ei lucrurile aşa, că ne-am pomenit în congres tot cu liberalii
şi averescanii pe cari îi întâlnim în sfatul ţării, la Cameră şi la Senat, când pot ei să măsluiască
alegerile şi să fure urnele.
Deci, dară, când s-au văzut ei adunaţi la Bucureşti, mai mult în de ei, s-au socotit că poate n-
ar fi rău să facă un necaz stăpânirii de astăzi şi au ridicat pe unul de-ai lor, altfel om cu multă
învăţătură de carte, dar bătut de Dumnezeu cu păcatul înfruntării dreptăţii, şi l-au pus să spună
că la fraţii noştri din Ardeal se întâmplă tulburare grozavă, că stăpânirea de astăzi a aşezat
peste tot în locurile de frunte, ca prefecţi, primari, profesori în şcolile mai înalte, tot papistaşi,
şi că fraţii noştri pravoslavnici sunt înlăturaţi din tot locul.
Vasăzică, s-a ridicat unul din ai lor, cu glas mare, şi a strigat primejdia care ne paşte pe noi,
pravoslavnicii; că, adică, stăpânirea oploşeşte peste tot la cârma trebilor ţării numai papistaşi.
Când au auzit una ca asta, toţi vlădicii şi preoţii cari erau de faţă s-au îngrijorat foarte. Şi a
fost o zarvă şi o tulburare, cum nu s-a mai pomenit în Biserica noastră. Căci, în adevăr, mare
păcat şi durere ar fi fost, dacă stăpânirea, care e pusă acolo sus, nu numai prin hotărârea
noastră, ci şi prin vrerea lui Dumnezeu, ne-ar fi înfruntat legea noastră din moşi-strămoşi şi ar
fi dat la o parte din toate locurile de cinste din Ardeal pe fraţii noştri pravoslavnici.
Numai că, până la urmă, când au cercetat să vadă dacă arătările acestea ale liberalilor şi
averescanilor sunt adevărate, oamenii au dovedit că toate erau mincinoase şi că măcar atâta
durere şi grijă pentru dreapta credinţă câtă e la liberali se găseşte şi la stăpânirea de astăzi.
Şi s-au întors vlădicii noştri cu scârbă de la tulburători. Ba chiar, unul din ei, vlădica Visarion
Puiu, episcop la Bălţi, în Basarabia, om cu frica lui Dumnezeu, a spus mai ieri că el va ridica
glasul în sfatul ţării, la Senat, unde este, şi va înfrunta pe cei cari cu înşelăciune au încercat să
tulbure apele liniştite ale credinţei, numai ca să ridice ţara împotriva stăpânirii de astăzi.
Şi astfel au fost ruşinaţi şi în această adunare bisericească liberalii şi averescanii, cari toată
viaţa lor nu au ştiut, şi nici acum, după ridicarea ţăranilor, nu au învăţat, ce e frica de dreptate
şi scârba de minciună.
Stăpânirea însă are de datorinţă să ia seama: ca Biserica să fie pusă la adăpost de stricarea
asta; pentru că altfel s-ar putea să fie rătăcirea din urmă mai amară decât cea dintâi.
Cezaro-papism
Mişcarea de alunecare pe planul înclinat al catolicismului, în care a intrat Biserica Ortodoxă
Română, e departe de a lua sfârşit. Toate încercările noastre de a atrage atenţia de la caz la caz
asupra acestei primejdii au rămas zadarnice. E şi greu, de îndată ce, în ierarhia noastră
bisericească, nu mai există duh pravoslavnic. Diavolul stăpânirii lumeşti a pătruns în toate
încheieturile Bisericii şi, dacă îl goneşti dintr-un loc, astupând o gură de iad, el apare în altă
parte. E o muncă de Danaide.
Ieri, erau mănuşile de mătase roşie, de cardinal, ale părintelui patriarh. Astăzi, proiectul de
regulament al Patriarhiei, făcut de d-l doctor I. Matei. Că acest d-l Matei - ştiţi, bărbatul d-nei
Sanda! - este un personagiu nefast, am mai spus-o mai demult şi în repetate rânduri. Prin
împrejurări pe cari nu le cunoaştem însă, a devenit unul din indispensabilii părintelui patriarh.
Şi asta e suficient pentru ca acţiunea lui de infestare a Bisericii să continue, nesupărată de
nimeni,
Astfel, s-a ajuns să i se încredinţeze redactarea regulamentului de care vorbim. Iar d-l Matei,
teolog absolut, moaie pana nouă în călimară şi scrie: Art. 1. Capul Bisericii autocefale
Române este Î.P.S. Sa Patriarhul.
E timpul să ne întrebăm încotro mergem. Într-un aşa de scurt timp, trei manifestaţii
caracteristice: BUST patriarhal, MĂNUŞI ROŞII cardinaliceşti şi acum, CAP ALB. Se poate
o mai categorică scăldare în apele papistaşilor?